Doamnele lui Ştefan cel Mare

O personalitate emblematică a istoriei, marele domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, a

avut pe lângă o tumultoasă activitate militară, încununată de succese, şi o viaţă privată cel

puţin la fel de plină de evenimente. Despre cea care i-a dat viaţă, informaţiile ce ne revin sunt

foarte puţine: „fiu natural şi asociat la domnie al lui Bogdan II, născut din legătura cu Oltea

(Maria, numea luat după călugărie înaintea morţii), ce nu a fost doamnă în secolul XV, şi nici

măcar cneaghină (femeia măritată aparţinând boierimii), care nu provenea din Ţara

Românească”1. Interesant este de remarcat cum ne este menţionată Doamna Oltea într-o

scriere contemporană: „Maria Oltea, partenera domnitorului moldovean Bogdan al II-lea şi

mama lui Ştefan cel Mare, una dintre cele mai importante figuri feminine din istoria

României”2. Şi din acest text se poate deduce faptul că, în ciuda informaţiilor parcimonioase

ce ne revin, această doamnă a creat şi încă mai creează un mediu propice pentru analiză şi

aflarea celei mai veridice ipoteze din cele deja prezentate. Cu toate acestea, de-a lungul

timpului, în istoriografia românească nu i s-a acordat o importanţă pe măsura statutului ei de

mamă a lui Ştefan cel Mare, informaţiile în ceea ce o priveşte fiind întâlnite accidental,

prezentată de cele mai multe ori sub apelativul „unei Oltea” sau „acelei Oltea”: „Ştefan cel

Mare era fiul lui Bogdan, fiu el însuşi al lui Alexandru cel Bun, şi al unei Oltea, care se

mărita după scurta ei iubire cu Domnul”3. O altă ipoteză, formulată la adresa mamei lui

Ştefan cel Mare, este aceea conform căreia ea nu ar fi fost soţie legitimă a domnitorului

Bogdan al II lea, poate decât o ibovnică a acestuia, şi din această abordare îi dispare chiar şi

statutul de doamnă a Moldovei.

În ceea ce priveşte provenienţa doamnei Oltea, sunt indicii că s-ar trage din Ţara de jos

a Moldovei, din zona Trotuşului: „în satul Borzeşti de pe Valea Trotuşului, domnul şi fiul său

Alexandru, vor construi în 1493-1494, o biserică având hramul Adormirii Maicii Domnului,

întru pomenirea răposaţilor înaintaşilor şi părinţilor lor”4. În „Pomelnicul Mânăstirii

Bistriţa”5 ne sunt prezentate numele fraţilor şi surorilor lui Ştefan cel Mare, pe numele lor –

Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, însă este greu de precizat dacă aceştia erau fraţi buni,

sau doar dinspre mamă, pentru că asupra acesteia a fost emisă ipoteza că ar mai fi avut o

1 Constantin Razachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 5352 http://adevarul.ro/locale/iasi/tot-nu-stiati-despre-mama-Stefan-mare-unii-istorici-vad-bastard-domnitorul-sfant-cinci-frati-vitregi-1_54f075ab448e03c0fd0b0a26/index.html 3 Nicolae Iorga, Femeile în istoria neamului nostru, Ed. Cartex, 2014, p. 224 Ştefan S. Gorovei, Princeps Omni Laude Maior, O istorie a lui Ştefan cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p.105 Ibidem, p. 10

1

căsătorie, în urma căreia a rămas văduvă. Această straşnică femeie o găsim „moartă la 4

noiembrie 1465 şi înmormântată în unul din lăcaşurile succesive ale vechii mănăstiri

Probota”6.

Consider că un singur lucru este cert în toată această frumoasă poveste, anume că

mama lui Ştefan cel Mare a fost doamna Oltea. Că a fost sau nu soţie legitimă a domnitorului

Bogdan al II –lea, implicit doamnă a Moldovei, rămâne un mister care face istoria mai

frumoasă şi te face să fii mai dornic în a-i descoperi şi de ce nu, interpreta, tainele. Avem

parte însă de o prezentare a doamnei Oltea, prezentare care spune multe, în versurile lui

Dimitrie Bolintineanu din bine cunoscuta poezie - „Mama lui Ştefan cel Mare”. În această

poezie, mama domnitorului este prezentată stând în turnul Cetăţii Neamţului împreună cu

nora ei, care-i poartă de grijă soţului, lui Ştefan cel Mare. Mama, la rândul ei îndurerată, dă

dovadă însă de o tărie de caracter extraordinară, astfel încât, în momentul în care fiul ei se

întoarce învins, cerând să i se deschidă poarta, aceasta refuză cu vehemenţă, cuvintele pe care

i le adresează fiind de o duritate menită să-l ambiţioneze.7

Consider că această poezie, fie că ţine de domeniul ficţiunii, fie că adevărul se poate

întrezări în această poveste, are un puternic impact emoţional în conştiinţa cititorului, iar

comportamentul mamei lui Ştefan cel Mare poate reprezenta un reper în societatea

contemporană. Este foarte bine reliefat în această poezie, rolul femeii în societatea Evului

6 C. Razachevici, op cit., p. 5367 Dimitrie Bolintineanu, Mama lui Ştefan cel Mare. Legende istorice. Basme, Ed. Agora, 2010:Un orologiu sună noaptea jumătate.În castel în poartă oare cine bate?- Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;�Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.Soarta noastră fuse crudă astă dată:Mica mea oştire fuge sfărămată.Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...Vântul suflă rece... Rănile mă dor! �Tânăra domniţă la fereastră sare.- Ce faci tu, copilă? zice doamna mare.� �Apoi ea la poartă atunci a ieşitŞi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:- Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;�Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!Însă dacă cerul, vrând să-ngreuiezeAnii vieţii mele şi să mă-ntristeze,Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,Apoi tu aice fără biruinţăNu poţi ca să intri cu a mea voinţă.Du-te la oştire! Pentru ţara mori!Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! �

2

Mediu românesc, astfel încât, această doamnă, mama unui domnitor ce a făcut la propriu şi la

figurat istorie, avea tăria de caracter de a pune pe locul întâi izbânda ţării, triumful

domnitorului şi mai apoi simţămintele ei materne. Se poate crea o legătura la nivel comparativ

între două societăţi radical diferite, cu modele comportamentale feminine total diferita de ceea

ce trăim astăzi. Este foarte important, cred eu, să se poată crea o linie de demarcaţie între ce

au fost doamnele în Evul Mediu românesc şi ce sunt femeile în societatea contemporană. Ceea

ce vreau sa scot în evidenţă, este faptul că deşi acum există deja mult clamata idee a egalităţii

între sexe, femeile fiind pe oarece poziţii de egalitate cu bărbatul, tind să cred că în evul

mediu, deşi doamnele nu aveau o aşa multă influenţă public recunoscută, manipulau din

umbră mai mult decât şi-ar fi dorit probabil contemporanii. Am ales să fac această dezbatere

pe această poezie, întrucât fie că este strict cu caracter ficţional fie că are o parte de adevăr, în

ceea ce urmează a fi prezentat, acest tipar feminin, al doamnei Oltea este des întâlnit în istorie

Evului Mediu românesc. Important de menţionat este faptul că poezia lui Bolintineanu este

inspirată din „O samă de cuvinte” a cronicarului Ion Neculce, al cărui text, C. Gane, ni-l

prezintă că ar fi următorul: „Ştefan Vodă cel Bun, bătându-l turcii la războieni, a mers să

intre în Cetatea Neamţului, şi fiind mamă-sa în cetate nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că

pasărea în cuibul ei piere, că să se ducă în sus să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşa

pe cuvântul mâne-sa s-a dus şi a strâns oaste”8. Ştim că Ion Neculce a trăit cam la o distanţă

de două-trei sute de ani, de perioada mai sus menţionată, astfel e de la sine înţeles că a

raportat şi el ceea ce a auzit din bătrâni. Dar cum în orice legendă există un fond de adevăr,

concluzionez că doamna Oltea trebuie să fi fost o femeie foarte puternică şi energică, astfel

reuşind să se impună chiar şi în faţa fiului ei.

Cunoscut ne este faptul, că în ceea ce priveşte viaţa de domn căsătorit a lui Ştefan cel

Mare, aceasta nu s-a rezumat, ca în cazul altor domnitori, la o viaţa armonioasă lângă o

singură domniţă. Astfel, prima căsătorie a domnitorului este săvârşită la şase ani după urcarea

în tronul Moldovei, respectiv în anul 1463. Această primă soţie, pe numele ei Evdochia, era

fata principelui Otelco şi sora lui Simion, şi venea de la Kiew.9 Căsătoria a avut loc la

Suceava, fiind binecuvântată de înalte feţe bisericeşti, însă se pare că nu le-a purtat neapărat

noroc. Această femeie, pare-se că nu a avut o viaţă tocmai cum merita. Ea i-a dăruit lui Ştefan

cel Mare trei copii, toţi cu destine deloc fericite. Astfel, aflăm că ce doi băieţi, Petru decedat

în 1480 şi Alexandru, răposat şi el în 1496, nu au putut duce mândria tatălui lor mai departe.

8 Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Junimea, 1971, p.309 Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Ed. Polirom, 2008, „iar în al şaptelea an a domnii sale, în anii 6071 [1463], iulie 5, luatu-ş-au doamnă de mare rudă, pre Evdochia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicarul cel leşescu scrie că au fost Evdochia fată a lui Simeon împăratul, iar nu soră”, p. 43

3

În ceea ce priveşte cel de-al treilea copil, pe Olena, care va fi căsătorită cu cneazul Moscovei ,

Ivan al III-lea, viaţa alături de el fiind una chinuită. Pe această doamnă a Moldovei, deloc cu o

soartă fericită o găsim ilustrată în biserica Sf. Nicolae din Iaşi, azi în biserica Sf. Gheorghe a

Mitropoliei. A beneficiat de o înmormântare fastuoasă, fapt ce reiese din podoabele cu care a

fost îmbrăcată. De aici rezultă importanţa ei în viaţa domnitorului Moldovei, chiar dacă ea s-a

stins din viaţă la numai patru ani de căsnicie,în anul 1467. Evdochia ne „este înfăţişată cu o

lungă haină care corespunde cu aceia a împărăteselor din Bizanţ, broderii scumpe o

împodobesc în faţă, în josul rochiei şi pe mânecile care atârnă; o întreită salbă de

mărgăritare îi înconjoară gâtul; un văl ca acela care acoperă capul Doamnei muntene de la

sfârşitul secolului al XIV-lea în Biserica Domnească din Argeş este supt cununa cu lungile

vârfuri împodobite”10. Informaţiile ce ne revin despre prima soţie a lui Ştefan cel Mare sunt

cantitativ reduse, întrucât şi perioada lor de căsnicie a fost una scurtă, fără evenimente care să-

i scoată la lumină capacităţi ce probabil le nutrea această „doamnă de mare rudă”11.

La ceva vreme, o altă femeie se întrezărea a apărea în viaţa marelui domnitor. Este

vorba despre Maria de Mangup, al cărei context familial şi nu numai i-au făcut viaţa

nenorocită. Interesant este de explicat succint provenienţa acestei femei. În linii mari este

vorba de atacurile turcilor asupra comnenilor, net inferiori din punct de vedere militar în faţa

pericolului otoman. În loc să încerce să ţină piept duşmanului, între ei izbucnesc discuţii în

ceea ce priveşte moştenirea tronului, dar şi împărţirea pământurilor. Astfel, are loc împărţirea

teritoriului, implicit a tronului, unul dintre împăraţii Comneni rămânând la Bizanţ, iar celălalt

la Trapezunt, în zona Mării Negre. Acest imperiu, al Trapezuntului, a ţinut până în 1461, când

comnenii aflaţi acolo s-au refugiat în Crimeea, unde hanul de aici le dădu în stăpânire

Mangupul, „un orăşel de stâncă în Crimeia, unde stăpânea o ramură a Comnenilor

împărăteşti din Trapezunt”12 . De aici numele celei de-a doua soţii a lui Ştefan cel Mare –

Maria de Mangup. Căsătoria a avut loc la 14 septembrie 1472, la mânăstirea Putna. După

spusele lui N. Iorga, din nou o căsătorie cu o femeie care „n-avu nici un fel de noroc”13.

Destinul plin de ghinion al Marie de Mangup are ca şi cauză un amplu conflict militar.

Este uşor nedrept faţă de această femeie, faptul că nu s-a putut bucura de soţul ei, dar şi de

statul de doamnă a Moldovei. I-a dăruit „doi băieţi gemeni şi morţi de timpuriu”14 lui Ştefan

cel Mare. Nenorocirea ei şi motivul care i-a adus cea mai mare mâhnire este, aşa cum am mai

spus, conflictul militar şi situaţia politică a vremii. Au loc o serie de evenimente deloc uşor de 10 N. Iorga, Portretele doamnelor române, Bucureşti, 1937, p. VI11 Dan Horia Mazilu, op. cit., p.4312 N. Iorga, op cit., p. 2313 Ibidem14 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 43

4

ignorat care i-au marcat întreaga existenţă, deja plină de necazuri. În consecinţă, cei doi fraţi

ai ei, ajung să se lupte între ei, iar în această neobişnuită luptă, cel mic îl omoară pe cel mai

mare; la doar trei ani de când această domniţă de viţă nobilă sosise pe ale noastre meleaguri,

turcii au luat Mangupul şi i-au omorât pe toţi Comneii de acolo. Şi de parcă tot acest

vălmăşag de evenimente nu i-ar fi adus destulă întristare acestei doamne condamnate la

suferinţă, ea se mai lupta şi cu o „nenorocire casnică”15. Aşa numita nenorocire, pare-se că

era gândită corect în acest mod de tânăra domniţă, întrucât aruncând o privire în viitorul

personal al lui Ştefan cel Mare, o să înţelegem de ce îi era teamă Mariei de Mangup. Motivul

lacrimilor domniţei îl reprezenta prezenţa la curte a două prizoniere, aduse acolo dinaintea

căsătoriei ei cu domnul, într-un context militar. Este vorba despre doamna Maria, soţia lui

Radu cel Frumos, domn al Munteniei, şi fata acestora, Maria Voichiţa. Aceste două doamne

au fost luate la curtea domnului moldovean, în urma bătăliei de la Soci din martie 1471, unde

Ştefan cel Mare l-a învins pe Radu cel Frumos, care a fugit grabnic să treacă Dunărea,

lăsându-şi în capitală toate bogăţiile, soţia şi fata. Acesta este contextul în care cele doamne se

aflau la curtea domnului moldovean din Suceava. Au existat ipoteze conform cărora Ştefan

cel Mare s-ar fi înstrăinat de soţia sa, pe care ar fi iubit-o mai puţin decât i-ar fi iubit averea

luată e turci. Astfel de informaţii ne revin decât din partea lui Constantin Gane, informaţii

care de altfel nu pot fi probate. Că este sau nu adevărat, informaţia rămâne sub năframa

umbrită a istorie. După faimoasa bătălie de la Războieni, bătălie despre care se vorbeşte şi în

poezia lui D. Bolintineanu –se pare că domniţa care plângea lângă doamna Oltea era Maria de

Mangup – se pare că multe au fost zilele în care doamna Moldovei nu a avut nicio veste de la

soţul ei. Posibil este ca cei doi să se fii înstrăinat. Cert este că evenimentele petrecute în viaţa

acestei doamne au fost fatale. Înainte Crăciunului anului 1477 moare şi „a îngropat-o Vodă

Ştefan, cu alai şi cinste multă, la mănăstirea Putnei, noua lui ctitorie”16. Este uşor de

demonstrat că aşa s-au petrecut lucrurile, martoră fiind pictura din biserica de la Putna:

„Doamna este înfăţişată moartă, acoperită cu un strălucit veşmânt de brocard, de o

compoziţie mult mai bogată decât pentru biata şi trista prinţesă de Kiev. Pe cap o cunună cu

aceleaşi flori de dimensiuni mai reduse, cu pietre scumpe împodobind partea de jos şi cu

lungi cercei după datina bizantină. Dar în această reprezentare pe o perdea care îi acoperea

mormântul, ceea ce este interesant nu este numai această figură, de un caracter aşa de

impresionant în somnul morţii, dar şi toate podoabele care sunt în jurul ei.”17

15 C. Gane, op. cit, p. 2616 Ibidem, p. 2817 N. Iorga, Portretele doamnelor……, p. VI-VII

5

Bănuielile pe care le-a avut Maria de Mangup, au prins se pare contur, la scurt timp,

după unii istorici, sau puţin mai îndepărtat, după alţi istorici. Ipotezele se învârt între anii

1477 ca an al căsătoriei dintre Maria Voichiţa şi Ştefan cel Mare, respectiv trei ani mai târziu

după decesul predecesoarei.18 Conjunctura din care s-a născut această căsătorie este una uşor

hilară. Cum a ajuns Maria Voichiţa din prizonieră, soţie de domnitor. Poate farmecul

frumuseţii şi al tinereţii ei l-au atras pe Ştefan cel Mare în această poveste, pentru că vremea

la care ne referim acum, voievodul Moldovei era trecut de vârsta maturităţii. Practic Ştefan

Vodă a fost obligat să se însoare, pe de o parte de moartea soţiilor, iar pe de cealaltă parte de

dorinţa straşnică a avea un moştenitor, pentru că aşa cum am menţionat mai sus, cele două

soţii, nici această bucurie n-au putut-o avea. Dar se pare că această căsătorie a fost mai cu

noroc decât celelalte, întrucât tânăra domniţă i-a stat alături domnitorului moldovean 24 de

ani, adică până la sfârşitul vieţii marelui domn în 1504. De altfel, aceasta i-a dăruit soţului ei

doi copii, pe Bogdan care a moştenit domnia, dar şi o fată, pe Maria, care însă a decedat

nemăritată în 1518. Ultima soţie a domnitorului moldovean a mai trăit şapte ani de la moartea

soţului ei şi a murit în anul 1511, fiind îngropată la Putna, al cărei mormânt se vede chiar şi

astăzi în necropolă. În ceea ce priveşte amintirea ei păstrată prin intermediul portretelor din

diferitele mânăstiri, beneficiază de diferite ipostaze şi mai numeroase decât ale celorlalte două

soţii ale lui Ştefan cel Mare. Ca atare, într-unul dintre portrete (fig..), este prezentată „cu o

cunună în toate privinţele asemănătoare cu cea a Evdochiei, cu aceeaşi lungi cercei ca ai

Mariei de Mnagup şi cu un veşmânt de brocard reprezentat într-un chip mai curând vag, mai

ales dacă este comparat cu complicaţiile, nesfârşită şi de o artă aşa de rafinată, care

împodobesc perdeaua de mormânt a aceleia pe care ea o biruise. O cunună de mărgăritare

pusă pe părul ei aşa de lung deosebeşte un alt portret, acela de la biserica Pătrăuţi (fig...).19

Într-o altă pictură Maria Voichiţa ne este înfăţişată lângă unul dintre fiii ei, aflaţi la o vârstă

fragedă. Figura ei este la fel de plină de expresie ca şi în celelalte întruchipări, însă această

pictură trezeşte interes prin podoabe, bogăţie multă şi rochia de brocard, care poate fi

comparată cu cea a Mariei de Mangup – „un văl complicat acoperă capul, şi florile coroanei

se ridică mândru deasupra acestui cap mărunt”20.

Informaţiile care ne revin despre această ultimă doamnă din viaţa marelui domn al

Moldovei, nu sunt de un amănunt ieşit din comun. Condiţia ei în comparaţie cu a altor

18 Constantin Razachevici, Cronologia…, vol I, p. 546 „Maria Voichiţa cu care Ştefan s-a căsătorit la 19 decembrie 1477” ; N. Iorga, Femeile…, p. 24 „din 1480 el luă pe Maria, ca a treia soţie a lui” ; C. Gane, Trecute…,vol. I, p. 28 „Ştefan fie că a vrut să ţie un doliu cuviincios, fie că fata lui Radu cel Frumos era încă prea tânără, s-a însurat cu ea abia trei ani mai târziu, în 1480”.19 N. Iorga, Portetele…, p. VII20 N. Iorga, op. cit., p. VII

6

doamne ce au făcut istorie în rândurile ce creează azi un frumos şir de povestiri, este una puţin

mai efemeră, dar se pare că ea a fost cea mai adorată de Ştefan cel Mare.

Un aspect pe care ţin să-l lămuresc, face referire la faptul că în acest capitol am

prezentat femeia, aşa cum este ea mai în toate cazurile prezentată, prin intermediul bărbatului.

Menţionez că am purces pe această cale, tradiţionalistă, pot spune, întrucât în momentul în

care doar rostim sonorul nume – Ştefan cel Mare – oamenii din jurul lui, în cazul de faţă

doamnele din viaţa lui, tind să cadă într-un con de umbră. Ideea este că acest domnitor a fost

şi este o personalitate marcantă a întregii istorii româneşti, nu doar a Evului Mediu. De aici şi

greutatea de a da valoare absolută altor persoane din jurul său, în momentul în care el însuşi

întruchipează idealul. Fireşte că în umbra unui astfel de personaj, nu se pot ascunde, aşa cum

am văzut,decât persoane ce se pot undui după a sa importanţă. Cele trei doamne, despre care

s-a scris de-a lungul timpului, sunt trei tipologii de femei diferite, dar şi cu ceva puncte

comune, cum ar fi soarta nenorocită a Evdochiei şi a Mariei de Mangup. Evdochia, mama

nefericită, ce şi-a pierdu pe rând copiii, fapt care se pare a dus-o şi pe ea tot înspre moarte,

fiică de principe cu o bună condiţie, însă cu o soartă probabil blestemată. Maria de Mangup,

doamna de rang înalt, măcinată însă de problemele din interiorul familie sala, cu gelozie

oarecum probată pe prizoniera soţului ei, fapt ce a dus probabil la distanţarea dintre ei, cu un

sfârşit venit prea devreme. Maria Voichiţa, tânăra frumoasă, ajunsă poate dintr-o întâmplare

în braţele marelui domnitor, care însă i-a dăruit acestuia singurul moştenitor, precum şi o viaţă

de familie lungă, pe lângă ce avusese marele domn, de altfel şi singura doamnă a Moldovei

care l-a plâns pe marele domnitor, Ştefan cel Mare.

În

7