Introducere

Divorţul a devenit un fenomen din ce in ce mai intîlnit atît in străinătate, cît şi în

Moldova. Dacă în trecut numărul desfacerilor de căsătorie era destul de mic, cuplurile găsind

soluţii sau resemnîndu-se situaţiei respective, acum, persoanele implicate într-o astfel de relaţie

consideră, probabil, că viaţa este mult prea scurtă pentru a suferi în tăcere.

Chiar dacă pare cea mai la indemîna soluţie, nu trebuie uitat faptul ca divorţul poate lăsa urme

adînci în vieţile celor doi soţi: frica de eşec şi nereuşirea închegării unei alte familii pe viitor,

depresie, căderea în diverse vicii menite de a “atenua” durerea provocată, pierderea locului de

munca etc.

 În mod normal, căsătoria încetează doar odată cu decesul unuia dintre soţi. Dar în viaţă pot

interveni împrejurări dintre cele mai diverse, ce pot duce la imposibilitatea continuării

căsătoriei. Tocmai de aceea, majoritatea legislaţiilor permit desfacerea căsătoriei prin divorţ.

Dispoziţii ce tratează tema divorţului sunt prezente atât în Codul familiei unde se găsesc normele

materiale (art. 37-44 C.fam.), cât şi în Codul de procedură civilă unde sunt normele procedurale

(art. 607-619 CPC). Actuala reglementare păstrează distincţia dintre încetarea căsătoriei prin

deces şi desfacerea căsătoriei prin divorţ. Practica judiciară a consacrat o multitudine de motive

ce pot conduce la desfacerea căsătoriei prin divorţ, cum sunt:

infidelitatea unuia dintre soţi; 

actele de violenţă exercitate de către unul din soţi împotriva celuilalt;

despărţirea în fapt în baza culpei unuia dintre ei.

Există în dreptul modern două forme de încetare a căsătoriei prin divorţ :

divorţul prin consinţământ mutual;

divorţul pentru motive temeinice.

În Proiectul Noului Cod Civil, divorţul poate avea loc (art. 388 Proiectul C.Civ.):

prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt

soţ;

atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin cinci ani;

la cererea oricăruia dintre soţi, în baza stării de sănătate a celuilalt.

2

Normele procedurale ce reglementează divorţul stabilesc o serie de dispoziţii derogatorii de la

dreptul comun în privinţa competenţei (art. 607 CPC), a cererii de  divorţ, a cererii

reconvenţionale, şi a probelor (art. 608-610, 612 CPC), a procedurii de judecată în faţa instanţei

şi a căilor de atac (art. 613-619 CPC)1. 

Reguli procedurale privind sesizarea instanţei: 

Procedura divorţului are un caracter special şi faţă de celelalte proceduri speciale,împrejurarea

determinată de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, adică familia. În

unele ţări, soţilor li se acordă chiar şi unele termene degândire, iar la noi, judecătorul are

obligaţia de a da sfaturi de împăcare, şi fixează termen pentru judecarea cauzei (art. 613

CPC).Dreptul de a sesiza instanţa competent cu o acţiune de divorţ aparţine numai soţilor,

întrucât o atare acţiune are un caracter strict personal, legea recunoscând legitimare procesuală

doar soţiilor. Acţiunea de divorţ este de competenţa materială a judecătoriei în circumscripţia

căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. În situaţia în care soţii nu au avut un

domicilui comun, sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în localitatea respectivă,

competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului (art. 5 CPC).

Iar, dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară, competenţa revine judecătoriei din circumscripţia

căreia face parte domiciliul reclamantului (art. 607 CPC).Regulile privind cererile accesorii în

procesul de divorţ se judecăîn baza principiului „accesorium sequitur principale”. Altfel spus,

încredinţarea copiilor, plata alocaţiei, plata pensiei de întreţinere, împărţirea bunurilor comune,

atribuirea locuinţei comune, purtarea numelui, sunt de competenţa instanţei competent să

soluţioneze divorţul2.     

1 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi - „Drept procesual civil”, ediţia 3-a, editura All Beck,

Buc., 2005, pag. 431-450

2 Ioan Leş- „Tratat de drept procesual civil”, ediţia a 4-a, editura CH Beck, Buc., 2008, pag.

855-878

3

CAPITOLUL I

Aspecte teoretico-metodologice în abordarea divorţialităţii.

1.1 Deliminări conceptuale ale divorţului.

Divorţul înseamnă încălcarea promisiunilor pe care cei doi le-au facut in momentul

ceremoniei de căsătorie, hotărînd să nu mai stea împreună pîna cînd moartea îi va despărţi şi să

anuleze orice contract care îi leagă unul de celălalt.

Din punct de vedere juridic divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească

datorită unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi care fac imposibilă

continuarea căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. Conform dicţionarului sociologig,

divorţul este o modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei, nu este un simplu

eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:

a. Disoluţia şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea

insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. În mod obişnuit, primele semne de

insatisfacţie provin de la soţie. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sînt aproximativ

aceleaşi: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent

agresivitatea fizică şi alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia

sexuală şi lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele

cu nivel mai ridicat de instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi

absenţa camaraderiei, în prima fază, partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau

discută cu prieteni apropiaţi sau rude. În faza a doua, partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi

se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relaţia lor este neviabilă.

b. Separarea premergătoare   la divorţ . Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar

majoritatea disoluţiilor sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcţie şi

de aspecte independente de ralaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a

găsi o locuinţă,regimul juridic al proprietăţii familiale.

c. Disoluţia legală . Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat; disoluţia căsătoriei nu

se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este

luată de către o curte sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este

înaintată mai frecvent de femei decît de bărbaţi.Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric

şi juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit

principiului divorţ- sancţiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soţi. În

4

conformitate cu normele „cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţul lăsa soţiei dreptul de

a prezenta ptîngerea şi accepta să i se atribuie vina disoluţiei căsătoriei. După

abandonarea principiului divorţ- sancţiune, a crescut ponderea bărbaţilor care solicită

desfacerea căsătoriei,

d. Acomodarea în perioada de după   divorţ.  După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri trebuie

să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate,

schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea în

urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în

cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o

eventuală recăsătorire.

Divorţul datează de la începuturile căsătoriei, Voltaire ironiza acest act spunînd că el a apărut

chiar cu cîteva săptămîni mai devreme decat căsătoria. Originile ideii de divorţ se găsesc în

antichitate, unde un magistrat hotăra dacă motivele sunt suficiente pentru a te desparţi de cineva,

lucru care se întampla şi in ziua de azi, numai că la un mod mult mai complicat. De asemenea, în

perioada Imperiului Roman, cuplurile puteau renunţa la căsătorie prin propria voinţa şi asta era

suficient.  

Deoarece conceptul de romantism a apărut tîrziu, în perioada evului mediu, odată cu

trubadurii, în căsătorie nu existau prea multe probleme şi oamenii nu prea divorţau. În

antichitate, divorţurile erau extrem de rare, acest lucru mentinîndu-se şi in ziua de azi, în unele

culturi. Mai mult de atît, dupa secolul X, divorţul a fost interzis cu desăvîrşire în cultura

occidentală, căsătoria fiind obligatorie pe viată. Cei doi se puteau despărţi, însă nu la un mod

legal. În general, de-a lungul istoriei, căsătoria a fost privită ca pe un aranjament între familii , de

multe ori pe motive economice, cei implicaţi neavînd dreptul să se revolte sau să ia singuri o

decizie, lucru pe care de altfel nici nu prea-l concepeau, de aceea ideea de divorţ nu era luata în

considerare, mai ales că erau implicate foarte mult familiile celor doi şi asta însemna să se ajunga

la adevărate scandaluri între familii.  

Faptul că mariajul a fost transformat de biserica într-un act sfînt, prin faptul ca preoţii conduceau

ceremoniile de căsătorie, facea ca ideea de divorţ să pară o adevarată blasfemie. În 1563,

Consiliul de la Trent a decretat că toate căsătoriile să se oficieze in faţa unui preot şi a unor

martori, lucru care aducea mai multa putere bisericii în viaţa de cuplu.  

În cultura occidentală, spre deosebire de alte culturi, divorţul a făcut istorie începînd chiar

cu secolul XVI, în ciuda interdicţiilor bisericii, şi a devenit o practică socială destul de frecventă.

5

Dacă în evul mediu motivele de divorţ erau lepra, preacurvia, nebunia, absenţa îndelungata a

partenerului, în secolul nostru motivele s-au mai schimbat, transformîndu-se mai ales în

nepotrivire de caracter şi bineînteles adulter, practica la fel de veche ca şi mariajul.

De-a lungul timpului, cu cît s-a instituţionalizat mai mult actul căsătoriei, cu atît oamenii şi-au

dorit mai mult să iasă din aceasta instituţionalizare. Actul de mariaj introdus de lordul Hardwicke

în 1753, prin care se spunea că toate căsătoriile trebuie legalizate de biserică, altfel ele nu sunt

valide, care a transformat căsătoria într-un act, nu a adus mai multă stabilitate pentru cupluri,

dimpotriva divorţurile erau în creştere. Era moderna a divorţului în cultura occidentală, a început

abia la sfîrşitul secolului XIX, mai ales că în multe ţări, de exemplu în Anglia , biserica nu făcea

mari eforturi să legalizeze divorţul. Tema divorţul din perspectivă biblică este abordată de mulţi

scriitori, iar majoritatea comentatorilor biblici au tendinţa de a urma una din următoarele

concepţi cu privire la instituţia numită divorţ:

- Prima concepţie: cei care susţin că o căsătorie biblică este pentru toată viaţa. Divorţul nu este

permis nici o dată pe baze biblice şi căsătoria cu o persoană divorţată este întodeauna coniderată

adulter1.

- A doua concepţie: cei care susţin că într-o căsătorie apar anumite circumstanţe care sfidează ori

ce soluţie de a vieţui împreună. Divorţul devine atunci necesar, din considerente de sănătate

mintală, emoţională sau fizică a soţilor sau a copiilor. Această soluţie pare mai puţin bazată pe

învăţătura specifică Bibliei şi mai degrabă pe principiile biblice generale2.

- A treia concepţie: cei din Biserica Romano-Catolică, care permit curţii bisericeşti să să anuleze

o căsătoriei şi pavează calea recăsătoririi3.

- A patra concepţie: cei care concluzionează că există baze biblice pentru divorţ, iar recăsătorirea

este permisă în aceste condiţii4.

Aruncând o privire asupra pasajelor biblice care tratează divorţul, ne putem da seama că există

baze Biblice pentru divorţ, dar acesta poate fi realizat doar în anumite condiţii. Biblia (atât

Vechiul Testament cât şi Noul Testament) prezintă clar căsătoria ca o unitate permanentă,

intimă, dintre un bărbat şi o femeie. Textul biblic principal din Vechiul Testament cu privire la

divorţ este în Deuteronom 24:1-4 – „Când cineva işi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar

1 Această poziţie este prezentată de: J. Carl Lanez, The Divorce Mzth, Minneapolis, Bethanz Hause, 1981.

2 E.E. Jozner, A Christian Considers Divorce and Remarriage, Nashville, Broadman, 1983.3 J.P. Zwack, Annulment: Zour Change to Remarriage within Catholic Church, New Zork, Harper & Row, 1983.

4 Jaz A. Adams, Christian Living in the Home, New jersez, Prezbyterian and Reformed Publishing Company, Phillipsburg, 1982, pag. 23; L. O. Richards, Remarriage: Healing Gift from God, Waco, Texas, Word, 1981

6

întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i

scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o va da în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă

de la el, să plece şi va putea să se mărite după un alt bărbat”(Deuteronom 24:1-2). În acest pasaj

cuvintele „şi a găsit ceva ruşinos în ea” nu implică adulter. Soţul trebuia să-i scrie soţiei o carte

de despărţire, să i-o dea şi s-o trimită de acasă. Acesta era procesul divorţului în Vechiul

Testament. Astfel, în Vechiu Testament, divorţul era limitat prin cartea de despărţire1.

Astfel, în Deuteronom 24:1-4, întâlnim o procedură în trei paşi în procesul divorţului, divorţul

neavând loc până nu erau parcurşi paşii aceştia:

- Trebuia să existe o carte de despărţire (versetul 1). Această carte de divorţ trebuia să fie scrisă

intr-o formă în care să spună clar lucru acesta, scrierea acestei cărţi legaliza divorţul.

- Cartea trebuia să fie înmânată (versetul 1). Cel care divorţa trebuia s-o înmâneze personal

celeilalte părţi.

- Persoana de care se divorţa trebuia trimisă de acasă (versetul 1). Ruptura trebuia făcută şi,

oficial, persoana divorţată trebia să iasă din casă.

Cuvântul pentru divorţ, în Vechiu Testament (Deuteronom 24; Isaia 50:1, Ieremia 3:8) înseamnă

a despărţii. Cuvântul divorţ, în acest caz, vine de la termenul grecesc apos-tas-ee’-oo, care este

un cuvânt compus, însemnând: a termina ceva continuu, a demite pe cineva dintr-o funcţie.

Americanii au fost cei care au spart gheaţa, între anii 1867 şi 1906 numărul de divorţuri

crescînd de la 10.000 de divorţuri pe an la 72.000. În secolele XX si XXI, divorţul a devenit atît

de răspîndit încat nu mai surprinde pe nimeni o asemenea decizie, chiar daca implicaţiile psihice

sunt foarte puternice. Un studiu realizat în Anglia în 2004 a arătat că pe primul loc ca motiv de

divorţ se situeaza detaşat relaţiile extraconjugale, în care bărbaţii sunt vinovaţi în 75% din cazuri.

Acest motiv este urmat de constrîngeri familiale, abuz psihic şi fizic, criza vîrstei a doua,

dependenţa de alcool şi droguri şi, pe ultimul loc, dependenţa de job. De asemenea, studiul a mai

arătat că 93% din cazurile de divorţ sunt cerute de femei.

Tema divorţului  pune in discuţie o problemă psihologică centrală – familia şi modul in

care se adaptează la realitatea sociala actuală, la schimbările majore de pe piaţa forţei de munca,

la dispariţia, cel putin în oraşele mari, a serviciului clasic, cu program, la reducerea semnificativă

a timpului pentru familie. În urma experienţei din consilierea şi psihoterapia de cuplu, reiese

faptul că problemele de cuplu derivă din doua mari cauze:  externe  (sociale) şi  interioare

(psihologice). Libertatea lăsată familiei conduce la manifestarea autentică a ceea ce se intîmplă

1 Vasile Talpoş, Studiu introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.

7

in cazul cuplurilor. Mulţi pacienţi cu vîrste peste 30 de ani relatează faptul că părinţii lor au

rămas împreuna pentru că aveau 1,2,3 sau mai mulţi copii. A rămîne împreună pentru copil nu

mai este o motivaţie la modă. Mentalitatea este astăzi mult modificată faţă de anii ‘70 sau

‘80. Trecerea de la o ipostază la alta este relativ dura şi găseşte multe persoane în situaţia de a se

simţi depaşite de ceea ce se petrece in planul mentalitaţii. Dispariţia familiei clasice a devenit

un fenomen în sine extins. Confruntarea dintre cele doua tipare, tradiţional şi nou, conduce la

multe dificultaţi interioare cu care se confruntă fiecare persoană aflată într-un asemenea proces

de decizie. Dificultatea unui divorţ constă în impactul pe care îl are asupra confortului

psihologic.

Şi în problematica divorţului, sunt răspindite teoriile la nivel microsocial care practică

individualismul metodologic, pornesc adică de la interesele, informaţiile şi strategiile actorilor

individuali. G.Levinger (1979) oferă un model explicativ al disrupţiei conjugale cu trei

dimensiuni: atractivitatea maritală, alternativele existente şi barierele ce împiedică disoluţia. Se

include factori de natură economic şi îndeosebi psihosocială (constrîngerile religioase, presiunea

rudelor, satisfacţii atitudinale şi simbolice).

Asumpţia central a teoriei lui G.Becker (1991) este că, prin căsătorie , indivizii încearcă

să maximizeze valoarea bunurilor şi a comodităţilor pe timpul vieţii ce urmează , să obţină

beneficii, fie direct economico-materiale, fie de alt gen (în terminologia lui,”monetare” şi

“nonmonetare”). Disrupţia maritală are loc pentru că informaţia (despre partener) afost

incompletă sau pentru că au survenit schimbări fundamentale în valoarea acestuia. Divorţurile au

loc preponderent în primii ani de căsătorie, deoarece, pe de o parte, odată cu trecerea anilor se

acumulează un capital marital specific, cum sunt copiii şi proprietaţile a căror valoare scade, prin

disoluţie, pentru fiecare. Teoria lui G.Becker face predicţii valide şi pentru constatarea că, cu cît

statutul socioeconomic e mai ridicat, cu atît rata divorţialităţii e mai mică. Aceasta întrucît cei

săraci nu prea au ce împărţi, pe cînd cei bogaţi,da.

Ambele teorii au fost confirmate,la nivelul datelor empirice, doar parţial. Aceasta şi

datorită faptului că există serioase dificultăţi în stabilirea raportului cauyal dintre variabile în

cayul divorţialităţii. De exemplu, o asociere statistică ridicată între statutul căsătorit-divorţat şi

valoarea bunurilor materiale nu spune aproape nimic despre relaţia de cauzilitate dintre ele, chiar

dacă putem controla efectul altor variabile (cum ar fi vîrsta şi şcolarizarea). Analiza

longitudinală este un pas înainte, fiindcă ne indică legăturile dintre cele două variabile la nivel

individual şi ne poate spune cînd au fost acumulate bunurile, inclusiv dacă înainte, în timpul sau

după căsătorie. Chiar dacă prin studii longitudinale se indentifică anterioritatea temporală faţă de

divorţ a intrării în serviciu a femeilor, se ridică întrebarea dacă nu şi-au căutat un loc de muncă

tocmai pentru că despărţirea se profila la orizont.

8

1.2 Premise şi cauze ale divorţialităţii.

Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul din cele mai dramatice evenimente

care intervin în viaţa cuplului, un moment fundamental de criză şi de ruptură, datorat acumulării

treptate a unor conflicte care nu şi-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a

partenerilor.

Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un „moment de răscruce” al

existenţei lor, carele afecteză resursele economice, statutul rezidenţial, proiectele de viaţă sau

stilul de viaţă şi determinarea schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu consecinţe

traumatice pentru toţi membrii familiei. În cazul famiilor ai căror parteneri au vârsta mijlocie şi

au convieţuit mai mult timp împreună divorţul poate fi resimţit, cel puţin de unul dintre ei, ca un

adevărat „seism” devastator pentru toate aspectele existenţei, în condiţiile în care viaţa personală,

dependentă în cea mai mare parte, de cea a familiei, trebuie luată de la capăt, fiind necesară.

Totodată, remodelarea principalelor obişnuinţe, deprinderi şi conduite, formate ca urmare a

influenţelor reciproce exercitate de cei doi soţi.

În mod evident, motivele de divorţ pot fi extrem de diferite în raport de vârsta

partenerilor, statusul lor economic şi socioprofesional, resursele lor spirituale, experienţa şi

durata vieţii de cuplu etc. Dar în marea majoritate a cazurilor, aceste motive au la bază

resentimente puternice, conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit atât de stresante,

intolerante şi degradante, încât divorţul devine unica alternativă posibilă. Ca eveniment

familial,divorţul nu reprezintă începutul unui conflic, ci finalizarea unorconflicte manifeste şi

latente, care au erodat treptat viaţa maritală,constrângând, cel puţin pe unul dintreparteneri,să ia

o decizie definitivă în acest sens. Din acest punct de vedere, forma „clasică” a divorţului, aşa

cum este concepută ea de către sociologi, seamănă cu un veritabil „proces” desfăşurat în

următoarele etape1:

a) Apariţia unor perturbări, mai mult sau mai putin puternice, în viaţa cuplului din punct

de vedere al resimţirii unor insatisfacţii şi al conştientizării unor incompatibilităţi

sporite în domeniul relaţiilor afective şi al raporturilor seuale. Unele din aceste

resentimente pot fi exagerate, mai ales atunci când sunt alimentate de prezenţa unei

1 Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor, pag.270-272, adaptat după Atlee Stroup, Marriage and Familz. A. Developmental Approach, New York, Appleton-Century-Crofts, Meredith Corporation, 1996, pag. 564.

9

terţe persoane, o legătură extraconjugală, care pare mai interesantă şi mai

„promiţătoare” din diferite puncte de vedere. Dacă această criză nu este tratată cu

înţelegere de partenera legală de cuplu, ea poate determina multiple conflicte

familiale, inclusiv disoluţia căsătoriei;

b) Existenţa unor conflicte din ce în ce mai puternice şi apariţia unor incidente(certuri

sau chiar agresiuni) care conduc, pe unul sau pe ambii parteneri, sa menţioneze pentru

prima dată posibilitatea divorţului, fără ca acesta să reprezinte, încă, o soluţie

îndelung gândită sau deliberată;

c) Compromiterea relaţiilor de cuplu, prin manifestarea deschisă a unor conduite sau

atitudini ostile şi agresive, lipsind, de această dată, orice preocupare pentru salvarea

aparenţelor.Certurile şi conflictele se desfăşoară aproapre zilnic,sub ochii rudelor

apropiate, a vecinelor şi a prietenilor, fiecare soţi încercând să blameze pe celălalt

pentru eşecul căsniciei;

d) Elaborarea unei decizii ferme în ceea ce priveşte divorţul, atât ca efect direct al unui

eveniment sau incidentresimţit ca fiind extrem de negativ ori dăunător, şi, ca rezultat

indirect, al frustrărilor şi tensiunilor acumulate în cursul timpului;

e) Traversarea unai profunde situaţii de criză acută în cadrul căreia intervine în toate

palierele vieţii familiale şi conjugale. Fiecare soţ îşi duce existenţa în mod separat de

celălalt, chiar dacă ambii parteneri convieţuiesc, încă, în aceeaşi locuinţă;

f) Intervenţia divorţului ca decizie sancţionată legal şi care urmează, de obicei, unei

îndelungată perioade de separare. Dat fiind faptul că procedurile de divorţ sunt

reglementate în mod juridic, iar instanţa admite desfacerea căsătoriei numai pe baza

unor motive argumentate, adeseori partenerul care ia primul iniţiativa de a divorţa

exagerează, amplifică sau chiar inventează aceste motive pentru a obţine o hotărîre

definitivă;

g) Existenţa unor lungi perioade de readaptare din punct de vedere al vieţii personale

şi,în multe cazuri, apariţia deciziei de reconstruire a unei noi relaţii de cuplul legal

consfinţite.

Toate aceste etape reprezintă o succesiune idealizată de la care pot să intervină o serie de abateri.

În unele cazuri , mai ales la începutul procesului, pot fi întreprinse deferite încercări de

reconciliere, care au mai mult sau mai puţin succes, menţionarea divorţului ca soluţie nefiind

altceva decât un mijloc de ameninţare, pentru a-l constrânge pe partener să-şimodifice atitudinile

şi conduitele. În alte cazuri, atunci când conflictele persistă şi se adâncesc, aceste încercări

10

repetate de conciliere nu fac altceva decât să amplifice sentimentele de frustrare şi adversitate a

soţilor.

Într-o altă tipologie a procesului de divorţialitate, efectată pe baza studiilor efectuate în

S.U.A., Juduth S. Wallerstein şi Sandra Blakeslee disting următoarele stadii1:

a) Stadiul acut- în cadrul căreea se manifestă extrem de puternic sentimentele de ură şi

violenţă ale partenerilor, declinul cuplului şi dezorganizarea familiei. În acest stadiu,

frustările sunt exprimate deschis, partenerii se agresează reciproc, fizic şi verbal, fără a

mai ţine seama de copii, adeseori furia părinţilor revărsându-se chiar asupra acestora. Pe

de altă parte, stadiul acut coincide cu intensificarea profundă a trăirelor şi fantasmelor

sexuale ale unuia sau ambilor partener, bărbaţii sau femeile de vârsta mijlocie, mai ales,

reîntorcându-se la sentimentele perioadei adolescentine, obsedaţi fiind de necesitatea unei

vieţi sexuale libertine, eliberate de constrângerile impuse de mariaj. Teama de

singurătate, resentimentele încercate faţă de partener şi orgoliul rănit determină partenerii

să experimenteze diferite legături sexuale pasagere, adeseori cu persoane mai tinere,

tocmai pentru a demonstra lor înşişi şi partenerului că-şi menţin încă valenţele de atracţie

fizică, că au încă succes şi pot relua viaţa de la capăt, fără celălalt;

b) Stadiul de tranziţie- caracterizat de către modificarea şi destructurarea familiei, în

condiţiile adoptării de către parteneri, a unor noi roluri cu care nu sunt sau nu mai sunt

familiarizaţi şi care să le poată compensa pe cele care s-au deteriorat în cadrul grupului

familial. Partenerii, de exemplu, se pot reîntoarce la şcoală sau la facultate, pentru a-şi

completa studiile, se pot muta într-o altă locuinţă, îşi pot relua vechiile îndeletniciri şi

legături din perioada celibatatului. Viaţa personală şi socială devine mai intensă, mai

dezorganizată şi mai instabilă, rolurile familiale sunt complet bulversate.

c) Stadiul final- constând în despărţirea definitivă, sancţionată legal, şi marcat de o reînnoire

a sentimentului stabilităţii. Cuplul odată desfăcut, fiecare partener încearcă să-şi refacă

viaţa familială în mod separat, eventual în cadrul unei noi familii. În acest stadiu sunt

stabile deferite aranjamente între soţi în legătură cu sprijinul material care trebuie

acordat,în continuare, copiilor, programul de vizitare sau preluarea a acestora etc.

Nu există, cu alte cuvinte, numai factori cu caracter general, ci şi situaţii sau circumstanţe

particulare în viaţă, care intervin şi-şi pun amprenta asupra fiecărui caz în parte. Dincolo de

aceşti factori generali sau circumstanţe particulare, pot interveni alte elemente, cum sunt:

1 Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat după Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and Children. A Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.

11

a) Influenţele externe exercitate de rude, prieteni sau alte persoane terţe;

b) Luarea în consideraţie a consecinţelor şi efectelor posibile determinate de situaţia de

divorţ;

c) Intervenţia orgoliului personal ca factor principal în susţinerea deciziei de a divorţa, în

pofida conştientizării consecinţelor negative implicate de un asemenea act;

d) Posibiliatea de contractare, de către unul sau altul dintre parteneri, a unor boli cronice sau

tulburări psihice, care afectează convieţuirea comună.

Există, parteneri de cuplu pentru care orice raţionament utilitar cedează loc imperativului

dea divorţa, indiferent de consecinţe,deoarece speră că, prin intermediul divorţului, situaţia lor şi

a copiilorse va îmbunătăţi considerabil. Numai investigaţii de mare complexitate pot ajunge la

date ferme, cuplându-se metodele cantitative cu cele calitative.

Factorii şi variabilile mai specifice ar putea fi grupate în trei mari clase:

1. Variabilele de ordin premarital, dintre care semnificativă în divorţialitate este

şcolaritatea. Studiile au arătat că şcolaritatea sensibil egală a soţilor descreşte disoluţia

maritală. În ceea ce priveşte gradul de şcolaritate a femeilor, există o legătura nonliniară

între şcolaritate şi divorţ: soţiile cu cu studii superioare divorţează în mai mare măsură

decât celelalte, dar în acelaşi timp, cel puţin ţn SUA, şi soţiile care nu au reuşit să termine

un anumit nivel şcolar au, de asemenea, o probalitate de divorţ mai mare (Thorton, 1978).

La păturile sărace, destrămarea famiilor este practic mai mare decât numărul divorţurilor

pentru că şi abandonul marital e mai crescut. Pe lîngă explicţia lui G.Becker (1991), se mai

invocă faptul că cei din clasele de mijloc şi superioare se căsătoresc mai tîrziu, fiind centraţi

pe şcoală şi carieră; ei nu se confruntă nici cu dificultăţile materiale de zi cu zi , care la cei

săraci sunt o serioasă sursă de tensiune familială. Pentru divorţialitate contează însă extrem

de mult statutul social al părinţilor şi mediul deprovinienţă. Şi cercetările de la noi din ţară au

relevat că, la o instrucţie egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provinienţă produce

instabilitate maritală(Mihăilescu, 1983 ;Bejan, Buruiană, 1989).

Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probalitatea de divorţ este mai mare.

Aceasta s-ar explica prin următoarele : dacă s-au căsătorit de timpuriu,înseamnă că au

întrerupt şcoala; lipsa de maturitate şi de informaţii suficiente despre celălalt; capitalul

material adus în căsnicie este mai mic. G. Becker crede că motivul principal este acela că ,

divorţând la o vîrstă tînără probalitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.

Rasa şi etnia conteză în sensul că, la scara statistică, există tendinţa ca mariajele interetnice

să fie mai puţin stabile. În general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii conjugali este

mai mare, cu atât şi şansele de despărţire sunt sporite.

12

Cu privire la religie, în SUA, cea mai mare rată a divorţurilor o au protestanţii, urmţnd

descrescător catolicii şi evreii. O corelaţie puternică există între fregventarea serviciilor

religioase şi divorţ: dintre bărbaţii albi, cei care nu fregventează aceste servicii divorţează de

trei ori mai mult decât cei care o fac cel puţin o dată pe lună (Brzjak, Soroka, 2001).

2. Cercetările concrete care au urmărit efectul variabilelor de investiţie s-au concentrat în

jurul capitalului domestic (locuinţă, bunuri ), copii şi investiţii de ordin psihologic.

Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamentalhotărîrea dea divorţasau nu.

Constituind un capital marital specific, a cărui valoare scade prin despărţire, copiii

favorizează stabilitatea cuplului. Unele datele investigate empirice confirmă însă şi

celălalt efect alprezenţei copiilor, şi anume scăderea calităţii vieţii de familie, mai ales

cînd sunt copii-problemă (Waite et al., 1985).

Cuplurile ce nu au divorţat auo proprietate comună mult mai valoroasă decât cea a

cuplurilor care s-au despărţit. Probabilcă întrepretarea lui G. Becker(1991) că dacă ai

investit mai mult, te desparţi mai greu este principala explicaţie. El arată, de astfel, că

partenerii cu risc de despărţire nici nu investesc prea mult în căsnicie.

Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, sentimente, grija faţă de ceilalţi membri ai

familiei etc. ) au mecanisme şi efecte asemănătoare investiţiilor economico-monetare:

angajându-se mai mult intelectual şi emoţional, te costă mai mult despărţirea; atuncicând

percepi însă neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură, nu te angajezi psihic în mare

măsură.

Se pare că variabila independentă importantă pentru mărirea investiţiilor psihologice este

atitudinea faţă de divorţ. Dacă ea este restrictă, atunci investiţiile vor fi mari. Astfel,

atitudinea faţă de divorţ contează aât direct –cei cu atitudine negativă vor divorţa mai

greu-, cât şi indirect, prin efectul ei asupra investiţiilor materiale şi psiohologice. La

rândul ei, respectiva atitudine este puternic corelată cu religia şi socializarea.

3. Factorii pieţii (forţei de muncă şi maritale), reflectaţi în primul rînd în statutul

socioeconomic al soţilor, reprezintă o clasă importantă de variabile în înţelegerea

divorţialităţii. Numeroase studiiarată că divorţul are o mare incidenţă în cazul cuplurilor

unde soţia este angajată în muncă. Determinaţiile sunt multiple şi aici: independenţa dată

decîştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot afecta

nivelul de satisfacţie al soţului.

Referitor la statutul socioeconomic al soţului, studiile indică faptul că nu atât nivelul

absolut al acestui statut afectează divorţul, cât mai ales schimbările lui rapide. Cuplurile

în care soţul devine pentru o perioadamai lungă şomer sau în care soţul câştigă în mod

neaşteptat mai puţin sau mai mult decât de obicei sunt semnificativ mai dispuse la divorţ.

13

Câştigînd mai bine şi având un prestigiu social mai mare, valoarea bărbatului creşte pe

piaţa maritală, ceea ce incintă la divorţ.

În mai multe ţări, de exemplu, adulterul (infidelitatea conjugală) este privit(ă) atât ca

motiv, cât şi ca temei legal pentru desfacerea căsătoriei. Dar în foarte multe cazuri, acest

motiv are la bază acuzaţii subective, depoziţii false sau declaraţii de convenienţă, care nu

coincid cu realiatea. Singură, instanţa are latitudinea interpretării temeiurilor legale

pentru desfacerea unei căsătorii.

Capitolul II

Consecinţele generate de fenomenul de divorţ.

14

2.1 Efectele personale şi sociale ale divorţului.

Ca orice sistem aflat în disoluţie, familia dezorganizată prin divorţ implică

incapacitatea de exercitare a unor funcţii fundamentale şi eşecul îndeplinirii anumitor

roluri. Dezorganizarea structurală a familiei ia o varietate de forme ( deces, abandon,

separarea de fapt etc.) din care divorţul legal pare cea mai radicală, dar şi cea mai

traumatizată pentru parteneri şi copii. Despărţirea temporară sau mai îndelungată de

rolurile din cadrul familiei dă naştere unei situaţii de criză în cursul căreia sunt

dezlănţuite pasiuni şi sentimente extrem de furtunoase. Însuşi divorţul ca decizie luată în

urma acordului între cei doi parteneriprovoacă numeroase traumeşi suferinţe. Amestecul

de ură, gelozie şi suferinţă, blamarea, umilirea şi chiar maltratarea partenerului, împreună

cu „dezangajarea” de roluri familiale şi parientale caracterizează aproape fiecare caz de

divorţ, cu efecte dintre cele mai nocive asupra membrilor fostei familii.

Cele mai importante efecte ale unei situaţii de criză divorţială sunt următoarele1:

a) Diminuarea şi obturarea crescândă a contribuţiilor grupului familial la viaţa

colectivităţii,acompaniate de scăderea drastică a creativităţii personale a

membrilor;

b) Micşorarea randamentului profesional şi ignorarea conduitei morale,împreună

cu restrângerea relaţiilor dintre membrii familiei şi neglijarea datoriilor de

părinte;

c) Manifestarea unor tulburări afective şi caracteriale, denaturarea unor stări şi

sentimente, care influenţează personalitatea soţilor şi a copiilor;

d) Instaurarea unui climat tensionat, lipsit de valenţă educative pozitive, care

permite copiilor o libertate complet nesupravegheată şi ancorarea lor în

grupurile stradale.

Cercetările efectuate asupra familiilor aflate în asemenea stări de criză

demonstreză că divorţul este asociat, în majoritatea cazurilor, cu diminuarea şi chiar

ignorarea sarcinilor şi responsabilităţilor parentale în toate domeniile care privesc

creşterea şi educaţia copiilor: controlul anturajului, supravegerea performanţei şcolare şi a

modului de petrecere a timpului liber, îngrijirea fizică, suportul material etc. Eşecul

grupului familial este echivalent , de fapt, cu eşecul procesul de socializare a

1 Dan Baciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii şi Familia, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pag. 150-152

15

copiilor,care, în absenţa unuia sau altuia dintre parteneri,se va indentifica numai cu un

singur model parental, asimilând,în felul acesta, oindentitate de sex, adeseori eronată.

Existenţa conflictelor şi tensiunile permanente, ignorarea sarcinilor primare alefamiliei şi

dezangajarea părinţilor de rolurile parentale pot marca profund personalitatea copilului,

determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurităţii şi abandonului.

Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii în căsnicie - iar

aceştea rămân cu mama – şi dacă nu se produce recăsătoria, atunci costurile psihologice

sunt mai mari pentru bărbaţi,iar cele materiale pentru femei. Bărbaţii suferă – e vorba

desigu, de cei cu un minimsimţ moral – pentru că nu mai sunt lângă copii, se îngrijorează

de situaţia acestora, rămaşi practic fără tată , sau cu tatăvitrig. Mama cu copil are o

situaţie materială mult mai grea comparativ cu familiile complete sau cu femeile(de

aceaşi vârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau fără copii. Femeile rămase singure cu copii

decad economic din următoarele motive 1(Strong, DeVault, Sazad, 1998):

a) Capacitatea de câştig mai mică, determinată la rândul ei, pe de o parte, de faptul că în

timpul căsniciei a fost total sau parţial ieşită din câmpul muncii, iar pe de altă parte,

deoarece fiind singură cu copiii, trebuie să se ocupe de aceştia;

b) Lipsa suportului din partea fostului soţ, mulţi dintre aceştia neplătind nici întreţinerea

pentru ea (alimony) şi nici pensia pentru copii;

c) Ajutor neîndestulat din partea statului, asocietăţii în ansamblu. În toate ţările, femeile

divorţate ce au copii sunt dezavantajate economic diferit şi în funcţie de etnie.

Divorţul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcţiilor

familiei. Funcţiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, în cazul

cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorţul are ca efect

pierderea funcţiei psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relaţiilor formale şi informale

ale partenerilor.2

În cazul divorţului responsabilităţile paterne sunt preluate de părintele căruia I s-a încredinţat

minorul.

Există mai multe variante pentru restructurarea familiei:

1 Petru Iliuţ, Sociologia şi antropologia familiei, pag. 181-182.2 Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, pagina 67

16

nouă persoană vine în familie preluând îndatoririle partenerului absent.

nouă persoană intră în familie preluând rolurile conjugale dar nu şipe cele

parentale.

nouă persoană intră în familie realizând o parte din rolurile de partener fără a

participa ca soţ.

Divorţul are de multe ori efecte negative asupra minorului afectând echilibrul psihic al

acestuia. Securitatea afectivă a minorului este grav afectată, fapt ce se poate concretiza în

conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute

sau acte deviante şi delignvente. Influenţează negativ socializarea morală a copiilor şi duce la

apariţia unor deprinderi deviante. Apar altitudinile de respingere sau agresiune faţă de căsătorie

manifestate de cei care provin din cupluri divorţate.″Putem aprecia că divorţul parental provoacă

o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi urmaş, menţinut de cele mai multe ori la situaţia

unui părinte simbolic-mamă sau tată- la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii

sale.″1

Un aspect foarte important şi delicat al desfacerii căsătoriei prin divorţ îl constituie

efectele asupra foştilor soţi şi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie. Acestea sunt2:

1. Urmări imediate (directe):

Psihotraumatizarea partenerilor ca rezultat al neînţelegerilor conjugale şi

“divulgării” publice aunor aspect ale vieţii lor conjugale;

Psihotraumatizarea copiilor;

Îndepărtarea afectivă a copiilor deunul dintre părinţii sauchiar de amândoi;

Separarea de unele bunuri commune care aveau o anumită rezonanţă

emoţional- afectivă pentru parteneri.

2. Urmări indirect:

Comportamentul deviant al copiilor;

Agresiune faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie;

Cazul “părinţilor multipli” cu ocazia unor divorţuri repetate când copilul poate

fi crescut şi educat de mai mulţi “taţi” sau maimulte “mame”;

Instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.

1 Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, pagina 71.

2 Stelian Scaunaş, Sociologia familiei, pag.126-12717

O altă situaţie de instabilitate familial, mai este sub aspectul creşterii şi educării copiilor, este

aceea a familiilor cu deficit de structură. Decesul unui dintre soţi, divorţul, abandonul, refuyul

sau imposibilitatea de a avea copii, concubinajul creează familii incomplete din punct de vedere

al structurii lor. Astfel, ca urmare a împrejurărilor arătate, putem întîlni:

Cuplu fără copii;

Mamă cu copildin căsătorie sau din afara căsătoriei;

Tată cu copil din căsătorie sau din afara căsătoriei;

Copii fără părinţi.

Reconstituirea unor familii din văduvi sau divorţaţi, de asemenea, poate duce la crearea

unui climat nefavorabil copiilor, dar poate duce şi la crearea unor medii corecte sub aspect

educativ.

Dezorganizarea familiei nu duce în mod automat şi obligatoriu la devierea

comportamentului copilului, la manifestări antisociale ale minorilor. Familiile dezorganizate

în sine nu sunt neaparat criminogene, chiar dacă mai mult de jumătate din actualii delincvenţi

provin din asemenea familii. Nu orice familie dezorganizată aduce după sine în mod automat

delincvenţa copiilor.1 De regulă, trebuie să intervină şi alţi factori negativi extrafamiliali.

Dacă din punct de vedere personal, divorţul este un eveniment traumatic, experimentat

individual de toţi membrii familiei,din punct de vedere familial el este un fel de imagine

răsturnată şi distorsionată a „beneficiilor” căsătoriei, iar din punct de vedere social este un

fenomen cu numeroase implicaţii economice şi spirituale.

2.2 Efectele divorţului asupra copiilor.

Este universal cunoscut faptul ca în faţa divorţului copiii reacţioneaza diferit, de obicei le

este foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se despart.

1 M. Voinea, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993, pag. 8418

În trecut se considera că cuplurile cu căsătorii nefericite trebuie să ramînă împreună de

dragul copiilor, în vreme ce în prezent multă lume crede că este mai bine pentru copii dacă

părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

Multe societăţi considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru

tineri, astfel incît parinţii şi familia de apartenenţă, de multe ori cu ajutorul unor intermediari,

făceau alegerea pentru ei. Astăzi , în societatea modernă, nimeni nu mai consimte să lase părinţii

să facă alegerea viitorului soţ, mai muşlt chiar, orice „calcul” în această problemă este

considerat blamabil. „Raţiunile” tradiţionale pentru căsătorie nu mai exercită forţa de odinioară.

Familia modernă aşează primplan aşa valori ca intimitate, afecţiune şi realizarea drepturilor

maritale egale în satisfacerea sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi participarea în comun la

asigurarea materiala a familiei.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-adevăr,

anume copiii fac famiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorţează dacă mariajul nu

este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămîna unite „ de dragul celor mici ”.

Dar ce se întîmplă şi cum acceptă copiii divorţul părinţilor? Puţini dintre aceşti copii vor să

accepte divorţul ca un răspuns la problemele şi relaţiile tensionate dintre părinţii lor. Pentru

adulţi este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de separare sau divorţ.

Părinţii pot evita discutarea decizilor lor cu copiii, căci ei înşişi sunt atît de nervoşi şi de confuzi.

Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar ca acesta să

depăşeasca multiplele probleme declanşate de divorţ.

Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evoluţie şi ritm de dezvoltare. Câteva

elemente generale: dupa 10 ani, copilul intra în prepubertate, caracterizată ca fiind o perioadă

intensa de creştere staturală mai ales, dar şi de dezvoltare a caracteristicilor sexuale. Poate aparea

o anumita iritabilitate în comportament, o alternare a stărilor de voioşie şi exuberanta cu cele de

indispoziţie şi oboseala. Apar tot felul de cerinţe, atât din partea familiei, cât şi din cea a şcolii,

din ce în ce mai formulate, care-l solicita pe copil şi la care învaţa, în timp, să se adapteze.Viaţa

interioara este intensa şi bogată. Copilul are nevoie să comunice ce simte şi să aiba încredere în

capacitatea sa de a crea,în propriile sale abilitaţi. Pe fondul comparaţiei tot mai acerbe cu colegii

pot aparea sentimente de inferioritate care îi inhiba naturalul comportamentului. Copilul devine

mai independent şi cauta să se integreze în grupul de copii de vârsta lui. Acest

grup este important în dezvoltarea identităţii copilului, a atitudinilor şi valorilor pe care le

adopta. Durerea, neliniştea şi conflictul dintre parinţi în cazul unui divorţ sunt resimţite şi de cel

19

mic. Acestea apar mult mai devreme; de fapt, toată perioada care anticipă o astfel de

decizie de aceasta situaţia sa continue. 

Efectele divorţului asupra copuiilor variază în funcţie de vîrsta copilului, maturitatea lui

intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă durerii şi

pierderii suferite, de timpul petrecutcu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor înşişi şi de reacţia

prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copiilor în faţa pierderii cauzate de

divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vîrstă. Astfel,preşcolarii între 2 ani şi jumătate şi

6 ani adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plîng, nu

vor să respecte regimul de alimentare şi odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi

copii, ei sunt cuprinşi de sentimentul de culpă, considerîndu-se vinovaţi de divorţul părinţilor.

Copiii de vîrsta între 6 şi 12 ani sunt supuşi uneiputernice presiuni psihice, avînd sentimente

negative faţă de unul sau ambii părinţi ţi manifestîndu-şi furia şi dezacordul faţă de ceea ce se

întîmplă prin comportament rău, precum:negativism, minciună, furt; aceşti copii sunt marcaţi de

diferitetulburări somatice ( dureri de cap, dureri destomac). Adolescenţii între 13 şi 15 ani simnt

mînie, depresie, vină şi disperare, devin îngrijoraţi de situaţia materială pe viitor, încep viaţa

sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorţul părinţilor săi.

Copiii sunt afectaţi de divorţul părinţilor chiar şi în cazul dacă nu auo reprezentare conceptuală

despre relaţiile întrerupte între părinţi. Lipsa tatălui în familie afost corelată cu comportamenul

deviant al copilului şi cu tulburări de comportament, precum şi cu tulburări în viaţa sexuală.

Fără îndoială, absenţa tatălui reprezintă un factor în funcţie de care putem explica diferite

tulburări de comportamental copiilor. Însă acesta , fiind corelat cu alţi factori, cum ar fi factorii

psiho-sociali şi economici, afectează şi mai puternic capacitatea copilului de a se adapăta la

situaţia creată. Iată căteva aspecte ale modului în care eicnştientizeaza acest fenomen:

Copiii cunosc efecte reale ale divorţului. În timpul procesului de adaptare la noua situaţie

generată de divorţ copiii nu au incredere în viitor, se simnt vinovaţi de ceea ce s-a

întîmplat în familie, obosiţi, au dificultaţi în concentrare şi pot înregistra scăderea reuşitei

şcolare. Cei mai mulţi copii încep să înţeleagă realitatea divorţului la sfîrşitul primului an

de sepărareaa părinţilor. Abia pesteun an şi jumştate unii se situeazăla o anumită distanţă

faţă de conflictele parentale.

Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă copilul. Ea

înseamnă: pierderea părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea unei tradiţii familialeşi

a ritmului vieţii familiale, pierderi la nivel emoţional şi fizic.

20

În cele maidese cazuri separarea şi divorţul părinţilor nu sunt acceptate de către copii,

deoarece ei contiunuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului parental şi la

restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinţi s-au recăsătorit.

Mulţi copii şitineri, care s-au adaptat situaţiei de divorţ, nu vor să repete experienţa

părinţilor lor. Foarte mulţi se îndoiesc de posibilitatea „recuperării” dragostei pierdute în

copilărie printr-o viitoare relaţie intimă personală.

Pierderea contactului dintre copil şi unul din din părinţi adesea înrăutăţeşte contactele şi

cu alte rude, spre exemplu – cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în

viaţa unui copil. Există dovezi că menţinerea relaţiilor bune între părinţii divorţaţi mai

degrabă ajută decît împedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi. Deseori însă părinţii

recăsătoriţi tind să rupă definitiv relaţiile cu partenerii anteriori, considerînd că ele pot

menţine stabilitatea noii familii.

Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările conştiente

sau inconştienteale copilului de a-şi reuni din nou părinţii, chiar dacş el este conştient de

faptul că va suferi şi mai mult în acest caz. E ştiut că un copil bolnav abate atenţia pătinţilor

de la problemele căsniciei, deoarece îi uneşte grija faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi uni

părinţii, copilul deseori doreşte să rămînă bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni

conflictul marital poate să reapară. Copiii între 6 şi 9 ani au probabilitatea mai mare de a

forma o alianţă protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil şi mai

suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cît mai mult pe

acest părinte.

În societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt

despărţiţi. În societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu contează. Există însă o

serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex şi formarea unor atitudini

faţă de familie şi muncă.

Investigarea mai îndeaproape a efectelor divorţului asupra copilului a nuanţat imaginea

populară tipică asupra fenomenului, care enunţă „bieţii copii cu părinţi divorţaţi”, înţeligând

prin aceasta că aproape automat, prin divorţ, copiii suferă. În acest caz sunt concludente cinci

constatări principale1:

1. Dacă după divorţ copilul continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, în speţă cu

tatăl, diferenţele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparaţie

1 Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-18421

cu familiile biparentale. Este de reţinut însăcă interacţiunea trebuie să fie sistematică

şi pozitivă. Sistematică adica des şi regulat, pozitivă, în sensul că tatăl, păstrîndu-şi

autoritatea rezonabilă, trebuie săfie cald şi înţelegător, să nu-l dădăcească tot timpul

sau să-l „monteze” împotriva mamei sau a tatălui vitreg.

2. Studiile au arătat că stima de sine (self-esteem) a copilului este afectată mai mult

(negativ) la familiile cu conflicte decât lacele monoparentale. Însă şi şi alte

comportamente ale sinelui şi personalităţii sunt negativizate mai pronunţat în familiile

cu tensiuni majore decât decât în cele monoparentale. Când la neînţelegerilegrave din

cuplu se adaugăabandonul, abuzul, uneori sexual, faţă de copii sau dereglările

mentale , apare limpede pericolul pentru sănătatea fizică şi psihică a copiilor. Pe drept

cuvânt , se consideră că mediul cel mai proprice al dezvoltării tinerilor fiinţe umane

este familia intactă fericită sau, oricum, cu o bună întelegere matrimonială, iar cel mai

nepotrivit, familiile ce au probleme. Familia monoparentală este undeva la mijloc, şi

pentruca ea să funcţioneze bine, cheia este lipsa conflictelor între părinţii divorţaţi.

3. Comportamentul social(antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt

afectate radical de lipsa unui părinte, în particular al tatălui. Dacă facem o comparaţie

brută între copiii biparentali şi monoparentali, rezultă că ultimii au performanţe

şcolare mai slabe, în cazul lor existând mai multe situaţii de devianţă.

4. Impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde (wallerstein, Kelly, 1980) în

principal de : gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat ,sănătatea

mintală a părinţilor, densitatea, reţelei sociale a actualei familii a copilului şi vârsta pe

care a avut-o copilul la divorţ. Vârsta copilului la divorţul părinţilor pare să fie cel

mai relevant factor ce îi influenţează reacţiile la acest eveniment.

Preadolescenţii au tendinţa de a-şi blama tatăl că a părăsit familia sau pe mamă că l-a

făcut să plece. Nu de puţine ori, ei se autoblamează,considerând că tatăl a plecat din

cauza lor,că au fost răi şi n-au ascultat. Copiii sunt îngrijoraţi de ceea ce se va

întîmpla cu ei, dacă îşi vor mai vedea bunicii şi alte rude când părintele nu mai este cu

ei, dacă trebuie să-şi schimbe şcoala şi locuinţa etc.

Adolescenţii nu îşi asumă în aceaşi măsură vina,condamnând mai degrabă

nedeferenţiat, pentru că părinţii le-au stricat în acest fel viaţa. Eisunt foarte sensibili la

problemele noii legături de dragoste apărinţilor şi, desigur, fiindu-i şi mai transparent,

cu precădere a celui cu care stă.

5. Ca trăire şi cogniţie, pentru mulţi copii divorţul înseamnă o eliberare. Totuşi, în cazul

imensei majorităţi – chiar atunci când din exterior pare spre binele copilului-,

22

realitatea divorţului este însuşi ca una amară şi pare să-şi lase amprenta în sufletul şi

mintea indivizilor pentru toată viaţa.

Sociologul englez Anthony Giddens1 face observaţie pertinentă că atare concluzii trebuie

privite cu prudenţă, mai ales dacă vrem să le aplicăm la situaţia din zilele noastre, în care

atitudinea faţă de divorţ a devenit mult mai îngăduitoare. Deasemenea ,s-a îmbunătăţit

substanţial grija socială faţă de familiile divorţate, existând dovezi că acolo unde aceasta – în

particular asistenţa socială- este bine organizată, e vorba de Peninsula Scandinavă, consecinţele

divorţului şi ale separării sunt mult diminuate.

Cele mai multe dintre cercetările referitosre la consecinţele divorţului asupra copiilor din

„cămine” şi „destrămate” şi au căutat diferenţe statistice între cele două grupuri. Nu trebuie să ne

surprindă prea mult că rezultatele acestor studii nu au fost concludente pentru că există tot atât

de multă variaţie în interiorul celor două grupuri ca şi între ele. Despărţirea poate avea loc în

diferite feluri , fie printr-o criză bruscă, fie ca parte a unui îndelungat proces de plecări şi

reveniri, aşa încât momentul în care sunt măsurate reacţiile copiilor trebuie să fie corelat cu scala

de timp a sepărării sau divorţului2.

Eforturile copiilor de a-şi ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea

părinţilor de a da explicaţii, ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care apărăsit casa. Cu

câtdurează mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma.

Bibliografie :

1. Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.

2. Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.

3. M. Voinea, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993, pag. 84

4. Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-184

1 Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.2 Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.

23

5. Dan Baciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii şi Familia, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pag. 150-152

6. Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti, pagina 71.

7. Stelian Scaunaş, Sociologia familiei, pag.126-1278. Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat

după Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and Children. A Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.

9. Vasile Talpoş, Studiu introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.

10. Asistenţa social în perioada de tranziţie, problem şi modalităţi de soluţionare, Chişinău, 2000, “Cosencinţele divorţului asupra copiilor”, Angela Miron şi Maria Bulgaru

24