DISONANTA COGNITIVA. PARADIGME CLASICE part I

Psihologie socială Curs: Disonanţa cognitivă. Paradigme clasice

Curs № 2

DISONANŢA COGNITIVĂ. PARADIGME CLASICE.1

Partea I suport de curs

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

2011-2012

Cuprins: Revelaţii asupra sfârşitului lumii Teoria disonanţei cognitive Paradigmele clasice în studiul disonanţei cognitive Acordul forţat sau justificarea insuficientă a comportamentului Contrazicerea perspectivei dominante Alegerea liberă sau justificarea deciziilor Concepte şi noţiuni cheie Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * * În orice ştiinţă sunt epoci, autori, concepte şi teorii care propulsează mult progresul unei discipline. Acest curs se referă la o astfel de epocă de efervescenţă intelectuală şi totodată de debut al psihologiei sociale experimentale moderne, o ştiinţă aşa cum o cunoaştem şi astăzi.

E vorba de anii ’50 ai secolului trecut, când Leon Festinger, un cercetător considerat de istoricii disciplinei a fi unul din fondatorii psihologiei sociale experimentale moderne, înconjurat de o pleiadă de discipoli talentaţi ce urmau a deveni la rândul lor nume notorii în cercetarea psihosocială (Elliot Aronson, J. Merrill Carlsmith, Judson Mills şi Jack Brehm), a propus o teorie revoluţionară pentru a explica un proces şi fenomen psihosocial fundamental. Fenomenul a fost numit disonanţă cognitivă, iar teoria poartă acelaşi nume – teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957).

1 Unle pasaje din acest text sunt preluate din două surse: Doise, W., Deschamp, J.-C. & Mugny, G. (1996). Psihologie socială experimentală.. Iaşi: Polirom (Capitolul 14 “Disonanta cognitivă” [p. 205-224]) şi Sanitioso, R. B., Brown, M. M. & Lungu, O. (1999). Cogniţia socială. Manual pentru studenţi. Iaşi: Eurocart. (Capitolul 7 “Corespondenţa eu-comportament” [p. 109-120]). În secvenţele de text preluate au fost făcute mai multe corectări, prescurtări sau completări.

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


Am ales această temă pentru a trece de la discuţiile introductive – definirea obiectului şi precizări asupra metodei – spre conţinutul propriu zis al disciplinei pornind de la o serie de considerente.

În primul rând, disonanţa cognitivă este un fenomen cu care ne confruntăm zilnic, este unul dintre principalele procese şi fenomene psihosociale, fiind integrat în nenumărate alte teorii elaborate de psihologii sociali de-a lungul timpului. În al doilea rând, descoperirea disonanţei cognitive şi formularea teoriei cu acelaşi nume a generat o paletă extrem de variată şi inovatoare de paradigme de cercetare experimentală, atât în perioada de debut, cât şi în ultimele decenii. Studiile realizate pentru a demonstra afirmaţiile fundamentale ale teoriei disonanţei cognitive au constituit fundaţia unei psihologii sociale experimentale a proceselor intrapsihice, procese, deşi invizibile, deductibile ştiinţific prin observarea sistematică a comportamentului supus rigorii metodei experimentale. În final, deşi nu în ultimul rând, disonanţa cognitivă pare a fi conceptul care a pătruns cel mai adânc în cultura de masă, cu care frecvent este asociată psihologia socială în conştiinţa publică.

De justeţea afirmaţiilor de mai sus vă veţi putea convinge treptat, în cazul în care psihologia socială vă va pasiona cu adevărat şi dacă veţi aprofunda studiul acesteia dincolo de cerinţele impuse de programa de studiu.

Pentru început să vedem însă de unde au apărut ideile de cercetare care au stat la baza teoriei disonanţei cognitive ...

Revelaţii asupra sfârşitului lumii

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1955, continentul american avea să fie măturat de un nou potop. Acest lucru îi fusese revelat doamnei Marion Keech de către extraterestri, iar ea îşi informase cunoştinţele despre aceasta. Un grup de credincioşi se închegă în jurul acestei gospodine-profet. Unul din aceşti credincioşi era doctorul Armstrong, medic care reunise deja un grup de studenţi interesaţi de probleme de mistică şi de spiritualitate. Cele două grupuri s-au reunit apoi pentru a discuta şi interpreta mesajele doamnei Keech. Psihologii sociali au aflat de existenţa acestor două grupuri şi s-au infiltrat în ele, cu scopul de a observa reacţiile gospodinei-profet şi ale discipolilor săi în faimoasa dimineaţă de 21 decembrie în care credinţele lor se vor găsi, fără îndoială, infirmate. Observaţiile lor pot fi citite în cartea Când o profeţie nu se realizează (Festinger, Riecken şi Schachter, 1956). Se afirmă în ea că membrii celor două grupuri credeau realmente în profeţii: în vederea cataclismului anunţat, mai mulţi dintre ei şi-au abandonat bunurile şi profesia şi practic toţi şi-au anunţat public credinţa. Totuşi, pe măsură ce data fatidică se apropia, grupurile deveneau mai secrete, evitând contactul cu presa sau oferind doar interviuri sumare. Împotriva voinţei lor, un scandal public, concedierea doctorului Armstrong de către direcţia spitalului la care lucra, a atras chiar înainte de 21 decembrie atenţia publicului şi noi discipoli. Chiar şi atunci „credincioşii” au evitat sistematic contactul cu presa, fără a manifesta tendinţe de prozelitism.

În seara de 20 decembrie, o mare parte din membrii celor două grupuri s-au reunit şi, în primele ore ale lui 21, tensiunea a crescut. Mesajele primite de doamna Keech erau citite şi recitite pentru a fi siguri de buna lor interpretare. La un moment dat, gospodina-profet a primit un mesaj care spunea că nu va mai avea loc cataclismul, pentru că, prin


2


comportamentul lor, credincioşii salvaseră lumea de la distrugere. Le revenea însă, conform mesajului primit de doamna Keech, obligaţia să anunţe această explicaţie lumii. Contrar comportamentului lor anterior, ei s-au angajat într-o vastă campanie de explicare a credinţelor lor, încercând să obţină convertiri. Numai membrii grupului doctorului Armstrong care nu veniseră în casa gospodinei-profet în noaptea fatală şi-au pierdut credinţa în acest moment şi au încercat să ascundă faptul că şi ei crezuseră în revelaţii.

Reacţiile faţă de neproducerea evenimentului au fost deci variate. Anumiţi discipoli au renunţat pur şi simplu la credinţele lor anterioare: era mai ales cazul celor care, fiind singuri, erau lipsiţi de suportul grupului. Alţi membri au procedat la reînterpretarea mesajelor primite şi, în loc de a-şi abandona credinţa, au încercat să convertească noi aderenţi.

În continuare vom prezenta teoria disonanţei cognitive care explică, printre altele, cum se poate ca o credinţă contrazisă incontestabil de realitate sau alte informaţii să devină adesea mai puternică, dând naştere unei intense activităţi de căutare a noi elemente consonante, precum, de exemplu, în cazul convertiţilor din cazul descris mai sus.

Teoria disonanţei cognitive Principala afirmaţie a teoriei propuse de Leon Festinger (1957) este simplă:

individul tinde să reducă disonanţa2 dintre elementele cognitive prezente în câmpul conştiinţei sale. Să explicăm mai întâi anumite părţi ale acestei afirmaţii. Un element cognitiv este tot ceea ce poate deveni element de cunoaştere la individ sub forma unei reprezentări mintale: comportament, opinii, credinţe, sancţiuni, senzaţii de durere etc. Rămâne să explicăm ce este disonanţă? Disonanţa este o stare psihologică neplăcută, resimţită de individ sub forma unei tensiuni interne de care acesta încearcă să scape. Cauza acestei tensiuni intrapsihice rezidă în nepotrivirea elementelor cognitive prezente în câmpul conştiinţei. Cea mai simplă stare de disonanţă se instalează atunci când cel puţin două cogniţii „intră în coliziune”, devin incompatibile prin faptul că una din cogniţii o neagă pe cealaltă. După cum afirmă chiar Festinger “două elemente cognitive prezente sunt disonante când, analizate împreună, unul din elemente implică negarea celuilalt” (Festinger, 1957, p. 13).

Această incompatibilitate nu este neapărat doar logică, ea este mai degrabă psiho-socio-logică: două elemente sunt disonante când, pentru o raţiune sau alta, indivizii familiari cu situaţia socială studiată estimează în general că elementele nu ar trebui să fie asociate în această situaţie. Astfel, există disonanţă dacă: anumiţi indivizi cred că sfârşitul lumii se va produce într-o zi precisă şi în acea zi nu se întâmplă nimic; studenţii trebuie să treacă prin nişte probe penibile pentru a asista la nişte reuniuni plicticoase; o jucărie este interzisă copilului, fără un motiv aparent; cineva, fără un motiv întemeiat, afirmă sau face lucruri contrare convingerilor personale.

Din aceste câteva exemple, extrase din situaţiile investigate de cercetătorii preocupaţi de disonanţa cognitivă, este deja suficient de clar că definiţia stării de disonanţă este foarte generală. Prin opoziţie, definiţia stării de consonanţă este la fel de

2 Majoritatea conceptelor cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată „Concepte şi noţiuni cheie”.


3


generală: două elemente sînt consonante când unul dintre ele decurge din celălalt sau, altfel spus, când unul dintre ele îl implică psiho-socio-logic pe celălalt. Cercetătorul trebuie să cunoască bine ansamblul situaţiei pe care o studiază, pentru a evalua dacă ea este mai degrabă disonantă decât consonantă.

Înainte de a începe prezentarea datelor empirice care au demonstrat prezenţa disonanţei cognitive şi efectele acesteia, să rezumăm, alături de Zajonc (1968), teoria disonanţei cognitive şi implicaţiile acesteia în următoarele nouă afirmaţii:

1. „Disonanţa cognitivă este o stare penibilă; 2. Individul încearcă să reducă sau să elimine disonanţa cognitivă şi să evite orice ar

determina creşterea ei; 3. Într-o stare de consonanţă cognitivă, individul evită tot ceea ce ar putea produce

disonanţa; 4. Intensitatea sau amploarea disonanţei cognitive variază în funcţie de:

importanţa cogniţiilor în chestiune; proporţia cogniţiilor aflate în relaţie de disonanţă;

5. Intensitatea tendinţelor descrise la punctele 2 şi 3 se află în raport direct cu intensitatea sau amploarea disonanţei;

6. Disonanţa cognitivă poate fi redusă sau eliminată: adăugind noi cogniţii; modificând cogniţiile existente;

7. Adăugarea unor noi cogniţii reduce disonanţa: atunci când noile cogniţii întăresc elementele consonante, diminuând deci

proporţia elementelor cognitive disonante; atunci când noile cogniţii diminuează importanţa elementelor cognitive în

stare de disonanţă; 8. Modificarea cogniţiilor existente reduce disonanţa atunci când:

noul lor conţinut le face mai consistente; când importanţa lor se diminuează;

9. Adăugarea unor noi cogniţii sau modificarea celor existente se poate face: prin schimbări la nivel cognitiv; prin comportament” (Zajonc, 1968, p. 360).

La prima lectură afirmaţiile de mai sus par cam multe şi greu de ordonat într-un

tablou unitar. Parcurgerea cursului va aduce treptat o claritate şi integrare a acestora.

Paradigmele clasice în studiul disonanţei cognitive

Conform aprecierii majorităţii cercetătorilor în psihologia socială nu există la ora actuală o altă teorie care să fi generat atâtea studii empirice, dezbateri teoretice sau metodologice precum teoria disonanţei cognitive. Succesului enorm pe care l-a avut această teorie în evoluţia disciplinei se datorează în bună parte manierelor ingenioase de verificare experimentală.

Studiile prin care a debutat confirmarea, explorarea şi detalierea teoriei disonanţei cognitive pot fi regăsite în cadrul a trei paradigme experimentale:


4


paradigma acordului forţat; paradigma alegerii libere; paradigma justificării efortului.

Aceste paradigme de cercetare s-au constituit în primul deceniu după apariţia

teoriei, reprezentând paradigmele clasice în cercetarea acesteia. Acordul forţat sau justificarea insuficientă a comportamentului

Fiecare paradigmă experimentală comportă un număr relativ mic de elemente

comune, ce se regăsesc cu necesitate în multitudinea de studii empirice aparţinând paradigmei în cauză.

Specificul experimentelor realizate în paradigma justificării insuficiente se poate rezuma astfel:

Subiecţii sunt persuadaţi să facă ceva contrar atitudinilor sau credinţelor personale;

Comportamentul contra-atitudinal realizat nu mai poate fi modificat: rezultatul acţiunilor nu mai poate fi remediat sau înlocuit printr-un alt comportament;

În consecinţă, disonanţa nu poate fi redusă decât prin schimbarea atitudinilor.

În unul din primele experimente realizate pentru verificarea teoriei Leon Festinger şi J. Merrill Carlsmith au arătat cum oamenii pot să-şi schimbe una din cogniţii pentru a reduce disonanţa şi că, atunci când fac acest lucru, ei folosesc de regulă calea cea mai uşoară. Mai întâi subiecţilor li se cerea să facă nişte sarcini cu caracter repetitiv şi foarte plicticoase, timp în care performanţa lor era atent urmărită şi cronometrată (Festinger & Carlsmith, 1959). Ulterior, subiecţilor li se spunea că experimentul urmărea efectul expectanţei asupra comportamentului, ei participând la studiul respectiv în condiţia „fără expectanţă”. În acest moment intervenea manipularea experimentală a disonanţei. Experimentatorul ruga subiecţii să îl ajute în realizarea experimentului prin a-i spune subiectului următor că sarcina pe care tocmai o efectuase era interesantă. Lor li se explica că subiectul care urmează ar trebui să fie în condiţia experimentală „expectanţă ridicată”, motiv pentru care trebuiau să-i spună cineva că sarcina era interesantă. Pentru acest ajutor dat experimentatorului, subiecţii primeau fie l$ (jumătate dintre ei), fie 20$ (ceilalţi).

Lectura #1

Faptul că subiecţii spuneau o minciună – precum că sarcina a fost interesantă – urma să le producă disonanţă cognitivă. De ce? În viziunea autorilor, subiecţii indubitabil au resimţit sarcina ca fiind plictisitoare (cogniţia 1), dar ei spuneau celuilalt că ea este interesantă (cogniţia 2) ceea ce urma să producă iminent o disonanţă. Este important să notăm aici faptul că participanţii au putut alege: ei puteau să refuze experimentatorul şi să nu coopereze. De fapt, unii subiecţi au refuzat să mintă părăsind experimentul. Majoritatea însă au acceptat liber – cel puţin ei au perceput în acest fel – să-l mintă pe celălalt subiect. Este important să subliniem că atât timp cât nu există perceperea unei alegeri libere, disonanţa nu apare. După ce subiectul accepta cooperarea, primea banii şi spunea minciuna celeilalte persoane, atitudinea sa faţă de sarcina plicticoasă era măsurată de către un alt experimentator. Festinger şi Carlsmith (1959) se aşteptau ca subiecţii ce


5


trăiesc disonanţa în urma spunerii minciunii să o reducă prin a-şi revizui ei înşişi atitudinea faţă de sarcina iniţială (cogniţia 1), considerând-o ca fiind mai puţin plicticoasă decât o crezuseră anterior. Modificarea celui de-al doilea element disonant – comportamentul contra-atitudinal („minciuna”; cogniţia 2) – nu se mai putea face decât printr-o recunoaştere extrem de jenantă a minciunii, chiar de faţa cu cel minţit.

Rezultatele au confirmat aşteptările experimentatorilor. Comparând evaluările finale ale subiecţilor privind sarcina iniţială, s-a observat că, în comparaţie cu grupul de control, subiecţii ce au primit o recompensă financiară pentru a minţi au evaluat sarcina experiemntală ca fiind mai puţin plicticoasă. Mai mult decât atât, subiecţii care au primit o remunerare mai mică (l$) au ajuns să considere sarcina chiar atractivă şi interesantă!

Participanţii din ambele grupe experimentale (l$ şi 20$) probabil că au trăit disonanţa cognitivă la fel de intens, dar mijloacele prin care şi-au redus disonanţa au fost diferite. Cei care au primit 20 dolari pentru a minţi puteau să-şi reducă disonanţa prin adăugarea unei cogniţii consonante (ex. "am minţit pentru a câştiga o sumă mare de bani"; cogniţia 3), justificându-şi astfel comportamentul. Ceilalţi subiecţi (plătiţi cu doar l dolar) nu puteau folosi drept pretext câştigul bănesc, întrucât acesta era prea mic şi insignifiant pentru a fi o justificare serioasă. Pentru a-şi reduce totuşi disonanţa, ei au trebuit să-şi schimbe atitudinea (cogniţia 1) mult mai mult ajungând să considere că sarcina plicticoasă era ... într-adevăr interesantă! Trebuie să precizăm aici că reducerea disonanţei este un proces în mare parte inconştienţi: atât participanţii din condiţia 20$ cât şi cei din condiţia 1$ şi-au redus disonanţa fără a parcurge conştient etapele de procesare pe care le-am invocat mai sus. Contrazicerea perspectivei dominante

Rezultatele obţinute au contrazis şi totodată au surprins perspectiva dominantă în

cercetarea psihologică a anilor ’40 - ’50. Pe de o parte ele contraziceau viziunea promovată activ de teoriile învăţării care susţineau că întotdeauna o recompensă sau întărire pozitivă mai mare (în acest caz 20$) determină o atitudine mai favorabilă. Studiul lui Festinger şi Carlsmith (1959) a demonstrat reversul: în contextul instalării disonanţei recompensa mică, cea care reprezintă o justificare externă infimă sau insuficientă (în acest caz 1$), este cea care produce o schimbare favorabilă a atitudinii (urmăriţi schema experimentului în Cadrul 1).

În acelaşi timp, rezultatele experimentului au demonstrat elocvent că există cazuri în care atitudinile se raliază unui comportament mai degrabă decât îl determină pe acesta. Orientarea dominantă în acea epocă era să se caute condiţiile şi forţele care ajută atitudinile să se traducă cât mai facil în comportamente. Leon Festinger a venit cu o altă idee despre consistenţa atitudine-comportament. În opinia sa în această diadă rolul major îi revine comportamentului care, odată produs, mai ales în context social, de cele mai multe ori, nu mai poate fi revocat sau înlocuit. În consecinţă, atitudinile disonante cu acel comportament trebuie să se modifice pentru a deveni consistente cu acesta. Această cale de raliere a atitudinii la comportament este şi cea mai simplă de realizat: subiecţii nu puteau pretinde că nu au efectuat sarcina plictisitoare (comportament 1 → atitudinea 1) şi nici faptul că nu au spus o minciună (comportament 2), dar puteau să realizeze treptat că, de fapt, ... sarcina nu a fost plictisitoare ... ba chiar a fost interesantă (schimbarea atitudinii 1 pentru a se potrivi cu comportamentul 2)!


6


Cadrul 1 Schema proceselor psiho-logice din experimentul

realizat de Festinger şi Calrsmith (1959)

Atitudinea iniţială: sarcinile sunt plictisitoare

Comportamentul: spun că sarcinile nu sunt plictisitoare

DE CE? Care este raţiunea

pentru care fac acest lucru?

20$ 1$

Pentru bani

(disonanţă redusă)

Pentru că …

(disonanţă intensă)

… de fapt sarcinile nu sunt chiar aşa de

plictisitoare (disonanţă redusă)

Alegerea liberă sau justificarea deciziilor

Măgarul lui Buridan, însetat şi înfometat în egală măsură, era plasat la distanţă egală de o găleată de apă şi un braţ de fân. Incitat atât de puternic din ambele părţi, va şti să aleagă sau va ezita până la moarte? Contrar problemei care îl preocupa pe rectorul universităţii din Paris, cercetătorii asupra disonanţei cognitive nu sunt interesaţi de problema dificultăţii alegerii, ci de problema consecinţelor sale. Orice alegere, afirmă psihologii sociali, îl plasează pe individ într-o situaţie de disonanţă cu atât mai intensă, cu cât va fi vorba de ales dintre două alternative diferite, dar la fel de puternice.

Să presupunem că, plasat în faţa unei alegeri între X şi Y, individul a ales X. Elementele consonante pentru el sunt că se află în posesia caracteristicilor pozitive ale lui X şi că a evitat caracteristicile negative ale lui Y; elementele disonante aflate în joc sînt că este privat de caracteristicile pozitive ale lui Y şi legat de caracteristicile negative ale lui X. Înainte de a alege, subiectul are tot interesul de a compara cât mai obiectiv posibil avantajele şi dezavantajele celor doi termeni ai alegerii, pentru a preveni o alegere nesatisfăcătoare. Dar este posibil ca această evaluare prealabilă a deciziei să fi arătat că avantajele şi dezavantajele celor doi termeni ai alternativei sunt practic echivalente. Cum


7


se va comporta în acest caz individul pentru a-şi justifica alegerea în mod solid şi permanent, altfel spus, pentru a reduce disonanţa? El va căuta să sporească elementele consonante şi să reducă elementele disonante inerente situaţiei, accentuând distanţa evaluativă dintre alternativa aleasă şi cea pe care o respinge.

Lectura #2Jack Brehm (1956) a studiat experimental această reevaluare consecutivă unei alegeri dintre două alternative. Ipotezele pe care voia să le verifice erau enunţate astfel:

1. „A alege între două alternative produce o disonanţă şi, în consecinţă, o presiune pentru reducerea ei. Se poate reduce disonanţa afirmând că posibilitatea aleasă este mai de dorit, după alegere, decât înainte. La fel, eventualitatea respinsă poate fi considerată mai puţin de dorit.

2. Mărimea sau intensitatea disonanţei şi a presiunii consecutive pentru a o reduce sunt cu atât mai ridicate cu cât alternativele tind către o dezirabilitate egală.

3. Expunerea persoanei la elemente cognitive noi şi relevante, unele fiind şi consonante, facilitează reducerea disonanţei” (Brehm, 1956, p 384).

Experimentul era prezentat participanţilor ca făcând parte dintr-un studiu de piaţă

referitor la evaluarea a opt obiecte de uz curent. Setul de obiecte cuprindea o cafetieră, un grătar electric, reproducerea unui tablou, un prăjitor de pâine, o lampă de birou, o carte cu reproduceri de artă, un cronometru şi un aparat radio portabil. Participanţii erau anunţaţi că pentru participarea lor la acest studiu vor primi drept remuneraţie unul din aceste obiecte. Prima lor sarcină era să aprecieze fiecare obiect pe o scală în opt trepte unde 1 însemna „indezirabil” iar 8 „foarte dezirabil”. Experimentatorul insista asupra faptului că notarea trebuia să se refere la nevoia pe care o avea fiecare subiect de articolul respectiv.

Odată obţinută această primă apreciere, experimentatorul proceda deja la remunerarea subiecţilor. În două condiţii experimentale, participanţii erau lăsaţi să aleagă unul din două obiecte pe care experimentatorul le determina, aparent la întâmplare. În realitate însă, în acest moment se manipula intensitatea disonanţei. O parte din subiecţi erau lăsaţi să aleagă dintre un obiect evaluat foarte favorabil şi un altul aproape la fel de dorit (condiţia „disonanţă puternică”). Ceilalţi alegeau dintre un obiect evaluat foarte favorabil şi un altul pe care subiecţii şi-l doriseră mult mai puţin (condiţia „disonanţă slabă”). În fine, într-o condiţie martor (condiţia „cadou oferit”) subiecţii nu aveau de ales, ei primeau, aparent din întâmplare, obiectul pe care îl cotaseră ca fiind cel mai dezirabil. De îndată ce obiectele fuseseră alese sau atribuite, ele erau date subiecţilor într-o cutie închisă şi legată cu sfoară, în timp ce celelalte obiecte erau ascunse de ochii subiecţilor.

În acest moment, participanţii erau invitaţi să citească rapoarte de evaluare pentru patru din cele opt obiecte evaluate. Aceste rapoarte erau prezentate ca fiind elaborate de experţi şi fiecare conţineau câteva aspecte pozitive şi negative despre câte unul din obiecte. Prin oferirea rapoartelor era manipulată cea de-a doua variabilă a studiului: prezenţa sau absenţa informaţiilor despre obiectele alegerilor făcute anterior. Pentru o parte din subiecţii experimentali două din cele patru rapoarte se refereau la obiectele alegerilor făcute (condiţia „cu informare”), în timp ce ceilalţi participanţi aveau de parcurs patru rapoarte despre alte obiecte decât cele oferite la alegere pentru remunerare (condiţia „fără informare”). În condiţia de control, întotdeauna, unul din rapoarte se referea la obiectul atribuit de experimentator. După lectura acestor rapoarte, participanţii erau chestionaţi despre acele aspecte care le-au atras atenţia, totodată fiind rugaţi să


8


sugereze şi idei pentru promovarea produselor. În final, sub pretextul că evaluările clienţilor se pot schimba după ce pleacă din magazin şi nu au produsele în faţă, participanţilor li se cerea să facă o nouă evaluare a celor opt obiecte. În acest scop se foloseau aceleaşi scale ca şi în evaluarea iniţială.

Diferenţa dintre a doua şi prima evaluare pentru obiectele alese şi respinse constituie variabila dependentă. Magnitudinea şi direcţia schimbării evaluărilor în cazul produselor care au constituit alternativele alegerilor făcute urma să capteze amploarea reducerii disonanţei pentru fiecare din cele patru grupuri experimentale. Tabelul 1 arată că, într-adevăr, subiecţii care au ales între două obiecte de atracţie aproape egală (condiţia „disonanţă puternică”) augmentează mai puternic distanţa dintre cele două evaluări decât subiecţii care nu au avut de făcut o alegere la fel de dificilă (condiţia „disonanţă slabă”). Pe de altă parte, obiectul atribuit în situaţia de control („fără disonanţă”) nu este evaluat diferit după experiment.

Astfel, primele două ipoteze formulate de Brehm (1956) au fost confirmate: alegerile produc disonanţă post-decizională care este cu atât mai intensă cu cât alternativele sunt mai apropiate, iar reducerea disonanţei se poate face prin supraevaluarea alternativelor alese şi sau subevaluarea alternativelor respinse. Despre verificarea celei de-a treia ipoteze şi alte discuţii legate de primul experiment asupra disonanţei cognitive aflaţi din sursa originală (vezi Lectura 2: Brehm, 1956).

Tabelul 1

Schimbările mediilor de evaluare în condiţiile cu informare

Obiecte Condiţii cu informare Control Disonanţă slabă Disonanţă puternică

Alese + 0,11 + 0,38 Respinse 0,00 - 0,41 Primite 0,00

Sursa: Brehm (1956, p. 386)

Notă: Cifrele pozitive indică o creştere a dezirabilităţii obiectului; cifrele negative – o descreştere a acesteia

Din studiul realizat de Jack Brehm (1956) se pot distinge caracteristicile specifice experimentelor realizate în această paradigmă:

Subiecţii sunt lăsaţi să evalueze mai multe obiecte; Apoi sunt confruntaşi cu un conflict decizional pozitiv: trebuie să aleagă unul

dintre două obiecte evaluate în prealabil ca fiind foarte atractive; O astfel de situaţie produce o disonanţă puternică: alegând un obiect, îl pierd pe

celălalt; Pentru a reduce disonanţa subiecţii trebuie să-şi justifice suplimentar decizia

făcută şi nu pot face acest lucru decât prin schimbarea atitudinilor iniţiale faţă de cele două alternative.

[continuarea temei se va face în cursul următor]

* * *


9


Concepte şi noţiuni cheie definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material3

Element cognitiv / cogniţie

→ orice poate deveni element de cunoaştere conştientă sub forma unei reprezentări mentale: atitudini, opinii, credinţe, valori, emoţii etc., inclusiv comportamentele personale auto-observate; pentru orice element al cunoaşterii se poate folosi, în funcţie de contextul exprimării, şi termenul de cogniţie.

Disonanţă (cognitivă) → o stare psihologică neplăcută, resimţită de individ sub forma unei

tensiuni interne; această stare posedă valenţe motivaţionale în sensul în care individul tinde să scape de tensiunea neplăcută: să o reducă sau să o elimine în totalitate.

→ “două elemente cognitive prezente sunt disonante când, analizate împreună, unul din elemente implică negarea celuilalt” (Festinger, 1957, p. 13); pentru resimţirea disonanţei contează ca elementele cognitive să fie prezente simultan în conştiinţa individului;

Consonanţă (cognitivă)

→ două elemente sînt consonante când unul dintre ele decurge din celălalt sau, altfel spus, când unul dintre ele îl implică psihologic pe celălalt

Reducerea disonanţei

→ tot ceea ce face un individ pentru a scădea sau a elimina starea de disonanţă

Paradigmă experimentală

→ maniere relativ similare de organizare a demersului empiric: toate cercetările realizate într-o paradigmă experimentală au câteva elemente esenţiale în comun

Paradigma acordului forţat

→ una din paradigmele clasice pentru studiul disonanţei cognitive; se caracterizează prin producerea unor situaţii experimentale în care participanţii: (1) realizează deliberat acte contrare atitudinilor personale; (2) nu au posibilitatea de a reveni asupra comportamentelor pentru a le schimba; (3) îşi reduc disonanţa prin schimbarea atitudinilor în direcţia unei consonanţe cu comportamentul produs

Paradigma alegerii libere

→ una din paradigmele clasice pentru studiul disonanţei cognitive; se caracterizează prin producerea unor situaţii experimentale în care participanţii: (1) se confruntă cu un conflict decizional pozitiv; (2) aleg una din alternative; (3) îşi reduc disonanţa prin reevaluarea alternativelor alese şi respinse, mărind astfel distanţa evaluativă dintre acestea

Conflict decizional pozitiv

→ conflictul în care există cel puţin două alternative la fel de atractive, individul fiind nevoit să aleagă doar una din ele

→ atunci când trebuie să alegem dintre două lucruri plăcute doar unul, lipsindu-ne, renunţând la celălalt

3 Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text, altădată definiţia este uşor refrazată şi sau completată.


10


Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Festinger, L., & Carlsmith, J. M. (1959). Cognitive consequences of forced compliance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 58, 203-210. Lectura #2 Brehm, J. W. (1956). Postdecision changes in the desirability of altenatives. Journal of Abnormal and Social Psychology, 52, 384-389.

Lecturi de aprofundare pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Doise, W., Deschamp, J.-C. & Mugny, G. (1996). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Polirom (Capitolul 14 “Disonanta cognitivă” [p. 205-224]) Clemence, A. (1996). Teoriile disonanţei cognitive. În A. Neculau (coord.). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom, 95-108. Sanitioso, R. B., Brown, M. M., & Lungu, O. (1999). Cogniţia socială. Manual pentru studenţi. Iaşi: Eurocart. (Capitolul 7: “Corespondenţa Eu - comportament” [113-120]). Brewer, B. & Crano, W. (1994). Social Psychology. “Cognitive Dissonance: Persuading Ourselves” (81-104) Feldman, R. S. (1995). Social Psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. (“The Consistency of Attitudes” [324-333] şi “Attitude and Behaviour: What are the Links?” [333-337])

Referinţe bibliografice surse citate în textul acestui material

Brehm, J. W. (1956). Postdecision changes in the desirability of altenatives. Journal of Abnormal and Social Psychology, 52, 384-389. Festinger, L. (1957). A Theory of Cognitive Dissonance. Evanston, IL: Row, Peterson. Festinger, L., Riecken, H. W., & Schachter, S. (1956) When prophecy fails. Minneapolis, Minn.: University of Minnesota Press. Festinger, L., & Carlsmith, J. M. (1959). Cognitive consequences of forced compliance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 58, 203-210. Zajonc, R. B. (1968). Cognitive theories of social behavior. În G. Lindzey & E. Aronson (eds.). Handbook of Social Psychology. Cambridge, Mass.: Addison-Wesley. Zimbardo, P. G. (1969). The Cognitive Control of Motivation. The Consequences of Choice and Dissonance. Glenview, IL: Scott, Foresman.


11

DISONANTA COGNITIVA. PARADIGME CLASICE part I

Documents

Transcript of DISONANTA COGNITIVA. PARADIGME CLASICE part I