Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Prezentarea relatiilor internationale din perioada Razboiului Rece

INTRODUCERE

Termenul de “război rece” este folosit pentru a denumi perioada de timp cuprinsă

între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi începutul anilor ’90. Această perioadă este

marcată de o rivalitate accentuată între Occident şi Orient, cele două având scopuri şi

obiective antagonice şi fiind separate de o “cortină de fier”.

Fiecare dintre cele două “lumi” încearca să îşi extindă influenţa şi să îşi impună

doctrina şi de aici derivă o adevărată luptă pentru putere, care s-a desfăşurat pe parcursul a

aproape jumătate de secol.

Actorii principali ai războiului rece sunt SUA şi URSS. Între cele două se dezvoltă un

conflict, deoarece URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar SUA

doreşte dispariţia ameninţării socialiste. Războiul rece nu constă în conflict armat direct,

acesta fiind izolat în lumea a treia.

Războiul rece, şi-a pus amprenta asupra colaborării şi relaţiilor între ţările din întreaga

lume.

Războiul rece a determinat ample evenimente la nivel mondial, care au atras atenţia

numeroşilor scriitori, care au încercat să le expună şi să le explice în cărţile lor.

Una din cele mai ample lucrări ce au ca temă războiul rece este cea a lui Andre

Fontaine, Istoria războiului rece, apărută în 4 volume la Editura Militară, Bucureşti în anul

1993. De asemenea, o analiză detaliată se regăseşte în cartea lui Martin McCauley, Rusia,

America şi Războiul Rece 1949-1991, publicată de Editura Polirom Iasi în anul 1999. O altă

lucrare importantă este Împărţirea lumii-Istoria războiului rece, scrisă de Wilfried Loth şi

tipărită la Editura Saeculum Bucureşti, în 1997.

Peter Calvocoressi a tratat războiul rece în 2 cărţi importante, Rupeţi rândurile! Al

doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice şi, Europa de la Bismarck la

Gorbaciov, ambele apărute la Editura Polirom Iaşi în anul 2000 şi respectiv 2003.

Pagina 1 din 46


O formă sintetizată a evenimentelor din perioada războiului rece se regăseşte în 3

cărţi, Pascal Boniface, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Pascal Fontaine, Construcţia europeană

de la 1945 până în zilele noastre şi Philippe Moreau Defarges, Relaţii internaţionale după

1945. Toate cele 3 cărţi au apărut la Editura Institutul European, primele două în anul 1998 şi

cea din urmă în 2001.

Prezentarea detaliată a evenimentelor războiului rece, galerie foto şi documente, se

regăsesc pe internet la site-ul dedicat acestui eveniment, la adresa www. coldwar.org.

Prezenta lucrare îşi propune să analizeze, pe parcursul a trei capitole, relaţiile

internaţionale în perioada războiului rece, atât la nivel politic şi militar, cât şi din punct de

vedere economic.

Prima parte a capitolului I defineşte termenul de “război rece” şi descrie cele 4

perioade principale ale acestuia. Ultima parte a primului capitol evidenţiază caracteristicile

războiului rece şi teoriile ce au fost emise pe seama opiniilor internaţionale asupra acestuia.

Capitolul II tratează războiul rece din punct de vedere al relaţiilor politice şi militare.

Sunt prezentate cele mai importante evenimente, dintre care, războiul din Coreea, criza

Berlinului, criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam şi cel din Afganistan. Toate

acestea au stat sub semnul împărţirii lumii între două superputeri rivale- SUA şi URSS.

În ultimul capitol sunt descrise relaţiile economice desfăşurate pe parcursul războiului

rece, relaţii ce s-au concretizat în crearea Comunităţii Europene şi a unor organizaţii

regionale, menite să apere interesele ţărilor.

Pagina 2 din 46


Capitolul I Declanşarea Războiului Rece

1.1 Definirea Războiului Rece

Expresia “război rece” datează din secolul XIV, când scriitorul spaniol Don Juan

Manuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creştinătate şi islam. El a observat ca

războaiele reci şi cele fierbinţi se disting în principal prin modul în care se sfârşesc:

“Războiul care este extrem de crud şi foarte fierbinte se sfârşeşte fie cu moarte, fie cu

pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace şi nici nu conferă onoare acelora care l-au

iniţiat”.1

După sfârşitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai

puterii-SUA şi URSS. Dispariţia alianţelor la sfârşitul războiului, pun faţă în faţă cele două

puteri.

Statele europene, slăbite după război şi incapabile să îşi susţină apărarea prin mijloace

proprii, devin miza rivalităţii între doi coloşi cu şanse total diferite.2 Se dezvoltă astfel un

conflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.

În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un

teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social. Fiecare îşi impune propriul sistem până unde

înaintează armatele sale.”3

În sens strict, începutul războiului rece este marcat de întâlnirea dintre Winston

Churchill şi Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la

Strettin la Marea Baltică şi până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul

continentului.”4

Democraţia şi libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru a stopa intenţia

sovietică de a-şi extinde nelimitat puterea şi doctrina.

Războiul rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”.

Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să

transforme războiul rece în conflict real. Pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi

actori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar lumea

1 Martin McCauley;Rusia,America si Razboiul Rece 1949-1991,Editura Polirom,Iasi,1999,p332 Philippe Moreau Defarges;Relatii internationale dupa 1945;Editura Institutul European,2001,p43 Florin Constantiniu,De la razboiul fierbinte la razboiul rece,Editura Corint,Bucuresti,19984 Pascal Boniface;Relatiile Est-Vest 1945-1991,Editura Institutul European,Iasi,1998

Pagina 3 din 46


occidentală doreşte dispariţia ameninţării socialiste. Nu există un conflict armat direct, acesta

fiind izolat în lumea a treia.

1.2. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul rece poate fi împărţit în patru perioade principale.5

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în 1953.

Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol şi de confruntare, de la moartea lui

Stalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Caracteristică

acestei perioade este diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător

în puterea crescândă a URSS.

A treia perioadă este una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor

superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi de a reduce riscul confruntării. Această perioadă se

încheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este considerată cea mai gravă

greşeală a politicii externe sovietice.

În perioada a patra, supranumită şi “al doilea Război Rece”, a avut loc o accelerare a

cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este stopat de Mihail

Gorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe şi negocierea unui nou tip

de relaţie cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină comunismul şi mişcările de

eliberare naţională din lume. URSS nu mai suporta povara economică de a fi o superputere şi

a suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa, Gorbaciov şi-a distrus propriul stat şi

beneficiile au revenit SUA.

Unii specialişti consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului rece, an în

care bolşevicii au înfiinţat primul stat comunist.6

Încă din anul 1918, Lenin căutase să stabilească un mod de convieţuire cu lumea

capitalistă, fiind convins că supravieţuirea puterii sovietelor este elementul esenţial în

promovarea revoluţiei mondiale. Datorită acestui fapt, până la izbucnirea celui de al II-lea

Război Mondial, politica externă sovietică a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat

doctrina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism şi comunism era inevitabil, aşa

5 Martin McCauley,op. cit.,p.336 Ibidem

Pagina 4 din 46


încât URSS trebuia să devină suficient de bine pregatită din punct de vedere militar, pentru a

câştiga un astfel de conflict. Datorită acestei convingeri precum şi a prezumţiei că eventualele

războaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă .

Al II-lea Război mondial a transformat URSS în cea mai mare putere militară din

Europa. Singurul său rival real era America şi, astfel, relaţia cu Washington-ul a căpătat o

importanţă vitală pentru Moscova.

Un parteneriat pentru pace părea posibil în 1945. Moscova a jucat un rol esenţial în

negocierile care au dus la înfiinţarea FMI şi a Băncii Mondiale. Cu toate acestea, prevederea

FMI, conform căreia experţii săi ar trebui să aibă acces la date strategice de mare importanţă,

incluzând rezervele în aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult

pentru Moscova. Stalin nu dorea ca Occidentul să înţeleagă cât de precară era situaţia

economică a URSS în 1945.

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu SUA şi a ordonat

partidelor comuniste din Europa să participe la guvernare acolo unde era posibil,dar să nu

încerce să preia puterea.

Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, era

îngrijorat de sporirea influenţei comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încă

din 1946, dar trebuia să fie evident că ruşii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea

puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de

către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman

şi Planul Marshall.

Moscova a avut satisfacţia de a vedea lumea împărţită în două tabere antagonice, cea

socialistă şi cea capitalistă. Preluarea puterii de către comunişti în Cehoslovacia în februarie

1948, mai mult datorită unei greşeli a politicienilor locali, decât a unor manevre ale

Moscovei, a convins mulţi europeni că “tăvălugul” comunist se deplasează către Vest.

Blocada Berlinului, care începe în 1948, a turnat gaz pe foc. O consecinţă directă a

blocadei a fost înfiinţarea Germaniei de Vest şi, imediat după aceea, a Republicii Democrate

Germane (RDG) în Est.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al

doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie a fost creat NATO, la

solicitarea Vest-europenilor.

În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-

coreeană în Coreea de Sud şi ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată

prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Pagina 5 din 46


Moartea lui Stalin în 1953, precum şi alegerea preşedintelui Eisenhower, care era

hotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est şi Vest şi

sfârşitul primului război rece.

Moscova lansase deja “doctrina coexistenţei paşnice” în 1952, în urma experimentării

reuşite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită şi neutră, idee la care s-

au opus Germania de Vest şi Franţa. A fost semnat un armistiţiu în Coreea, în iulie 1953 şi în

Indochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri între

Est şi Vest în 1954 şi 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei şi Indochinei.

Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pace

care descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar

Moscova a rămas fidelă ţelului său în ceea ce privea o Germanie unită şi neutră până în 1958,

când Hruşciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea şi

Vietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor în

întrecerea dintre capitalism şi comunism.

Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând şi, perioada 1953-1969 a fost marcată

de o politică “pe marginea prăpastiei” şi de conflicte primejdioase, relaţiile dintre Est şi Vest

devenind extrem de fragile. Revolta maghiară şi invazia anglo-franceză în Egipt au survenit

în 1956, cea din urmă determinându-i pe ruşi să ameninţe cu intervenţia militară în favoarea

Egiptului.

Cu ocazia vizitei lui Hruşciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă de

negocieri şi astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei de

destindere) între el şi Eisenhower. Acesta a luat sfârşit brusc, în 1960, la Summit-ul de la

Paris, compromis datorită faptului că un avion american de recunoaştere fusese doborât de

către ruşi.

Cel mai primejdios eveniment s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze, din

octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear. Această

situaţie a rezultat din optimismul exagerat al lui Hruşciov, care credea în iminenta victorie a

comunismului, precum şi în faptul că îl putea înfrunta pe John F. Kennedy. Stalin a fost un

negociator de risc scăzut, în timp ce Hruşciov era un negociator de risc ridicat, deşi era

capabil de mişcări de repliere atunci când se confrunta cu o situaţie critică.

Criza din Cuba a avut în final efectul de a calma lucrurile şi, în 1963 a fost semnat un

tratat de interzicere a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare între

Moscova şi Washington. Atunci când Hruşciov a fost îndepartat în 1964, Kosâghin a devenit

negociator şef şi întâlnirile au continuat până în 1967.

Pagina 6 din 46


Existau stări de încordare peste tot în lume. În 1965 SUA a luat fatala decizie de a

interveni în Vietnam şi în Republica Dominicană. Al treilea război israeliano-arab a izbucnit

în 1967, URSS şi SUA, sprijinindu-i fiecare pe câte unul din oponenţi. Invazia Cehoslovaciei

în 1968 de către trupele Tratatului de la Varşovia-după ce preşedintele Johnson asigurase

Moscova că ţara era în sfera acesteia de influenţă a răspândit teama în Germania de V şi a

ridicat tensiunea internaţională. De asemenea a avut drept consecinţă scindarea şi chiar

dezintegrarea unor partide comuniste din Occident şi, în mod inevitabil, a diminuat

atractivitatatea socialismului de tip sovietic. Această epocă de politică “pe marginea

prapastiei” s-a sfârşit cu alegerea preşedintelui Nixon în 1969, după care a început o perioadă

de negocieri intense, numită “destindere”.

Această fază a durat din 1969 până în 1979, şi în acest timp s-au semnat numeroase

acorduri internaţionale. Recunoaşterea de către SUA a faptului că acestea şi URSS erau

pregatite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I în

1972. Conferinţa asupra Securitătii şi Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut ca

rezultat semnarea Actului final de la Helsinki. Sovieticii şi-au atins un scop-recunoaşterea

inviolabilităţii graniţelor stabilite în Europa după 1945-dar au acceptat faptul că drepturile

omului sunt o problemă de preocupare internaţională. Acordurile de la Paris au permis SUA

să-şi retragă trupele din Indochina şi să încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor.

Destinderea s-a sfârşit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan. Această acţiune a

fost rezultatul a două erori de calcul sovietice: aceştia au crezut că operaţiunea va dura numai

câteva săptămâni şi că americanii nu vor ridica obiecţii importante. Preşedintele american a

mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a URSS.

Al doilea Război Rece a durat din perioada ocupării Afganistanului până în martie

1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această perioadă a fost marcată de o

creştere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părţi vorbeau de nevoia de a fi

pregatite pentru război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai

mult o alternativă. Prin urmare, folosirea forţei în relaţiile internaţionale devine legitimă. În

SUA, preşedintele Reagan promitea să restabilească supremaţia militară, manifestându-şi în

mod deschis disponibilitatea de a interveni în ţări ale lumii a treia, cum ar fi Libia, Cuba şi

Nicaragua, pentru a promova valorile occidentale. Sovieticii au răspuns cu aceeaşi monedă şi,

pe lânga altele au instalat proiectile SS20 în Europa de Est. Influenţa militară sovietică asupra

politicii de securitate mondială era, în prima parte a conducerii lui Brejnev, fără precedent.

Intensitatea polemicilor dintre Est şi Vest în timpul acestei perioade amintea de

primul Război Rece. URSS era ridiculizată şi descrisă ca o întruchipare a

Pagina 7 din 46


”imperiului răului” de către preşedintele Reagan şi, de asemenea era acuzată de

susţinerea terorismului internaţional şi chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.7

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc

pretutindeni în lume. Relaţiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă URSS

obţinea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea şi invers. Unul din motivele pentru care s-a

ajuns la această situaţie era valul de state comuniste sau procomuniste care au luat fiinţa în şi

după anul 1974 în Orientul Mijlociu, Africa şi America Centrală. SUA şi aliaţii lor s-au decis

să redreseze balanţa. SUA au folosit boicotarea comerţului ca pe o armă şi de asemenea, s-au

retras de la Olimpiada de la Moscova din 1980.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puţine schimbări în

atitudinea URSS. Convingerea sa că mişcarea pentru pace era destul de puternică pentru a sili

guvernul Vest-german să-şi reconsidere politica de instalare a rachetelor Pershing şi Cruise

era greşită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au continuat la Geneva, pentru negocierea

reducerii armamentului nuclear cu rază medie de acţiune şi a celui strategic, la Madrid în

legătură cu CSCE(Conferinţa asupra Securitaţii şi Comunicării în Europa) şi la Viena pentru

reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat o

schimbare categorică a naturii relaţiilor internaţionale. Convins că ţara sa era secătuită de

cursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe şi a vorbit de o nouă gândire politică.

Aceasta confirma faptul că securitatea internaţională nu poate fi atinsă numai prin mijloace

militare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui abolite până în anul

2000 şi că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de politică externă şi de

securitate internaţională. Împreună cu ministrul său de externe, Eduard Şevardnatze,

Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” şi a cucerit întreaga lume occidentală.8

Prima sa întâlnire cu preşedintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu o

declaraţie comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear al

superputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de această

dată nu a putut fi depăşit dezacordul asupra Iniţiativei de Apărare Strategică.

Al treilea summit de la Washington, din decembrie 1987, a fost istoric, soldându-se cu

un acord de eliminare a tuturor categoriilor de arme nucleare cu rază scurtă şi medie de

acţiune. La ultimul summit de la Moscova din mai-iunie 1988, Reagan şi Gorbaciov au

semnat Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acţiune(INF). Cu toate acestea, au

7 Martin McCauley , op. cit.,p388 Martin McCauley, op.cit., p39

Pagina 8 din 46


continuat să existe mari dificultăţi, în special în ceea ce priveşte controlul asupra

implementării tratatului. Cei doi preşedinţi nu au discutat asupra Iniţiativei de Apărare

Strategică, sovieticii admiţându-şi eşecul.

Unul din acordurile la care s-a ajuns la Geneva în februarie 1989, a fost cel referitor la

retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Relaţiile URSS cu preşedintele Bush au fost

bune şi au condus la semnarea a două acorduri istorice: Tratatul CFE (Tratatul asupra forţelor

convenţionale în Europa), semnat în 1990 şi Tratatul START semnat în iulie 1991.

În pofida acestui fapt, dezacordul manifestat de persoanele aflate la conducerea URSS

a subminat Tratatul CFE, iar dezmembrarea acesteia a stopat evolutia Tratatului START.

Războiul Rece s-a sfârşit pentru că URSS a devenit un solicitant, cu Gorbaciov încercând fără

rezultat să obţină împrumuturi mari din Occident pentru susţinerea vechiului sistem.

1.3. Caractericticile Războiului Rece

În perioada primului Război Rece s-a înregistrat o adevărata cursă a înarmărilor,

divizarea Europei şi, în cele din urmă, a lumii în două tabere, precum şi negocieri cu totul

nesemnificative între Est şi Vest. URSS a boicotat pentru un timp chiar O.N.U.

Conflictul a fost iniţial localizat în Europa, dar s-a extins ulterior şi în Asia. Stalin

dorea o înţelegere cu Occidentul, dar nu şi integrarea în capitalismul occidental şi ar fi

preferat soluţia finlandeză-neutralitatea. El a menţinut căi de rezolvare deschise asupra

problemei statului german şi dorea o Germanie unită, neutră şi binevoitoare.

Politica dublă adoptată de SUA faţă de URSS în Războiul Rece, de îngrădire

(containment) şi renunţare la izolaţionism, a avut scopul ”de a face lumea sigură pentru

democraţie”.

Occidentul a judecat greşit puterea şi intenţiile URSS, începând cu modul în care

SUA percepeau Moscova, ca nereprezentând o ameninţare la securitatea lor şi apoi, privind-o

ca pe o ameninţare groaznică. Aceasta isterie a dus la apariţia doctrinei cunoscută sub numele

de ” McCarthysm “ şi a denaturat profund dezbaterea până în momentul în care URSS a

încetat să mai existe.

Europa de Vest era slăbită după 1945 şi temătoare în privinţa atractivităţii prezentate

de soluţiile marxiste şi intenţiile sovietice. Blocada Berlinului a reconfirmat îngrijorarea

Occidentului în legătură cu expansiunea sovietică. Din această cauză, deşi Stalin a promovat

Pagina 9 din 46


permanent dialogul şi a avansat mai multe propuneri asupra Germaniei, a primit întotdeauna

răspunsuri de circumstanţă.

La începutul perioadei postbelice, SUA au fost puterea economică dominantă şi,

pentru un scurt interval, s-au bucurat de supremaţia nucleară.

Către mijlocul anilor ’50, URSS împărtăşea convingerea că a recuperat decalajul şi că

este capabilă să pună America în umbră. Teoria utopică a lui Hruşciov a ieşit la iveală în

1961, când el a declarat că bazele societăţii comuniste (nivel de viaţă foarte ridicat pentru

toţi) vor fi puse până în 1980. În parte, datorită acestui optimism, politica sovietică sub

Hruşciov a devenit, într-o mai mare măsură, imprevizibilă şi el a fost foarte dornic să se

servească de arsenalul nuclear sovietic ca argument în cursul tratativelor. Hruşciov căuta o

soluţie la problema Berlinului (Berlinul de Vest ar fi urmat să intre treptat sub controlul

comuniştilor) şi apoi a acceptat planul RDG de a clădi Zidul Berlinului.

De asemenea el a extins raza de acţiune a politicii externe sovietice, vizitând Asia şi,

în mod special India şi Orientul Mijlociu şi oferind peste tot soluţia alternativă la capitalismul

occidental. Cu toate acestea, sub conducerea lui Hruşciov, pentru prima dată, monolitul

comunist a început să crape. Acest fapt este evidenţiat de conflictul chino-sovietic.

Revoluţia cubaneză din 1959 nu a fost comunistă la origine, dar Castro, datorită

ameninţărilor americane, a fost silit să caute ajutor şi protecţie la Moscova. Mai târziu, în

1962, criza rachetelor cubaneze a fost rezultatul dorinţei lui Hruşciov de a face faţă

dominaţiei americane în ceea ce priveşte rachetele balistice intercontinentale, prin amplasarea

rachetelor sovietice în Cuba. Conducătorii sovietici au susţinut mai târziu că ei au autoritatea

de a lansa o lovitură nucleară împotriva SUA dacă vor observa că sunt ţinta unui atac nuclear.

Perioada de destindere a marcat apogeul puterii sovietice. Este o ironie a sorţii faptul

că în momentul în care SUA au recunoscut echilibrul, paritatea nucleară, Rusia şi-a început

declinul economic.

La sfârşitul anilor ’70, influenţa înarmării sovietice s-a amplificat, pe măsură ce

Moscova începea să se implice în lumea a treia procomunistă. Africa părea să primească

foarte bine comunismul ( de exemplu Angola, Mozambicul şi Etiopia). Occidentalii care

avertizaseră asupra expansiunii sovietice, au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan

din 1979, pentru a cere pregătire defensivă de mai mare amploare.

Al II-lea Război Rece a fost diferit de primul, prin faptul că, Occidentul nu mai privea

cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o ameninţare de natură

militară şi împotriva securităţii. Reprimarea violentă a “Primăverii de la Praga”, a constituit

Pagina 10 din 46


semnalul ce anunţa moartea marxismului, perioada următoare fiind caracterizată de campanii

de propagandă.

1.4. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

Teza tradiţională-ameninţarea rusească

A fost formulată încă din 1946/1947, de către consilierul american George Kennan,

devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană şi Vest-europeană.

Această teorie susţine că toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi au fost

produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia marxist-leninistă,

iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului, ca rezultat al

unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este blamat pentru toate problemele care se

ivesc în relaţiile internaţionale.9

Teza revizionistă-imperialismul american

Această teorie a fost emisă de adversarii politicii externe a administraţiei Truman şi a

fost intens dezbătută în lucrări şi discuţii publice.

Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o sursă a

răului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou resposabilitatea este

atribuită acţiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi pentru a evita

conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producţia militară şi

confruntarea pentru a supravieţui.

SUA au apelat la cerinţele unui tratament egal şi şanse egale pe toate pieţele, pentru a

avea acces nelimitat la materii prime şi schimb de produse şi servicii. Acest lucru le-a

conferit numeroase avantaje, reuşind să-şi extindă influenţa şi să-şi impună voinţa în sistemul

economic mondial.

9 Wilfried Loth,Împărţirea lumii-Istoria Războiului Rece ,Editura Saeculum,Bucureşti,1997,p10

Pagina 11 din 46


Teoria superputerilor

Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a demonstra îndepărtarea

Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa-numită înţelegere

tacită şi competiţie acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta

subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi timp o expresie a insecurităţii

chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere faţă de Moscova, care, în schimb,

alarmează Rusia.

Teoria cursei înarmărilor

Construirea armelor nucleare atinsese proporţii care lăsau impresia că fenomenul

scăpase de sub control. Responsabilitatea aparţinea atât Estului cât şi Vestului. Din această

cauză stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau considerate de o importanţă

capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în

mişcarea pentru pace.

Teoria Nord-Sud

Susţinătorii acestei teorii considerau că principalul conflict din lume este cel dintre

Nord şi Sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre statele dominante şi cele dominate.

În lumea a treia competiţia pentru poziţia dominantă este văzută ca sursă a tuturor

conflictelor.

Teoria Vest-Est

Pagina 12 din 46


Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul

ruso-american reprezintă doar o perdea de fum menită să ascundă adevaratul conflict, care

este cel dintre SUA, Japonia şi UE. De asemenea aceste conflicte între statele capitaliste

bogate favorizează şi agravează conflictele din interiorul lumii a treia.

Teoria intrastatală

Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica

externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor interne, de apariţia unor noi

insuficienţe economice şi de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite

conjuncturi şi evenimente internaţionale pentru a rezolva tensiunile interne şi pentru a obtine

avantaje în faţa competitorilor lor naţionali în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă

Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al

schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre

capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apar între superputeri. Mişcarea

revoluţionară din lumea a treia implică, inevitabil şi superputerile în conflict. 10

10 Martin McCauley, op. cit.,p42

Pagina 13 din 46


CAPITOLUL II Relaţiile politico-militare Est-Vest

2.1 Situaţia Europei după război

Cu toate că cel de-al II-lea Război Mondial a durat mai mult în Asia, tot Europa a fost

cea mai afectată. Din bilanţul total de 50 milioane morţi şi dispăruţi, 35 milioane sunt

europeni11. URSS a pierdut 20 milioane de oameni, din care jumătate civili (10% din

populaţia totală a ţării). Germania a înregistrat 5 milioane morţi, mai ales militari; Polonia 5.8

milioane, în principal civili (15% din populaţia ţării); Yugoslavia 1.5 milioane (80% civili);

Franţa 600.000; Italia 500.000. La acestea se adaugă pierderile indirecte, legate de scăderea

numărului de naşteri, creşterea mortalităţii-toate drept consecinţă a restricţiilor alimentare.

Viaţa economică şi socială în Europa este afectată de deficitul natalităţii, scăderea

speranţei de viată cu 8 ani în Franta) şi de disproporţia între sexe şi vârste. Se reduce mâna de

lucru, iar populaţia activă trebuie să suporte cheltuielile pentru întreţinerea persoanelor în

vârstă, copiilor şi invalizilor. Ca urmare a războiului se înregistrează mari deplasări de

populaţii, total lipsite de resurse, iar în locurile unde caută refugiu, nu găsesc decât ruine şi

foamete.

La pierderile umane ale războiului se adugă imense pierderi materiale. URSS a

pierdut 100.000 colhozuri şi 6 milioane case; Yugoslavia 60 % din potenţialul agricol,

Polonia 80% din industrie şi mijloace de transport; Italia 50% din reţeaua feroviară; Franţa

aproape întreaga suprafaţă portuară şi o parte din căile ferate, poduri şi canale.

Producţia industrială scade cu 50% din 1939, producţia agricolă cu 1/3 în Europa

Occidentală şi cu mai mult de ½ în Europa Centrală şi Orientală.

În urma efectelor financiare dezastruoase ale războiului, ţarile au fost nevoite să

recurgă la împrumuturi, creşterea impozitelor şi utilizarea tot mai mult a biletelor de bancă.

Prin urmare, datoria publică a ţărilor creşte semnificativ.

Trebuie luat în considerare şi bilanţul moral al războiului, având în vedere că pentru

distrugerea adversarului s-a apelat la violenţe monstruoase. Distrugerea forţelor armate, a

potenţialului industrial, bombardamente aeriene, jafuri, masacre,iar toate aceste orori au

culminat cu lagărele de exterminare ale Germaniei hitleriste.

11 Pascal Boniface, op. cit.

Pagina 14 din 46


2.2.Conferinţa de la Yalta

Conferinţa de la Yalta, care este considerată “simbolul împărţirii Europei între ruşi şi

americani”, i-a adus faţă în faţă, la 4-11 februarie 1945, pe Stalin, Roosevelt şi Churchill.12

Stalin este obligat să respecte drepturile şi suveranităţile popoarelor eliberate, pentru a

evita un nou conflict armat. Un acord vag de împărţire a influenţei, fusese făcut între

Churchill şi Stalin în octombrie 1944: URSS-90% din Romania, 80% din Bulgaria, Ungaria,

iar Regatul Unit 90% din Grecia, în timp ce Yugoslavia urma să fie dominată în proporţie de

50-50%. Roosevelt nu acceptă acordul anglo-rusesc, dar acceptă dezmembrarea Germaniei,

care este demilitarizată şi împărţită în 4 zone de ocupare.

2.3. Noile puteri ale lumii- URSS şi SUA

2.3.1. URSS

Uniunea Sovietică plăteşte un tribut greu celui de-al II-lea Război Mondial : 26

milioane morţi, ţara distrusă şi pierderi economice evaluate la 6 ani de PNB. Totuşi obţine

câştiguri teritoriale substanţiale.

Îşi păstrează cuceririle realizate între 1939-1941 (Tările Baltice, Carelia finlandeză,

Basarabia română, Rusia albă poloneză) şi anexează Nord-ul Prusiei orientale şi Rutenia

cehoslovacă. Extinde cu 200 Km spre Vest frontiera germano-poloneză fixată de fluviile

Oder şi Neisse. Ocupă în principal întreaga Europa de Est şi se constituie într-o zonă de

securitate înainte de a o transforma într-un bloc ideologic şi militar.

2.3.2 SUA

Avantajul SUA este că pe teritoriul său nu au avut loc lupte, iar pierderile umane au

fost de 300.000 oameni. Potenţialul industrial nu este afectat, ci stimulat de război, PNB se

12 Philippe Moreau Defarges, op. cit.

Pagina 15 din 46


dublează şi reprezintă aproape ½ din producţia mondială. Prin Acordul de la Bretton Woods,

din 1944, dolarul devine moneda schimburilor internaţionale.

SUA deţine 2/3 din flota comercială mondială, ocupă primul loc în toate sectoarele

producţiei, este prima putere militară şi are monopolul armei atomice. SUA renunţă la

izolaţionism, intervenind pentru a evita ca Europa să fie dominată de o singură putere şi

pentru crearea unui echilibru de forţe.

2.4. Împărţirea Europei

2.4.1. Blocul sovietic

Stalin a declarat că “cine ocupă un teritoriu, îşi impune, deopotrivă, propriul său

sistem social şi că fiecare îşi impune sistemul pe cât de departe înaintează armata sa.”13

După 1945, Stalin intenţionează să-şi extindă influenţa cât mai mult posibil, contând

pe oboseala democraţiilor occidentale, vlăguite de 6 ani de conflict armat. Stalin ocupă parţial

Iranul după război, solicită controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi susţine un război de

gherilă comunistă în Grecia. Stalin nu doreşte totuşi să rupă legaturile cu Occidentul, de la

care aşteaptă sprijin economic.

La 5 martie 1945, Churchill a afirmat într-un discurs public următoarele: “de la

Strettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortina de fier a coborât în mijlocul

continentului european”.14

Această “cortina de fier” separă ţările din Estul Europei, aflate sub dominaţie

sovietică, de ţările occidentale.

După 1945, Armata Roşie ocupă, prin dreptul învingătorului, România, Bulgaria,

părţile de Est ale Austriei şi Germaniei. Ea este prezentă în calitate de aliată şi cobeligerantă,

în Polonia şi Cehoslovacia. Controlează mijloacele de informare şi intervine în instituţiile şi

sistemele politice ale ţărilor în reconstrucţie. Elimină opozanţii comunismului prin alegeri

trucate, fiind ajutaţi de faptul că aceste ţări nu au tradiţii democratice.

Lovitura de la Praga- Cehoslovacia este singurul stat din Europa de Est, care a avut o

democraţie liberală înainte de război. Armata Roşie este prezentă aici în calitate de

13 Florin Constantiniu , op. cit., p.10214 Pascal Boniface, op. cit., p.12

Pagina 16 din 46


eliberatoare a Cehoslovaciei, iar guvernul înfiinţat în 1945, este ocupat în proporţie de 1/3 de

comunişti.

În februarie 1948 se cere plecarea miniştrilor non-comunişti şi, în urma refuzului

preşedintelui E. Benes, se formează miliţii armate. Opozanţii partidului comunist sunt închişi

sau executaţi. Preşedintele Benes demisionează în iunie şi vine la putere comunistul K.

Gottwald, astfel Cehoslovacia transformându-se într-o democraţie populară.

Finlanda este eliberată de URSS, care instalează un guvern anti-fascist, al cărui

ministru de interne este comunist.

Finlanda obţine retragerea trupelor sovietice în schimbul unui tratat de prietenie.

Finlanda are o politică externă asemănătoare cu cea sovietică, dar regim politic asemănător cu

cele occidentale.

Yugoslavia este eliberată de partizanii lui Tito, acesta dorind ca ţara să treacă direct la

comunism. Stalin,neavând influenţă directă, încearcă să-l condamne pe Tito prin intermediul

comuniştilor iugoslavi.

Dominaţia sovietică nu reuşeşte să se impună, Yugoslavia rămânând comunistă, dar

cu o politică externă non-aliată, critică la adresa URSS.

Doctrina Jdanov-La 22 septembrie 1947-URSS creează Kominformul (Biroul de

Informare Comun al Partidelor Comuniste Europene). Prin acesta, Stalin doreşte de fapt

regruparea partidelor comuniste, pentru a pregăti lovitura împotriva lui Tito, care este

considerat a fi prea independent faţă de Moscova. Orice partid comunist care refuză să se

supună orbeşte Moscovei, este pus la stâlpul infamiei.15 Ţările occidentale judecă această

iniţiativă ca fiind reconstrucţia Kominternului (Internaţionala Comunistă), dizolvat în 1943.

Jdanov emite un comunicat ce conţine următoarele:” În lume s-au format două

grupuri: pe de o parte- tabăra imperialistă antidemocrată, care are ca scop esenţial instaurarea

dominaţiei mondiale, iar pe de altă parte- tabăra antiimperialistă democratică, al cărui scop

constă în a submina imperialismul, în a întări democraţia, în a lichida urmele fascismului”.

2.4.2. Blocul occidental

15 Philippe Moreau Defarges, op. cit.,p 15

Pagina 17 din 46


Preşedintele american considera că după un război lung şi costisitor împotriva lui

Hitler, Mussolini şi a Japoniei, democraţiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în faţa unei

noi ameninţări, cum este dominaţia comunistă.

Truman, încurajat şi de britanici, considera că statele Europei de Vest sunt prea

vlăguite de război pentru a rezista singure lui Stalin, astfel că vrea să plaseze SUA “în fruntea

lumii libere”.

La 12 martie 1947, Truman afirma: “ Cred că SUA trebuie să susţină popoarele libere

care rezistă tentativelor de aservire de către minoritaţi armate sau presiuni venite din exterior.

Trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi făurească destinul cu propriile lor mâini ."16 Truman

propune un ajutor masiv din partea SUA pentru ţările care vor să-şi păstreze libertatea.

Intervenţia americană conduce la o stabilizare în Europa de Sud şi Orientul Apropiat,

iar forţele monarhiste obţin în final victoria, ultimul refugiu comunist, de pe muntele

Grammos, fiind ocupat în octombrie 1949.

SUA adopta faţă de URSS o atitudine de “îndiguire”, pe termen lung, răbdătoare şi

fermă şi urmărind cu atenţie tendinţele expansioniste ale Rusiei. Aceasta politică americană

nu încerca să-i facă pe sovietici să dea înapoi de pe poziţiile care le-au dobândit, ci să

împiedice orice intenţie a URSS de a încălca interesele unei lumi paşnice şi stabile.

Planul Marshall-La 5 iunie 1947, generalul George Marshall, propune, în cadrul unui

discurs ţinut la Harvard “un ajutor frăţesc”, destinat să combată “foamea, sărăcia, disperarea

şi haosul”. Planul Marshall este destinat tuturor ţărilor europene, inclusiv URSS-ului şi “ nu

este îndreptat împotriva nici unei ţări, nici unei doctrine”.

Primele beneficiare ale acestuia sunt Turcia şi Grecia. În Grecia, unde partizanii

comunişti au reluat lupta împotriva guvernului monarhist susţinut de Regatul Unit, americanii

iau locul britanicilor, prea ocupaţi de problemele lor interne pentru a mai susţine “lumea

liberă” .

URSS a respins planul, deoarece a perceput intenţiile SUA ca ostile. Secretarul

american G. Marshall a crezut că dictatorul sovietic asteaptă prăbuşirea economică a Europei

Occidentale pentru a o comuniza şi, Stalin, la rândul său, a crezut că Planul Marshall

urmăreşte izolarea ţării sale şi privarea acesteia de sfera de influenţă dobândită.

Planul Marshall a fost acceptat de 16 ţări din Europa de Vest, care au beneficiat de un

ajutor total de aproape 13 miliarde $.

16 Berstein Serge, Istoria Europei, vol.5, Editura Institutul European, Iasi, 1998

Pagina 18 din 46


În realitate, planul nu este acordat fiecărui stat în mod bilateral, fiind puse unele

condiţii, cum ar fi reducerea barierelor vamale, elaborarea unui plan comun de redresare şi

crearea unor instituţii economice care să repartizeze şi să gestioneze ajutorul (OECE-

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică şi Uniunea Europeană a Plăţilor). Astfel

SUA are avantaje şi un control indirect al economiilor care beneficiază de Planul Marshall.

Meritul Planului Marshall este că a finanţat efortul de reconstrucţie şi retehnologizare

al Europei şi a împiedicat-o să se îndrepte spre comunism.

NATO – La 4 aprilie 1949 este semnat Tratatul Atlanticului de N de către SUA,

Canada, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia,

Norvegia, Danemarca şi Islanda. Turcia şi Grecia au aderat în 1952 şi Germania în

1955.

Pactul Atlanticului are ca principiu de bază libertatea popoarelor, dreptatea,

bunăstarea populaţiei, refuzul de a folosi forţa în rezolvarea neânţelegerilor internaţionale şi

întreprinderea unor acţiuni armate pentru restabilirea securitaţii, numai cu acordul părţilor.

Ca reacţie la NATO, considerat contra Cartei ONU, URSS semnează Pactul de la

Varşovia în 1955. Acesta prevede ca în caz de agresiune armată împotriva unei ţări membre,

asistenţa aliaţilor să fie automată . Ţările semnatare sunt URSS, Albania (care se retrage în

1961), Polonia, Romania, Cehoslovacia şi RDG.

2.5. Situaţia Germaniei după război

În 1945 Germania pierde ¼ din teritoriile recunoscute a fi germane prin Tratatul de la

Versailles din 1919. Aliaţii o conduc prin intermediul unei comisii de control compusă din

comandanţi-şefi american, sovietic, britanic şi francez, cu sediul la Berlin. Fosta capitală a

Reich-ului este împărţită simbolic în 4 sectoare, situate în zona de ocupaţie sovietică.

Americanii sunt în favoarea creării unei administraţii centrale în Germania, dar francezii

refuză.

În iunie 1948, englezii şi americanii îşi unifică zona economică, introducând o nouă

monedă-“deutsche Mark”-şi convoacă o adunare pentru întreaga parte Occidentală a

Germaniei.

Pagina 19 din 46


Blocada Berlinului- Sovieticii nu sunt ostili unei împărţiri a Germaniei. Ei consideră

că au câştigat totul prin împiedicarea reapariţiei unei puteri în Europa, susceptibilă de a se

întoarce din nou împotriva lor.

La 31 martie 1948, mareşalul Vladimir Sokolovski, comandantul şef al forţelor

sovietice în Germania, hotărăşte să controleze din punct de vedere militar toate relaţiile între

zonele occidentale din Berlin şi Germania Orientală. Berlinul fiind situat în zona sovietică,

este vorba de a-i obliga pe occidentali să părăsească oraşul şi de a reunifica fosta capitală a

celui de-al III-lea Reich, sub tutelă rusească. Este deci o blocadă, care controlează Berlinul de

Vest.

Americanii organizează un “pod aerian” pentru a aproviziona oraşul. Moscova poate

bloca căile terestre şi feroviare, însă nu poate stopa podul aerian fără a deturna avioanele şi a

lua iniţiativa unei confruntări.

La 12 mai 1949 sovieticii pun capăt blocadei. Berlinul de V este iarăşi alipit

Germaniei occidentale prin şosea şi cale ferată. Blocada şi ridicarea ei datorită podului aerian,

au 2 consecinţe:-Germania de V înţelege că salvarea Berlinului se datorează SUA, care sunt

în măsură să garanteze securitatea oraşului faţă de URSS -Berlinul, simbol al agresivităţii

germane, capitală a celui de-al III-lea Reich, devine emblema luptei pentru libertate în faţa

URSS. Blocada permite reabilitarea politică a germanilor faţă de democraţiile apusene şi

reintegrarea ţării lor în tabăra occidentală.

După blocada Berlinului se merge spre o oficializare a împărţirii Germaniei. La 8 mai

1949, Germania de V este instituită ca stat independent prin “legea fundamentală de la

Bonn”. Obiectivul reunificării nu este abandonat. Moscova reacţionează şi reuneşte Berlinul

de Est, proclamând la 7 octombrie 1949 “RDG”.17

La 5 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune

realizarea construcţiilor europene prin intermediul “relaţiilor concrete, creând mai întai o

solidaritate de fapt “, reuşind să elimine disputa seculară care condusese Franţa şi Germania

la 3 războaie, începând cu 1870. Planul său consta în trecerea întregii producţii franco-

germane de cărbune şi oţel sub o autoritate comună, pentru ca orice război să fie de

neconceput dar şi imposibil de realizat din punct de vedere material. În acea perioadă,

cărbunele şi oţelul erau materii prime înalt strategice.

Planul Schuman creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce

are o înaltă autoritate supranaţională. Ea reuneşte pe lângă Franţa şi Germania şi Italia,

17 Florin Constantiniu, op. cit.

Pagina 20 din 46


Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie refuză, în scopul păstrării suveranităţii

naţionale.

Ameninţarea sovietică în Europa, războiul din Coreea, ca şi conflictul din Indochina îi

stimulează pe occidentali să cheme Germania în vederea participării la o apărare comună.

Francezilor le este teamă să susţină în continuare reconstrucţia militară germană şi ar dori o

armată germană mai puternică decât armata sovietică dar mai slabă decât armata franceză,

ceea ce este imposibil.

Ministrul francez al Apărării, R.Pleven, propune crearea unei armate europene în care

să fie inclusă Germania. RFG-ul nu ar avea forţă naţională, dar unităţile sale ar fi integrate

într-o armată europeană, creată sub egida unei Comunităţi Europene a Apărării (CEA). Planul

leagă reânarmarea germană de construcţia politică europeană şi ar permite lăsarea Germaniei

în afara NATO. Partidele politice franceze se opun dizolvării armatei naţionale în una

europeană. Proiectul CEA este respins la 30 august 1954. Eşecul CEA implică integrarea

Germaniei în NATO, după ce aceasta renunţă la armele atomice, biologice şi chimice.

2.6. Politica americană asupra Războiului Rece-NSC-68

La începutul anilor ’50, preşedintele Truman a însărcinat Consiliul Naţional de

Securitate (NSC) să întreprindă o reeveluare fundamentală a politicilor americane în legătură

cu Războiul Rece. A fost elaborat un document cu denumirea NSC-68, care a fost făcut

public abia în cursul anilor ’70. Documentul a avut o influenţă determinantă asupra modului

în care America s-a angajat în Războiul Rece în toată acea perioadă, care a durat până la

relaxarea climatului internaţional. Lumea era văzută ca fiind bipolară: Rusia şi America.

Ţelul liderilor sovietici era extinderea absolută şi eliminarea oricărei opoziţii.

NSC-68 evidenţia ameninţarea sovietică şi dădea şi o soluţie: America trebuia să preia

conducerea în construirea unei politici şi a unui sistem economic viabil pretutindeni în lumea

non-comunistă . Războaiele locale, conflictele militare limitate erau astfel justificate dacă

slujeau atingerii obiectivului Americii. Documentul lua în calcul scenariul cel mai

nefavorabil pentru SUA. Ce trebuia să facă SUA ? Negocierea cu Moscova nu ar fi avut nici

un rost, de vreme ce echilibrul forţelor era de aşa natură încât ruşii nu puteau fi constrânşi să

facă vreo concesie. În schimb, America trebuie să se pregătească pentru posibile confruntări

Pagina 21 din 46


armate. Bomba cu hidrogen trebuie să fie disponibilă până în 1954, de vreme ce ruşii erau

perfect capabili să o fabrice şi ei.

Înarmarea cu arme convenţionale urma să se extindă cu repeziciune, pentru a creşte

forţa de apărare a SUA, fără a se recurge la arsenalul nuclear. Taxele trebuie mărite, pentru a

face faţă efectivelor militare costisitoare. Societatea americană trebuie mobilizată pentru a

face sacrificiile necesare realizării acestor ţeluri şi, în cele din urmă, trebuie formate alianţe

puternice, sub conducere americană, pretutindeni în lume. Ţelul final era subminarea

comunismului în interiorul Rusiei şi împiedicarea dominaţiei ei asupra Americii.18

Starea de spirit oficială se schimbase radical în America. Teoria anterioară care

accepta faptul că Rusia nu reprezenta o ameninţare pe termen lung pentru SUA, era înlocuită

de ideea că puterea comunistă trebuie înfruntată şi respinsă.

Aversiunea americanului obişnuit pentru plata taxelor, nemaivorbind de taxe sporite,

ameninţă să facă din NSC-68 o hârtie fără acoperire. Prin urmare administraţia avea nevoie

de un eveniment cu adevarat dramatic, pentru ca transpunerea documentului în practică să fie

imperios necesară. La 25 iunie 1950, Coreea de N a invadat S-ul. Situaţia s-a schimbat:

”Coreea a venit şi ne-a salvat”, a admis Acheson, secretar de stat american.19

2.7. Războiul din Coreea

Coreea s-a aflat sub dominaţie japoneză din 1905 până în 1945, când aceasta a fost

înlăturată de către ruşi şi americani. Coreenii vroiau să fie independenţi şi respingeau o nouă

ocupaţie. Deoarece Coreea avea graniţă cu Rusia, Stalin a vrut să se asigure că nu se va mai

ivi vreo ameninţare de acolo.

Coreenii au început să primească instruire militară atât de la ruşi, cât şi de la

americani. În ţară au fost formate guverne separate în 1948, iar în 1949 a fost luată decizia de

retragere a trupelor americane. Syngman Rhee, dictatorul din S, nu se bucura de popularitate

şi ar fi fost posibilă apariţia unei Coree comuniste unite, după retragerea americană. Cu toate

acestea, Washington-ul a considerat teritoriul Coreei ca fiind în afara “perimetrului defensiv”

al SUA.20

18 Martin McCauley, op. cit.,p 5119 Ibidem20 Andre Fontaine, Istoria războiului rece, vol 3, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p.15

Pagina 22 din 46


Totul evidenţia lipsa de interes a americanilor în inevitabilul război civil coreean.

Stalin i-a aprovizionat pe Nord-coreeni cu armament ofensiv, promovând astfel invazia Sud-

ului, dar a estimat total eronat reacţia americanilor. Coreea trebuia să fie salvată de comunism

şi acesta s-a dovedit a fi evenimentul potrivit pe care administratia Truman, cât şi armata şi

politica americană îl aşteptau. Conflictul a înrăutăţit relaţiile dintre marile puteri, amânând

perioada de destindere. De asemenea a dat startul cursei înarmărilor, care a ruinat Rusia şi a

contribuit la colapsul comunismului în 1991.

Confruntarea dintre marile puteri s-a extins, cuprinzând întreaga lume şi au fost

construite vaste arsenale de arme nucleare. Se consideră că “războiul coreean a stimulat un

cancer care a subminat funcţiile vitale ale omenirii pentru 40 de ani”.21

Declanşarea războiului civil coreean a fost inevitabilă. Kim Ir Sen ( şef al guvernului

în Coreea de Nord, recunoscut de către Moscova la 12 octombrie 194822 ) a invadat Sud-ul

înainte ca Syngman Rhee să-şi adune forţele pentru a invada Nord-ul.

Faptul că Rhee a fost înfrânt de Kim Ir Sen a schimbat situaţia. Invadarea Nord-ului

de către Rhee ar fi avut ca rezultat o Coree comunistă unită. Invazia lui Kim a fost privită de

unii ca o agresiune şi, ca urmare s-a considerat că ar fi de datoria ONU să-i pedepsească pe

agresori.

Administraţia Truman a profitat din plin de această oportunitate. Invazia lui Kim a

constituit primul test real al capacităţii de luptă americane, într-o confruntare cu agresiunea

rusească. Ideea era că, dacă Stalin nu era oprit în Coreea, el avea să avanseze şi alte ţări

urmau să cadă pradă comunismului. Dominat de autoritatea armatei americane, Consiliul de

Securitate al ONU a votat pentru intervenţia în Coreea. Rusia s-a retras în timpul votului

decisiv din Consiliul de Securitate, cu toate că şi-ar fi putut exprima votul.

Forţele ONU intră în război la 2 octombrie 1950, conduse de generalul McArthur şi

reuşesc să-i pună pe fugă pe comunişti în 3 luni. Administraţia Truman a decis ocuparea

Nord-ului, presupunând că Stalin îl va abandona de teamă să nu declanşeze al III-lea Război

Mondial. Chinezii erau consideraţi slabi şi astfel, au fost ignorate ameninţările lor de a

interveni în Coreea.

La Washington au existat voci discordante care susţineau că nu era momentul potrivit

pentru a risca un război cu Rusia, că era mai bine să se aştepte până când recomandările

conţinute de NSC-68, vor fi implementate.

21 Martin McCauley, op. cit.,p 5322 www.coldwar.org

Pagina 23 din 46


Mao şi liderii chinezi erau puşi în încurcătură. Ei nu aveau legături directe cu SUA şi,

astfel erau nevoiţi să utilizeze doar informaţiile din New York Times pentru a cunoaşte

intenţiile americane. Chinezii au capătat impresia că după ce îi vor înfrange pe comunişti în

Coreea, americanii se vor îndrepta către China.

Trupele chineze au invadat în octombrie Coreea şi în noiembrie, forţele ONU au

primit ordin de luptă, iar chinezii au fost alungaţi. Nord-coreenii şi chinezii au înregistrat

pierderi considerabile datorită supremaţiei aeriene a SUA. America şi-a creat convingerea că

poate înfrânge Rusia şi îşi poate urmări interesele acţionând cu agresivitate. Stalin a furnizat

echipament militar Chinei, la un preţ pe care chinezii l-au considerat exorbitant, dar nu le-a

asigurat protecţia aeriană pe care le-o promisese.

Stalin nu s-a implicat direct în conflict, deoarece, datorită reţelelor de spionaj

cunoştea faptul că America nu intenţiona să invadeze China.

Războiul coreean a alimentat anticomunismul, unii europeni devenind îngrijorati de

tentativa comunistă de a uni Coreea prin intermediul forţei şi de faptul că ei ar putea încerca

să facă acelaşi lucru în Germania. În consecinţă trebuiau luate măsuri pentru a preveni acest

fapt. NATO avea nevoie de mai multe trupe europene, care puteau fi furnizate de Germania

de V. Generalul Dwight Eisenhower a fost numit comandant suprem al forţelor aliate din

Europa. În acest mod, războiul coreean a condus la decizia de remilitarizare a Germaniei de

V.

Războiul a schimbat şi soarta Japoniei, care furnizase materiale necesare forţelor

ONU în Coreea. Aceasta s-a alăturat ţărilor anticomuniste şi a semnat, pe lângă Filipine,

Australia şi Noua Zeelandă, pacte de neagresiune cu Washington-ul.

În septembrie 1951 a fost semnat la San Francisco un acord de pace, care fixa

retragerea americană pentru 1952.

Grecia şi Turcia s-au alaturat NATO, astfel că, treptat, Stalin a devenit înconjurat de

tot mai multe state aliate SUA

2.8. Criza Berlinului (1958-1962)

Criza Berlinului din 1958-1962 a fost provocată de Hruşciov. În calitatea sa de unic

conducător al naţiunii ruse, el avea 3 obiective: să asigure un ritm cât mai rapid de dezvoltare

a economiei ruse, să sporească securitatea Rusiei şi să asigure răspândirea comunismului în

Pagina 24 din 46


lume.23 Problema care prima era securitatea Rusiei şi, ca urmare, cheltuielile militare sporeau

continuu, în detrimentul investiţiilor în celelalte sectoare ale economiei.

La 27 noiembrie 1958, URSS a lansat primul său ultimatum. Toate drepturile politice

ruseşti urmau să fie transferate RDG, iar, în 6 luni, Berlinul de Vest urma să devină “entitate

politică independentă, un oraş liber, în viaţa căruia nici un stat,…să nu aibă drept de

imixtiune”.

Aliaţii au refuzat să negocieze şi Hruşciov a ameninţat că folosirea forţei în Berlin ar

putea duce la declanşarea celui de-al III-lea Război Mondial.

În septembrie 1959, Hruşciov a fost primul conducător sovietic care a vizitat SUA.

Tratativele de la Camp David, cu preşedintele Eisenhower au rezolvat unele diferende şi

Hrusciov şi-a retras ultimatum-ul.

La Summit-ul Pactului de la Varşovia, în 3-5 august 1961, s-a horărât separarea

Berlinului de Vest de cel de Est. Prin urmare, la 13 august 1961, Berlinul de Vest a fost

complet izolat printr-un zid.

Ameninţările lui Hruşciov şi intervenţiile sovietice în traficul aerian din coridorul

către Berlinul de Vest, au provocat iniţial teama că toate căile de acces vor fi blocate. Cu

toate acestea, americanii au acţionat ferm, considerând că negocierea este cea mai bună

metodă de dezamorsare a tensiunilor.

La 3 septembrie 1971, a fost semnat Acordul cvadripartit de către URSS, SUA, Marea

Britanie şi Franţa şi ulterior RDG a fost recunoscută de Occident şi Germania de Vest.

2.9. Criza rachetelor din Cuba

Spre deosebire de criza Berlinului, care a ameninţat rareori să se transforme într-un

nou conflict mondial, criza cubaneză a fost diferită prin faptul că a adus omenirea foarte

aproape de un război nuclear.

În 1959, în urma unui război civil, Fidel Castro, militant revoluţionar şi naţionalist,

reuşeşte să obţină puterea în Cuba. Acest aspect determină îngrijorarea SUA, care decid să

rupă legăturile diplomatice, suspendă orice sprijin financiar şi importurile de zahăr. Ca

răspuns la inţiativa americană, Fidel Castro cere şi obţine ajutor de la URSS.24

23 Martin McCauley, op. cit.,p.6724 Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.115

Pagina 25 din 46


America încerca să convingă Moscova să-şi dezamorseze rachetele sale cu rază medie

de acţiune, cu focos nuclear, intensificându-şi ameninţările.

În aprilie 1961, în Golful Porcilor, o grupare de exilaţi cubanezi, sprijiniţi de CIA, au

eşuat în încercarea de a-l înlatura pe Fidel Castro. De acest eşec se face vinovat preşedintele

Kennedy, care a încurajat acţiunea, în ciuda faptului că a fost informat că misiunea avea

şanse reduse de reuşită. Întregul episod a fost un dezastru, deoarece 300 de cubanezi au fost

ucişi şi 1113 capturaţi. Preşedintele Kennedy a fost nevoit să negocieze cu Fidel Castro

eliberarea prizonierilor. Procesul a durat 20 de luni şi a fost plătită o răscumpărare de 53

milioane $, în alimente, medicamente şi aparatură medicală.25

La 30 noiembrie 1961 preşedintele Kennedy a autorizat operaţiunea Mongoose,

pentru a ajuta Cuba să răstoarne regimul comunist.

Cubanezii infiltraţi de Castro în CIA au intrat în posesia unui document care afirma că

vor fi luate măsuri extrem de dure dacă până în octombrie 1962, Castro nu va fi înlăturat.

Robert McNamara, ministrul apărării, a ordonat să fie făcute pregătirile necesare

pentru a face posibilă invazia Cubei la 20 octombrie. SUA aveau dovezi certe că ruşii

construiau amplasamente pentru rachete în Cuba şi, la 22 octombrie, l-au avertizat pe

Hruşciov că un atac din Cuba va fi considerat de americani un atac din partea URSS.

Kennedy a declarat : ”Nu ne expunem prematur şi fără a fi necesar, riscurilor unui

război mondial, dar nu ne vom retrage din faţa acestui risc în fiecare moment în care va trebui

să-l luăm în considerare”.26

S-a încercat impunerea unei blocade pentru a împiedica expedierea proiectilelor

nucleare către Cuba. În realitate, acestea erau deja instalate. În Cuba existau trupe rusesti

(42.000), care dispuneau de arme nucleare tactice, aflate la dispoziţia comandanţilor ruşi

locali.

La 25 octombrie 1962, vase ruseşti ce navigau spre Cuba au fost deturnate. SUA

arătau clar că vor ataca înainte ca rachetele să devină operaţionale. Se concepeau planuri

concrete pentru un atac aerian la 29-30 octombrie. La 26 octombrie, Hruşciov i-a telegrafiat

lui Kennedy pentru a-şi exprima disponibilitatea de a începe negocierile. În aceeaşi seară, R.

Kennedy s-a întâlnit cu Anatoli Dobrinin, care l-a informat că îndepărtarea rachetelor

americane din Turcia, ar putea contribui la rezolvarea conflictului. Preşedintele a declarat că

urma să facă acest lucru după terminarea crizei.

25 Martin McCauley, op. cit.,p 168-16926 Pascal Boniface, op. cit.,p34

Pagina 26 din 46


Singurele confruntări din timpul acestei crize au avut loc la 27 octombrie, când

artileria antiaeriană cubaneză a atacat fără succes două avioane ce faceau parte din Divizia

Tactică de Recunoaştere a Aviaţiei Militare Americane. În aceeaşi zi, ruşii au reuşit să

doboare un avion american de recunoaştere U-2, acţiune care a fost considerată o greşeală de

către Hruşciov. Acesta a hotărat rezolvarea conflictului pe cale diplomatică. În plus, s-a

dovedit că acţiunea militară sovietică în Cuba a fost prost organizată, cu deficienţe

tehnologice şi lipsită de un camuflaj adecvat.27

La 28 octombrie, Hruşciov a anunţat că ordonase dezafectarea rachetelor ofensive şi

expedierea lor în Rusia.

Deşi americanii nu au declarat că nu vor invada China, ei au respectat această

întelegere. Rachetele americane Jupiter urmau să fie dezasamblate şi mutate din Turcia.

Criza rachetelor din Cuba a avut în interpretarea internaţională mai multe cauze, dar

cu certitudine a fost punctul cel mai fierbinte al războiului rece. S-a emis ipoteza că URSS a

instalat rachete în Cuba pentru a determina SUA să retragă rachetele din Turcia. O altă

ipoteză ar fi că URSS dorea să provoace SUA să declanşeze un atac împotriva Cubei. Acesta

ar fi dus cu siguranţă la izolarea SUA în opinia publică şi, astfel URSS ar fi avut cale liberă

spre Berlinul Occidental.28

Şocul acestei crize a schimbat natura relaţiilor ruso-americane. S-a stabilit o linie

directă Washington-Moscova, pentru a se evita dificultăţile anterioare de comunicare dintre

conducătorii celor două naţiuni. Se dorea, în continuare, evitarea conflictelor şi destinderea

relaţiilor internaţionale.

2.10. Războiul din Vietnam

Regiunea vietnameză aflată la Nord de paralela 17, fusese cedată comuniştilor, dar

restul teritoriului trebuia să rămână neschimbat, pentru a preveni răspândirea comunismului.

Kennedy a sporit numărul consilierilor americani din Vietnam şi le-a permis să se

angajeze în lupte, să folosească napalmul şi să distrugă pădurile.

Treptat în interior s-au infiltrat trupe ofensive. La momentul asasinării lui Kennedy, în

noiembrie 1963, efectivele militare americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000.

27 Steven Zaloga, Ţinta:America,Uniunea Sovietică şi armele strategice, Editura Elit, Bucureşti, 1993, p278, 27928 Stefano Guzzini, op.cit., p.140

Pagina 27 din 46


Dorinţa americanilor a fost de a-i înfrânge pe comunişti prin forţa militară. În ciuda acestui

fapt, adevăratele bătălii din Sud-ul Vietnamului au fost de natură politică, economică şi

socială.

Washington-ul a ales un lider dintre generalii vietnamezi care concurau pentru putere,

dar care nu se bucura de credibilitate politică în rândurile poporului.

În august 1964 Nord-vietnamezii au atacat un distrugător american în Golful Tonkin.

Acest eveniment i-a oferit preşedintelui Johnson ocazia de a ataca Nord-ul, folosind toată

forţa considerată necesară pentru stăvilirea comunismului în Asia de Sud-Est.

Bombardarea Vietnamului de Nord a început în februarie 1965 şi a provocat o amplă

mişcare de protest. SUA s-au implicat în război fără o declaraţie prealabilă şi fără o declaraţie

de război. Americanii au considerat acest război o greşeală, iar în lume, SUA erau văzute ca

un agresor ce încerca să se impună asupra unui Vietnam sărac şi subdezvoltat.

În mai 1968 au fost iniţiate convorbiri de pace între Washington şi Hanoi şi, în

octombrie, Johnson a oprit bombardarea N-ului.

Preşedintele Nixon, ales în această perioadă, a promis să pună capăt conflictului, dar

nu dorea să devină primul preşedinte american care se declara învins.

În mai 1970, SUA au invadat Cambodgia, care era neutră, pentru că doreau să închidă

căile de aprovizionare dinspre Vietnamul de Nord, către Vietnamul de Sud. Această acţiune a

dat naştere unui război civil .

În februarie 1971, forţele Sud-vietnameze, sprijinite de aviaţia americană, au extins

războiul în Laos, din nou cu rezultate dezastruoase.

Deoarece URSS şi China doreau să-şi îmbunătăţească relaţiile cu SUA, Hanoi-ul a

trebuit să accepte un acord de pace la sfârşitul anului 1972. Sud-ul a refuzat însă să îl accepte

şi războiul a continuat, americanii angajându-se în bombardamente de mare amploare,

desfăşurate în Nord. SUA s-au retras în 1973, furnizând totodată Sud-ului, enorme cantităţi

de material de război. Ofensiva finală a avut loc în martie 1975, când Saigonul a căzut în

mâinile comuniştilor, devenind astfel oraşul Ho şi Min. În acel moment Nixon părăsise deja

Casa Albă, ca victimă a scandalului Watergate (scandal desfăşurat în perioada 1972-1974,

declanşat de o scurgere de informaţii despre războiul din Vietnam şi publicarea de documente

secrete ale Departamentului de Aparare). Prin urmare au dispărut şi promisiunile făcute sud-

vietnamezilor.

Vietnamul a însemnat un dezastru pentru americani, a învrăjbit ţara, a subminat

economia şi credinţa în justeţea unei cauze, dar i-a determinat pe politicienii americani să fie

mai prudenţi în folosirea forţei.

Pagina 28 din 46


2.11. SALT I – Acordul de limitare a armelor strategice (1972)

Eforturile administratiei Nixon de a dezvolta sisteme defensive antirachetă (rachete de

interceptare) a îngrijorat Moscova. Deoarece era un domeniu în care americanii erau mult mai

avansaţi, ruşii nu voiau să fie siliţi să-şi folosească resursele pentru a intra în competiţie.

Convorbirile pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT), puteau fi benefice. S-au mai

purtat discuţii în mod nesistematic, încă din 1969, dar ele s-au blocat în repetate rânduri,

datorită detaliilor tehnice.

Nixon era prea puţin interesat de detaliile negocierilor asupra limitării înarmării. El

era mai mult preocupat de impactul politic al unui astfel de acord, care ar fi constituit un

semnal cert că superputerile au evoluat de la confruntare la dialog.

Primul acord SALT a fost semnat de Brejnev şi Nixon la Moscova în mai 1972.

Acesta limita (îngheţa pentru 5 ani armele strategice existente) dezvoltarea sistemelor

defensive antirachetă, nefăcând progrese deosebite în privinţa celor ofensive.

Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătaţii şi al spaţiului cosmic şi

cele 2 părti au convenit asupra unor principii de bază care să le guverneze relaţiile, incluzând

o declaraţie de principii în vederea extinderii cooperării pentru evitarea unei confruntări

militare, precum şi reguli de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situaţii de criză.

Nixon reuşise să se apropie de cei doi adversari ai naţiunii americane: China şi Rusia.

Rusii erau multumiţi deoarece americanii făcuseră concesii şi recunoscuseră în mod oficial

egalitatea din punct de vedere al pregătirii şi dotării nucleare.

Prima vizită a lui Brejnev în America a fost urmată şi de alte întâlniri cu Nixon, la

Camp David, lângă Washington şi la San Clemente, în California, în iunie 1973. Aceste

întâlniri s-au soldat cu acorduri referitoare la colaborarea în domeniul agriculturii,

transporturilor, cercetării mărilor şi oceanelor şi un acord general privind contractele,

schimburile şi colaborarea în domeniul ştiinţei, tehnicii, învăţământului şi culturii. A fost

semnat şi un acord referitor la pricipiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea

armelor strategice ofensive, stabilind cadrul pentru convorbirile SALT II. S-a convenit

contactarea reciprocă în cazul în care una din părti este ameninţată sau este victima unui atac

nuclear.

Pagina 29 din 46


2.12. SALT II

A fost semnat de J Carter şi L. Brejnev la Viena , în iunie 1979. Un proiect al

acordului SALT II se aflase pe masa de lucru a întâlnirii din 1974 dintre Ford şi Brejnev.

Ulterior, însă, s-au înregistrat progrese nesemnificative datorită acuzaţiilor că, de dragul

destinderii, se făcuseră prea multe concesii URSS-ului.Invazia rusă în Afganistan,din

decembrie 1979, l-a determinat pe Carter să retragă tratatul, care fusese depus spre ratificare

în ianuarie 1980.

Următoarele dezbateri, începute la Geneva în iunie 1982, au primit numele de

Convorbiri pentru reducerea armelor strategice-START. Acestea au constituit un mare pas

înainte, precum şi depăşirea unei bariere psihologice, de vreme ce acum superputerile

discutau despre reducerea arsenalelor.

Carter şi Brejnev au avut o dispută în legătură cu prezenţa unei brigăzi de luptă

sovietice pe teritoriul Cubei. Aceasta, precum şi alte trupe erau prezente în insulă din timpul

crizei rachetelor cubaneze, în conformitate cu cele convenite în cadrul acordului semnat la

sfârşitul crizei. Datorită presiunilor dreptei americane, Carter a cerut evacuarea brigadei.

Solicitarea sa a fost refuzată de Brejnev. Acest conflict inutil a făcut destul de mult zgomot în

vara şi toamna lui 1979.

În noiembrie 1979, în Iran, ambasada americană a fost cucerită şi au fost luaţi ostatici,

asediul durând 14 luni. Această situaţie a pus SUA într-o poziţie umilitoare, astfel că, în

decembrie 1979, politica sovietică a lui Carter “a dat faliment”.29

2.13. Intervenţia sovietică în Afganistan

Moscova a intervenit în Afganistan pentru a restabili puterea comunistă instaurată în

aprilie 1979 şi respinsă de populaţie. Decizia de intervenţie a fost luată de către Biroul

Politic, în frunte cu şeful KGB Iuri Andropov, la 12 decembrie 1979.

29 Martin McCauley, op.cit., p.92

Pagina 30 din 46


Ruşii au crezut că preşedintele Carter nu se va implica în acest conflict, dar acesta a

luat atitudine, considerând acţiunea rusească drept “cel mai serios pericol pentru pace din

1945”.30

Washington-ul a oprit derularea unui contract de export de cereale cu Moscova şi a

sugerat sportivilor americani să nu participe la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova.

Conducătorii ruşi şi-au asumat intervenţia în Afganistan, motivată de teama apariţiei

unui nou lider local, care s-ar fi putut afla sub influenţa Chinei sau a SUA. Moscova a

considerat că dacă nu ar fi venit în ajutorul comuniştilor în Afganistan, s-ar fi interpretat că ea

nu este capabilă să facă faţă americanilor. Cu toate acestea, ruşii nu au apreciat corect efectul

negativ pe care îl va produce această invazie, care va întoarce Orientul Mijlociu împotriva

URSS.

Noul preşedinte american, Ronald Reagan, a catalogat URSS-ul drept un “imperiu al

răului”, lucru ce i-a jignit profund pe ruşi.31

2.14. Noua gândire politică şi sfârşitul Războiului Rece

Conceptul “noua gândire politică” a apărut pentru a defini sistemul de lucru adoptat

de Mihail Gorbaciov şi ministrul de externe Eduard Şevardnaze, care a revoluţionat politica

externă sovietică, începând cu anul 1985. Noul preşedinte al URSS considera lupta dintre

superputeri neproductivă şi susţinea căutarea unor soluţii comune pentru rezolvarea

problemelor, evitarea folosirii forţei şi respectarea valorilor universale comune.

Primul pas pentru normalizarea relaţiilor Est-Vest a fost întâlnirea dintre Reagan şi

Gorbaciov la Geneva în noiembrie 1985. Aceştia au căzut de acord că un război nuclear sau

convenţional, nu ar aduce beneficii nici uneia dintre părţi, aşa că acesta trebuie evitat cu orice

preţ .

URSS-ul a devenit din ce în ce mai mult dispus să facă concesii şi, aceasta a dus la

semnarea în decembrie 1987 a unui acord privind eliminarea focoaselor nucleare transportate

de rachete cu rază medie de acţiune (cca 2500). În mai 1988, tot în urma semnării unui acord,

a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan.

30 Martin McCauley, op.cit, p.95

31 Martin McCauley, op.cit., p.95

Pagina 31 din 46


Politica externă a lui Gorbaciov a avut efecte pozitive şi a schimbat radical imaginea

URSS în lume. Relaţiile ruso-americane au continuat să se dezvolte lent, chiar dacă noul

preşedinte american George Bush, ales în ianuarie 1989, este la început reticent şi suspicios

în ceea ce priveşte atitudinea conciliantă a lui Gorbaciov.

S-a convenit iniţierea unui tratat asupra fortelor convenţionale în Europa (CFE) şi

pentru viitor pregătirea unui tratat START. E. Şevardnaze a afirmat că cele două ţări “au

îngropat războiul rece în adâncurile Mediteranei”.32

În ceea ce priveşte situaţia Germaniei, s-a propus unificarea acesteia, prin integrarea

RDG în Germania de Vest. În noiembrie 1989 cade Zidul Berlinului şi cancelarul german

Helmut Kohl, lansează un plan de zece puncte pentru reunificarea Germaniei. Partidul lui

Kohl câştigă alegerile din Germania de Est, cele două state semnează tratatul de unificare

economică, monetară şi socială şi, începând cu 1 iulie 1990, marca germana (DM) devine

moneda comună. Reunificarea are loc la 3 octombrie 1990.

Gorbaciov şi Bush menţin relaţii constante, SUA susţinând încercarea lui Gorbaciov

de a transforma URSS într-o federaţie democratică. Aceasta din urmă se afla în pragul

colapsului financiar şi aştepta ajutor de la SUA.

La 1 august 1990 izbucneşte războiul din Golf ( Saddam Hussein invadează Kuwait-

ul) şi, având în vedere că Irakul era stat aliat, Gorbaciov îi cere asigurarea lui Bush că trupele

americane vor părăsi Kuwait-ul după ce vor exercita presiune militară asupra lui Saddam

Hussein. Prin aceasta, Gorbaciov încearcă să evite agravarea conflictului.

În iunie 1991, SUA aprobă creditul pentru URSS, de 1.5 miliarde $, pentru

cumpărarea de cereale.Gorbaciov este nemulţumit de valoarea ajutorului american, având în

vedere că necesităţile URSS erau mult mai mari. El aduce în prim plan faptul că războiul din

Golf a costat 100 miliarde $, bani care s-au strâns foarte uşor şi sugerează că s-ar putea găsi

banii necesari şi pentru sprijinirea planului de redresare financiară şi trecere la economia de

piaţă a URSS .

Ultima întâlnire dintre G. Bush şi Gorbaciov are loc în iulie 1991 şi este marcată de

satisfacţii pentru ambele părţi. Tratatul START este pregătit pentru a fi semnat şi Tratatul

referitor la regimul forţelor convenţionale în Europa fusese înaintat Senatului pentru

ratificare.

În august 1991 are loc o tentativă de lovitură de stat, condusă chiar de oamenii lui

Gorbaciov, cunoscută sub numele de “puciul moscovit”. Aceasta conduce în decembrie la

32 Martin McCauley, op. cit., p.115

Pagina 32 din 46


destrămarea URSS şi crearea Comunităţii Statelor Independente. Republicilor sovietice

Estonia, Letonia şi Lituania le este recunoscută independenţa.

Boris Elţân preia puterea în Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice.

Destrămarea URSS marchează încheierea Războiului Rece şi declararea SUA ca

învingătoare. SUA se confruntau cu probleme economice şi sociale în urma administraţiei

Reagan şi costurilor imense ale războiului din Golf, cu toate acestea au reuşit să se redreseze

şi şi-au păstrat supremaţia şi titlul de prima superputere din lume.

Pagina 33 din 46


CAPITOLUL III Relaţiile economice

3.1 Comunitatea Europeană

Comunitatea Europeană fost înfiinţată în 1957, printr-un tratat semnat de 6 state –

Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, RFG-aceleaşi care erau membre ale CECO

(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). Comunitatea Europeană avea ca rol

iniţierea cooperării economice în vederea obţinerii de beneficii şi emitea pentru viitor ideea

creării unui stat unic şi atotputernic. Obiectivul principal, cooperarea economică, se realiza

prin extinderea producţiei şi reducerea costurilor, sub o conducere comună.

Prin intermediul Comunităţii Economice Europene, statele se angajează:

-să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele

europene

-să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor lor şi

să elimine barierele ce divizează Europa

-să desemneze ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condiţiilor de

viaţă şi de muncă ale popoarelor lor

-să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a

acestora reducând decalajele între diferitele regiuni şi întârzierile celor mai puţin favorizate

-să consolideze prin constituirea unui ansamblu de resurse, salvgardarea păcii şi

libertăţii şi îndeamnă celelalte popoare ale Europei care le împărtăşesc idealul, să se asocieze

efortului lor.33

În Tratatul de la Roma, actul prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică

Europeană, sunt prevăzute trei scopuri esenţiale urmărite: crearea uniunii vamale şi

comerciale, uniunea economică şi integrarea politică. Era vizată crearea pieţei comune pentru

bunuri, servicii, capital şi forţă de muncă, precum şi o politică agricolă comună şi, ulterior,

extinderea Comunităţii prin acceptarea de noi membri.34

Organismele Comunităţii Europene sunt :

33 Pascal Fontaine, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p.14

34 Peter Calvocoressi , Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iasi,2003, p.177

Pagina 34 din 46


-Consiliul European, format din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre

-Comisia Europeană

-Consiliul de Miniştri

-Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg

-Parlamentul European, cu sediul la Strasbourg

-Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

-Comitetul Economic şi Social

Aceste organisme au puteri legislative sau executive, sau au rol de control şi

consultanţă. Ele reglementează activităţile pentru funcţionarea pieţei comune şi elaborează

acte legislative aplicabile în ţările membre. Reglementările legislative constau în reglementări

cu caracter obligatoriu, recomandări, directive şi avize.

S-a stabilit crearea uniunii vamale în decursul unei perioade de 12 ani, prin eliminarea

barierelor vamale, tarif vamal extern unic şi libera circulaţie a capitalului şi forţei de muncă .

În ceea ce priveşte agricultura, a fost elaborată Politica Agricolă Comună (PAC).

Aceasta presupunea stabilirea preţurilor pentru produsele agricole-de către Comisia

Europeană de la Bruxelles-peste preţurile mondiale, pentru a asigura producătorilor un trai

decent şi cumpărarea surplusurilor. Acest plan a avut iniţial succes, până în momentul în care

s-a ajuns supraproducţie şi majoritatea bugetului era cheltuit pentru achiziţionarea

surplusurilor. Pentru a contracara acest efect s-a propus o reformă, care a însemnat reducerea

terenurilor utilizate în agricultură şi a subvenţiilor. În continuare, PAC a suferit mari

dezechilibre şi, pentru a-i echilibra bugetul a fost necesară creşterea contribuţiei suplimentare

a membrilor.

Pentru a-şi lărgi sferele de colaborare, cu unele ţări care necesitau un impuls pentru

dezvoltare, dar şi cu zone cu resurse strategice, Comunitatea Europeană s-a extins începând

cu anul 1973. În acest an au devenit membre încă 3 ţări. În 1981 a aderat Grecia, în 1986

Spania şi Portugalia, Comunitatea ajungând la un numar de 320 milioane consumatori .35

Pe lângă membrii cu drepturi depline, Comunitatea avea şi membri asociaţi, al căror

statut era stabilit prin tratate pe termen scurt. Aceştia beneficiau de împrumuturi, finanţări şi

acorduri comerciale preferenţiale .

În ceea ce priveşte uniunea economică şi integrarea politică, Comunitatea a

întâmpinat numeroase impedimente. Cel mai important a fost neâncrederea statelor şi teama

că ar putea pierde suveranitatea şi identitatea naţională. Din aceasta cauză, multe state doreau

o piaţă comună, dar nu şi o uniune economică şi financiară. Cu toate acestea, statele europene

35 Peter Calvocoressi, op.cit., p.181

Pagina 35 din 46


au înţeles în scurt timp ca integrarea într-un organism supranaţional nu le afectează

suveranitatea şi că pot obţine mai multe avantaje dacă se află în cadrul Comunităţii decât în

afara ei.

Problemele economice din anii ‘70-’80 au determinat creşterea şomajului şi

instabilitatea cursurilor de schimb. Pentru a corecta această criză, în 1978, a fost înfiinţat

Sistemul Monetar European (SME). Acesta permitea fluctuarea cursurilor monedelor în mică

masură, anunţa crearea unei monede de rezervă-ECU-a cărei valoare era stabilită pe baza

unităţii cursurilor europene şi a unei rezerve centrale de aur şi valută, în valoare de 50

miliarde $.

Buna funcţionare a SME, a condus la semnarea, în 1986, a Actului Unic European,

prin care se dorea finalizarea unificării comerciale până la sfârşitul anului 1992. Chiar dacă

iniţial au existat probleme care au întârziat integrarea (crize economice, opoziţia Marii

Britanii, care considera că apartenenţa la Comunitate îi afectează interesele naţionale), statele

europene şi-au unit forţele pentru a implementa politicile financiare şi monetare integrate,

rolul cel mai important fiind jucat de Franţa şi RFG

3.2 Relaţiile SUA-Europa de Vest

SUA dorea să interzică exportul articolelor care erau deficitare în ţară, să

implementeze obiectivele politicii externe şi să interzică exporturile care afectau securitatea

naţională. În 1949 au introdus Legea Controlului Exporturilor, care a funcţionat până în

1969 .

Reglementarile americane pentru exporturi s-au înăsprit. Cu toate acestea, SUA

trebuia să obţină acordul voluntar al ţărilor, deoarece semnarea unor tratate de îngrădire

mutilaterală a exporturilor era ilegală şi contravenea Cartei ONU.

Paul Hoffman, şeful Adminstraţiei Europene pentru Cooperare, a fost desemnat de

către Departamentul de Stat să poarte tratative cu ţările implicate în Programul de

Reconstrucţie, pentru a obţine de la acestea acordul în privinţa îngrădirii exportului pentru

anumite bunuri.

Britanicii şi francezii au respins listele americane cu restricţii şi au întocmit liste

proprii, care, în urma dezbaterii Consiliului Securităţii Naţionale, au fost acceptate.

Pagina 36 din 46


Reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Italiei şi Olandei s-au întâlnit la Paris în 1949

şi au convenit să adopte integral lista anglo-franceză.

Relaţiile SUA – Marea Britanie

Interesele Statelor Unite şi cele ale Marii Britanii au fost mereu mai degrabă

complementare decât antagonice. Din acest motiv, colaborarea s-a menţinut constantă. Au

existat numeroase investiţii britanice în SUA şi un volum crescut al comerţului .

Unii politicieni britanici, cum ar fi Winston Churchill, au considerat colaborarea cu

SUA esenţială pentru refacerea economică a Marii Britanii. Alţii erau însă, tot mai îngrijoraţi

de creşterea dependenţei faţă de americani şi le era teamă că Marea Britanie va ajunge un

satelit al Americii. Ei considerau că americanii intenţionează să îşi îmbunătăţească situaţia

economică pe seama britanicilor.36

Legăturile dintre SUA şi Marea Britanie s-au adâncit odată cu alierea lor în lupta

împotriva Germaniei şi a Japoniei în cel de-al II-lea război mondial .

Dependenţa financiară a Regatului Unit faţă de SUA creşte mult, odată cu semnarea

Acordului de Împrumut şi Concesionare (Lend-Lease Agreement). SUA a cerut un preţ

ridicat pentru ajutorul ei şi a emis un plan de reconstrucţie a ordinii economice

internaţionale , ce consta în renunţarea ţărilor la sferele lor de interese, lucru ce implica şi

Marea Britanie.37

SUA dorea să creeze, sub conducerea sa, un bloc economic care să includă Americile,

Marea Britanie şi mare parte din Asia de Est, inclusiv China şi Japonia. SUA accepta intrarea

ţărilor în acest bloc, cu îndeplinirea condiţiei de renunţare la sferele de interes şi chiar dorea

ca marile puteri europene să fie obligate să renunţe la colonii.

În august 1945, SUA a întrerupt derularea Acordului de Împrumut şi Concesionare, de

care depindea mult refacerea economică a Marii Britanii. Britanicii au insistat foarte mult

pentru a schimba hotărârea americanilor. În cele din urmă au reuşit să obţină scăderea, cu 650

miliarde $, a datoriilor din contul Acordului Lend-Lease (datoriile totalizau 21 miliarde $) şi

un împrumut de 3.75 miliarde $, cu dobândă de 2%. Marea Britanie trebuia să renunţe la

sistemul preferenţial care favoriza ţările din imperiu şi să oblige toţi deţinătorii de depozite

să-şi convertească lirele în dolari.38

36 Alan Farmer, Marea Britanie:Politica externă şi colonială, Editura Bic All, 2000, p.5637 Patrick O’Brien, Armand Cleese, Two Hegemonies, Editura Ashgate, 2002, p.13538 Alan Farmer, op. cit., p.57

Pagina 37 din 46


Guvernul SUA era divizat între cei care favorizau o relaţie specială cu Marea Britanie,

cu scopul de a clădi o ordine economică internaţională stabilă şi cei care erau împotriva

emiterii oricăror concesii faţă de Marea Britanie. Această divergenţă de opinii nu a favorizat

negocierile de după război şi de aceea multe planuri economice nu au fost realizate.

Speranţele într-un comerţ multilateral şi convertibilitatea monedelor, au fost amânate.

Delegaţiile britanică şi americană de la Bretton Woods au înaintat planuri total diferite

şi înţelegerea finală a fost emisă mai mult pe baza ideilor americane decât a celor britanice.

Americanii se opuneau îndepărtarii de la principiile financiare clasice şi susţineau

reintroducerea standardului aur. Acest standard elimina incoerenţa în acordarea creditelor

către ţările aflate constant în deficit.

Viziunea britanică era diferită. Englezii prezentau un ataşament ridicat faţă de

menţinerea unei sfere de influenţă ridicate, ca fundament al ordinii economice internaţionale.

Aceştia erau sceptici în privinţa faptului că ordinea ar putea fi restabilită pe baza vechilor

principii universale.39

Ca primă superputere, SUA susţinea liberalizarea completă a relaţiilor economice

internaţionale.

Contrar acestei viziuni, Marea Britanie favoriza o perioadă de tranziţie, în care să-şi

elibereze treptat sferele de influenţă şi să fie în continuare capabilă să menţină controlul

asupra unei mari părţi din imperiul său colonial.

Cu toate acestea, Marea Britanie a sprijinit intenţia americană de a crea un comerţ

multilateral, văzând avantajele restabilirii lirei sterline ca monedă de schimb internaţională,

reconstruirea serviciilor financiare şi de asigurare şi a portofoliului de investiţii britanic.

Deoarece tentativa de a introduce convertibilitatea şi relaţiile economice multilaterale

a eşuat iniţial si nu a putut fi realizată decât la începutul anilor ’60, SUA a lansat în 1947

Planul Marshall pentru a ajuta reconstrucţia economiei europene şi prevenirea atragerii ţărilor

în sfera de influenţă sovietică. Marea Britanie a beneficiat de un ajutor de aproape 3 miliarde

$ în cadrul Planului Marshall.

Marea Britanie a menţinut legături strânse cu SUA, atât în sfera economică cât şi

militară. Cu toate acestea parteneriatul a fost mereu inegal. Marea Britanie s-a confruntat mai

mult cu dezavantajele decât cu avantajele de a fi o putere economică. Povara cheltuielilor

economice şi supraevaluarea monedei, au contribuit la neglijarea investiţiilor pe termen lung.

Economia britanică nu a fost reorganizată cu succes, pentru a permite acesteia să fie un

competitor abil în expansiunea noii lumi economice.

39 Patrick O’Brien,Armand Cleese , op.cit.,p 136

Pagina 38 din 46


Relaţiile SUA-Europa de Est

Relaţiile economice SUA-URSS s-au întrerupt brusc în 1945, prin anularea de către

americani a Acordului de Împrumut şi Concesionare ( Lend-Lease Agreement). Acest

împrumut, pe lângă faptul că era un posibil stimulent economic, era considerat de URSS o

compensaţie financiară pentru efectivele sale militare din cadrul forţelor aliate de război.

URSS avea mare nevoie de acest împrumut şi anularea lui a fost percepută ca agresivă.

Ca urmare a izbucnirii războiului din Coreea şi a conştientizării faptului că Europa

Occidentală nu sprijină eforturile SUA pentru îngrădirea exporturilor, americanii au interzis

acordarea de asistenţă oricărei ţări care exportă produse cu potenţial militar Blocului Sovietic.

Ulterior, Departamentul Comerţului a cerut licenţă pentru toate exporturile către

Blocul Sovietic, dar Departamentul de Stat s-a opus, considerând această cerere echivalentă

cu un embargo. Departamentul de Stat şi-a motivat opinia, prin faptul că acest embargo ar

determina cu siguranţă apropierea ţărilor Est-europene de URSS. Multe din ţările din Europa

de Vest nu erau dispuse sa coopereze la acest embargo, pentru faptul că depindeau de

comerţul cu Blocul Sovietic şi se temeau de represalii militare.

La începutul anului 1951, cele 2 departamente americane au ajuns la un compromis,

luând decizia de a nu acorda licenţă de export, produselor destinate Blocului Sovietic.

Această hotărâre se aplică unui număr de 200 de bunuri, incluse în “Lista Aprobată”.

Tot în 1951, SUA a adoptat Legea cu privire la îngrădirea asistenţei mutuale pentru

aparăre, care includea un embargo pentru exportul de arme, muniţie, materiale din domeniul

energiei atomice, precum şi din industria petrolului şi a transporturilor. Mai mult, legea

interzicea exportarea oricăror produse de o deosebită importanţă strategică, care puteau fi

folosite la fabricarea unor materiale de război. Aceste restricţii erau impuse tuturor naţiunilor

care primeau asistenţă militară,economică sau financiară din partea SUA.40

3.4 Asia şi Occidentul

40 Joseph Harrington, Bruce Courtney, op.cit., p.140,142

Pagina 39 din 46


Dezvoltarea economică a Asiei a constituit unul dintre cele mai semnificative

evenimente din a doua jumătate a secolului XX.

Acest proces a început în Japonia, în anii ’50, aceasta fiind considerată pentru o

perioadă de timp o excepţie, deoarece, ca ţară non-occidentală, a reuşit să se modernizeze cu

succes şi să devină dezvoltată din punct de vedere economic.

Procesul de dezvoltare economică s-a extins la “tigrii asiatici” (Hong Kong, Coreea

de Sud, Taiwan, Singapore) şi apoi la China, Malayesia, Thailanda şi Indonezia,

manifestându-se şi la Filipine, India şi Vietnam.

Aceste ţări au avut o perioadă de aproximativ un deceniu rate de creştere medii anuale

de cca. 8-10%.

O extindere asemănătoare a comerţului s-a produs mai întâi între Asia şi lume şi apoi

în interiorul Asiei. Această performanţă economică asiatică a fost în contrast cu modesta

creştere sau chiar stagnare a economiilor europene .

Dezvoltarea rapidă a economiei asiatice elimină teoria anterioară care identifica

bogăţia cu Occidentul şi subdezvoltarea cu tot ceea ce este non-occidental.

Dublarea venitului pe cap de locuitor a durat în Marea Britanie 58 de ani, în SUA 47

de ani, în timp ce Japonia a reuşit această performanţă în 33 de ani, Indonezia în 17 ani,

Coreea de S în 11 ani şi China în 10 ani.41

Dezvoltarea economică asiatică modifică echilibrul puterilor între Asia şi Occident,

reprezentat în mod special de SUA. Bogăţia şi puterea obţinute prin dezvoltarea cu succes a

economiei, conferă ţărilor asiatice convingerea că au demonstrat superioritatea morală şi

culturală.

Societăţile asiatice devin din de în ce mai puţin sensibile la cererile şi interesele SUA

şi din ce în ce mai mult capabile să reziste presiunii venite din partea SUA şi a altor ţări

occidentale.

Dezvoltarea şi modernizarea Japoniei s-a făcut prin împrumutarea tehnicilor,

practicilor şi instituţiilor occidentale, adaptate cu succes la tradiţionala cultură japoneză. Cu

toate acestea, Japonia este o ţară solitară şi tendinţa sa de a-şi ţine pieţele închise împiedică

oarecum dezvoltarea mai amplă a comerţului intra-regional în Asia de Est.

În 1945 China s-a numărat printre învingătorii celui de-al doilea Război Mondial şi a

obţinut un mandat de membru permanent în Consiliu de Securitate al ONU. Americanii

considerau China aliatul cheie în Asia, însă aceasta s-a îndreaptat spre comunism, în 1949

41 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p149

Pagina 40 din 46


fiind proclamată Republica Populară Chineză. Importul din Uniunea Sovietică a avut câştig

de cauză asupra celui din Occident. Cu toate acestea, China s-a definit ca ţară socialistă pe

cont propriu, iar URSS-ul a devenit îngrijorat la apariţia unui nou pol de putere comunistă,

care nu i se supune şi ar putea opune rezistenţă.

Ulterior, spre sfârşitul anilor ’70, o nouă conducere a reorientat China spre capitalism.

Acest fapt a fost determinat de eşecul comunismului de a genera creştere economică şi

succesul capitalismului în Japonia.42

La începutul anilor ’90, comerţul între ţările zonei culturale chineze (ASEAN,

Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud şi China) a crescut de la mai puţin de 20% în 1970, la

aproape 30%. Comerţul acestor ţări cu Japonia a scăzut de la 23% la 13%.

3.5 Crizele petrolului

Prima criză a petrolului s-a declanşat în 1950, când noul prim-ministru al Iranului, Ali

Razm Ara, a redeschis negocierile cu Anglo-Iranian Oil Company (A.I.O.C.), după ce a

obţinut promisiunea de ajutor din partea americanilor. Această companie transforma-se Iranul

în principalul producător de petrol şi a construit la Abadan cea mai mare rafinărie din lume.43

Parlamentul de la Teheran a refuzat oferta A.I.O.C. de dublare a redevenţelor sale şi a

declanşat o campanie pentru naţionalizarea industriei hidrocarburilor. Opinia publică iraniană

a reacţionat prin numeroase manifestaţii, fiind dezamăgită de lipsa ajutorului american şi l-a

numit pe Mossadiq, patriot devotat, responsabil al negocierilor cu A.I.O.C.

Între Mossadiq, care susţine naţionalizarea prin orice mijloace a petrolului şi Razm

Ara, care considera că ţara nu poate exploata singură petrolul, se declanşează o dispută

intensă şi acesta din urmă este asasinat.

În aprilie 1951 Mossadiq este numit prim ministru şi Şahul acceptă să promulge legea

naţionalizării şi refuză arbitrajul propus de britanici, aceştia invocând acordul petrolier din

1933. Rafinăria este obligată să îşi închidă porţile, deoarece tehnicienii britanici nu se supun

noii companii naţionale iraniene.

Truman încearca o conciliere, însă aceasta eşuează şi Marea Britanie retrage toate

facilităţile comerciale oferite Iranului şi întoarce din drum transporturile destinate acestuia.

42 Samuel Huntington, op. cit., p.15243 Andre Fontaine, op.cit., vol.3, p.205

Pagina 41 din 46


Ca răspuns, Mossadiq expulzează tot personalul britanic al rafinăriei. Pentru a-şi proteja

investiţiile, britanicii trimit trupe în apropierea Iranului, însă acestea nu debarcă. Atacarea

Iranului putea declanşa intervenţia URSS-ului, care, în baza tratatului sovieto-persan putea

invada Nord-ul ţării.44

Marea Britanie doreşte cu orice preţ să păstreze rafinăria de la Abadan şi se teme că

pierderea acesteia ar putea duce la dispariţia prezenţei britanice în Orient.

În vara anului 1951, regele Iordaniei, devotat britanicilor este asasinat. În toamnă,

prim-ministrul Egiptului denunţă tratatul încheiat în 1936 cu Marea Britanie, prin care

aceasta are dreptul să-şi menţină trupe în zona canalului Suez. Acest eveniment este urmat de

numeroase manifestaţii şi atacuri împotriva britanicilor la Cairo.

Truman acordă un împrumut de 23 milioane de dolari Iranului şi încearcă să-l ajute pe

Churchill să intervină pentru obţinerea compensaţiilor pentru A.I.O.C. şi vânzarea petrolului

stocat. Între timp, Mossadiq reuşise să obţină puteri depline din partea Parlamentului de la

Teheran şi hotărăşte să rupă complet relaţiile diplomatice cu Regatul Unit. Încercând să se

impună autorităţii Şahului, Mossadiq pierde sprijinul armatei şi, ulterior postul de prim-

ministru.

Criza este soluţionată în cele din urmă în 1954, când este semnat un acord între

National Iranian Oil Company (N.I.O.C.) şi un consorţiu în care americanii deţin 40% din

acţiuni, britanicii 40% şi francezii 6%. În cadrul acestui acord Iranul primeşte jumătate din

profituri.45

În 1955,Turcia, Iraq, Iran şi Pakistan semnează Pactul de la Bagdad, pentru a-şi oferi

reciproc asistenţă în caz de agresiune în regiune.46

Criza petrolului din 1973 este rezultatul unui război teritorial, pornit de egipteni

împotriva Israelului, cu scopul de a obţine avantaje teritoriale, care să servească drept atu, în

cadrul unor negocieri ulterioare.

La 6 octombrie 1973, egipteni şi sirieni atacă Peninsula Sinai şi Înălţimile Golan.

Având în vedere importanţa strategică a zonei, datorată existenţei petrolului, Estul şi

Vestul reacţionează imediat, intervenind prin manevre militare şi diplomatice. SUA

furnizează armament şi materiale de război Israelului, iar reacţia ţărilor arabe, producătoare

de petrol, nu întârzie să apară. Acestea decid un embargo al ţiţeiului brut destinat SUA. Preţul

ţiţeiului explodează şi SUA caută să negocieze cât mai repede reglementarea acestei crize.

44 Andre Fontaine, op.cit.45 Ibidem,p21346 www.coursework.info/history

Pagina 42 din 46


URSS face presiuni asupra ţărilor arabe pentru încetarea luptelor şi ameninţă cu o

intervenţie directă. Criza se încheie la 26 octombrie.47

47 Jean-Louis Dufour, op. cit., p.128

Pagina 43 din 46


CONCLUZII

Perioada cuprinsă între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până la

destrămarea URSS, în anul 1991, este cunoscută sub numele de “Războiul rece”. Acest

interval de timp stă sub semnul rivalităţii între Occident şi Orient, socialism şi capitalism,

libertate şi îngrădire.

Pentru o perioadă lungă de timp, Războiul Rece a schimbat ordinea mondială,

materializându-se într-o luptă a “orgoliilor politice”. Aceasta a însemnat cheltuieli

importante, creştere economică pentru SUA şi colaps pentru Uniunea Sovietică.

În definitiv, acest eveniment ce a marcat sfârşitul secolului XX, poate fi văzut chiar ca

o confruntare între bine şi rău, ce s-a răsfrânt asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi mai ales

asupra lumii a treia. Acestea au devenit miza rivalităţii între SUA şi URSS.

Pe parcursul a aproape jumătate de secol, Războiul Rece a determinat transformări la

scară largă, la nivel politic, economic, social şi cultural, cum ar fi : decolonizarea lumii a

treia, creşterea puterii economice a Japoniei, Germaniei şi conflicte regionale sângeroase.48

Războiul rece poate fi împărţit în patru perioade, în funcţie de intensitatea tensiunilor

ce s-au dezvoltat între blocul Occidental şi cel de Răsărit.

Prima perioadă se întinde de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, până în

1953, la moartea lui Stalin şi este considerată o perioadă de risc scăzut.

Cea de-a doua perioadă este una de risc şi confruntare, în care se desfăşoară

evenimente ca războiul din Coreea, criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba şi războiul din

Vietnam.

În cea de-a treia perioadă, care începe în 1969, se încearcă destinderea şi normalizarea

relaţiilor internaţionale. Au loc numeroase întâlniri şi negocieri, semnarea acordului SALT I

de către preşedintele sovietic Brejnev şi preşedintele SUA, Nixon şi SALT II de către

Brejnev şi Carter.

Ultima perioadă, supranumită şi “al doilea război rece”, este caracterizată de o

accelerare a cursei înarmărilor, care se finalizează cu venirea la putere în URSS a lui Mihail

Gorbaciov. Acesta lansează conceptul “noua gândire politică”, prin care intenţionează să

pună capăt rivalităţii dintre cele 2 superputeri. URSS nu mai este capabilă să susţină

confruntarea cu SUA şi ajunge într-o stare de colaps, ce generează în final destrămarea

imperiului sovietic.

48 Zaki Laidi, A world without meaning, Editura Routledge, 1998, p15

Pagina 44 din 46


Originea istorică a Războiului Rece, derivă cu siguranţă din capacitatea celor doi

lideri supremi-URSS şi SUA- de a se înarma cu arme moderne de distrugere în masă.

De asemenea, acest eveniment poate fi văzut ca cea mai completă şi formală încercare

de “a adăuga înţeles puterii”, de a deţine supremaţia în stabilirea ordinii mondiale. Efectele

imediate au fost agravarea şi dramatizarea confruntării. 49

Conflictul a devenit subiectiv, evoluând parcă de la o luptă privată a două naţiuni

mândre, la testarea a două universalităţi, ambele oferind “cheia modernităţii”.

Dramatismul conflictului provine şi din prezenţa factorului nuclear. Premisa

colapsului uneia dintre puteri determină tensiune continuă. Mobilizarea permanentă era

obligatorie, deoarece balanţa se putea înclina în orice moment în favoarea unuia dintre

competitori.

Geografia politică şi economică a Războiului Rece a fost caracterizată folosind

termenii de “blocuri” sau “lumi”, care erau văzute ca fiind relativ fixe şi impermeabile şi care

erau separate de aşa numita “cortină de fier”. Fiecare bloc avea un scop precis şi bine

delimitat, folosindu-si toate resursele disponibile pentru îndeplinirea acestuia.

“Lumea I” promova capitalismul, în timp ce “lumea aIIa” promova socialismul.

Fiecare dintre acestea se lupta să dezvolte alianţe cu naţiunile din lumea a treia, pentru a avea

acces la minereuri de importanţă strategică şi coridoare de transport.

Un aspect important al geopoliticii Războiului Rece este rivalitatea dintre uniunile de

comerţ internaţional. Organizaţiile de comerţ aliate cu Washington-ul sau cu Moscova, au

dezvoltat o intensă rivalitate şi şi-au definit sfere vaste de influenţă în întreaga lume.

Analizând şirul evenimentelor de pe toată perioada războiului rece, putem observa o

schimbare permanentă a echilibrului între interesele militare şi cele economice, în funcţie de

evenimentele ce au apărut în diversele puncte strategice ale lumii. Totuşi ,din motive de

securitate interesele militare au fost mereu prezente.

În sens strict sfârşitul războiului rece este marcat de destrămarea URSS, care a devenit

incapabilă să mai susţină cursa cu SUA.

Sfârşitul războiului rece a fost anticipat de prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările

Blocului Sovietic.

Finalul de an 1989 a însemnat pentru ţările fostului bloc comunist o perioadă de

frământări sociale şi politice majore. Regimurile socialiste au căzut treptat, precum piesele

unui domino, mai întâi în Polonia şi apoi în Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria.Cel mai

49 Ibidem

Pagina 45 din 46


important eveniment ce a marcat începutul sfârşitului pentru comunism şi implicit pentru

războiul rece, a fost căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.

Politica de colaborare iniţiată de Gorbaciov şi întâlnirile sale cu George Bush, au fost

un pas înainte, dar nu au schimbat iminentul colaps al URSS. Acesta a avut loc în 1991 şi a

condus la crearea unei Comunităţi de state independente.

Prin urmare, SUA sunt cele care au câştigat acest război, reuşind să-şi menţină

supremaţia şi titlul de primă superputere.

Pagina 46 din 46

http://www.tocilar.ro/

Diploma - Www.tocilar.ro

Documents

Transcript of Diploma - Www.tocilar.ro