Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Tehnici de identificare in criminalistica

Capitolul I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Nimic nu poate să justifice o apropiere, altfel decât paradoxală, între violenţă şi

creativitatea descoperirii ei. Violenţa implică impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forţă şi

putere.

Violenţa este opusul armoniei afective.

Creativitatea descoperii violenţei implică elan şi energie vitală, capacitatea de a

descoperi şi de a inventa, forţa de a scoate în evidenţă trăsăturile particulare ale realului.

Violenţa şi creativitatea descoperirii sunt două forţe ce aparţin omului ca fiinţă

socială.

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială; el este produsul împrejurărilor sociale şi are

totodată capacitatea de a influenţa şi de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur,

izolat, rupt de ceilalţi oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alţii, acţionează

împreună cu ei, stabileşte relaţii cu cei din jurul său. Existenţa umană ar fi greu de conceput

în afara relaţiilor sociale. Numai că aceste relaţii sociale sunt foarte multiple, variate şi

acţionează în planuri diferite. Ele se întind de la relaţia de simpatie dintre două persoane, de

la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relaţii tensionate între persoane ori la acţiuni

îndreptate împotriva vieţii unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acţiuni sociale

care se realizează prin intermediul interacţiunilor interpersonale.

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament şi

a comportamentului celorlalţi, încercând să instituie reguli, norme de convieţuire şi de

comportare socială, astfel încât să îmbunătăţească tipul de relaţii existente între ei. Evident că

orice regulă ori normă impusă de nevoile socio – umane prevedea sancţionarea, pedepsirea

acelora care nu le respectau.

Pagina 1 din 140


Apărarea persoanei, a dreptului la viaţă al acesteia, a constituit o trăsătură comună de-

a lungul timpului, indiferent de orânduirea socială.

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului; el s-a impus de reguli şi norme în

sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declaraţii de drepturi cât şi în

constituţii.

Desigur că dreptul nu studiază omul în integralitatea1 lui, ci numai omul participant la

relaţiile sociale, respectiv la acele raporturi sociale ce constituie obiect de reglementare

juridică.

De aceea prevenirea infracţiunilor (şi în special a acelora care atentează la viaţa

persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanţă deosebită, ceea ce

impune necesitatea de a i se conferii un caracter organizat, eficient şi permanent.

Prevenirea infracţiunilor de omor (precum şi a altor fapte antisociale) presupune

elaborarea pe baze ştiinţifice a unor noi şi eficiente metode de muncă. Aceasta implică, în

mod necesar, cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului infracţional prin studierea criminologică a

faptelor (precum şi a cauzelor declanşatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi şi

mijloace ştiinţifice eficiente de acţionare împotriva criminalităţii.

Importanţa investigaţiei criminalistice pentru identificarea persoanelor şi a cadavrelor

necunoscute

Apariţia Criminalisticii – ştiinţă a investigaţiei penale – a fost o consecinţă firească a

nevoii reale de perfecţionare, de modernizare a actului de justiţie şi, prin introducerea de

metode şi mijloace tehnico – ştiinţifice, inclusiv procedee tactice de anchetă, în scopul

descoperirii infracţiunilor, a identificării făptuitorilor şi aflării adevărului în cauzele cercetate

de cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul judiciar.

Criminalistica, prin caracterul său pluridisciplinar, a fost una dintre primele ştiinţe de

graniţă care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în sferele cunoaşterii

umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode şi mijloace noi, menite să

răspundă cu promptitudine necesităţi de combatere eficientă şi de combatere a criminalităţii,

care, de la sfârşitul secolului trecut şi până astăzi, a crescut continuu, atât sub aspectul sporirii

numerice a infracţiunilor, dar şi în ceea ce priveşte perfecţionarea modului de operare şi a

mijloacelor tehnice folosite de către delicvenţi.

1 Integritatea umană privită din punct de vedere fizic, boilogic sau fiziologic

Pagina 2 din 140


Specialiştii care s-au dedicat justiţiei, dar şi din alte domenii de activitate, au căutat să

ţină în permanenţă pasul cu asemenea “progrese” din sfera criminalităţii, punând la punct o

sumedenie de metode şi procedee specifice, eficiente, pentru combaterea faptelor reale.

Identificarea în criminalistică, ca şi în alte ştiinţe este o activitate prin care se caută

atât însuşirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor, cât şi însuşirile ce le

deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe şi subgrupe, iar apoi, în

vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări.2

Identitatea este însă rezultatul obţinut la sfârşitul procesului de identificare. Ea conţine

însuşirile sau proprietăţile unui obiect, fenomen ori fiinţă, prin care se deosebeşte de toate

celelalte obiecte, fenomene ori fiinţe. Mai exact, cuprinde acele însuşiri ori proprietăţi ale

obiectului, fenomenului sau fiinţei care îl fac să fie el însuşi.3

Problema centrală4 a investigaţiilor criminalistice o reprezintă identificarea

persoanelor şi a unor obiecte privită în sensul ei cel mai larg.

Procedeul de identificare a persoanelor dispărute sau a cadavrelor neidentificate nu se

poate reduce doar la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se poate

confunda cu componenta sa tehnică. Identificarea unei persoane este posibilă nu doar prin

intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale

victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, efectuarea recunoaşterii de

persoane sau de cadavre.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită

perceperii realităţii obiective şi a sesizării proprietăţilor, a trăsăturilor caracteristice unei

persoane sau ale unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte fiinţe sau lucruri

asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane sau de obiecte, rezultată dintr-

un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte în vederea

stabilirii identităţii sau neidentităţii lor.5

Metodele de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare, după voce

precum şi prin alte procedee criminalistice se adaugă posibilităţilor de identificare a omului

pe baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracţional.

În ceea ce priveşte scrisul, vocea şi vorbirea, acestea sunt tot modalităţi de identificare

cu caracter distinct, de sine stătător.

2 I. Mircea, Criminalistica, ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999, p.123 I. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1990, p.594 Paul Kirk, Crime investigation, Phisical Evidence and Police Laboratory, Interscience Publishers, New York 1966, p.125 C. Suciu, Criminalistica, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 16

Pagina 3 din 140


Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii

unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode

ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.6 Din ultima parte

a definiţiei desprindem cea mai importantă caracteristică a procesului de identificare şi anume

aceea de a deservi justiţia, de a contribui la aflarea adevărului, la stabilirea identităţii victimei

şi autorului în cazul cadavrelor şi persoanelor dispărute, ajungându-se, în fina, la pedepsirea

autorului.

1.1 Scurtă privire istorică

Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, graţie înţelepciunii magistratului

şi pedagogului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja aşezate de francezul Alfonso

Bertillon şi de englezul Sir Francis Galton.

Din punct de vedere istoric, profesorul Keith Simpson7 (Londra) distinge trei mari

etape în evoluţia preocupărilor care a culminat în zilele noastre cu ştiinţa criminalisticii:

epoca medico – legală, ce datează de 2 – 3 secole;

epoca criminologică, inaugurată de lucrările lui Lombroso (1891);

epoca ştiinţifică, fundamentată şi dezvoltată în ultimele cinci decenii.

Deşi nimeni nu s-a gândit să-i conteste lui Bertillon paternitatea genialelor sale

descoperiri, totuşi, în multe dintre inovaţiile sale au existat situaţii care l-au precedat cu mult.8

Aşa cum arată profesorul Lecard, semnalmentul a fost practicat ca metodă de identificare încă

din cele mai vechi timpuri şi, într-o formă detaliată îl găsim încă în activitate. În anul 1923 s-

a găsit în colecţia Vaticanului un raport al proconsulului Publius Lentulus care descrie un

personaj turbulent, agitator al maselor – pe nume Cristos. După campania din 1812 unde a

fost înfrânt, soldaţilor ruşi li s-a distribuit o descriere a lui Napoleon pentru a le permite sa-l

descopere şi sa-l facă prizonier.

Pe la jumătatea lui 1884, Bertillon a început să fie tot mai preocupat de unele carenţe

ale sistemului său antropometric de identificare, reuşind astfel o contribuţie – a doua şi poate

cea mai genială9 - combinarea semnalmentului antropometric cu cel descriptiv.10 Profesorii

6 E. Stancu, sp. cit., p. 297 Ingrid Stone, Agonie şi extaz, ed. pentru Literatura Univers, Bucureşti 1966, p. 2328 Paul Ştefănescu, Lazăr Cârjan, Ştiinţă versus crimă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 2079 L. Cârjan, sp. cit., p. 20810 Alphonse Bertillon, Identification antropometrique, Paris 1983, p. 98 şi Instructions sigualatiques, Paris 1980, p. 225

Pagina 4 din 140


Lacassagne şi Mina Minovici au acordat o atenţie sporită tatuajului în executarea portretului

vorbit, ultimul scriind şi publicând un studiu amplu asupra acestora. Dar, încontestabil,

Bertillon a rămas primul care şi-a dat seama de importanţa semnelor particulare şi a

tatuajelor, descoperirile sale rămânând valabile până-n zilele noastre.

O dată cu evoluţia tehnicii de combatere a criminalităţii au apărut metode tehnice

îmbunătăţite şi uşor de utilizat chiar de persoanele lipsite de cunoştinţe de specialitate: în

1952 fotorobotul, imaginat de Pierre Chabot, în perioada celui de al doilea război mondial,

identi – kit – ul de către şeriful McDonald din Los Angeles, etc.

În ţara noastră, Criminalistica a apărut la sfârşitul secolului al XIX – lea, preocupările

oamenilor de ştiinţă ducând la situarea României pe primele locuri în Europa în acest

domeniu (fapt datorat practicării în 1879 a fotografiei judiciare).11

Mina Minovici a adus o contribuţie substanţială la identificarea persoanelor după

craniu şi după oase, elaborarea primului tratat de Medicină legală, în 1904, promovând în

bună măsură şi elemente de criminalistică.

Henri Stahle şi Mihail Kernbach au studiat posibilităţile de perfecţionare a expertizei

grafice şi a falsului în înscrisuri, iar pentru traseologie, dactiloscopie şi balistică judiciară

cercetările dr. Constantin Ţurai au făcut obiectul lucrării “Elemente de poliţie tehnică”

publicată în anul 1937.

Fundamentul ştiinţific al identificării criminalistice după semnalmente exterioare

Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmente exterioare îl constituie

individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. 12

Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic, şi deci identificată,

este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se facă după metode riguros

ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii precise de apreciere a

dimensiunilor.13

Metoda portretului vorbit (descrierea semnalmentelor) are în vedere caracteristicile

întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei (nas, gură, obraz,

buze, bărbie, sprâncene, ochi), fiecare element fiind apreciat în raport cu alte elemente

anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.11 E. Stancu, sp. cit., p. 2512 C. Suciu, sp. cit., p. 423 - 44213 E. Stancu, sp. cit., p. 165

Pagina 5 din 140


Calitatea descrierii diferă în funcţie de persoana care o efectuează, putând apărea erori

în funcţie de calitatea percepţiei, de diferite împrejurări subiective sau obiective. Utilajul

tehnic ajutător destinat acestui scop poate fi de ajutor celor care fac relatarea, portretul robot

computerizat fiind astăzi cea mai modernă metodă folosită pentru alcătuirea chipului unei

persoane.

În cazul identificării cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea tehnicilor de identificare

este limitată de transformările fireşti ale corpului uman ca urmare a anumitor fenomene

cadaverice, sau din cauza acţiunii distructive a diverşilor factori: procesul de putrefacţie,

intervenţia autorului unui omor pentru a face de nerecunoscut victima, accidente, catastrofe.

Aici apare necesitatea colaborării dintre Criminalistică şi Medicina legală – la metodele de

identificare prin supraproiecţie, reconstituirea fizionomiei craniului, identificarea după

resturile osoase, sistemul dentar şi lucrările stomatologice.

La persoanele care s-au aflat în cartoteca poliţiei, un procedeu ştiinţific larg

experimentat este cel al identificării pe baza amprentelor papilare. Chiar dacă acestea au fost

alterate sau distruse aproape complet – există metode 14 care fac totuşi posibilă amprentarea.

Raportat la fundamentul ştiinţific al acestei metode, motivul esenţial care a condus la

folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul

papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare şi chiar porii prezintă elemente de

specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul. Desenele

papilare se deosebesc între ele prin formă şi prin detalii caracteristice, al căror număr şi

varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.15

Incidenţa în dreptul penal material – infracţiuni contra persoanelor

2.1 Infracţiuni contra vieţii

Despre violenţă şi modalităţile de prevenire ale acesteia s-a scris şi se va scrie foarte

mult întrucât, aşa cum remarcă şi C-tin Pletea16 în lucrarea “Violenţa îndreptată împotriva

persoanei”, “evoluţia societăţii contemporane scoate în evidenţă un aspect cutremurător care

afectează toate segmentele sociale şi anume, creşterea fără precedent a criminalităţii în

general, a celei cu violenţă în special.”14 Tehnicile de amprentare a cadavrelor sunt prezentate detaliat în cap. al V-lea din prezenta lucrare15 E. Stancu, sp. cit., p. 9916 C-tin Pletea, “Violenţa îndreptată împotriva persoanei”, ed. Paralela 45, Bucureşti, 1999, p. 11

Pagina 6 din 140


Cadavrele neidentificate şi persoanele dispărute şi presupuse a fi ucise, reprezintă

indicii ale săvârşirii unui omor, una dintre cele mai grave infracţiuni, îndepărtată împotriva

vieţii.

În acest sens, infracţiunile contra vieţii, reunite de Codul Penal într-o secţiune

distinctă, intitulată “Omuciderea”, sunt considerate “cele mai grave infracţiuni contra

persoanei, deoarece prin săvârşirea lor i se răpeşte omului bunul cel mai de preţ care este

viaţa.”17

De aceea, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele mai

vechi timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate.

În cadrul infracţiunilor contra vieţii, omorul ocupă sub raportul gravităţii, primul loc.

Dacă adăugăm că potrivit art. 19 din penultimul Cod penal, “uciderea persoanelor se

realizează în cadrul omorului cu intenţie, adică cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului” este uşor de

înţeles cât de mult se distanţează această infracţiune, sub raportul gravităţii, de toate celelalte

infracţiuni contra vieţii.

Apărarea persoanei prin dispoziţiile legii penale18 priveşte omul în principalele sale

atribute, cel mai de preţ bun al său fiind viaţa. Infracţiunile contra vieţii – incriminate aşa

cum am văzut sub denumirea generică de “omucidere” – constituie, din punctul de vedere al

calificării de grup, o subdiviziune în cadrul “infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale

sau sănătăţii”.19

Aparţinând aceluiaşi subgrup este firesc ca aceste infracţiuni să prezinte anumite

aspecte comune, astfel:

În afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracţiunilor contra persoanei,

infracţiunile de omor au acelaşi obiect juridic special. Cu alte cuvinte, toate faptele de natură

penală îndreptate asupra vieţii – şi deci fiecare dintre ele – contribuie la protejarea tuturor

valorilor şi a relaţiilor sociale ce ar fi posibile fără asigurarea respectului vieţii umane,

înţelegând prin aceasta totalitatea relaţiilor sociale normale şi utile.

Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viaţă;20

Subiect activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană cu excepţia

cazurilor când aceasta este circumstanţiat;21

17 “Drept penal român – partea specială”, O. Loghin, T. Toader, casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, p. 6918 Codul Penal al României, titlul al V - lea19 V. Dongoroz, sp. cit., p. 17920 G. Nistoreanu, “Drept penal”, partea specială, ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, p. 9021 De exemplu omorul comis asupra soţului sau a unei rude apropiate

Pagina 7 din 140


Subiect pasiv al infracţiunilor de omor poate fi orice om în viaţă, exceptând situaţiile

în carte legea cere un subiect pasiv determinat;

În privinţa laturii obiective, elementul material al oricărei infracţiuni de omor se

concretizează într-o activitate de “ucidere”, care tinde sau are ca rezultat moartea unei

persoane;

În afara uciderii din culpă, toate infracţiunile de omor sunt săvârşite cu intenţie, în

toate formele ei.

Cadavrele dezmembrate, carbonizate, făcute de nerecunoscut dovedesc o faptă de

omor, fie simplu, fie calificat (prin cruzimi), fie deosebit de grav.

Omorul simplu (art. 174 Cp) este fapta unei persoane care, cu intenţie, ucide altă

persoană. Trebuie subliniat faptul că mijloacele şi procedeele folosite pentru curmarea vieţii

victimei nu condiţionează existenţa infracţiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite

diferenţieri privitoare la gravitatea faptei comise.

Pornind de la considerentul că acţiunea de a ucide cu intenţie o fiinţă omenească poate

prezenta multiple particularităţi în raport cu diferitele elemente ce se grupează sau se alătură

omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce

constituie elementele circumstanţiale, creând astfel anumite modalităţi normative agravante

ale omorului.22

Astfel, omorul calificat (art. 175 Cp), deşi păstrează componentele esenţiale ale

omorului simplu, include în conţinutul său elemente circumstanţiale agravante, iar pentru

calificarea faptei este nevoie de dovedirea scopului, nu şi de realizarea lui.

Omorul deosebit de grav (art. 176 Cp) este considerat de legislaţia penală în vigoare

ca fiind fapta cea mai periculoasă pentru condiţia umană, motiv pentru care a căpătat o

reglementare separată faţă de celelalte normative din categoria omorului calificat.

La litera b a aceluiaşi articol este prevăzut omorul săvârşit prin cruzimi când agresorul

îşi mutilează, practic, victima pentru a o ucide.

Ţinând cont de faptul că infracţiunile de omor, indiferent de modalitatea normativă de

comitere, sunt fapte comisive şi de rezultat, ele pot îmbrăca, în principiu, toate formele

infracţionale. Astfel, actele preparatorii se concretizează în procurarea, producerea, ori, după

caz, adoptarea instrumentelor şi mijloacelor, în aşa fel încât ele să fie apte pentru săvârşirea

infracţiunii. Tot astfel, actele preparatorii pot consta în crearea de condiţii prielnice sau luarea

de măsuri în scopul comiterii omorului. În situaţia în care astfel de acte sunt executate de

către făptuitor, ele se absorb în activitatea acestuia, cel mai adesea indicând premeditarea.

22 Codul Penal al României, art. 175

Pagina 8 din 140


Dacă însă actele respective au fost săvârşite de către o altă persoană decât autorul omorului,

ele devin relevante doar sub aspectul participaţiei penale.23

Identificarea autorilor unor infracţiuni după modul de săvârşire a faptelor penale

(MOS)

Descoperirea autorilor necunoscuţi prin identificarea modului caracteristic în care au

operat, implică compararea dintre modalitatea caracteristică de a opera a autorului cunoscut,

cu modalitatea în care o operaţie criminală rămasă cu autori necunoscuţi a fost săvârşită.

Această activitate presupune un examen amănunţit al activităţii trecute a infractorului

respectiv şi o definire ştiinţifică a modului caracteristic de a opera, rezultând din felul cum

infractorul în cauză obişnuieşte să-şi săvârşească operaţiunile.

Observând activităţile infractorilor de fiecare zi şi consultând, verificând şi clasificând

cazierele poliţieneşti existente la un moment dat, cercetării au putut constata că infractorii din

fiecare specialitate obişnuiau să opereze în acelaşi mod caracteristic.

Din consultarea dosarelor fiecărui subiect, s-a putut constata că, după săvârşirea unor

escrocherii identice ca mod de a opera, după depistarea şi condamnarea pentru aceste fapte, la

eliberarea din închisori, escrocheriile se repetau în aceeaşi manieră obişnuită de până atunci.

Clasificând infractorii de profesie pe “specialităţi” şi în cadrul fiecărei specialităţi,

după modul particular şi caracteristic în care operează, reunind aceste clasificări cu genurile

de criminalitate a infracţiunilor rămase cu autori necunoscuţi, grupate în cadrul fiecărui gen

după modul particular cum au fost săvârşite şi ţinând aceste evidenţe în cadrul unor birouri cu

funcţionari specializaţi pe o anumită ramură de activitate criminală, se va putea ajunge la

descoperirea autorilor necunoscuţi prin modul caracteristic în care aceştia au operat.

Caracteristicile modus operandi sunt completate cu alte serii de cartoteci ajutătoare,

vizând locul şi obiectul operaţiunii. Ele folosesc în special la stabilirea lui iter criminis, un

factor de o deosebită importanţă în descoperire, deoarece el este acela care indică drumul

urmat de autori.

Biroul cartotecilor Modus – Operandi a luat fiinţă în cadrul Serviciului Poliţiei

Tehnice şi Ştiinţifice la data de 1 iulie 1943, având ca obiect de activitate înregistrarea şi

23 R. Garand, “Traite theoretique et partique du droit penal francais”, vol. I, Paris 1924, p. 376; G. Vidal, Y. Magnal, “Cours de droit criminel et science penitantiaire”, Paris, 1935, p. 140

Pagina 9 din 140


clasificarea infractorilor specializaţi într-un anumit mod precum şi a infracţiunilor săvârşite şi

rămase cu autori necunoscuţi.

Practica judiciară24 oferă numeroase exemple de infractori specializaţi în săvârşirea

unui anumit gen de fapte penale într-o anumită manieră, cu mijloace specifice, ceea ce

reprezintă “amprenta” modului de operare.25

Înregistrarea infractorilor pe fişele de cartotecă a infracţiunilor cu autori necunoscuţi

şi a eventualelor obiecte sustrase, se face pe baza a două tipuri de rapoarte: raportul asupra

cercetărilor privind infractorul şi raportul asupra cercetărilor privind infracţiunea.

Raportul asupra cercetărilor privind infractorul trebuie să cuprindă informaţii

referitoare la genul de criminalitate, datele personale ale acestuia, descrierea împrejurărilor şi

a modului în care a operat, eventualii complici, consideraţiile anchetatorului.

Se va insista cu precădere asupra descrierii modului în care a operat, a instrumentelor

folosite, obiecte sustrase, obiecte folosite pentru imobilizarea sau depesarea victimelor, iar

dacă sunt mai mulţi infractori pentru fiecare se va întocmi un raport separat.

La raportul asupra cercetărilor privind infracţiunea se va pune accentul, de asemenea,

pe descrierea modului de săvârşire a faptei şi se va indica eventualul suspect. Corpurile

delicte însoţesc ancheta judiciară şi rămân la dispoziţia organelor de cercetare penală, oferind

preţioase informaţii legate de autori; şi aceste arme sau instrumente trebuie descrise în raport.

Prin urmare, studiul făcut asupra faptelor rămase cu autori necunoscuţi, ne poate duce

la constatarea ştiinţifică că ele sunt opera aceleiaşi mâini criminale, pe care chiar dacă nu o

putem identifica la un moment dat, în cartotecile unde sunt înregistraţi specialiştii respectivi,

aduce totuşi un aport incalculabil descoperirii întrucât precizând iter criminis al infractorului

în cauză, dirijează caracteristicile pe o cale mult mai uşoară.26

24 pentru exemple de infractori depistaţi prin sistemul “modus operandi”, C. Ţurai, sp. cit., p. 310-40225 E. Stancu, sp. cit., p. 16326 Dr. Constantin Ţurai, sp. cit., p. 298

Pagina 10 din 140


Capitolul II

ASPECTE DE DREPT PROCESUL PENAL

Cadrul procesual – penal al investigaţiei

Alături de dreptul penal şi dreptul procesual penal, criminalistica este ştiinţa care îşi

aduce un aport considerabil la “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie

infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit

vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”27 Tot astfel,

această ştiinţă are menirea de a asigura şi de a garanta respectarea principiului prezumţiei de

nevinovăţie28, în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele, doar pe bază de probe29 şi

neobligării inculpatului să probeze nevinovăţia sa.30

Potrivit opiniilor diverşilor autori, investigarea criminalistică este o artă31, iar

criminalistica poate fi denumită pe bună dreptate “arta şi tehnica investigaţiilor penale”.

Legătura dintre Criminalistică şi Dreptul procesual penal este atât de strânsă, încât, la

un moment dat, unii autori au încercat să includă ştiinţa Criminalisticii în ştiinţa Dreptului

Procesual penal.32 Dar obiectul dreptului procesual penal este cu totul altul şi anume, studiul

normelor juridice procesual penale şi raporturile juridice reglementate de acestea.33

Legătura dintre cele două ştiinţe se materializează însă pe terenul luptei împotriva

fenomenului infracţional, criminalistica, prin obiectul ei, servind scopului procesual penal

prin descoperirea şi punerea în evidenţă a probelor necesare aflării adevărului. Întreaga

activitate de cercetare criminalistică se desfăşoară pe baza şi în conformitate cu normele de

drept, cele procesual penale având o pondere preponderentă. Orice activitate specifică

Criminalisticii, începând cu cercetarea la faţa locului şi terminând cu celelalte acte de

27 Codul de procedură penală al României, art. 4, al. 128 idem, art. 6629 idem, art. 6230 V. Bercheşan, Cercetarea penală (Criminalistica – teorie şi practică), ed. Icar, Bucureşti, 2002, p. 1531 E. Locard, Traite de criminalistique, vol. I, ed. J. Desvigne, Lyon, 1931, p. 7-832 E. Stancu, sp. cit., p. 1533 I. Neagu, Drept procesual penal – Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti, 2002

Pagina 11 din 140


anchetă, cu întocmirea rapoartelor de constatare tehnico – ştiinţifică sau de expertiză, necesită

respectarea normelor juridice stabilite de Codul de procedură penală.34

Planificarea cercetării penale şi organizarea acesteia au drept scop desfăşurarea unei

activităţi de calitate şi corelarea tuturor măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru verificarea

împrejurărilor care au precedat, însoţit şi succedat noţiunea aflată în instrumentare.

Descoperire unui cadavru care prezintă semne vizibile de moarte violentă, a unor părţi

dintr-un cadavru (fragmente de schelet, dinţi, diverse părţi ale corpului) sunt indiciile unei

omucideri sau ale unei morţi suspecte, ale unui omor. Potrivit art. 221 Cpp, organele de

urmărire penală pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unui omor prin plângere, denunţ sau

sesizându-se din oficiu, când află pe orice cale despre săvârşirea unei asemenea infracţiuni.

Plângerea şi denunţul sunt moduri de sesizare externă (din afară), iar sesizarea din oficiu este

internă.35

Sesizarea organelor de urmărire penală mai poate privi, de asemenea, dispariţia unei

persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare

în care este necesară întreprinderea măsurilor de verificare a datelor, investigaţii şi

supraveghere operativă, pentru a stabili dacă într-adevăr ne aflăm în faţa unei omucideri.

Prin sesizarea organului de urmărire penală conform uneia dintre modalităţile

prevăzute în art. 221 C. pr. pen., începe, practic, urmărirea penală.

Potrivit art. 200 C. pr. pen. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea

răspunderii acestora36, deoarece în faza de identificare, de luare la cunoştinţă, nu se poate

stabili precis dacă a fost vorba de un omor.

În timp urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii acesteia şi

momentul emiterii soluţiei de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat

prin rezoluţie (în cazul sesizării externe) sau proces – verbal (la sesizarea din oficiu) şi prin

ordonanţă, atunci când procurorul soluţionează un conflict de competenţă între organele de

cercetare penală, arătând care dintre acestea este competent şi dispunând, prin aceeaşi

ordonanţă, începerea urmăririi penale.

În cazul infracţiunilor contra persoanei (ex. Omor, omor calificat, omor deosebit de

grav), procurorul este obligat să efectueze el însuşi urmărirea penală, competenţa de a efectua

supravegherea activităţii de cercetare revenindu-i procurorului de la Parchetul corespunzător

instanţei la care se judecă, în primă instanţă cauza.34 E. Stancu, sp. cit., p. 1635 I. Neagu, sp. cit., p. 51936 I. Neagu, sp. cit., p. 498

Pagina 12 din 140


Organul de urmărire penală, sesizat conform art. 221 C.p.p. este dator să-şi verifice

competenţa procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului

competent.

În cazul în care anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei

teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el

însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare.

Cadrul legal al supravegherii urmăririi penale de către procuror este fixat prin

dispoziţiile art. 216 – 220 C.pr.pen.. astfel, pentru a evita luarea unor măsuri greşite şi pentru

a se asigura o aducere la îndeplinire în cât mai bune condiţii a măsurilor dispuse de

procuror37, legea prevede expres (art. 216 al. 4) că acesta ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi

motivat.

Cadavrele dezmembrate sau fragmentele de cadavre determină dificultăţi serioase în

cercetare, principala problemă fiind identificarea victimei, mai ales în cazul în care depesajul

criminal a fost făcut tocmai în scopul de a îngreuna cercetarea organelor competente.

În ipoteza cercetării omorurilor în care cadavrele au fost găsite dezmembrate sau nu

au fost descoperite, existând indicii despre dispariţia lor, organul de urmărire penală se va

conduce după aceleaşi reguli generale dispunând efectuarea de expertize, efectuarea de

prezentări pentru recunoaştere, ascultări de martori, confruntări, percheziţii, reconstituiri, etc.

Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere

Recunoaşterea de persoane

Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic destinată

identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, de către anumite persoane care le-au

perceput în împrejurări determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau a unui alt fapt juridic cu

implicaţii penale.38 Deşi nu este enunţată în cadrul mijloacelor de probă din art. 64 C.pr.pen.,

recunoaşterea prin acest procedeu tactic este, în fapt, o modalitate de ascultare a persoanelor,

un proces memorial de identificare a unor indivizi sau a unor lucruri percepute, cunoscute

anterior.

Ca şi celelalte acte de urmărire, prezentarea pentru recunoaştere necesită o pregătire

atentă şi minuţioasă care să asigure reuşita acestui procedeu tactic.37 V. Dongoroz (II), Siegefrid Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Bucureşti, ed. Academiei, 197638 E. Stancu, sp. cit., p. 480

Pagina 13 din 140


Se va începe cu studierea materialului cauzei pentru a se stabili cu exactitate obiectul

prezentării pentru recunoaştere şi pentru a se alege subiecţii procesuali, adică persoanele care

au perceput direct persoana ce urmează a fi identificată.39

Este necesară o ascultare în prealabil a persoanei care face identificarea pentru a-i fi

evaluate posibilităţile reale de percepţie, fixare şi redare, trăsăturile sale psihice, factorii care

ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială, volumul de date de percepute de către

acesta.

S-a constatat că efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaştere este decisivă,

evitându-se astfel posibilitatea ştergerii din memorie a semnalmentelor, exercitarea de

influenţe din partea persoanelor care nu au interesul să fie identificate.

Pentru a se putea obţine o recunoaştere precisă şi obiectivă este necesar ca

organizarea acesteia să se facă în condiţii cât mai apropiate de cele existente în momentul

observării persoanei de către martor. La prezentare participă alături de cel care face

identificarea martorii asistenţi precum şi grupul de 3 sau 4 membrii în care va fi introdus cel

care va fi identificat. Dacă persoana care efectuează procedura de recunoaştere are calitatea

de martor, se va aplica art. 85 C.pr.pen., cu prilejul ascultării prealabile, cerându-i-se să

depună jurământul şi să spună adevărul. Dacă martorul recunoaşte persoana prezentată, va

trebui să expună elementele care i-au servit la identificare, toate aceste aspecte menţionându-

se în procesul verbal.

2.2. Recunoaşterea cadavrelor

În legătură cu recunoaşterea cadavrelor se impune sublinierea că este o activitate

întâlnită nu doar în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci şi de alte

împrejurări precum sinucideri, accidente, catastrofe naturale.

Ca regulă tactică, cadavrul trebuie prezentat pentru recunoaştere la lumină naturală

suficientă şi, pe cât posibil, izolat de alte cadavre. La cererea persoanelor care privesc

cadavrul, poziţia acestuia poate fi schimbată pentru o cercetare mai amănunţită, indicat fiind

ca prezentarea să se facă în aceeaşi îmbrăcăminte cu care a fost descoperit. Dacă din anumite

motive acest lucru nu este posibil, atunci se recomandă prezentarea, mai întâi, a

îmbrăcămintei şi abia după aceea, a cadavrului.

Cadavrul ce urmează a fi prezentat pentru identificare trebuie protejat împotriva

descompunerii prin conservarea acestuia la o temperatură joasă. Când faţa acestuia este

39 E. Stancu, sp. cit., p. 181

Pagina 14 din 140


descompusă sau desfigurată, identificarea este extrem de dificilă, fiind necesară efectuarea

aşa-numitei “toalete” a cadavrului.40

Trebuie avut în vedere la recunoaştere faptul că, atunci când cadavrul se găseşte într-

un loc uscat sau umed, părul îşi poate schimba culoarea din timpul vieţii: părul de culoare

închisă devine cenuşiu (sau galben-roşcat), iar părul de culoare deschisă se închide în diferite

nuanţe.

Cadavrul se va fotografi obligatoriu înainte şi după “toaletă”, după care, se prezintă

pentru identificare atât cadavrul cât şi fotografiile. Aceste fotografii pot prilejui identificarea

ulterioară a cadavrului, cu ajutorul expertului criminalist.

La activitatea de recunoaştere se va ţine seama de tensiunea psihică ce apare la

vederea unei persoane decedate, cu atât mai mult cu cât poate fi vorba despre o rudă sau un

prieten apropiat.

Recunoaşterea cadavrului poate juca şi un rol tactic în activitatea organelor de

cercetare penală, în ipoteza prezentării acestuia învinuitului sau inculpatului, a cărui poziţie

faţă de învinuire se poate modifica sub puternica impresie produsă la vederea rezultatelor

faptei sale, a stării în care se află victima.

La interpretarea rezultatelor recunoaşterii se va ţine seama de cauzele de natură

psihică, subiectivă care pot conduce la false identificări, determinate de imposibilitatea

localizării în timp şi în spaţiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături

coincidente, asemănătoare, apărând ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea.41

3. Dispunerea expertizelor medico-legale şi criminalistice

Examinarea medico-legală a cadavrului (inclusiv autopsia) se impune a fi făcută în

prezenţa organului de urmărire penală, pentru a-i da posibilitatea acestuia să cunoască

rezultatele obţinute şi să rezolve cu operativitate problemele ce se ivesc în urma acestora. Se

recomandă chiar ca autopsia să fie efectuată de acelaşi medic legist care a participat la

examinarea iniţială, la faţa locului, a cadavrului.42

Autopsia medico-legală se dispune pe bază de rezoluţie motivată şi se solicită

organului competent să o efectueze. Pe baza rezoluţiei motivate se întocmeşte adresa către

serviciul medico-legal, prin care se solicită efectuarea autopsiei şi în care se formulează

40 Despre dificultăţi în recunoaşterea cadavrului şi realizarea “toaletei”, cap. al VI-lea, secţ. 1 din prezenta lucrare41 T. Bogdan, sp.cit., p.168-170, A.Ciopraga, sp.cit., p.15942 C.Suciu, sp.cit, p.613, Vl.Beliş, sp.cit., p.46

Pagina 15 din 140


întrebările la care urmează să răspundă medicul legist – natura morţii, cauza medicală şi

cauza medico-legală a acesteia, etc.

Examenul la faţa locului se face împreună cu organele judiciare – toate datele obţinute

consemnându-se în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

În cazurile de moarte violentă sau suspectă autopsia este obligatorie.

Obiectele corp-delict se ridică utilizând mănuşi (pentru a evita crearea de urme noi),

se ambalează în cutii sau saci şi se etichetează, expediindu-se în laboratorul de specialitate

(pentru cercetarea urmelor de sânge, seminale, salivă, păr, amprente, etc.). Organul de

anchetă emite ordonanţa de expertiză şi răspunde de trimiterea probelor în laborator.

Trebuie făcută distincţia între constatarea medico-legală şi expertiză: în primul rând

actele procedurale din prima categorie se fac de urgenţă (într-un moment foarte apropiat

săvârşirii infracţiunii), de regulă în faza de urmărire penală43 şi tot în privinţa constatării se

observă că specialiştii cercetează situaţia mai puţin aprofundat, în timp ce la expertiză are loc

o investigare chiar exhaustivă.

Sub aspect procedural, constatările medico-legale sunt dispuse prin rezoluţie de către

organul de urmărire penală. Examinarea în vederea constatării cauzelor morţii se face doar cu

încuviinţarea procurorului, potrivit art. 114 alin. 2 Cpp. În conformitate cu art. 115 Cpp,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată – din oficiu sau la cererea uneia dintre

părţi – poate dispune refacerea, completarea raportului medico-legal sau efectuarea unei

expertize.

Expertul este numit de către organul de urmărire penală, sau de instanţa de judecată,

iar când expertiza va fi efectuată de un serviciu medico-legal, organul de urmărire sau

instanţa se adresează acestuia pentru efectuarea expertizei. (art. 119 C.pr.pen)

Principalele expertize criminalistice dispuse în infracţiunile de omor cu cadavru

necunoscut vizează următoarele aspecte:44 urmele digitale, palmare şi plantare, urmele de

încălţăminte sau ale mijloacelor de transport, urmele instrumentelor de tăiere, lovire,

identificarea unor persoane după semnalmente, identificarea antropologică a persoanelor,

identificarea persoanelor după voce şi vorbire, stabilirea apartenenţei a două sau mai multe

substanţe, soluri, pelicule, metale sau alte urme materiale, etc.

43 I.Neagu, sp.cit., p.291-29244 Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Edit. Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1975, p. 89-90

Pagina 16 din 140


Sub aspect procesual, expertizele nu au o valoare probantă prestabilită45 ele fiind

supuse aprecierii organelor judiciare, pe baza convingerii lor, formată ca efect al examinării

tuturor probelor administrate în cauză.

4. Efectuarea unor acte de urmărire penală

În cursul instrumentării cauzelor penale, pentru identificarea diferitelor împrejurări

legale de faptă este necesară ascultarea unor persoane în calitatea de martori, învinuiţi,

inculpaţi, persoane vătămate, între ale căror declaraţii apar contraziceri cu privire la una şi

aceeaşi faptă (împrejurare de fapt).46

Organul de anchetă trebuie să se folosească de toate posibilităţile legale de care

dispune pentru înlăturarea acestor contraziceri printre care şi confruntarea (art.87-88 C.p.p.).47

Acest procedeu tactic este folosit de organul de anchetă îndeosebi în situaţia omorurilor în

participaţie.48

Confruntarea se efectuează, de regulă, între două persoane în acelaşi timp, nefiind

recomandabil un număr mai mare, deoarece s-ar putea reduce posibilitatea clarificării

problemelor cu privire la care există contraziceri şi activitatea ar fi mai dificilă.

Pe întreaga durată a confruntării se vor urmării cu atenţie reacţiile celor confruntaţi,

care pot oferi indicii cu privire la poziţia lor faţă de aspectele de clarificat, inclusiv cu

sinceritatea lor. În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de

declarat, atrăgându-i-se atenţia celei care deţine calitatea de martor asupra necesităţii de a

spune adevărul, în caz contrar, săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 200

C.pen.).

Deseori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate se pot înlătura prin

efectuarea de percheziţii, reconstituiri, ascultări de martori, etc.

Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia

procurorului. Potrivit art.100 C.pr.pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun

obiect sau un înscris care are legătură cu rezolvarea cauzei, tăgăduieşte existenţa sau

deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori este necesar pentru descoperirea şi strângerea

45 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Edit. Paideia, Bucureşti, 1997, p.263-26446 C.Aioniţoaie, T.Butoi, Tactică criminalistică, Edit. Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1989, p. 13147 N.Volonciu, sp.cit (VI), p.245, I.Neagu, sp.cit., p.275-276, Grigore Gr.Teodoru, L.Moldovan, Dr. proc. pen., EDP, Bucureşti 1979, p.13748 Pentru regulile tactice ale efectuării confruntării, E.Stancu sp.cit., vol. II (1988), p. 134-143

Pagina 17 din 140


probelor, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei

percheziţii.

Cu ocazia acestui act procedural, se descoperă, de regulă, următoarele categorii de

obiecte: instrumente cu care s-a săvârşit omorul şi cele cu care s-a dezmembrat (depesat)

cadavrul, obiecte care au păstrat pe ele urmele săvârşirii infracţiunii sau care dovedesc că

suspectul s-a aflat la locul comiterii omorului, obiecte sustrase de la victimă, diverse obiecte

şi acte ce pot da informaţii asupra autorului faptei şi motivelor omorului, bani sau alte bunuri

de valoare, etc.

Deseori percheziţia la domiciliul victimei serveşte la clarificarea unor aspecte

importante sau împrejurări ale cauzei cercetate prin urmele şi indiciile ce pot fi descoperite cu

această ocazie.49

Prin urmare, e necesar ca, de îndată ce victima a fost identificată să se procedeze la

percheziţionarea minuţioasă a locuinţei acesteia. Percheziţia la domiciliul victimei se impune

şi în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu dispariţia unor persoane şi există

temeiuri să se presupună că omorul ar fi cauza dispariţiei.

Reconstituirea constă în reproducerea artificială a unor fapte şi secvenţe ale acestora,

în scopul verificării anumitor împrejurări în care s-a comis omorul. În practica judiciară,

reconstituirile au avut uneori rezultate cu totul spectaculoase, lămurind probleme şi versiuni

care, altfel, nici nu ar fi fost bănuite sau ar fi fost considerate imposibile.50

Potrivit art.130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dacă

găseşte necesar pentru verificarea unor date poate să “procedeze la reconstituirea la faţa

locului”.

Expertul criminalist are un rol deosebit în efectuarea reconstituirii infracţiunilor de

omor (prezenţa sa la aceste activităţi fiind solicitată de procuror). Prin reconstituire,

elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reţinute ca probe

serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.51 Importanţa sa trebuie privită însă în lumina

dispoziţiilor art.63 C.pr.pen. conform căreia, reconstituirii ca şi celorlalte mijloace de probă,

nu i se poate atribui o valoare probantă deosebită, concluziile ce se desprind din precizarea şi

verificarea elementelor de fapt urmând să fie apreciate în raport cu celelalte probe

administrate în cauză.52

49 C.Aioniţoaie, sp.cit., p.14, G.N.Safonon – Îndreptarul anchetatorului penal, vol.II, Bucureşti, 1955, p.24650 N.Volonciu, Urmărirea penală (teză de doctorat), Bucureşti, 196851 E.Stancu, sp.cit., p.49052 Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.369

Pagina 18 din 140


Indiferent de conţinutul declaraţiilor martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor, C.pr.pen.

nu acordă o forţă probantă deosebită acestor mijloace de probă, arătând că aceste declaraţii

pot servi la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări

ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.69).

Dând expresie principiului liberei aprecieri a probelor, legislaţia noastră procesuală

manifestă în mod justificat, anumite rezerve în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiilor

învinuitului sau inculpatului (considerată, în sistemul probelor formale, “regina probelor”),

deoarece rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei judiciare (psihologia infractorului)

demonstrează că nu trebuie să se acorde prea mult credit acestui mijloc de probă, deoarece,

voluntar sau involuntar, învinuitul sau inculpatul denaturează declaraţia sa.

Trebuie menţionat ca aspect procedural, necesitatea efectuării unei expertize

psihiatrice a învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav,

precum şi atunci când există îndoieli asupra stării sale psihice (art.117,C.pr.pen.).

Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este aceea de a aprecia, în

interesul justiţiei, dacă fapta săvârşită este consecinţa unor alterări psihice, pronunţându-se în

acelaşi timp şi asupra potenţialului infractogen a celui examinat.53

Această expertiză se execută de o comisie instituită în acest scop, formată dintr-un

medic legist şi doi medici cu specialitatea psihiatrie. În cazul în când sunt supuse examinării

persoane cu tulburări ce prezintă stare de pericol, în concluziile raportului de expertiză se vor

propune şi măsurile ce trebuie luate în conformitate cu dispoziţiile legale (art. 112-114

C.pen.).

5. Particularităţi ale cercetării în cazurile dispariţiei unor persoane victime ale

omuciderii

Acest tip de investigaţie trebuie să debuteze cu efectuarea de cercetări ample şi

complete la domiciliul, la locul de muncă, în cercul rudelor şi al prietenilor, la spitale,

verificându-se, totodată, dacă persoana respectivă nu a fost cumva reţinută şi arestată pentru

vreo infracţiune. În esenţă, ancheta penală, ca atare, debutează după obţinerea de date care fac

plauzibilă versiunea potrivit căreia persoana dispărută este victima unui omor.

În actele premergătoare cercetării propriu-zise trebuie clarificate toate aspectele legate

de personalitatea, preocupările, relaţiile de serviciu, de familie ale dispărutului, toate acestea

servind la obţinerea unor informaţii, indicii cu privire la eventuala sa moarte. Când acestea

53 I.Neagu, sp.cit, p.269, art.75 C.pr.pen.

Pagina 19 din 140


vor dovedi cu certitudine că este vorba despre un omor, va începe strângerea probelor şi se va

declanşa urmărirea penală pentru identificarea şi prinderea autorului, inclusiv găsirea

cadavrului.

Este necesar să se studieze şi cadavrele găsite neidentificate, pentru a se face

examinări comparative şi a se stabili dacă există caracteristici asemănătoare persoanei

dispărute. Pentru aceasta se poate organiza o prezentare pentru recunoaştere în prezenţa

membrilor familiei sau a altor persoane apropiate, pe baza fotografiilor recente ale victimei

sau a semnelor particulare indicate de rude.54

Deoarece cazurile de dispariţii de persoane sunt numeroase în practică, specialiştii

sunt de părere că ar trebui modificată şi îmbunătăţită metodologia de investigare, mai ales în

ipoteza unei supoziţii că în spatele acestei dispariţii ar exista o crimă.

Astfel se recomandă ţinerea unei evidenţe a celor dispăruţi cu afecţiuni psihice grave,

cu tentative de sinucidere sau cu intenţii efective de a dispărea (ex. cazul dromomerilor). 55 La

nivelul Parchetului Tribunalelor judeţene şi al Capitalei ar trebui să existe o situaţie clară cu

dispariţiile de persoane şi cu cadavre neidentificate, pentru a se compara permanent cele două

liste.

Suspiciunea dispariţiei corelată cu omorul este mai mare în cazul unor persoane

echilibrate psihic, cu o comportare şi existenţă normală, cu familii organizate, care nu au

avut, până atunci, tentative de a-şi părăsi familia. În antiteză există persoanele cu

comportament şi moralitate dubioasă, care fug de o răspundere (familială, penală chiar) şi au

tot interesul de a dispărea.

Procurorul criminalist care conduce echipa de cercetare va ordona efectuarea de

verificări periodice a unităţilor sanitare sau a altor instituţii de acest fel în care ar putea exista

persoane internate cu identitate necunoscută.

În condiţiile în care munca în străinătate a devenit aproape obişnuită pentru ultima

perioadă, există posibilitatea unor dispariţii în afara ţării, situaţie în care cercetarea nu ar fi

posibilă fără concursul Biroului naţional al INTERPOL-ului.

Corelarea mai eficientă şi mai operativă a investigaţiilor între magistraţi şi poliţie se

impune cu atât mai mult în cazurile în care dispariţia de persoane intră pe tărâmul crimei

organizate – răpirea de persoane în vederea obţinerii unor sume de bani drept răscumpărare.56

54 E.Stancu, sp.cit.,p.53955 E.Stancu., sp.cit., p.54056 O.Păun – Particularităţi ale efectuării cercetărilor în cazurile de dispariţii a unor persoane, în rev. P.C.C. nr. 3-4/1985, p.24-28

Pagina 20 din 140


Capitolul III

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE

1. Scurtă privire istorică; fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele

exterioare

Din cele mai vechi timpuri s-a impus diferenţierea unui om de altul, folosindu-se în

acest scop elemente de individualizare precum aspectul exterior al feţei, corpolenţa, existenţa

unor malformaţii congenitale sau accidentale, a anumitor ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea

timpului, şi de organele juridice ale statelor, in vederea identificării infractorilor. Printre

preocupările de bază ale organelor juridice au fost şi cele referitoare pe de o parte la

identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar

pe de altă parte la crearea, pe această bază a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a

persoanelor ce încălcau normele juridice.57

În acest context a apărut şi intrat în terminologia juridică noţiunea de “semnalmente”.

Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane în vederea recunoaşterii şi

identificării este necesar să fie făcută în mod clar şi sistematic, folosindu-se o terminologie

special elaborată, unitară şi precisă, pentru a asigura eliminarea confuziilor şi greşelilor ce se

pot ivi. Aceasta se face cu ajutorul metodei portretului vorbit care reprezintă un sistem

ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.

Pentru a sublinia importanţa şi rolul acestui gen de identificare trebuie amintit că, încă

din antichitate, au fost semnalate preocupări de găsire a persoanelor urmărite.58

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în secolul XV de către Leonardo da Vinci

care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte,

convexe, concave. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit constă în “maniera de a

reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată”.59

În practica organelor de poliţie, însă, tehnica identificării persoanelor după

semnalmente a fost introdusă datorită lui Alphonse Bertillon (1853 – 1914), care în 1879 a

propus, în vederea recunoaşterii recidiviştilor măsurarea unor elemente invariabile ale 57 C-tin Dumitru, Corneliu Panghe, Portretul vorbit, Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti 197458 Edmond Locard, Traite de criminalistique, vol. I, sp. cit., pag. 17659 Edmond Locard, sp. cit., pag. 119

Pagina 21 din 140


scheletului şi corpului uman, creând astfel antropometria, una dintre metodele de bază ale

antropologiei.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franţa în anul 1888,

România situându-se printre primele ţări europene care a introdus această metodă, prin

înfiinţarea în anul 1882 la Bucureşti, de către profesor doctor Mina Minovici, a unui serviciu

de antropometrie.

Eminentul om de ştiinţă doctor Nicolae Minovici60 a demonstrat că însele sistemele de

măsurători antropometrice sunt atât de imperfecte, încât nu ar putea sta niciodată la baza unei

identificări corecte, iar semnalmentul descriptiv se supune legilor generale de fixitate la

acelaşi individ şi de variabilitate de la un individ la altul.

Şi în prezent această metodă de identificare se aplică în ţara noastră, obţinându-se

rezultate destul de bune, pentru că, de-a lungul anilor organele de poliţie au folosit o serie de

procedee în vederea însuşirii şi memorării semnalmentelor infractorilor.61

Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele exteriore îl costituie

individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.62

Descrierea semnalmentelor exterioare se aplică în urmărirea infractorilor care se

ascund, în identificarea acestora cu ajutorul martorilor oculari, în identificarea persoanelor

dispărute şi cadavrelor necunoscute.

Pentru ca semnalmentele persoanelor să poată fi comparate între ele, descrierea lor

trebuie făcută după anumite metode ştiinţifice, folosind o anumită terminologie, anumite

criterii de apreciere a dimensiunilor şi diferitelor semnalmente, etc. fără această metodă

unitară a descrierii şi clasificării datelor nu s-ar putea organiza nici o formă de evidenţă.

Metodele stabilite pentru identificarea după semnalmente prezintă avantajul faţă de

fotografia semnalmentelor, pe care, de altfel o completează, că, datorită schematizării

trăsăturilor feţei şi a altor caracteristici, se pretează mai uşor la o clasificare a semnalmentelor

sau transmiterea lor la distanţă.

2. Metoda portretului vorbit

60 N. Minovici, Şcoala antropologică (Bertillon) pentru agenţii de poliţie, rezumatul cursului – Bucureşti 1900, pag.361 M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, Bucureşti 1930 – tratează semnalmentele, tatuajul şi semnele particulare62 E. Stancu, sp. cit., pag. 165; C. Suciu, sp. cit., pag. 423 - 442

Pagina 22 din 140


Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile

identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic,

potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt

individuale, iar însuşirile acestora nu se repetă.63 Fiecare fiinţă are o individualitate certă,

obiectivă, durabilă, invariabilă în esenţa sa şi uşor de recunoscut. Metoda îşi găseşte

aplicabilitatea şi datorită împrejurării că omul are însuşirile cele mai variate şi mai

complicate, la el manifestându-se cele mai numeroase elemente de asemănare, dar în acelaşi

timp şi multiple posibilităţi de diferenţiere. “Nimic nu variază mai mult de la un individ la

altul, decât culorile, formele şi mărimile aparente ale fizionomiei.”64

Nu trebuie pierdut din vedere că omul este într-o continuă şi permanentă

transformare, care se manifestă prin schimbarea – în timp şi în intensitate – a trăsăturilor sale

specifice. Astfel pot apărea modificări lente, produse indiferent de voinţa sau dorinţa

individului, având loc după stabilirea maturităţii fizice (când apare stadiul de alterare şi de

involuţie) şi care privesc printre altele forma corpului, a feţei, a dentiţiei. Dar trăsăturile

corpului pot suferi şi modificări rapide, condiţionate în bună măsură de dorinţa omului, ca

portul bărbii, al mustăţii, dezvoltarea corpolenţei, schimbarea culorii părului, etc.

Bolile sau traumatismele suferite de corpul uman, anumite intervenţii chirurgicale, pot

genera modificări ce constituie semne particulare ale persoanei respective.

Vârsta, de asemenea, dă naştere la modificări ce se referă la dimensiunile anumitor

organe sau părţi ale corpului, mai puţin cele care au structură osoasă sau cartilaginoasă.

Deşi aceste modificări, în ansamblu îngreunează identificarea, chiar şi în cazul unor

deosebiri esenţiale rămâne posibilitatea recunoaşterii după trăsăturile funcţionale şi în ultimă

instanţă, pe baza impresiunilor digitale.

Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei, trebuie să se

ţină seama de o serie de principii, de criterii, dintre care cele mai importante sunt:

În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor urmări caracteristicile anatomice

ale întregii conformaţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul şi picioarele, elementele

caracteristice ale feţei);

Înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice)

şi semnalmente funcţionale (dinamice). Semnalmentele anatomice se referă la variaţiile

63 Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura politică, Bucureşti 1966, pag. 18064 N. Minovici, sp. cit., rezumatul cursului

Pagina 23 din 140


morfologice ale corpului, capului, feţei şi ale elementelor de componente, iar cele funcţionale

la caracteristicile de mişcare şi de poziţie ale corpului.

În legătură cu semnalmentele se vor individualiza acele caracteristici referitoare la

variaţiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de

rănirea şi deformarea unor organe ale corpului uman, negi, aluniţe, cicatrice, care constituie

semne particulare ale persoanei.

Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se va

face, de regulă, din faţă, adică din plan frontal şi din profil, adică din plan lateral. Dacă sunt

posibilităţi, ea se poate privi şi din spate.

Pentru identificarea cu ajutorul portretului vorbit, după redarea semnalmentelor

anatomice şi funcţionale ale persoanelor, se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele aflate

asupra lor.

În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanţă deosebită

o are folosirea terminologiei comune, precise şi unitare. Prin respectarea acestei cerinţe se va

asigura posibilitatea evitării unor greşeli sau concluzii care pot să apară în activitatea practică.

Descrierea semnalmentelor va trebui făcută într-o succesiune logică, care va fi

respectată chiar şi atunci când datorită unor condiţii obiective nu se pot observa în întregime

toate semnalmentele.

Atunci când se întocmeşte portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea

semnalmentelor se va face în funcţie de mărime, formă, poziţie, iar a unora şi după culoare.

Mărimea, cu excepţia înălţimii, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului

măsurătorii, ci prin comparaţii, cu mărimea altor părţi ale corpului şi se va nota cu “mic”,

“mediocru” şi “mare”; în cazul când detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se

notează cu termenii “foarte mic” sau “foarte mare”.

Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părţii din organ) ce trebuie să

fie descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se aseamănă (oval,

rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Poziţia unui detaliu al corpului uman se va aprecia în raport cu planul orizontal sau

cel vertical ori după zonele învecinate, notarea urmând a evidenţia dacă este orizontal,

vertical sau oblic.

Culoarea se va menţiona pentru detalii care au această însuşire, cum ar fi tenul, părul,

ochii sau alte organe (părţi de organe) care prezintă o coloraţie deosebită de restul pielii.

Pagina 24 din 140


În aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină seama de anumiţi

factori care influenţează asupra exactităţii observării şi reţinerii acestora. Principalii factori

care exercită o asemenea influenţă sunt următorii:

distanţa de la care este privită;

locul unde se află persoana respectivă;

timpul când se execută observarea şi factorii ce o pot influenţa (ziua, noaptea,

condiţiile atmosferice, vizibilitatea, etc.;

durata observării;

poziţia persoanei observate şi îmbrăcămintea acesteia;

capacitatea de percepere şi apreciere a celui care face observarea.

Însuşirea temeinică a principiilor portretului vorbit de către lucrătorii organelor de

Poliţie şi aplicarea lor cu pricepere permit o descriere clară şi sistematică a semnalmentelor

anatomice şi funcţionale ale diferitelor persoane.

Descrierea formelor statice (semnalmente anatomice)

În categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse, în mod condiţional, sexul şi

vârsta care au un rol deosebit în recunoaşterea şi identificarea persoanelor.

La descrierea semnalmentelor anatomice ale unei persoane se au în vedere mai multe

categorii de elemente.

Sexul – pentru aprecierea acestuia, se pot folosi, în principiu, 3 modalităţi: observarea

directă a persoanei, verificarea sexului la introducerea în arest, determinarea medico – legală

a sexului.65

În observarea directă asupra persoanei, trebuie să se aibă în vedere şi alte

semnalmente ale acesteia, aşa cum ar fi:

Vârsta (etatea). Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie

de factori ca tipul constituţional, starea generală, felul de alimentaţie, condiţiile de muncă şi

de locuit, mediul de viaţă, clima, etc., care influenţează paralelismul ce ar trebui să existe

între etate şi înfăţişarea corespondentă acesteia. “Se poate spune că omul nu are vârsta din

actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferinţele şi bucuriile vieţii.”

V. Popov recomandă un număr de elemente pe baza cărora se poate deduce valoarea

medie a vârstei: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrele capului,

65 C. Panghe, sp. cit., pag. 21

Pagina 25 din 140


circumferinţa braţelor, circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului (la sexul feminin),

dezvoltarea pilozităţii (la nivelul axilei, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei şi

obrazului), modificarea elasticităţii pielii (ridurile), modificarea vocii, starea şi modificarea

dentiţiei, pigmentarea regiunii perimamelonare (la femei), gradul de pigmentaţie al organelor

genitale externe, forţa musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos

(grăsos). Estimarea izolată a acestor elemente se face specific fiecăruia, fie prin folosirea

unor aparate şi sisteme de măsurat, fie prin simpla apreciere.

Cel mai stabil element este dentiţia care, prin constanţa apariţiei, creşterii şi uzurii,

oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.

Înălţimea (statura). Pentru indicarea înălţimii se foloseşte precizarea valorii în

centimetri atunci când stabilirea semnalmentelor se face având persoana (cadavrul) în faţă. În

caz contrar, se vor folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.

În aprecierea înălţimii trebuie să se ţină seama şi de înălţimea pălăriilor, căciulilor,

coafurilor, etc., precum şi de aceea a încălţăminte utilizate, spre a putea fi scăzute din statura

aparentă a persoanelor cărora le sunt luate (redate) semnalmentele.

Constituţia corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii şi a

ţesutului adipos. Aprecierea constituţiei persoanei se face în trei gradaţii. Astfel, indivizii pot

fi slabi, atletici şi graşi. Atletici sunt cei la care dezvoltarea scheletului, musculaturii şi a

ţesutului adipos este normală, robustă; slabii sunt numai “piele şi os”, iar cei graşi se remarcă

prin dezvoltarea exagerată a ţesutului adipos (obezitate).

Conturul corpului (spinării) depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa

ţinutei acesteia. El poate fi drept, încovoiat, piept proeminent sau cocoşat.

Umerii se descriu după lăţime şi înclinaţie. După lăţime umerii sunt înguşti, mijlocii şi

laţi, iar după înclinaţie pot fi drepţi, ridicaţi sau coborâţi. Ca particularităţi se pot semnala

fenomene de asimetrie (un umăr mai ridicat faţă de altul).

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii lor, iar la mâini se

descriu şi degetele. Membrele inferioare şi superioare au trăsături comune în ceea ce priveşte

alcătuirea lor. Fiecare membru este legat de corp printr-o centură osoasă (umăr, respectiv

şold) şi apoi se continuă cu fragmentele libere formate din trei segmente: braţ, antebraţ,

mână, pentru membrele superioare, şi coapsă, gambă, labă, pentru membrele inferioare.

Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi lungi, mijlocii şi scurte, iar al

grosimii – grose, mijlocii şi subţiri.

Pagina 26 din 140


La descrierea membrelor se va acorda o atenţie deosebită picioarelor, care pot fi în

formă de “X” (medical - genus valgus) sau de “O” (medical – genus vargus). De asemenea, în

raport cu corpul, mâinile pot fi prea lungi sau prea scurte.

În unele anotimpuri (toamna şi iarna) trebuie să se ţină seama în aprecierea conturului

corpului şi de îmbrăcămintea pe care o poartă persoana respectivă, deoarece poate masca

unele trăsături caracteristice ale corpului.

Capul se examinează, sub aspectul formei liniilor sale de contur, din faţă şi din profil.

Înfăţişarea formei capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor ce-l

alcătuiesc.

Figura umană se examinează din faţă şi din profil, ea cuprinzând zonele feţei de la

linia de inserţie a părului până la vârful bărbiei (osul montonier).

La figura persoanei se descriu trei zone, şi anume:

zona frontală – cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului;

zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia;

zona bucală – cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei.

Atunci când fiecare zonă a figurii reprezintă 1/3 din toată înălţimea, subdiviziunile

sunt de mărime mijlocie. Dacă una din subdiviziuni depăşeşte valoarea de 1/3, zona

respectivă va fi considerată mare, iar dacă una din zone este mai mică decât 1/3, ea se

consideră mică.

Părţile constitutive ale figurii umane (văzută din profil) sunt: inserţia părului, fruntea,

arcadele sprâncenelor, rădăcina nasului, vârful nasului, conturul nasului, şanţul naso – labial,

buza superioară, buza inferioară, bărbia, baza bărbiei, sprânceana, aripile nasului, capătul

extern al sprâncenei, nara.

Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserţie a părului, iar la cea

inferioară de baza arcadelor.

Forma şi conturul acesteia sunt determinate de aspectul osului frontal, care

corespunde în exteriorul frunţii, prezentând interes bosele frontale, arcadele şi glabela (zona

dintre arcade).

Fruntea se observă din faţă şi din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele:

înălţimea, lăţimea, înclinarea, particularităţi (proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale).

Nasul are următoarele elemente componente: rădăcina, conturul, vârful, baza,

înălţimea, aripa, nara.

Pagina 27 din 140


Examinarea nasului se face din faţă şi din profil. Elementele care interesează portretul

vorbit sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare şi lăţime), înălţimea

nasului, proeminenţa piramidei nazale, particularităţi.

Particularităţi. Nasul poate prezenta o serie de particularităţi cum sunt: nări depărtate,

osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat (neregulat) , nas în şa,

vârful în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, nările lipite, culoarea

deosebită a acestuia (roşie, vânătă), etc.

Profilul fronto – nazal. Observând conturul figurii de profil, se remarcă existenţa a

două regiuni foarte expresive în conturarea fizionomiei persoanei.

Regiunea superioară – alcătuită din linia frunţii şi a nasului – poartă denumirea de

profil fronto – nazal, care începe de la inserţia părului şi se termină la baza nasului.

Profilul fronto – nazal continuu formează o linie aproape dreaptă.

Profilul fronto – nazal frânt are forma unei linii frânte. Rădăcina nasului este în acest

caz foarte puţin vizibilă.

Profilul naso – bucal. Regiunea inferioară a profilului feţei, alcătuită din jumătatea de

jos a acesteia şi conturată de structura maxilarelor superior şi inferior, poartă denumirea de

profil naso – bucal. Dacă acest profil este dur, osos, cu gura proeminentă, se numeşte prognat.

Dacă oasele formează o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase la nivelul nasului şi al

gurii, profilul se numeşte ortognat, iar dacă oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul

gurii formând o linie concavă, se numeşte retrognat.

Descrierea zonei bucale. Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii persoanei.

Ea se întinde de la şanţul subnazal (distanţa naso - labială) până la vârful bărbiei.

Buzele se descriu din punct de vedere al grosimii, al proeminenţei şi al

particularităţilor lor. Din punct de vedere al grosimii, buzele pot fi: groase, mijlocii, subţiri.

Proeminenţa buzelor poate fi apreciată atât la ambele buze, cât şi separat la buza

superioară şi cea inferioară.

Ca particularităţi ale buzelor se pot întâlni: ambele buze crăpate, buza superioară sau

cea inferioară crăpată, buza superioară foarte ridicată, buza inferioară coborâtă, buză de

iepure.

Gura se apreciază din faţă, apreciindu-se dimensiunea, forma şi particularităţile ei.

Dimensiunea gurii se apreciază ca: mare, mijlocie, mică.

Forma gurii este dată de poziţia comisurilor (colţurilor gurii) în raport cu un plan

orizontal ce traversează centrul ei. Din acest punct de vedere, la gură se întâlnesc comisuri:

ridicate, orizontale, coborâte.

Pagina 28 din 140


Ca particularităţi ale gurii se pot întâlni: gură în formă de inimă, gură oblică,

dimensiuni exagerate ale gurii (gură mare cu buze proeminente).

Dinţii sunt fixaţi în marginea alveolară a celor două maxilare şi se diferenţiază în:

incisivi, canini, premolari şi molari.

Dinţii pot fi: laţi, ieşiţi în afară, depărtaţi unul de altul, lipsă, falşi, îmbrăcaţi.

În general se descriu incisivii, respectiv forma lor, distanţa dintre ei, dacă sunt ieşiţi în

afară, felul cum gingia îmbracă rădăcina.

Astfel, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele congenitale

(incisivi descoperiţi, depărtaţi, sudaţi, înclinaţi în exterior, înclinaţi în interior, incisivi laţi,

etc.).

Se mai pot întâlni şi anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor

incisivi, fractură orizontală, uzură, carii, etc.

În ceea ce priveşte dentiţia în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor

neidentificate.

Totuşi, unele anomalii se pot observa şi la persoanele vii, cum sunt: absenţa

congenitală a tuturor dinţilor, dinţi foarte rari, fenomenul de homodontism (toţi dinţii au

aceeaşi formă), dinţi reduşi sau exageraţi ca mărime, dinţi asimetrici. La dinţi, în general, se

mai pot aprecia culoarea acestora, piatra existentă, diferite lucrări dentare (plombe, proteze).

Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i forme

caracteristice.

Bărbia se examinează din faţă şi din profil, stabilindu-se înclinaţia, înălţimea şi

particularităţile ei.

Înclinaţia bărbiei, văzută din profil, poate fi oblică interior (retrasă), verticală,

proeminentă.

Înălţimea bărbiei – se stabileşte ţinându-se seama de distanţa de la linia bucală până la

vârful bărbiei, şi poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lăţimea bărbiei se observă privind persoana din faţă şi poate fi: îngustă (ascuţită),

mijlocie, lată.

Particularităţi ale bărbiei sunt: bilaleată, alungită, dublă, cu gropiţă, proeminentă,

răsucită.

Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.

Ochii sunt situaţi în cavitatea orbitală. Părţile vizibile ale ochilor sunt: pupila, care

ocupă centrul ochiului, este un orificiu rotund, aparent de culoare neagră; irisul este o bandă

colorată în jurul pupilei, şi care dă culoarea ochiului; sclerotica sau albul ochiului.

Pagina 29 din 140


La ochi se examinează forma, mărimea, aşezarea în orbită, culoarea, deformaţiile.

Forma ochiului poate să varieze în funcţie de poziţia unghiurilor interne şi externe.

Astfel, există ochi drepţi, când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul extern şi intern

la ambii ochi, cu comisuri (unghiuri) interne sau externe coborâte ori ridicate.

Mărimea ochilor se apreciază în funcţie de lungimea şi lăţimea lor, ei putând fi mari,

mijlocii şi mici.

Aşezarea în orbită a globului ochiului poate să fie normală, înfundată, proeminentă.

Ea se observă din profil.

În afară de dimensiunea şi forma ochilor, trebuie observată şi culoarea acestora.

Culoarea ochilor se observă pe iris.

Se pot întâlni ochi albaştri, negri, căprui, cenuşii, verzi, ceacâri (un ochi de o culoare

şi altul de altă culoare).

Deformaţiile ochilor ca: asimetrie, privire saşie, unul sau ambii ochi lipsă, anumite

boli, etc. se trec la semne particulare.

Părţile auxiliare ale ochilor sunt sprâncenele şi pleoapele superioare. Mai puţine

detalii se pot obţine în ceea ce priveşte genele şi pleoapele inferioare.

Sprâncenele se examinează din punct de vedere al amplasării, direcţiei, formei,

dimensiunii în lungime şi lăţime, nuanţei de culoare şi particularităţilor.

Din punct de vedere al amplasării, sprâncenele pot fi reunite, apropiate, depărtate,

ridicate, intermediare, coborâte.

Direcţia sprâncenelor poate fi apreciată astfel: oblice interior, oblice exterior,

orizontale.

După formă, sprâncenele pot fi: rectilinii, arcuite, unghiulare, sinuoase (neregulate).

După dimensiuni, se au în vedere lungimea firului de păr şi lăţimea sprâncenelor.

Astfel, după lungimea firului de păr sprâncenele pot fi: lungi, scurte, intermediare, pensate,

iar după lăţime ele sunt: late, mijlocii, înguste.

Nuanţa culorii este asemănătoare, în general, cu cea a părului de pe cap.

Astfel, există sprâncene blonde, negre, albe, roşii, şatene, etc.

Ca particularităţi ale sprâncenelor – abundenţa lor, lipsa sau faptul că sunt rare,

precum şi acea ridicare nervoasă a unor fire de păr din componenţa lor.

Pleoapele se examinează din punct de vedere al deschiderii, al lungimii, şi, eventual,

al particularităţilor. Astfel, pleoapele scurte nu acoperă, când sunt închise, întregul ochi, iar

pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi, atât la una din margini – exterioară sau

inferioară – cât şi la partea mediană.

Pagina 30 din 140


Genele pot fi lungi sau scurte, rare sau dese, ori pot lipsi complet. Se mai pot întâlni şi

gene false.

Bărbia şi mustăţile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului.

Barba poate fi: mare, când cuprinde toată faţa şi părul ei este lung; barbişon, când

cuprinde toată faţa dar părul este scurt; în formă de guler, când este o continuare a perciunilor

şi cuprinde întreaga faţă până sub bărbie; muscă, când este un mănunchi de fire sub buza

inferioară; cioc, când este de dimensiuni mici şi cuprinde întreaga bărbie.

Mustaţa trebuie descrisă în creşterea ei firească şi în ce are ea mai caracteristic. Poate

fi: mare cu colţurile ridicate; mare cu colţurile drepte; mare cu colţurile coborâte; tăiată

mărunt pe buză; numai pe porţiunea foselor nazale.

Nuanţa culorii, în general, este asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

Părul se studiază din punct de vedere al caracteristicilor sale: linia de inserţie,

dimensiunea, natura, densitatea, portul, lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază şi

chelia.

Tot la păr se examinează şi favoriţii (perciunii), care pot fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic

sau drept.

În ceea ce priveşte chelia (calviţia), aceasta se descrie în raport cu partea capului pe

care se află. Astfel, chelia poate fi: frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;

temporală – când se află pe părţile laterale ale capului; frontal-parietală – când este plasată pe

partea superioară a capului; occipitală – când se găseşte spre ceafă; totală, când afectează

întreaga formă a capului.

Urechea este partea esenţială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele

mai multe calităţi de identificare.

Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, şi anume: este imuabilă ca formă,

de la naştere până la moarte şi variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare.

Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, care au o denumire

specială. Ele sunt de mărimi diferite şi forme foarte variabile.

La ureche, în afara părţilor constitutive ale pavilionului se mai examinează forma

generală, dimensiunile, depărtarea şi particularităţile acestuia.

Forma generală a urechii poate fi: triunghiulară, rectangulară, ovală, rotundă.

Astfel, înălţimea urechii poate fi: mare, mijlocie, mică.

Lăţimea urechii se notează cu: lată, mijlocie, îngustă.

Depărtarea urechii faţă de conturul capului poate fi: totală, nulă, superioară,

inferioară, normală.

Pagina 31 din 140


Descrierea formelor dinamice (semnalmente funcţionale)

Prin trăsăturile sau semnalmentele funcţionale (dinamice) înţelegem caracteristicile

unei persoane care apar cu prilejul executării diferitelor mişcări, cum ar fi mersul,

gesticulaţia, mimica etc.

De regulă, în viaţa cotidiană se recunosc oamenii nu după culoarea ochilor, ci după

privirea acestora, nu după forma membrelor, ci după mişcarea lor, nu după conturul feţei, ci

după mimică.

Cele mai importante semnalmente funcţionale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea,

gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse activităţi.

După unii criminalişti, şi scrisul trebuie considerat ca un semnalment funcţional.

Expresia fizionomiei. Printre trăsăturile persoanei, unele manifestări (expresii) de

comportament, ca expresia feţei, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a

mâinilor ori a picioarelor sunt cele mai reprezentative.

Astfel expresia feţei poate fi în mod aparent: calmă, enervată, flegmatică, supărată,

mirată, confuză, distrată sau obosită.

Expresia ochilor poate fi: mobilă, tristă, fixă.

Privirea apare ca o realitate imaterială, ca o serie de radiaţii care pleacă din ochi.

Aceste radiaţii sunt susceptibile de modalităţi care sunt “expresiile privirii”, astfel: privire

tandră, rea, mânioasă, bănuitoare, neîncrezătoare, întrebătoare, mirată. Mai trebuie amintit că

există priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive.

Expresia buzelor, indiferent dacă persoana vorbeşte sau nu, poate fi obişnuită, cu

tremurături, să aibă un aspect ironic sau de tristeţe. Uneori expresiile buzelor sunt specifice

numai în timpul vorbirii ori numai când persoana nu vorbeşte.

Alteori, o persoană este caracterizată prin faptul că îşi muşcă buzele, ori la ele se

observă un tic nervos sau un rictus, îşi strânge ori îşi smulge dinţii, toate acestea constituind

tot atâtea caracteristici care o individualizează.

Atitudinea. Aceasta se datorează stării de contracţie musculară, care are ca urmare o

atitudine relaxată, contractată sau rigidă. Tot ca atitudini sunt apreciate poziţia mâinilor în

timpul mersului, staţionării sau vorbirii, ca: ţinerea mâinilor pe şolduri, în buzunare, la

încheietura hainei, la spate.

Gesticulaţia se apreciază din punct de vedere al întinderii şi frecvenţei ei. Astfel,

poate exista gesticulaţie abundentă, rară şi nulă.

Pagina 32 din 140


Dintre gesturi amintim: clipirea repede şi deasă a pleoapelor, ridicarea frecventă din

umeri, încruntarea frunţii, mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam,

aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei, mişcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor,

joaca cu degetele, privirea lor repetată, roaderea unghiilor sau a degetelor, scărpinatul, joaca

cu părul, scobitul în gură, nas, ureche, joaca cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.

Mersul. Mai întâi se pot observa o serie de elemente ale mersului, ca lungimea pasului

(mare, mijlocie, mică), linia de direcţie (dreaptă, ondulată), lăţimea pasului (mare, mijlocie,

mică), unghiul de mers (pozitiv, negativ). Apoi se pot defini şi caracteriza rapiditatea,

simetria laterală şi uniformitatea paşilor, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului

(băţoasă, domoală, aplecată înainte ori înapoi, spre stânga sau spre dreapta), modul în care

piciorul se detaşează de sol (glisează, se ridică), mobilitatea, oscilaţiile corpului (laterale,

antero – posterioare, verticale, ondulaţii ale bazinului, mişcări ale braţelor etc.).

Vocea şi vorbirea. Se pot distinge vorbirea scurtă şi corectă; vorbirea scurtă şi

incorectă; vorbirea în fraze lungi corecte; vorbirea în fraze lungi confuze. De asemenea, se

pot întâlni vorbirea cu erori gramaticale ori cu utilizarea de cuvinte obişnuite sau străine,

folosirea unor dialecte, subdialecte sau graiuri ori expresii literare.

Obişnuinţe în diverse activităţi. Unele obişnuinţe pe care le au multe persoane în

timpul activităţii lor constituie şi ele semnalmente funcţionale.

Printre acestea sunt:

felul de a aprinde chibritul (cum se freacă băţul de cutie, cum se lasă chibritul să ardă

aproape complet şi după aceea se aprinde ţigara);

folosirea într-un mod specific a ţigaretului sau pipei;

felul cum se ţine ţigara, în mână sau gură, în timpul fumatului;

poziţia mâinilor în timpul activităţii profesionale;

exalivaţie frecventă;

toaletă aleasă sau îngrijită.

Astfel de obişnuinţe sunt folositoare atunci când sunt cunoscute şi avute în vedere în

timpul urmăririi unor persoane, pentru verificarea existenţei sau inexistenţei lor.

Prin semne particulare în sens criminalistic se înţeleg anumite efecte anatomice şi

funcţionale care ajută la identificarea unor persoane. Ele se datorează unor malformaţii

congenitale, diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau calitative sau lipsei anumitor

organe din corpul omenesc.

Semnele particulare care se întâlnesc mai frecvent la diferite persoane sunt

următoarele:

Pagina 33 din 140


Cicatricele. Etimologia lor este foarte variată, putând fi de natură:

- traumatică – datorită unor plăgi, care afectează stratul dermatic al pielii. Acestea pot

fi ca urmare a unor accidente mecanice, fizice, chimice.

chirurgicală – orice intervenţie operatorie, oricât de neînsemnată ar fi, generează o

cicatrice de această natură. Aceste indicii sunt decelabile atât la vedere (cicatrice post-

operatorie), cât şi prin palpare (deseori sub cicatrice se poate palpa nodulul chirurgical

rezultat din operaţie).

Cicatricea trebuie descrisă amplu, urmând a se face referiri la culoare, formă, mărime

şi poziţie anatomică.

Astfel, din punct de vedere al culorii, cicatricele pot fi: roz, roşii, vinete, negre,

decolorate sau albicioase. Aceste culori pot indica şi momentul aproximativ al creării lor. De

exemplu, o cicatrice roşie este proaspătă, în timp ce o cicatrice albă sau decolorată este veche,

celelalte culori fiind intermediare.

Ca formă, cicatricele pot fi: liniare, stelare, circulare, semiovale.

Ca mărime, cicatricele pot fi: mari, mijlocii, mici. Aşa de exemplu, o cicatrice

datorată unei fracturi de femur este mare, în timp ce o cicatrice post – apendictomie este

mică.

Culoarea pielii (tenul) reprezintă, în afara diferenţierii dintre rase, şi un semn

particular. Astfel, o piele de culoare galbenă sau cenuşiu – galbenă este specifică unor

persoane care prezintă o suferinţă hepato – biliară; coloraţia roşiatică a nasului, a obrazului

este specifică persoanelor alcoolice. O coloraţie deosebită faţă de restul pielii se poate datora

şi unor agenţi externi de natură chimică (acizi) ori anumitor factori termici (opărirea cu apă

sau cu alte substanţe în stare de fierbere).

La diferite persoane se poate observa pe piele prezenţa unor pete, negi, aluniţe sau a

altor semne din naştere. Atunci când acestea se descriu trebuie avute în vedere locul, forma,

poziţia, mărimea şi culoarea lor.

Modificări în sistemul funcţional ori al unor organe. Alte semne particulare pe care le

pot avea persoanele se datorează unor modificări survenite în sistemul funcţional al

organismului lor.

Astfel, o paralizie facială poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată;

existenţa unui sifilis terţiar se manifestă, printre altele, şi prin dinţi crenelaţi (zimţaţi).

Malformaţiile congenitale pot, de asemenea, da naştere unor semne particulare ca, de

exemplu:

deschiderea naturală a vălului palatin;

Pagina 34 din 140


platfus (picior plat);

modificări ale coloanei vertebrale (convexităţi ori concavităţi în plan longitudinal sau

median).

Semne particulare pot exista şi la nivelul unor organe (părţi) ale corpului omenesc,

fără a fi de natură patologică ca, de pildă: bărbia dublă sau bilobată, vizibilitatea gingiilor în

timpul vorbirii sau râsului, urechi ascuţite în partea superioară.

Încreţiturile feţei constituie, de asemenea, semne particulare. Toate încreţiturile

vizibile în regiunea frontală sunt sub formă de cute sau onduleuri adânci ori superficiale.

Astfel de încreţituri mai sunt întâlnite în:

regiunea orbitală – sub formă de dungi sau pungi;

regiunea dintre sprâncene;

regiunea temporală (încreţituri cunoscute sub denumirea populară de “laba gâştii”);

regiunea peribucală;

regiunea obrazului.

Este cunoscut că aceste încreţituri pot fi corijate sau îndepărtate prin intervenţii

chirurgicale plastice. În asemenea cazuri pot şi trebuie descoperite cicatricele post-operatorii,

care sunt foarte fine şi situate în regiunea imediat anterioară lobului urechilor ori la nivelul

inserţiei terminale păroase frontale sau şanţului naso-labial.

Unele semne particulare se datorează modificărilor structurale ale diferitelor părţi ale

corpului omenesc, ca urmare a practicării unor meserii de către anumite persoane. Astfel66:

cizmarii au bătături deasupra genunchiului (datorită loviturilor de ciocan) şi la mână

(ca urmare a ţinerii cuţitului), precum şi înfundarea coşului pieptului;

croitorii şi frizerii – bătături şi înţepături pe degete (lăsate de manipularea foarfecelor

şi a acelor de cusut);

fierarii – întărirea podului palmei la nivelul bazei degetelor (datorită ţinerii

ciocanului);

parchetarii – bătături localizate la genunchi;

spălătoresele – retracţia pielii podului palmelor;

plăpumarii – îngroşări în dreptul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turceşte”);

metalurgiştii şi pietrarii – tăieturi foarte mici pe cornee (datorită proiectării

particulelor metalice sau de piatră);

66 Mina Minovici – Tratat complet de medicină legală, vol.II, Bucureşti, 1930, p. 1030-1031

Pagina 35 din 140


muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale ori minereuri –

încrustaţii cu praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă, calcar, fier, mercur, argint) pe mâini şi pe

faţă;

muncitorii care manipulează produse chimice (materii colorate, petrol, crom) –

eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistentă a pielii ori coloraţia brună a

unghiilor.

În anumite situaţii, infractorii pot folosi deghizarea şi machierea pentru a îngreuia

urmărirea şi identificarea lor. În acest sens i pot să-şi schimbe îmbrăcămintea, să folosească

unele măşti (confecţionate din pânză, carton ori materiale sintetice), să-şi schimbe aspectul

exterior al feţei (vopsirea părului, modificarea unor detalii prin intervenţii chirurgical-

plastice, prin folosirea de proteze).

În ce priveşte culoarea părului, se poate descoperii cu uşurinţă dacă acesta a fost sau

nu vopsit, datorită nuanţelor diferite faţă de cel natural, aspectului său mat (cel natural este

strălucitor), culorii originale existente la rădăcina firelor de păr sau a diferenţei de intensitate

a culorii în diferite regiuni ale capului.

Machierea poate fi de regulă uşor descoperită. Totuşi, ea este mai greu de depistat în

cazul în care se cere identificarea în baza unor fotografii, una din ele reprezentând aceeaşi

persoană, dar machiată. În acest caz, se vor urmări cu atenţie – folosindu-se fotografii mărite

ale detaliilor ce s-ar fi putut deforma prin machiere – zonele probabile unde s-a acţionat,

pentru a constata lipsa continuităţii unor din ele şi deosebirea de nuanţă în zonele respective.

Intervenţiile chirurgical-plastice pot da naştere, prin modificarea unor detalii, la

greutăţi destul de mari în identificarea după semnalmente. Este necesar însă să se urmărească

urmele lăsate de intervenţia chirurgicală, manifestate prin existenţa unei cicatrice liniare,

chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau o cută naturală a pielii. În asemenea

situaţii, medicii pot fi de un real folos, pentru a stabilii existenţa anumitor intervenţii

chirurgical-plastice care au avut drept urmare modificarea unor detalii caracteristice. În orice

caz, cicatricea rezultată dintr-o asemenea intervenţie constituie un semn particular ce va

evidenţia şi diferenţia persoana respectivă, uşurând ulterior identificarea sa.

Importanţa aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării martorului şi a

persoanei vătămate

Pagina 36 din 140


Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară ce trebuie respectată în

toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate a cauzei. Actele preparatorii presupun

studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoaşterea

personalităţii acestora, a naturii relaţiilor pe care le pot avea cu obiectul identificării sau cu

subiecţii infracţiunii, stabilirea locului, a momentului şi a modului de citire, precum şi

pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.67

Pentru stabilirea martorilor se va ţine seama de persoanele care au perceput direct

faptele şi împrejurările cauzei sau cele care deţin indirect date, dar din surse sigure, apropiate

de adevăr. După ce se va clarifica sistemul de relaţii cu persoanele implicate în săvârşirea

infracţiunii (victimă sau presupus autor) - prietenie, duşmănie sau alte interese – se va păşi

spre cunoaşterea personalităţii martorilor.

Această cunoaştere este absolut necesară pentru eficienţa ascultării, interesând profilul

psihologic, pregătirea şi ocupaţia, poziţia faţă de faptă precum şi faţă de condiţiile în care a

perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.68

Potrivit reglementărilor procesual-penale, depoziţia martorilor se consemnează în

scris, pe formulare tip, după ce persoana ascultată a redat liber faptele şi împrejurările

percepute, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte

semnificative, neclarităţile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior.

Ascultarea propriu-zisă se face într-un cadru lipsit de factori stresanţi, fără ca acesta

să fie întrerupt, ajutându-l, după caz, cu întrebări de completare, precizare sau de control,

avându-se grijă să nu se sugereze răspunsul.

În literatura de specialitate, sunt frecvent evidenţiate avantajele înregistrărilor fono şi

videomagnetice, mai ales în privinţa obiectivităţii, fidelităţii şi corectitudinii procedeelor de

obţinere a declaraţiilor.69 Înregistrările pe bandă magnetică, efectuate în momentul ascultării

persoanelor, pot servi ca mijloc de probă, alături de declaraţia scrisă, doar în situaţia în care

se realizează în conformitate cu regulile procesual-penale, precum şi cele tehnico-tactice

criminalistice.

67 I.E. Sandu, V. Bercheşan, “Tratat de tactică criminală”, Academia de poliţie, Ministerul de Interne, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p.131 şi următoarele.68 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, “Psihologie judiciară”, infra, cit. p. 15969 E. Stancu, sp. cit., p.388

Pagina 37 din 140


Capitolul IV

METODE TEHNICE FOLOSITE ÎN IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ

SEMNALMENTE EXTERIOARE

1. Portretul schiţat

Metodele tehnice folosite de organele de urmărire penală îndeosebi în acţiunea de

recunoaştere a unor persoane sau cadavre necunoscute, în prezent sunt numai câteva, dar

numeroasele variante cărora le-au dat naştere au creat perspectiva apariţiei unor metode noi,

mult mai perfecţionate.

Principalele 4 metode utilizate astăzi la recunoaşterea unei persoane pe baza descrierii

semnalmentelor sunt: “desenul – schiţă”, “fotorobotul” , “identi – kt - ul” şi

“minicompozitorul.”

Desenul schiţă sau metoda portretului schiţat executat pe baza declaraţiilor martorilor

este prima formă de tehnicizare a procesului de recunoaştere a persoanelor sau a cadavrelor

prin descrierea semnalmentelor acestora. Metoda constă în desenarea trăsăturilor unei

persoane după relatările martorilor, retuşarea finală a desenului şi fotografierea lui. În

numeroase cazuri, publicarea acestor fotografii a dus la identificarea neajunsurilor

determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.70

Din cauza împrejurărilor în care a fost percepută persoana de identificat, a

momentului îndepărtat în care se face ascultarea, sau a posibilităţilor de descriere de către

martor, este deseori greu de imaginat să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare.

Acest inconvenient, determinat uneori de gradul de instruire şi de inteligenţă, de vârstă sau de

profesiune poate fi înlăturat, în parte, prin participarea şi imaginaţia specialistului care

realizează schiţa de portret.

Din cauza numărului relativ redus de desenatori de care dispun organele de cercetare

penală, acest procedeu, cu rezultate notabile este aplicat destul de rar în practică.

Ideea identificării unei persoane în baza unor semne particulare survenite după naştere

a apărut cu ocazia cercetărilor efectuate în vederea descoperirii autorului unei infracţiuni de

viol, despre care victima, o minoră, a reţinut printre alte semnalmente şi prezenţa unui tatuaj,

pe care l-a descris şi poziţionat.

70 E. Stancu, sp. cit., pag. 169

Pagina 38 din 140


Verificările ulterioare şi mai ales mărturia unui coleg au dus la concluzia că persoana

autorului putea fi una şi aceeaşi cu un individ urmărit general pentru o altă infracţiune de

viol. Despre acesta se cunoştea că avea un tatuaj asemănător în aceeaşi parte a corpului.

În urma prinderii urmăritului general, s-a stabilit că acesta avea tatuajul descris de

victimă şi s-a procedat la prezentarea pentru recunoaştere a tatuajului şi apoi a persoanei care-

l purta, ambele fiind recunoscute indubitabil.

Plecând de la un semn, practic creat pe parcursul vieţii (prin voinţa subiectului), s-a

pus problema dacă tatuajul reprezintă o constantă, ce tatuaje se pot constitui ca o bancă de

date operaţionale, precum şi ce alte semne de pe corp ar putea fi contabilizate şi apoi folosite

în procesul identificării persoanelor.

În practica judiciară, identificării criminalistice i se atribuie, uneori, şi sensul de

individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, semn care trebuie să asigure premisele

ştiinţifice ale identificării, adică individualitatea, relativa stabilitate, dar şi reflectivitatea.

În cazul nostru, individualitatea nu este dată de însuşirile individuale ale obiectului, ci

mai ales de cele dobândite, ulterior, prin folosire, dar în special celor apărute întâmplător,

care fac ca individualitatea să-i devină mai pronunţată la nivel de detaliu, făcându-ne să ne

gândim deja la unicitatea detaliului, în cadrul general al individualităţii.

Relativa stabilitate a detaliului despre care am relatat, vizează păstrarea pentru o

anumită perioadă de timp a trăsăturilor care-l fac să fie ceea ce este iar, în cazul unor

modificări, să existe posibilitatea explicării din punct de vedere criminalistic a genezei

acestora.

Reflectivitatea urmei trebuie privită mai mult în planul transpunerii imaginii acesteia

la nivelul memoriei umane, care devine primitoare, locul de întipărire a caracteristicilor

individuale ale detaliului vizat.

Pentru început, răspunzând premiselor ştiinţifice enumerate mai sus, am stabilit un

număr de şapte elemente care pot fi folosite pentru o viitoare identificare, şi anume:

cicatricea, tatuajul, negul, pata, aluniţa, lipsa unor părţi ale corpului, alte modificări. Aceste

elemente, în funcţie de valoarea practică, ce se va dovedi pe parcursul fazei experimentale,

vor fi menţionate total sau parţial în funcţie şi de valoarea lor probantă ori posibilităţile de a fi

reflectate de memoria altor persoane, după locul dispunerii lor pe corp.

Problema identificării criminalistice a persoanei, după semnalmente, este tratată de

către toţi autorii de cursuri universitare dar, dintre aceştia aş dori să mă opresc asupra

modalităţii în care a abordat-o profesorul S.A. Golunski în “Criminalistica” apărută sub

îndrumarea sa.

Pagina 39 din 140


După explicarea principiilor care stau la baza identificării după trăsăturile exterioare

se abordează “procedee speciale” sau tehnica descrierii trăsăturilor exterioare ale unei

persoane ajungându-se la punctul “semne de pe piele”.

Arătând importanţa cicatricei, petelor constante, tumorii, tatuajului, coloraturii

anumitor porţiuni ale pielii datorită profesiunii, formarea unor bătături caracteristice, etc.

identificarea persoanei, autorul menţionează şi modul în care se face descrierea acestora prin

arătarea denumirii, locului de amplasare, formei, mărimii şi culorii.

Locul amplasării este subclasat pe porţiunile corpului uman (cap, spinare, mâini,

picioare, etc.) precum şi pe alte părţi (faţă, spate, la suprafaţă şi în interior, la stânga şi la

dreapta). Pentru o mai bună situare în spaţiu se mai foloseşte stânga, dreapta, dedesubtul sau

deasupra, în faţă sau în spatele unui anumit punct al corpului precum şi distanţa măsurată

între un punct fix şi semn.

O dată stabilit locul se trece la descrierea semnului prin subdiviziuni: liniare

(rectiliniare, unghiulare, ondulate, etc.) şi neliniare (comparabile cu diferite figuri sau litere).

Pentru o mai bună descriere în cazul semnelor liniare se fixează şi direcţia verticală,

orizontală, înclinarea spre interior sau exterior.

Ca să se stabilească mărimea semnului se recomandă măsurarea lui sau folosirea unei

terminologii unitare (lung, scurt, lat, îngust, adânc, cu relief, cu cicatrice).

“Mare însemnătate pentru identificare o are şi descrierea tatuajelor, trebuie să se arate

locul de amplasare, poziţia, forma, culoarea şi ce reprezintă (de exemplu, anumite iniţiale,

vultur cu aripile întinse, baionetă etc.). Este indicat ca tatuajele să fie fotografiate” (Prof. S.A.

Golunski, “Criminalistica”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag.239).

Această abordare valorifică o latură particulară a metodei portretului vorbit, plecând

de la ceea ce nu este asemănător şi stabilind un sistem unitar de evaluare a tuturor acestor

urme specifice.

Folosirea tehnicii de calcul înmagazinarea unui număr mare de volum de informaţie,

dar şi o viteză ridicată de căutare – folosire a acestor date, lucru dificil în cazul formării unui

fişier clasic.

Acest sistem de identificare a persoanelor, în baza semnelor particulare survenite după

naştere, presupune a aplicaţie practică, care să permită o utilizare cât mai uşoară, accesibilă şi

cu posibilităţi de îmbunătăţire, atât din punct de vedere al capacităţii de înmagazinare a

datelor, cât şi din punct de vedere al utilităţilor, respectiv al metodelor de lucru.

În cadrul acestui sistem informaţional complex partea de software este compusă din

sistemul “Windows 2000” cu programele de bază, o menţiune specială pentru varianta

Pagina 40 din 140


profesională de "Microsoft Access“, în care este construită schema logică a aplicaţiei,

respectiv interfaţa de lucru a programului.

Programul este compus din nouă fişiere cu reprezentare grafică specifică, dispuse într-

o succesiune logică, pe interfaţa de bază şi care apar succesiv după fiecare operaţiune în

fişierul anterior de lucru. Aceste fişiere, cuprind, în funcţie de complexitate, un singur filtru

ori mai multe de acces, care permit deschiderea unor fişiere secundare.

Descrierea şi conţinutul fişierelor.

fişierul “C.N.P.”: cuprinde înregistrarea codului numeric personal al persoanei

descrise de la care se înregistrează semnul particular;

fişierul “DATE DE IDENTITATE”: CUPRINDE, după cum sugerează chiar

denumirea lui, datele de identificare a persoanei descrise (nume, prenume, nume anterior,

părinţi, data şi locul naşterii, domiciliul, datele declarate sau verificate, bărbat sau femeie);

fişierul “ELEMENTE”: cuprinde un număr de şapte elemente de bază care sunt

incluse în program şi pe care se bazează acest sistem şi anume: cicatrice, tatuaj, neg, pată,

aluniţă, lipsuri, modificări;

fişierul “DIMENSIUNE”: cuprinde descrierea din punct de vedere al mărimii, a

elementului identificat la descriere şi este împărţit în: mic, mediu şi mare;

fişierul “POZIŢIE”: permite selectarea zonei corpului unde se află elementul

descoperit, descris şi înregistrat, folosind ca reper o axă imaginară verticală, respectiv: faţă

stânga, faţă dreapta, spate stânga, spate dreapta, profil stânga, profil dreapta;

fişierul “PARTE A CORPULUI” care cuprinde şi permite selectarea părţii distincte a

corpului uman unde a fost identificat elementul descris şi care urmează a fi înregistrat;

fişierul “DESCRIERE” în care se găsesc descrieri de formă, conţinut şi culoare ale

tuturor elementelor care ar putea fi identificate, cu posibilitatea de intervenţie, prin adăugare,

în anumite condiţii, de elemente noi care nu sunt cuprinse de fişier.

Acest fişier va cuprinde o serie de elemente geometrice specifice cum ar fi: liniar, lini

frântă, sinusoidal, circular, oval, neregulat, precum şi o serie de simboluri şi desene grafice

care se pot întâlni pe parcursul activităţilor de înregistrare: inimă, inimă-săgeată, inimă cu

iniţiale, inimă cu nume, an (cifric), zar, palmier, sirenă, sirenă cu nume, sirenă cu iniţiale,

spini, centură cu spini, portret de femeie, portret de bărbat, corp de femeie, ancoră, ancoră cu

an (cifric), şarpe, şarpe cu an, dragon, insulă, fluture, cruce, tigru şi altele;

fişierul “FOTO PERSOANĂ”, în care se va înregistra fotografia persoanei de la care

s-a preluat semnul particular şi care a fost înregistrată;

Pagina 41 din 140


fişierul “DETALIU SEMN”, în care va fi înregistrată imaginea elementului individual

descris anterior.

Toate aceste fişiere, cuprinse în interfaţa acestui program, sunt activate succesiv în

ordinea descrisă anterior, trecerea de la un fişier la altul se poate face numai prin parcurgerea

etapelor succesive de la 1 la 9.

Înregistrarea succesivă în fiecare fişier se poate opri la oricare dintre etape, dar nu se

poate evita un fişier şi trece la următorul, decât prin parcurgerea celui anterior. În cazul când,

în unul sau mai multe fişiere de parcurs, nu avem informaţia necesară sau nu este posibil de

încadrat, în formula fişierului, există posibilitatea trecerii la fişierul următor, fără a face o

anume înregistrare în acel fişier, existând pentru acesta o opţiune “SKIP”.

Fişierul intitulat “Descriere” are şi posibilitatea de a înregistra şi alte noi desene,

simboluri care sunt descoperite pe parcursul înregistrărilor şi nu se află în baza fişierului,

existând pentru aceasta o opţiune de “ADD.NEW”.

Înregistrarea unei persoane – a unui element.

Vom descrie în continuare modul de lucru, explicativ, care este optim pentru o

anumită înregistrare:

este prezentată persoana în cauză şi se înregistrează în fişierele 1 şi 2 codul numeric

personal şi datele de stare civilă. Aceste înregistrări este indicat a se face pe baza unor acte de

stare civilă. În cazul lipsei acestora, se va înregistra la fişierul 2 faptul că sunt doar date

declarate de persoana respectivă;

se stabileşte categoria din care face parte elementul respectiv (de exemplu TATUAJ

sau ELEMENT LIPSĂ) şi se activează câmpul respectiv;

se activează fişierul 4 de unde vom selecta câmpul corespunzător dimensiunii (de

exemplu MIC sau MIJLOCIU);

se activează fişierul 5 de unde vom selecta câmpul potrivit zonei unde se găseşte

elementul de înregistrat (de exemplu PROFIL STÂNGA) ;

următorul fişier activat, numărul 6, ne va permite selectarea câmpului corespunzător

părţii de corp unde se află elementul de înregistrat (de exemplu ANTEBRAŢ SUPERIOR

STÂNGA);

fişierul numărul 7, activat, ne va solicita selectarea desenului ori a simbolului

elementului descris, având câmpul corespunzător (de exemplu INIMĂ / SĂGEATĂ);

următorul fişier activat, numărul 8, ne va solicita două variante de înregistrare sau nu

a fotografiei persoanei de la care s-au preluat datele şi elementul individual. La acest fişier

avem posibilitatea de a refuza introducerea imaginii dar în acest caz se va proceda la

Pagina 42 din 140


preluarea imaginii persoanei respective cu ajutorul WebCam şi fixată într-un format comun

jpg., tif., ş.a.;

activarea ultimului fişier, numărul 9, presupune, ca şi la cel anterior, două variante de

preluare sau nu a imaginii de detaliu a semnului particular înregistrat. Această preluare se

face în aceleaşi condiţii ca şi la fişierul anterior.

După aceste operaţii, semnul particular al persoanei în cauză şi pe cale de consecinţă

şi persoana respectivă, cu datele sale de identitate, intră în baza de date astfel concepută.

În acelaşi mod şi prin aceleaşi operaţii se procedează în continuare şi cu alte persoane,

iar în situaţia când la unele fişiere nu avem date certe sau concludente ori nu dorim

înregistrarea şi a imaginilor vom proceda la parcurgerea următorului fişier corespunzător

apariţiei în succesiunea schemei logice a interfeţei.

Programul în sine prezintă avantajul unor posibilităţi de căutare, pe toate categoriile

de fişiere active, de pe interfaţa acestuia şi, totodată, permite combinaţii de căutări, în funcţie

de datele pe care le are la dispoziţie cel care solicită căutarea. De exemplu, se poate solicita

căutarea unei persoane care are un tatuaj pe antebraţul stâng, de forma unei cruci. Astfel se va

solicita căutarea tuturor persoanelor care au un tatuaj de forma unei cruci, iar după selectarea

de către calculator a tuturor acestor persoane, în continuare vom apela la selectarea, dintre

acestea, a persoanelor care au aplicat acest tip de tatuaj pe antebraţul stâng. După efectuarea

acestei selecţii pot apărea una sau mai multe persoane pe listă.

În cazul când pe listă apar mai multe persoane putem apela la fotografiile persoanelor

respective, pentru recunoaştere, (dacă există posibilitate) ori solicita fotografiile de detaliu al

desenului tatuajului respectiv.

O altă posibilitate de selecţie o poate constitui şi utilizarea unor elemente cuprinse în

fişierul cu date personale ale persoanelor înregistrate, nume, prenume, loc sau dată de naştere,

etc.

La acest sistem se pot folosi şi calculatoare portabile, ori cu camere foto digitale,

urmând ca toate datele culese în teren sau în cadrul altor instituţii să fie ulterior transferate în

sistemul de bază al acestui program.

Prezentul studiu reprezintă o propunere, adresată persoanelor din domeniu, pentru a-şi

aduce contribuţia la perfecţionarea acestei evidenţe ce ar putea într-o zi deveni operaţională.

De asemenea, considerăm că este necesară o exprimare a conducerii I.G.P. cu privire

la necesitatea sau utilizarea integrării unui astfel de fişier la nivelul Institutului de

Criminalistică.

Ca documentare viitoare a studiului ne propunem;

Pagina 43 din 140


încărcarea băncii de date cu sprijinul conducerii Penitenciarului Timişoara prin

examinarea tuturor încarceraţilor şi apoi periodic numai a celor noi sosiţi;

selecţionarea tuturor dosarelor penale în care se află persoane cu astfel de

semnalmente şi urmărirea atentă, în viitor, a sesizărilor ce vizează problematica studiului şi

compararea semnelor particulare cu fondul din evidenţă;

evaluarea la intervale de şase luni a procentului de reuşită sau insucces.

Fişierul poate funcţiona la nivel naţional, cu condiţia alimentării sale corecte de către

aresturile inspectoratelor de poliţie, dar mai ales a penitenciarelor, necesitând dotări sau

programe deosebit de sofisticate.

Chiar dacă un astfel de sistem nu va avea eficienţa sistemului AFIS – 2000, lucru de

care suntem perfect conştienţi, apreciem că ar putea fi mai viabil decât cel al modului de

operare şi constituie încă o şansă a poliţistului în identificarea autorilor unor infracţiuni, cu

implicaţii asupra funcţionalităţii şi randamentului general al aparatului.

Elementele de identificare comune omului viu şi cadavrului se găsesc mai ales în

portretul vorbit, imaginea dactiloscopică, precum şi în amprentele palmare şi plantare

(dactiloscopie).

În majoritatea cazurilor tatuajul, ca element de identificare, are o mare valoare medico

– legală, pentru că după plastica definiţie a lui Lacassagne, “il dit soument que le nom”.

Simplul examen al desenului (subiectul acestuia) constituie un preţios punct de orientare

pentru stabilirea clasei sociale, a îndeletnicirilor individului, a trecutului şi moravurilor

acestuia.

Etimologia – 2 mari clase de tatuaje – voluntar şi involuntar.

Tatuajul involuntar – poate fi consecinţa unui accident, a unei crime, a unei intervenţii

medicale; e, de cele mai multe ori, inerent meseriei / profesiei:

accidental (incrustaţii de pulbere de cărbune în caz de explozie în mină) ;

criminal (zona tatuată în cazul unei împuşcături, urma lăsată de un instrument înroşit

în foc);

medical (coloraţie închisă căpătată de piele în locurile unde au fost aplicate diferite

substanţe);

profesional (încrustaţii în piele ale prafului de cărbune - minerit).

Tatuajul voluntar poate oferi informaţii cu privire la:

- clasa socială şi îndeletnicirea – în ordinea frecvenţei, tatuajul se întâlneşte la foşti

puşcăriaşi, maniaci, alienaţi, prostituate, marinari. Ca excepţie la intelectuali se poate nota ca

un produs al snobismului, al modei;

Pagina 44 din 140


- sex – mai frecvent la bărbat decât la femeie;

- vârsta – orice vârstă din adolescenţă şi până la bătrâneţe; la copii înainte de

pubertate este foarte rară;

- inspiraţia / mobilul – credinţa religioasă, sectarismul, sentimentul patriotic, tradiţia,

imitaţia, dragostea, vanitatea;

- categorii – inducând un sentiment adânc încolţit în suflet, stare cerebrală, numărul

categoriilor sale va fi în raport cu diversitatea imboldurilor lăuntrice şi cu mentalitatea

individului, a mediului în care trăieşte. Există tatuaj mistic, patriotic, războinic, erotic,

afectiv, profesional, istoric, episodic, familial, terapeutic, estetic;

- regiunea tatuată – practic nu există regiune a corpului pe care să nu se poată găsi un

tatuaj, ci doar o frecvenţă ridicată la zone precum: braţ, dosul mâinii, piept, gât, spate, picior,

zona pubiană şi frecvenţa redusă – pe craniul chel, pe frunte, pe pleoape (tatuajul estetic).

- realizare – tatuajul se face prin introducerea sub epidermă, la adâncimi variabile, de

materii colorate spre a se obţine o inscripţie, un desen menit a nu dispărea niciodată.

Materiile colorate sunt: cerneala de China, cărbune de lemn pisat şi întins cu apă, cerneală

albastră, albastru de prusian, carmin.

Nici un tatuaj executat după regulile artei nu îşi păstrează infinit nuanţele primitive, ci

încetul cu încetul acesta se atenuează. Va exista deci o mai mult sau mai puţin pronunţată

detatuare automată, ce se traduce fie printr-o pălire totală / parţială a desenului, fie chiar prin

dispariţia completă a unei parţi din tatuaj – rămânând doar o cicatrice punctuală vizibilă. Cu

cât e mai mare densitatea Materiei colorate, cu atât mai lesne se produce şi detatuarea

automată.

Vechimea tatuajului e dificil de determinat după 4 – 8 săptămâni de la executare.

Tatuajul şters se identifică prin iritarea mecanică a pielii cu ajutorul unui reactiv, după un

interval de 5 – 30 minute punctele de înţepare apărând proeminente şi devenind astfel vizibile

şi palpabile.

Fotografia – cu ajutorul plăcilor authcrome Lumiere, permite identificarea unui tatuaj

care, superficial nu se mai poate distinge. Această fotografie ne permite să identificăm şi

tatuajul subiacent peste care s-a executat unul nou precum şi eventualele modificări (adăugire

sau suprimarea părţilor tatuajului preexistent).

Procedeul este folosit cu deosebit succes de către poliţiştii timişoreni care beneficiază

de concursul generos al Academiei Popa’s la care studiază copii cu calităţi excepţionale din

întreaga Europă sub îndrumarea inegalabilului Ştefan Popa Popa’s.

Pagina 45 din 140


2. Fotorobotul

Fotorobotul a fost imaginat pentru prima oară în 1952 de către Pierre Chabot, comisar

divizionar la Lyon, constând, la început, din prezentarea în faţa martorilor a mai multor

fotografii, dintre care cei prezenţi urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana

căutată.71 După mai multe succese, Chabat şi-a perfecţionat metoda, iar după 1965 formează

o compoziţie facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante.72 Cele trei zone au

următoarea compoziţie: zona frunţii şi a părului, cuprinzând aici şi conturul superior al

capului, zona ochilor şi a nasului şi zona gurii şi a bărbiei.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării aste alcătuit dintr-un set de

fotografii executat în condiţii similare de încadrare şi mărime, astfel încât cele trei zone

menţionate să se suprapună perfect.

Se vor fotografia sute de persoane, la aceeaşi scară şi aceeaşi poziţie a capului. După

sexul persoanei şi conturul feţei, aceste fotografii vor fi împărţite în 2 – 3 grupe. În cadrul

fiecăreia, fotografiile vor fi tăiate în trei fâşii, urmând delimitările celor trei zone. Aceste

fotografii vor fi lipite pe planurile alunecătoare şi paralele ale unui dispozitiv cu care se vor

putea executa numeroase combinaţii de structuri faciale, după indicaţiile date de martorii care

au văzut persoana căutată.

Când combinaţia celor trei zone a ajuns la construcţia unei fizionomii care este

asemănătoare cu persoana ce urmează a fi identificată, se fac unele retuşuri pentru a asigura

continuitatea dintre diferitele secţiuni, compoziţia rezultată se fotografiază, iar după o nouă

retuşare a negativului se scoate pozitivul.

Dacă martorii oculari nu au fost de acord asupra unei singure imagini, atunci se vor

face mai multe compoziţii, care vor fi trimise organelor de urmărire penală.

Adeseori, fotografiile celor trei zone sunt proiectate simultan, diferitele combinaţii ale

trăsăturilor feţei făcându-se în plină proiecţie, sub controlul tuturor persoanelor care iau parte

la prezentare pentru recunoaştere.

O variantă a acestei metode de compoziţie fotografică constă în întocmirea unui

album, format din câteva zeci sau sute de fotografii, decupate în patru sau cinci zone, prin

combinarea cărora, la îndrumarea persoanei care face recunoaşterea, se obţine o imagine care

apoi se retuşează şi se fotografiază.

71 L. Ionescu, D. Sandu, sp. cit., p. 21372 C. Suciu, sp. cit., p. 449

Pagina 46 din 140


Metoda fotorobotului s-a extins în ultimii ani în mai multe ţări europene, folosindu-se

cu succes la recunoaşterea persoanelor văzute de martorii oculari ai unei infracţiuni.

3. Identi – kit – ul şi Photo – identi – kit – ul

Identi – kit – ul a fost realizat de către şeriful Mc. Donald din Los Angeles, în timpul

celui de-al doilea război mondial73 şi se numără printre mijloacele tehnice frecvent folosite în

practica de cercetare penală. Studiind caracteristicile faciale a peste 400 de persoane, Mc.

Donald a extras formele cele mai tipice, pe baza cărora a stabilit un nou sistem de

identificare, pornind însă totul de la metoda descrierii semnalmentelor.

La dispoziţia persoanei care alcătuieşte portretul după această metodă, este pus un

album ce conţine 500 – 700 elemente faciale desenate independent pe un material transparent,

alcătuind 11 – 12 grupe de tipuri. Fiecare grup este notat cu câte o literă, de exemplu: A-gura,

B-fruntea, C-părul, D-sprâncenele, etc. Fiecărui element îi corespunde un simbol compus din

cifre şi litere. Litera reprezintă elementul facial, iar cifra una dintre variantele lui. Pe lângă

aceste foi transparente, reprezentând fiecare un element facial într-una din variantele lui,

sistemul mai dispune de un album în care sunt trecute toate elementele faciale cu variantele

lor şi cu aceleaşi simboluri ca foile transparente.

Persoana care urmează să recunoască infractorul sau individul necunoscut consultă

albumul şi, dacă un element facial dintr-o anumită variantă este socotit că prezintă asemănări

cu acelaşi element facial al celui necunoscut, foaia transparentă conţinând acest element se

aşează pe geamul mat al unui dispozitiv de iluminat, urmând pe rând şi celelalte foi

transparente conţinând elementele faciale socotite asemănătoare cu acelea ale persoanei ce

urmează a fi identificată. “Operaţiunea” se petrece în prezenţa organului de urmărire penală

care conduce recunoaşterea.74

Obţinând prin transparenţă ansamblul figurii, se vor putea face modificări schimbând

între ele diferitele variante ale elementelor faciale, până se va ajunge la o compoziţie cât mai

apropiată de înfăţişarea celui urmărit.

73 Paul Ştefănescu, Lazăr Cârjan, Ştiinţă vs. crimă: criminologie, criminalistică, medicină legală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 21374 C. Suciu, sp. cit., p. 451

Pagina 47 din 140


Portretul retuşat, în varianta lui finală, poate fi completat cu diverse elemente ce

existau pe corpul ori figura persoanei atunci când a fost observată – mustăţile, bărbile,

ochelarii, diverse modele de pălării.75

Un avantaj al identi – kit – ului este faptul că se bazează pe identificarea vizuală, fiind

mult mai accesibil omului de rând care nu cunoaşte tehnologia ştiinţifică a descrierii

semnalmentelor şi, în acelaşi timp, este o metodă mai intuitivă, mai directă, evitând

neajunsurile care s-ar putea să apară din cauza unei exprimări greşite.76

Instalaţia identi – kit este simplă, uşor de manevrat, de un volum mic şi poate fi

transportată cu uşurinţă, iar datorită codificării fiecărui element facial şi variantelor lui,

rezultatele pot fi transmise cu uşurinţă la distanţă.

În ultimul timp s-au adus mai multe perfecţionări acestei metode. În SUA şi Japonia

elementele faciale folosite în identi – kit sunt reproduse pe o peliculă cinematografică şi

proiectate în suprapunere cu trei proiectoare pe acelaşi ecran. În felul acesta, posibilităţile de

manevrare şi de selectare a imaginilor sunt mai rapide.

În cadrul ultimelor simpozioane internaţionale de criminalistică, problema

identificării persoanelor a fost socotită una din problemele principale care trebuie rezolvată

cât mai curând. În concluziile unui alt simpozion de criminalistică, la Varşovia, se statua, ca o

problemă de mare actualitate, urgenţa reproducerii în condiţii optime a fizionomiei unei

persoane pe baza declaraţiilor martorilor oculari. Al cincilea simpozion de la Moscova a

insistat asupra perfecţionării metodelor intuitive ca “fotorobotul” şi “identi – kit – ul”.

Identi – kit – ul şi Photo – identi – kit – ul prezenta şi unele inconveniente din cauza

limitării la anumite grupe etnice, datorită unor etaloane limitate de selectare a formelor

faciale, la anumite tipuri caracteristice. Însăşi polarizarea caracteristicilor faciale în jurul unor

tipare pentru o anumită regiune a globului va determina, implicit, o limitare a sferei de

aplicabilitate.

Practica a dovedit că tipurile caracteristice cu dominante anglo – saxone şi negroide

ale “identi – kit”– urilor americane se aplică greu în anumite regiuni din Europa, îndeosebi în

partea de est fără a mai vorbi de cele japoneze care se exclud complet.

În ultimul timp s-au făcut propuneri pentru unele perfecţionări ale metodei “identi –

kit” prin combinarea cu metoda “fotorobot”. S-au studiat cele mai reprezentative tipuri ale

variaţiilor antropologice ale unei populaţii, întocmindu-se 60 – 80 de portrete reprezentative,

75 E. Stancu, sp. cit., p. 17076 N. V. Teraziev, Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961 (Cap. II)

Pagina 48 din 140


cuprinzând 1000 variante ale particularităţilor faciale (desenele au fost selecţionate din

fotografiile celor mai caracteristice figuri din rândul populaţiei77).

Pe o peliculă de 5 m au fost reproduse 60 de portrete, conţinând cele mai tipice

caracteristici faciale. Pelicula a fost apoi tăiată în cinci fâşii longitudinale, cuprinzând:

imaginea frunţii, regiunea ochilor, regiunea nasului începând de la rădăcina lui, regiunea gurii

şi regiunea bărbiei, cuprinzând şi conturul ovalului. Fiecare fâşie longitudinală este înfăşurată

pe un alt mosor, iar cele cinci perechi de mosoare sunt fixate într-o cutie cu geam mat,

dispozitiv de iluminare uniformă şi eventual dispozitiv de proiecţie. Prin rularea independentă

a celor cinci fâşii de peliculă se pot obţine peste un miliard de portrete independente.

Dacă la acest dispozitiv de combinare a sistemului “fotorobot” şi “identi – kit” s-ar

putea adapta un sistem electronic de comandă cu program, ar fi suficient ca persoanei care

urmează a face recunoaşterea să i se arate variantele unuia dintre elementele principale ale

feţei, cum sunt: ochii, nasul sau gura şi după ce s-a oprit la una dintre variante, sistemul

electronic va selecta pentru prezentare, dintre toate celelalte variante ale caracteristicilor feţei,

doar pe acelea care se pretează la o concordanţă naturală. În acest fel procesul de

recunoaştere ar decurge extrem de rapid şi deosebit de substanţial, ţinând seama de cele peste

un miliard de posibilităţi.

4. Minicompozitorul şi sintetizatorul fotografic

Minicompozitorul (MIMIC) se apropie, oarecum, de metoda identi – kit – ului, dar

este mai perfecţionată. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt

proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm. În aparat există 6 filme

pe care sunt înregistrate variantele elementelor faciale.78

La elementele faciale se va lua în considerare forma capului (raportată la conturul

feţei şi la conturul profilului), faţa, părul, fruntea, ochii, nasul, gura şi buzele, bărbia,

urechile, ridurile, culoarea pielii, eventualele semne particulare sau tatuaje.

Deplasarea filmului pe ecran este dirijată de la un panou de comandă. Prin

combinarea elementelor faciale potrivite se va alcătui pe ecran imaginea dorită, şi aceasta

trebuie fotografiată imediat (de obicei cu aparat de tip “Polaroid”).

77 G. Chenet şi P. F. Ceccaldi, Demonstration d´identite´ humaine par combination des methodes photographiquez, antropometriques et du signalment descriptif, în RIPC, 196778 E. Stancu, supra. cit., p.170

Pagina 49 din 140


Sintetizatorul fotografic se ghidează după aceleaşi principii de realizare a imaginii. Cu

ajutorul a patru dispozitive se proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei, realizându-se astfel

un montaj.

Se va proceda la selecţionarea variantelor de elemente faciale din fotografii obişnuite,

ceea ce conferă imaginii de ansamblu un grad sporit de autenticitate.

Ca tehnică şi metodă de realizare, sintetizatorul fotografic se apropie de fotorobot,

fiind însă mai perfecţionat datorită posibilităţii compunerii figurii din elemente faciale

naturale.

5. Portretul robot computerizat

Metodele criminalistice de identificare a infractorilor după semnalmentele feţei,

numită metoda portretului – robot , îşi are rădăcinile în studiile renascentiste efectuate asupra

fizionomiei umane şi în antropometrie, ştiinţa ale cărei baze au fost puse de către Alphonse

Bertillon. Mai aproape de noi, contribuţii variabile şi-au adus oameni de ştiinţă ca Nicolae şi

Mina Minovici şi Dumitru Călinescu.

Portretul – robot reprezintă finalizarea vizuală a portretului vorbit. Idea pe care se

bazează realizarea portretului e simplă: martorului sau victimei unei infracţiuni i se prezintă

albume cu elemente faciale din care trebuie să le aleagă pe cele asemănătoare cu cele ale

făptuitorului. Elementele alese sunt apoi combinate astfel încât să reproducă o faţă umană,

faţa infractorului. Fiind realizat, de regulă, cu aportul unor persoane care nu au nici o

pregătire în acest domeniu, portretul – robot este deseori incomplet şi are o doză mai mică

sau mai mare de subiectivism.

În executarea unui portret – robot intervin trei componente: martorul sau victima,

mijlocul de realizare şi specialistul. Între acestea trebuie să existe o legătură cât mai strânsă

pentru asigurarea reuşitei. Primul, de o deosebită importanţă calitativă, victima sau martorul

ocular pasiv, furnizează date (semnalmente) pe baza senzaţiilor şi percepţiilor sale vizuale

care sunt, uneori, doar impresii sau iluzii. În relatarea sa, martorul poate fi, după caz, realist

sau subiectiv din cauza stress-ului puternic, unei temeri nejustificate de ridicol sau

nesincerităţii, situaţii în care se impun convingerea să se spună adevărul. Nu există reguli

prestabilite în selecţia martorilor, totuşi persoanele care lucrează cu publicul, copiii de peste

10 ani, şi unele femei casnice – dornice de informare – pot asigura premisele unui portret –

robot de calitate.

Pagina 50 din 140


Veriga finală, executantul tehnic al portretului – robot, procedează conform unei

tactici de lucru bune pusă la punct, adaptabilă în funcţie de martor. Specialistul în portrete –

robot trebuie să posede o cultură vizuală vastă, dobândită din observaţiile zilnice, din orice

imagine cotidiană. În plus, folosind ca unealtă computerul, trebuie să aibă cunoştinţele

necesare şi deprinderea lucrului cu calculatorul în general şi cu programele grafice în special.

Folosirea calculatorului electronic pentru realizarea portretului – robot s-a impus

datorită faptului că uşurează mult manipularea elementelor faciale şi chiar transformarea lor,

reducând pe această cale timpul de lucru.

Computerul folosit în acest scop este compatibil IBM şi are următoarea configuraţie:

unitate centrală, memorie externă, monitor color cu interfaţă grafică specială TARGA,

mouse, tastatură, video – printer sau imprimantă color, cameră video.

Din punct de vedere software, pe calculator trebuie instalat programul TIPSPLUS, un

program de grafică general, care oferă însă şi facilităţile necesare realizării portretelor –

robot:

posibilitatea achiziţionării de imagini – în cazul nostru feţe umane;

gestionarea elementelor faciale în fişiere separate;

posibilitate de translaţie, rotaţie, de modificare a dimensiunilor şi proporţiilor.

Metoda se poate folosi în cercetarea infracţiunilor în care făptuitorul a fost văzut de

victima sau de un martor ocular (omor, tâlhărie, vătămare corporală, viol, furt, înşelăciune)

sau în cazul dispariţiilor de persoane.

Pentru început i se spune martorului ce se aşteaptă de la el, i se precizează elementele

faciale care interesează: conturul feţei, părul, ochii, nasul, gura, urechile şi eventualele

elemente particulare: barbă, mustăţi, ochelari, aluniţe, negi, apoi i se modul de lucru şi

facilităţile pe care le oferă calculatorul printr-o foarte scurtă demonstraţie. În continuare i se

prezintă martorului banca de date. Acest lucru poate fi realizat în două variante:

prezentarea fotografiilor unor persoane aşa cum au fost înregistrate;

prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor tablouri de elemente de

acelaşi tip.

Una sau alta din variante se alege în funcţie de martor întrucât s-a constatat că unii

martori nu reuşesc să aleagă elementele odată decupate dar le pot recunoaşte mai uşor din

feţe întregi, în timp ce pe alţii ansamblul îi derutează şi pot alege doar din tablouri de

elemente de acelaşi tip.

Deoarece este greu să intuim de la început capacitatea martorului de analiză şi sinteză,

de multe ori trebuie să prezentăm elementele în ambele moduri, succesiv.

Pagina 51 din 140


Martorul trebuie să aleagă elementele fizionomice în mai multe variante dintre care se

va hotărî pe parcursul compunerii care este cel mai potrivit.

În continuare, cu ajutorul elementelor indicate de martor se trece la alcătuirea propriu

– zisă la portretului robot. Se aşează pe ecran toate contururile de feţe alese, eventual

micşorate, martorul fiind invitat să se decidă asupra uneia singure. Conturul ales se readuce la

dimensiunea normală şi se aşează într-o parte a ecranului monitorului, cealaltă rămânând

spaţiu de lucru. În zona liberă se aşează perucile, martorul urmând să o indice pe cea mai

potrivită. Acesteia i se fac mici retuşuri, conform indicaţiilor martorului. Operaţia este urmată

de posibilităţile oferite de calculator: translaţia imaginilor şi mărirea sau micşorarea lor. Se

procedează la fel cu restul elementelor dacă este cazul.

Ultima fază o reprezintă retuşarea portretului, care constă în ştergerea sau atenuarea

liniilor de îmbinare şi adăugare a elementelor particulare de genul ridurilor, aluniţelor şi

cicatricelor, care întregesc imaginea şi îi dau o notă de particularitate. Dacă este cazul, se

poate adăuga o şapcă sau o căciulă în cazul în care martorul l-a observat pe infractor cu aşa

ceva, astfel încât imaginea finală să se apropie cât mai bine de cea din memoria martorului.

Portretul robot este trecut apoi pe un suport fizic cu ajutorul video – printerului sau a

imprimantei color şi este apoi folosit în mod specific în munca de poliţie.

La Poliţia Municipiului Bucureşti, observând că uneori portretul – robot nu reuşeşte

să redea ce doreşte martorul, s-au îmbinat posibilităţile oferite de tehnica modernă,

computerizată, cu desenul realizat de un plastician.

S-a procedat astfel la un caz – cel al violului din Herăstrău - care a produs multă vervă

în presă în anul 1993. Portretul – robot scos de pe video – printer a fost fotografiat şi apoi

fotografia sa a fost prelucrată, reuşindu-se în final să se obţină o imagine care, difuzată în

presă, a condus la identificarea făptuitorului.

Metoda combinată are următoarele avantaje:

se pot corecta erorile de vârstă apărute datorită unor elemente faciale, mai ales a

ochilor şi feţei, alese de la persoane de altă vârstă decât făptuitorul;

se atenuează unele caracteristici nedorite apărute în procesul de compunere;

se înlătură erorile de îmbucşarea elementelor şi diferenţele de culoare dintre ele;

Calitatea portretului robot, adică gradul de asemănare cu infractorul depinde de mulţi

factori obiectivi şi subiectivi. Dintre factorii obiectivi fac parte:

locul unde s-a realizat percepţia, vizibilitatea şi condiţiile atmosferice;

durata percepţiei;

depărtarea de locul evenimentului;

Pagina 52 din 140


îmbrăcămintea sau alte accesorii specifice deţinute de infractor;

fapta petrecută;

Dintre factorii subiectivi se pot menţiona:

sexul – în literatura de specialitate se acreditează idea că femeile reuşesc să reţină şi

să redea figurile mult mai bine: în practica noastră, acest lucru nu a fost confirmat până în

prezent;

vârsta – deşi se consideră că oamenii maturi reţin mai bine semnalmentele, s-au

obţinut rezultate bune şi cu aportul unor copii de peste 10 ani;

profesia – oamenii care lucrează cu publicul au cea mai mare precizie în identificarea

elementelor.

Lucrul cu martorii oculari presupune o anumită tactică şi reguli care sunt uneori

ignorate. Astfel, pentru a obţine maximul de informaţie, martorul trebuie să se prezinte pentru

efectuarea portretului – robot într-o perioadă de timp cuprinsă între o zi şi patru zile. În cazul

în care perioada optimă e depăşită, martorul cu greu îşi mai poate aminti particularităţile

făptuitorului. Cu toate acestea se întâmplă deseori să se efectueze portrete – robot după mai

bine de două săptămâni de la comiterea faptei – cu rezultate nule de cele mai multe ori, dar

nici în cazurile în care victimele unor infracţiuni nu sunt lăsate a se odihni şi a-şi limpezi

gândurile, rezultatele nu sunt mai bune.

O problemă deosebită se ridică atunci când se prezintă doi sau mai mulţi martori într-

un singur caz. În astfel de situaţii trebuie efectuate portrete robot cu fiecare în parte, separat,

şi apoi creat un portret – robot, rezultat, cu toţi martorii împreună.

Menţionăm o experienţă în care s-a solicitat efectuarea portretelor unor infractori care

acţionau prin smulgerea lănţişoarelor de la gâtul femeilor, pe stradă, în timpul zilei. Fiind

vorba de acelaşi mod de operare, s-a crezut că se avea de a face cu un singur făptuitor. S-au

prezentat zece victime care au fost audiate, concluzia fiind că în cauză existau cel puţin doi

infractori, unul blond şi celălalt brunet. Deoarece referitor la cel blond au descris

semnalmente doar două victime, portretul său a fost executat prin metoda IDENTI – KIT şi

portret schiţat. Celelalte opt persoane au participat la realizarea portretului – robot

computerizat, deoarece această metodă, necesitând un timp de execuţie mai scurt, era de

preferat. În plus, s-a putut face o economie de timp mai mare, prezentând concomitent,

tuturor victimelor, banca de elemente faciale. A fost realizată apoi cu fiecare victimă

individual câte o schiţă de portret – robot şi apoi au fost chemate toate pentru a trage

concluziile. A rezultat că erau doi infractori, ale căror portrete s-au realizat foarte uşor pe

baza elementelor indicate de victimele din cele două grupuri formate.

Pagina 53 din 140


Institutul de Criminalistică deţine calculatoare de tip MacIntosh, pe care este instalat

un program specializat în realizarea portretului – robot. Acest program transpune pe

calculator metoda clasică a Identi – kit – ului: prezentarea elementelor faciale se face cu

ajutorul unui album, pe filele căruia se află schiţe care au avut la origine fotografii prelucrate.

Portretele – robot realizate astfel beneficiază de o doză mare de generalitate.

Cu toate că pentru realizarea portretelor – robot computerizate se foloseşte o tehnică

sofisticată, totuşi imaginile rezultate trebuie analizate şi interpretate cu prudenţă, întrucât

hotărâtor în realizarea lui este tot factorul uman (martor, victimă sau executant), a cărui

capacitate de memorare şi de redare a imaginilor este limitată şi încadrată de multe ori de

subiectivism.

Capitolul V

METODE CRIMINALISTICE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR

NECUNOSCUTE

Transformările corpului uman sub acţiunea fenomenelor cadaverice si a factorilor de

natura distructiva

Transformările tipice fenomenului de putrefacţie

Studiul semnelor morţii si a modificărilor cadaverice (morfologice si climatice),

consecutive factorilor de mediu asupra cadavrului este obiectul semiologiei tanatologice.79

Cunoaşterea semnelor morţii previne înhumările precipitate in morţile aparente, iar stabilirea

cat mai exacta a momentului morţii permite întreruperea la timp a manevrelor de reanimare

si, in funcţie de condiţii, prelevarea de piese de la cadavru pentru transplant.

Semnele morţii si ale modificărilor cadaverice se clasifica după trei criterii: semne

negative de viata, semnele morţii reale (corespund înlocuirii fenomenelor biologice cu

fenomene fizico-chimice) si modificări cadaverice tardive.

Semnele negative de viata rezulta din poziţia si aspectul general al cadavrului, oprirea

respiraţiei, oprirea circulaţiei, abolirea reflexivităţii, modificările oculare si suspendarea

79 Vladimir Belis, “Medicina legala”, Editura Teora, Bucureşti, pag. 21

Pagina 54 din 140


activităţii cerebrale. Semnele morţii reale sunt: răcirea, deshidratarea (desicarea), lividităţile

si rigiditatea cadaverica.

Modificările cadaverice tardive – apar după 24 ore si pot fi distructive (putrefacţia,

distrugerea cadavrului de carnivore, insecte, larve) , conservatoare naturale (mumificarea,

adipoceara, lignifierea, îngheţarea) si conservatoare artificiale (îngheţarea, îmbălsămarea).

Putrefacţia este modificarea cadaverica distructiva de natura microbiana, prin care

substanţele organice (mai ales proteinele) sunt descompuse in substanţe anorganice. Ea

continua autoliza80, aspectul si evoluţia sa fiind determinate in primul rând de condiţiile de

mediu in care se găseşte cadavrul.

La exterior, primul semn al putrefacţiei este reprezentat de pata verde de putrefacţie,

care apare, de regula, in zona abdominala (fosa iliaca dreapta) la 48 de ore după deces,

extinzându-se si la baza toracelui.

La exterior apar dungi cutanate, perinenoase, cafenii violacee. Dispuse in special pe

membre si in jurul plăgilor, ele realizează in ansamblu aşa-zisa “circulaţie postuma”.

Fermentaţia glucidelor in prezenta oxigenului duce la formarea de gaze de putrefacţie,

proces datorat microbilor aerului. După faza gazoasa urmează lichefierea organelor care

treptat se transforma intr-o magma negricioasa.

Evoluţia cadavrului înhumat a fost studiata de Casper si Durigon care au constatat

diferenţieri semnificative in funcţie de mediul in care acesta s-a descompus. Astfel s-a stabilit

ca putrefacţia este de opt ori mai rapida in aer decât in pământ, cadavrul scheletizându-se (la

o temperatura de 220C) intr-o luna, iar in apa putrefacţia este de patru ori mai rapida decât in

pământ si de doua ori mai rapida decât in aer.

Aspectul cadavrului putrefiat este particular, uşor de recunoscut. Procesul de

putrefacţie nu permite punerea în evidenţă a leziunilor fără soluţie, de continuitate a

tegumentului si nici identificarea imediată a cadavrului.81 Gazele de putrefacţie destind

organele cavitare (cord, uter, intestine, scrot, stomac) determinând deformări si perforaţii ale

acestora, iar pe tegumente bule gazoase.

Temperatura ridicata si umiditatea crescută favorizează procesul – cifra care exprima

zilele vara corespunde celei care exprima săptămânile iarna. excesul de oxigen are si el rol

favorizant (corpurile expuse unei atmosfere, băgate in dioxid de carbon putrifica mai greu).

80 Autoliza este o modificare cadaverica distructiva, realizând lichefierea celulelor si a ţesuturilor, precoce si care are loc sub acţiunea enzimelor proprii organismului, in absenta microbilor (Vl. Belis, sp. cit., pag. 25)81 Vl. Belis, Medicina legala in practica judiciara, Editura Juridica, Bucuresti, 2001, pag. 48

Pagina 55 din 140


Solul,82 adâncimea gropii de înhumare, calitatea si tipul de îmbrăcăminte influenţează, de

asemenea, putrefacţia.

Un capitol important in tanatologie este cel al modificărilor conservatoare naturale.

Acestea permit evaluarea leziunilor traumatice la mult timp după deces si ajuta la stabilirea

identităţii cadavrelor necunoscute.

Mumificarea naturala e constatată în condiţii de temperatura ridicata si umiditate

scazuta (de exemplu in desert, podul caselor, etc.). Tegumentul devine castaniu negricios si

este posibila stabilirea parţială a semnelor de violenţă.

Adipoceara apare prin saponificarea grăsimilor in mediu umed, bogat in bioxid de

carbon şi în săruri de calciu (peşteri, canale). Poate fi si parţial, păstrând urme majore de

violenta.

Lignificarea (tăbăcirea) apare sub influenta acizilor tanic şi humic, mai ales când

cadavrul e înhumat in turbării. Tegumentul este dur, aspru, iar cauza morţii este uşor de

evidenţiat. Conservarea cadavrelor nu are limita de timp.

Îngheţarea intervine la temperaturi foarte scăzute. Îngheţarea rapid determina trecerea

apei intracelulare din stadiul de gel in cel de cristal, ceea ce lezează pereţii celulari. După

dezgheţ putrefacţia se instalează rapid, ca urmare a distrugerii structurii celulare, fapt ce

impune efectuarea urgenta a autopsiei.

Pietrificarea are loc prin menţinerea cadavrului timp îndelungat in contact cu săruri de

calciu sau de fier si impregnarea lui cu acestea. Se întâlneşte frecvent la fetuşii morţi si

retenţionaţi fie intrauterin fie extrauterin, dar tot in corpul mamei. Modificările cadaverice

artificiale tardive sunt realizate cu scop conservator sau distructiv (exemplu distrugerea prin

depesaj al cadavrelor).

Stabilirea intervalului de timp trecut de la deces este esenţiala atât in cercetarea de la

fata locului in caz de moarte violenta sau suspecta cat si in momentul autopsiei (imediat după

moarte sau la cadavrele exhumate). Cu acest aspect se ocupa tanatocronologia, ştiinţa care

vine in sprijinul organului de cercetare penala, acesta solicitând aproape întotdeauna

stabilirea intervalului de timp scurs de la moarte.

Este dificil de emis data si ora exacta a morţii, de cele mai multe ori se apreciază un

interval care poate varia in funcţie de condiţiile specifice in care a fost găsit cadavrul. Clasic,

se descriu doua situaţii in care se poate încadra un cadavru, in ceea ce priveşte data morţii.

Moartea recenta permite întocmirea unui raport mai veridic, ţinând cont de semnele

de moarte reala. Realmente utila in stabilirea intervalului de la deces e aprecierea stadiilor

82 Solul acid al pădurilor inhiba procesul de putrefacţie (Vl. Belis, sp. cit. II, pag. 50)

Pagina 56 din 140


lividităţilor si a rigidităţii cadaverice. Foarte intens utilizate sunt determinările temporale

cadaverice, insa datele obţinute trebuie corectate in funcţie de mediu, suprafaţa corporala,

îmbrăcăminte, etc.

Se considera moarte de data veche orice situaţie in care cadavrul e descoperit după

instalarea putrefacţiei.

Aprecierea intervalului trecut de la deces devine mult mai dificila o data cu trecerea

timpului:

un corp cald si suplu, cu carnea umeda, fără lividităţi indica un deces de 1-2 ore;

daca lividităţile sunt prezente, pielea rece si rigiditatea este instalata, decesul este de

3-4 ore;

apariţia petei negre sclerotice indică cel puţin 6 ore de la deces;

lividităţile confluente si rigiditatea extinsa la toata musculatura scheletica indica 8-10

ore de la deces;

dispariţia lividităţilor la presiune e un argument in plus in acest sens, căci după circa

12 ore ele persista la presiunea digitala; in acest stadiu, la 8-10 ore de la deces, corneea

începe sa-si piardă transparenta;

după 12 ore, valoarea diagnosticata a fenomenelor cadaverice scade progresiv, pata

verde abdominala apărând la cca. 48 de ore (e accelerata de căldura si întârziata de frig).

Apariţia larvelor, a muştelor de carne (Calliophore), indica cel puţin 3 zile scurse de la

deces (Derobert).

Răcirea cadavrului este un proces care depinde de condiţiile din mediul ambiant, de

subiect si de temperatura iniţiala. Are loc cu aproximativ 10C pe ora, ajungându-se la

echilibru după 24 de ore. Răcirea este mai rapida la nivelul extremităţilor.

Intre regulile de apreciere cronologica a putrefacţiei, mai amintim o regula, aceea a lui

Laccasagne, conform căreia putrefacţia începe a2-a zi de vara si in a 8-a zi de iarna, fiind

întârziata iarna cu o luna fata de vara. Si in funcţie de vieţuitoarele găsite pe corpul decedat,

se poate aprecia momentul morţii: de exemplu, in lunile calde aprilie – octombrie, la câteva

ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa oua de muşte (musca albastra, musca

verde83) sub forma unor grăsimi gălbui – albicioase (“scrum de ţigară”); după 8-25 ore, din

oua ies larve care sapa in profunzime, dând pielii un aspect ciuruit. Deoarece muştele îşi

depun ouăle in cursul după-amiezii, prezenta lor pe cadavru orientează asupra faptului ca

“peste cadavru a trecut o noapte”.

83 musca de camera nu depune oua pe cadavru, V.I., sp. cit., p. 51

Pagina 57 din 140


Si rigiditatea cadaverica poate furniza informaţii despre data morţii, in strânsă

legătură cu temperatura aerului. Astfel:

la 60C rigiditatea este maxima intre 48 si 60 de ore post mortem si dispare la 168 ore

post mortem;

la 240C rigiditatea este maxima la 5 ore post mortem si dispare la 16 ore post mortem;

la 370C rigiditatea este maxima la 3 ore post mortem si dispare la 6 ore post mortem.

Intensitatea rigidităţii se accentuează proporţional cu creşterea temperaturii si

cunoaşte grade diferite, in funcţie de cauza morţii.

Deoarece elementele comune omului viu si cadavrului pot suferi modificări sau chiar

sa dispară in parte după moarte (felul morţii, gradul de putrefacţie), este necesar ca pe de o

parte sa indicam caracterele de diferenţiere in ceea ce priveşte sexul, vârsta, corpolenta, iar pe

de alta parte, semnele specifice de identificare individuala.

Sexul unui cadavru putrefiat se stabileşte relativ uşor, prin identificarea uterului care,

de obicei, putrezeşte ultimul. Greutatea inimii poate si ea, întrucâtva, contribui la

determinarea sexului – greutatea medie a acesteia este de 294 grame la bărbat si de 250

grame la femeie. Abdomenul poate prezenta vergeturile sarcinii, iar toracele are la bărbat

forma mai mult conoida, in timp ce la femeie este onoida, turtit dinainte înapoi, mai larg sus,

iar sternul este mai puţin delicat.84

Cifra reprezentând talia cadavrului trebuie întotdeauna redusa cu vreo 2 centimetri,

pentru ca măsurarea se face pe corpul întins pe spate, iar nu in poziţie verticala (in picioare)

care e mai mica, din cauza tasării ca efect al presiunii exercitate de greutatea trunchiului

asupra membrelor inferioare. Talia si greutatea unui cadavru mutilat, amputat se calculează

prin deducţie.

Pentru aprecierea corpolentei individului trebuie ţinut cont de faptul ca la cadavrul

proaspăt înfăţişarea generală este cea pe care a avut-o individul in momentul morţii. In stare

de putrefacţie gazoasa mai mult sau mai puţin înaintată, corpul se umfla, iar mărirea de

volum, provocata de acţiunile gazelor poate stimula dezvoltarea excesiva a ţesutului adipos si

astfel sa inducă in eroare in plus in ceea ce priveşte vârsta reala. In stadiul de mumifiere sau

calcinare aspectul cadavrului nu poate induce in eroare in minus sub raportul vârstei.

La fel ca omul viu, chelia parţiala sau totala, încărunţirea sau albirea parului, nu pot

servi ca element de diferenţiere a marilor perioade ale vieţii.

84 Mina Minovici, “Tratat complet de medicina legala”, vol. II

Pagina 58 din 140


Nu la orice cadavru se observa întreaga varietate a procesului de putrefacţie. Uneori

descompunerea se opreşte imediat după apariţia primelor semne, alteori se opreşte la

jumătatea drumului.

Putrefacţia este influenţata de factori interni si externi. Dintre factorii interni amintim

sexul (cadavrul unei femei putrezeşte mai repede, întotdeauna si oricare ar fi felul morţii),

constituţia (un cadavru mai gras, limfatic se descompune mai repede decât unul slab, uscat

pentru ca putrefacţia este favorizata de abundenta lichidelor in organism), condiţiile

individuale (este vorba de flora microbiana intestinala care, încă din timpul vieţii variază de

la individ la individ). In funcţie de aceste condiţii individuale se poate stabili un diagnostic cu

privire la felul morţii când avem a face cu un cadavru depesat: daca, de exemplu, găsim

trunchiul putrezit iar membrele smulse, amputate, dar in stare de conservare, deducem ca

victima era pe deplin sănătoasa in momentul vieţii; daca insa toate părţile trunchiului prezintă

acelaşi grad de putrefacţie, e un indiciu ca, in momentul morţii, victima era bolnava sau

otrăvita, iar circulaţia postuma s-a stabilit înaintea depesajului.

La moartea subita putrefacţia este mai lenta in timp ce in cazul morţii consecutive

unei boli infecţioase, putrefacţia este deosebit de rapida; si alcoolul este un factor care

accelerează procesul degradării.

Dintre factorii externi influente semnificative asupra procesului o au condiţiile din

mediul înconjurător: temperatura si umezeala, precum si locul unde a fost depus cadavrul.

Astfel, căldura moderata accelerează putrefacţia, pe când cea excesiva duce, dimpotrivă, la

uscare. Frigul întârzie procesul – la o temperatura de 5-80C sub 0, cadavrul rămâne conservat

timp de 10-20 zile. Se ştie ca o cantitate mai mare de lichide organice accelerează putrefacţia;

daca intervine o larga cooperare a umezelii exterioare, aceasta va fi si mai grăbita. Daca insa

pierderea de apa prin deshidratarea normala a cadavrului nu este compensata prin umezeala

exterioara, atunci putrefacţia comuna este repede oprita, făcând loc mumificării.

In funcţie de împrejurări, mediul este reprezentat de sol, aer, apa, gunoi, etc.

Cadavrele expuse la aer putrezesc mai repede decât cele menţinute in lichid – o săptămână de

putrefacţie in aer liber echivalează, la o temperatura egala, cu 2 săptămâni in apa si cu 8

săptămâni in pământ. Gol, cadavrul putrezeşte mai repede decât atunci când este îmbrăcat; un

aer excesiv de uscat va paraliza mersul putrefacţiei comune, deviind-o spre mumificare.

După cum pământul e moale si poros ca nisipul sau tare ca argila, descompunerea va

fi mai grăbită sau mai întârziată; chiar si adâncimea gropii influenţează fenomenul – cu cat

profunzimea e mai mare, deci stratul de deasupra cadavrului mai puţin permeabil pentru aerul

atmosferic, cu atât procesul este mai lent.

Pagina 59 din 140


Daca apa in care se găseşte corpul este îngheţată, cadavrul se conserva pana la

dezgheţ – putrefacţia este cu atât mai rapida, cu cat cadavrul se găseşte mai aproape de

suprafaţa.85 Iarna, un cadavru scos după 10-20 de zile din apa neîngheţată dar a cărei

temperatura nu trece de +2-60C este încă bine conservat. Vara, dimpotrivă, apa având o

temperatura de +18-200C, chiar după numai 5-6 zile, putrefacţia e deja declarata. In apele

curgătoare, corpul fiind neîncetat spălat, este firesc ca procesul de putrefacţie sa fie influenţat.

Intervenţia autorului omorului pentru a distruge, a face de nerecunoscut cadavrul

Cercetarea omorurilor este apreciata ca fiind una dintre activităţile dificile ale

organelor judiciare, cerând pregătirea speciala, perseverenta si pasiune din partea acestora

pentru descoperirea autorului. Aceasta activitate devine, insa, si mai dificila daca nici autorul,

nici cadavrul nu sunt identificate.86

Problema identificării cadavrului poate sa se ivească atât in cazuri de sinucidere,

accident sau moarte subită, însă dificultăţile maxime apar la victimele infracţiunilor de omor.

De cele mai multe ori, autorii se vor folosi de toate mijloacele pentru a induce in eroare

organele de urmărire penală, acestea din urmă trebuind să acorde o atenţie deosebită

principalei urme a infracţiunii – cadavrul – deoarece numai cunoscându-se victima şi relaţiile

sale se poate determina cercul de bănuiţi şi, în final, ajunge la soluţionarea cazului.

În cazul descoperirii cadavrelor dezmembrate, sarcina organelor de cercetare penală

se completează cu aceea a medicilor legişti şi a experţilor care, împreună, trebuie să răspundă

la un set de întrebări suplimentare:

părţile de cadavru descoperit aparţin unuia şi aceluiaşi cadavru?

de ce sex este cadavrul?

cu ce fel de instrument a fost săvârşită dezmembrarea?

după felul dezmembrării poate fi vorba de o practică profesională oarecare sau de

calităţile fizice ale autorului faptei?

la cât timp după moarte a fost săvârşită dezmembrarea?

care dintre leziunile aflate pe cadavru au fost cauzate in timpul vieţii şi care după

moarte?

85 Valentin Iftenie, Medicina legala, Editura Stiintelor medicale, Bucureşti, 2001, p. 5086 Metode, procedee si tehnici de lucru aplicabile in procesul identificării cadavrelor necunoscute – Diana Calapodescu, in Buletin de Criminalistica si Criminologie nr. 1-2/1992, p.59

Pagina 60 din 140


Părţile cadavrelor dezmembrate sunt găsite aproape în toate cazurile departe de locul

omorului. Acest lucru este pe deplin explicabil prin însuşi motivul dezmembrării –

îndepărtarea principalului mijloc de probă reprezentând cadavrul. În astfel de cazuri, locul

omorului ca şi locul dezmembrării cadavrului (care, de obicei, coincid) îl reprezintă, aproape

întotdeauna, locuinţa autorului faptei.

Practica judiciară şi literatura de specialitate evidenţiază faptul că autorii unor

asemenea omoruri cu dezmembrări de cadavre, sunt, de regulă, fie soţul sau rudele victimei,

fie alte persoane cu care acestea au avut relaţii de afaceri, anturaj. În majoritatea cazurilor

omorul se săvârşeşte în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în toate aceste localităţi

este mult mai facilă transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo

persoană.

Mai întâi de toate, trebuie avut în vedere faptul că părţi ale cadavrelor dezmembrate

se descoperă mult mai des în acele puncte care sunt populate si unde pot fi aduse nu doar cu

trenul sau cu automobilul, ci sunt expediate prin poştă sau ca bagaje. În astfel de cazuri nu

trebuie contat pe recunoaşterea celui omorât de către localnici, pentru că în regiunea unde s-

au descoperit părţile din cadavru, nimeni nu cunoştea victima.

A doua particularitate constă în aceea că dezmembrarea cadavrului de către autorul

faptei e legată de multe ori de intenţia de a împiedica stabilirea identităţii persoanei ucise. În

acest scop, autorul faptei nu se limitează doar la dezmembrarea cadavrului în părţi, ci recurge

la distrugerea (de exemplu prin combustionare) a capului victimei sau îl ascunde cu grijă

deosebită departe de alte părţi, străduindu-se să îl facă de nerecunoscut – taie de pe corpul

celui ucis porţiuni de piele cu semnalmentele individuale (aluniţe, cicatrice, tatuaje), îi taie

degetele pentru a împiedica identificarea după amprente, îndepărtează toată îmbrăcămintea de

pe cadavru.

În condiţiile locale87, autorii omorurilor recurg rareori la dezmembrarea cadavrelor,

întrucât condiţiile de locuit (casă separată, parcelă de teren lângă casă, populaţie rară) îi

permit să ascundă cadavrul întreg fără un risc deosebit – de exemplu să-l îngroape în grădină,

în grădina de zarzavat, în grajd sau pur şi simplu sub casă.

Dacă legătura dintre autorul omorului şi victimă era doar aparentă, avea doar caracter

întâmplător, sau lipsea în general, dezmembrarea cadavrului nu este făcută decât cu un singur

scop: să scape autorul faptei de un corp delict periculos. Aşa se întâmplă, de exemplu, când

victima a fost atrasă sau a ajuns întâmplător în locuinţa unui necunoscut, sau a unui om mai

puţin cunoscut şi acolo a fost ucisă. În asemenea condiţii, autorul omorului nu se străduieşte

87 Diana Calapodescu, Teză de doctorat

Pagina 61 din 140


să împiedice stabilirea identităţii persoanei celui ucis şi pentru acest motiv nu ia nici o măsură

în această direcţie. Cu toate acestea, el doreşte neapărat să se descotorosească de cadavru,

ceea ce şi face, fie ascunzându-l în întregime, fie, dacă se poate, dezmembrându-l şi scoţând

părţile sale într-un loc îndepărtat de domiciliul său şi necirculat. Ca o particularitate, reţinem

că dezmembrarea cadavrului în asemenea cazuri nu este însoţită de distrugerea capului şi a

semnelor individuale de pe corpul victimei.

Astfel, cercetarea la faţa locului impune o activitate deosebită din partea celor

îndrituiţi cu soluţionarea cazului, îndeosebi a criminaliştilor şi a medicilor legişti.

Fragmentele provenite de la cadavru (ţesuturi, oase, cartilagii, diferite organe88) sunt

examinate cu multa atenţie pentru a se stabili semnele de violenţă, după care se reconstituie

corpul victimei, urmând ca, ulterior, aceasta să fie identificată.

Alte metode de distrugere a identităţii unui cadavru sunt cele chimice – precum “baia

de acid sulfuric”, în care mai rămân puţine elemente utile reconstituirii figurii persoanei

decedate.

Unii autori amplasează “corpul delict” pe şinele căii ferate, de cele mai multe ori

intenţia lor fiind încununată de succes, datorită vitezei trenului care efectiv spulberă şi

împrăştie rămăşiţele umane pe câţiva metri, făcând aproape de nerecunoscut persoana

respectivă.

În cercetarea omorurilor în cazul în care cadavrele au fost găsite dezmembrate,

înhumate sau nu au fost descoperite decât parţial, deşi exista indicii despre dispariţia lor,

organul de urmărire penală se va conduce după aceleaşi reguli generale, raportându-se însă la

particularităţile acestor cazuri. Scena omuciderii reprezintă fără nici un dubiu, cea mai

importantă acţiune la care un poliţist criminalist sau un medic legist va fi chemat. Clarificarea

circumstanţelor se va face doar după un surplus de tehnici de investigare, obligatoriu făcute

de o echipă complexă, în componenţa căreia locul criminalistului şi al medicului legist au o

valoare deosebita.89

Investigarea criminalistică este o procedură de înalt profesionalism şi de muncă în

echipă, în care rezolvarea cazului, de multe ori, nu ţine doar de gradul de inteligenţă a

investigatorilor în raport cu făptaşii, ci şi de răbdare, antrenament şi experienţă în

interpretarea indiciilor.

88 Revista Criminalistica, nr.5, anul III/septembrie 2001 – “Cazuri dificile. Depesajul criminal”, p. 15-1789 Vl. Belis, sp. cit., p. 411

Pagina 62 din 140


În interpretarea tabloului unei omucideri ar trebui să ţinem cont de trei mari adevăruri

esenţiale: rapiditatea de răspuns este imperativă, orice obiect şi oricine se află în câmp este

considerat un indiciu, securizarea zonei este esenţială.

Ţinând cont de aceste lucruri trebuie reamintit şi faptul că o dată ce corpul a fost

mutat de la locul iniţial sau celelalte indicii au fost recoltate, reconstituirea locului faptei nu

va mai fi deloc fidelă, indiferent de câte eforturi ulterioare şi cât timp va fi consumat.

Problema centrală în omorul cu depesarea cadavrului rămâne identificarea victimei la

care o contribuţie majoră o aduce expertiza medico-legală. Din punct de vedere criminalistic,

vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele respective, interesând eventuale

urme sau caracteristici care să le ateste provenienţa. Se va stabili, de asemenea, modul în care

au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanţa şi locurile în care au fost împrăştiate.

Nu trebuie omisă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea

locului faptei, acestea oferind relaţii cu privire la prezenţa unor persoane străine in zonă,

eventual cu un comportament nefiresc.

În investigarea cadavrelor îngropate, echipa multidisciplinară va fi singura capabilă să

aducă lumină în investigaţie. Vor participa medicul legist, antropologul, odonto-

stomatologul, entomologul, botanistul şi, nu de puţine ori, un numismat, un istoric, un

arheolog. Corpul nu se va extrage rapid din mormânt, iniţial efectuându-se o suită de

fotografii alb-negru şi color, de la nivelul solului dar şi de la înălţime, dacă se poate, aria de

investigare se cartografiază, solul se investighează sistematic şi, mai ales, se preferă lucrul la

lumina zilei. Pentru a se descoperii şi eventualele alte cadavre îngropate în zonă (dacă sunt

indicii) se poate apela şi la detectarea acestora cu dozatoare de metan sau folosind probe luate

de la adâncimi de sol diferite. Ambele metode ajută şi la descoperirea victimelor acoperite de

ciment sau de asfalt.

Corpul victimei va fi examinat doar după ce locul faptei (împreună cu cadavrul) va fi

fotografiat şi schiţat. Se evaluează sexul, rasa, vârsta aparentă, constituţia, culoarea părului şi

a ochilor, cauza prezumată a morţii, timpul scurs de la deces, culoarea sângelui scurs,

înălţimea de scurgere, tipul scurgerii, poziţia şi starea hainelor, existenţa altor fluide

biologice.

Pentru cap se notează: ochii şi gura (poziţia deschis/închis), poziţia capului în raport

cu corpul, culoarea tegumentelor, urmele de fluide biologice, leziuni, corpuri străine,

caracteristicile părului.

Pentru trunchi (torace şi abdomen) se consemnează poziţia trunchiului, existenţa

leziunilor de violenţă, a hainelor, a modificărilor hainelor, a corpurilor străine.

Pagina 63 din 140


Pentru mâini şi picioare s-a impus o tehnică de conservare a leziunilor – inclusiv a

celor de autoapărare – până la momentul efectuării autopsiei: izolarea extremităţilor în pungi

curate de hârtie sau plastic care vor fi închise până la data unor investigaţii corespunzătoare.

Corpul va fi trimis la morgă doar după examinarea completă a locului faptei şi după totala

imprimare pe foto şi schiţe a complexului infracţional. În acelaşi timp, este de reamintit şi

faptul ca trebuie investigat rapid şi suspectul (suspecţii), în căutarea unor modificări care pot

să dispară în timp (semne de agresiune, factori secundari ai împuşcăturii, etc.).

Estimarea timpului trecut de la deces se face prin metode criminalistice sau medico-

legale, obţinându-se însă doar valori orientative care trebuie coroborate cu declaraţiile

martorilor. Acţiunea insectelor în situaţia în care există dubii privind timpul trecut de la

moarte se coroborează cu aceea a plantelor sau a animalelor care pot fi descoperite pe

cadavru. Identificarea decedatului reprezintă una dintre cele mai interesante şi mai tehnice

aspecte ale investigaţiei criminalistice, respectând criterii criminalistice esenţiale: haine,

bijuterii, acte, amprente digitale, labiale, rugale şi folosind fotografii personale, tatuaje,

semne particulare.

Accidente de trafic aerian şi feroviar. Calamităţi naturale. Acţiuni teroriste.

Particularizările cercetării criminalistice în astfel de cazuri

1.3.1. Accidentele de trafic

Accidentul de tren este, cel mai adesea, solitar. Uneori se pot produce catastrofe

feroviare (ciocniri, deraieri, desprinderi de vagoane) toate având un număr mai mare de

victime; în aceste cazuri expertiza medico-legală şi criminalistică se confruntă cu

problematica identificării victimelor, majoritatea prezentând politraumatisme cu rupturi,

zdrobiri de organe şi hemoragii consecutive90. Dintre toate vehiculele, cele cu roţi metalice

(trenul, tramvaiul, dar mai puţin) agaţă victima purtând-o pe mari distanţe, timp în care

corpul este zdrobit, iar fragmente de ţesuturi, organe, oase sunt presărate pe distanţe variabile.

Examenul efectuat de expert la faţa locului este obligatoriu şi în cazul accidentelor de

tren, în scopul stabilirii identităţii victimelor, condiţiilor şi urmelor biologice care permit să

se răspundă la întrebarea dacă victima a fost călcată în timpul vieţii sau post-mortem.

90 Vl.Beliş, sp.cit., p.156

Pagina 64 din 140


Cercetarea evenimentelor aviatice reprezintă o procedură deosebit de complexă în

care se întrepătrund regulile tactice ale cercetării criminalistice cu elemente noi, specifice

domeniului de înaltă tehnologie care este aviaţia, solicitând organului judiciar care efectuează

cercetarea şi urmărirea penală în cauză să interpreteze unitar concluziile unor experţi din

domeniul tehnic, medical, medico-legal, psihologic, cât şi din domeniul altor specialităţi, a

căror activitate în derularea cercetării e esenţială în stabilirea adevărului în astfel de cauze.

Una dintre problemele importante ale cercetării acestor evenimente o constituie

identificarea cadavrelor sau a fragmentelor de cadavre, ce implică efortul unei echipe

complexe alcătuită din procuror, medic legist, criminalist, medic stomatolog, antropolog şi

psiholog91. Rolul psihologului se va putea observa în relaţia dintre rudele victimelor şi echipa

de cercetare care le va solicita acestora să participe la identificarea cadavrelor sau a

fragmentelor de cadavru, atunci când acest lucru este util şi posibil. Psihologul va putea

pregăti rudele sau prietenii victimelor în vederea participării la vizionarea cadavrelor pentru

recunoaştere, micşorând şocul psihic al unui astfel de moment şi putând să culeagă date şi

informaţii utile identificării cadavrelor.

Activitatea începe chiar în momentul descoperirii victimelor la faţa locului92, fiind

deosebit de important a descrie detaliat în procesul verbal de cercetare şi a fixa prin

fotografiere, poziţia şi îmbrăcămintea cadavrului, eventualele semne particulare, anatomice,

prezenţa unor înscrisuri sau acte de identitate, existenţa unor bijuterii sau efecte personale

capabile să ducă la recunoaşterea cadavrului. Fragmentele de cadavru sau cadavrele

neidentificate trebuie să poarte acelaşi indicativ de ambalare cu efectele, lucrurile sau actele

găsite în imediata apropiere a cadavrului, putând aparţine acestuia. Se recomandă ca, în

situaţia unui cadavru sau fragment de cadavru înconjurat la mică distanţă de obiecte ce

aparţin în mod evident mai multor persoane, aceste lucruri să fie ambalate separat de cadavru

şi să poarte indicativul zonei din care au fost ridicate.

În prima etapă a identificării – realizată tot în câmpul de cercetare – are loc descrierea

şi fixarea prin fotografiere a locului unde s-au descoperit decedaţii, examinarea medico-legală

externă a acestora cât şi ridicarea tuturor obiectelor, actelor, înscrisurilor şi articolelor de

îmbrăcăminte şi încălţăminte care pot permite prin examinarea şi compararea cu datele “ante

mortem” identificarea cadavrelor.

A doua etapă este complexă, cuprinzând expertiza medico-legală asupra corpurilor

sau fragmentelor rămase, care va trebui să stabilească felul şi cauza morţii, descrierea şi 91 George Bălan – Elemente de teorie şi practică criminalistică în cercetarea evenimentelor aviatice, Rev. de Criminologie şi Criminalistică nr.1/199992 merli Silvio, Identification of air crash victims (Zachia, 1969, p.44, 441)

Pagina 65 din 140


explicarea mecanismelor de producere a leziunilor suferite de victime, raportul de cauzalitate

dintre aceasta şi deces, stabilirea răspunsurilor legate de identificarea cadavrelor. Prin

examene medicale complexe se va stabili grupa sanguină, A.D.N., se vor face cercetări

antropometrice, examene histologice, cercetarea stomatologico-dentară a dentiţiei. Dacă este

posibil, se va proceda şi la vizionarea cadavrelor de către membrii familiei sau prieteni, a

obiectelor de îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte lucruri personale, prin compararea listei de

pasageri şi diagramei ocupării locului în aeronavă.

În cazul catastrofelor aeriene soldate cu dispariţia sau decesul echipajelor şi

pasagerilor, cetăţeni ai altui sau altor state se recomandă a se utiliza metodologia de

identificare stabilită de INTERPOL, respectiv “Desaster Victim Identification” (D.V.I.).

conform acesteia, se vor folosi cele două tipuri de formulare “Ante Mortem” şi “Post

Mortem” care vor fi comparate, iar apoi, în vederea completării de identificare, se vor uni

într-un dosar în aşa fel încât marginea dreaptă a formularului AM să fie continuată în

marginea stângă a formularului PM iar rubricile de corespondenţă să fie uşor de verificat

pagină cu pagină. Concluziile întregii activităţi de identificare se vor materializa într-un

certificat, care va încheia raportul final întocmit pe baza datelor obţinute şi comparate.

1.3.2 Probleme privind identificarea victimelor în cazul cutremurelor majore

Şi în caz de catastrofe sau calamităţi, identificarea victimelor este o operaţie

laborioasă şi adesea neplăcută, dat fiind consecinţele pe care le produc astfel de evenimente şi

la care, în funcţie de anvergura lor, participă forţe însemnate. În cursul salvării

supravieţuitorilor şi a înlăturării consecinţelor dezastrului trebuie avute în vedere şi unele

reguli care să nu împiedice identificarea victimelor ci, dimpotrivă, să o faciliteze. Este

evident că pentru a lucra organizat şi cu operativitate trebuie să existe un plan prestabilit care

va fi pus în practică de colectivul care va organiza operaţiunile. Acesta trebuie să prevadă,

printre altele, şi materialele93 necesare pentru echipele care vor acţiona nemijlocit pentru

identificarea victimelor, cum sunt:

materiale de protecţie pentru personalul respectiv (costum special de protecţie, cizme

de cauciuc, şorţ sau halat, mănuşi de protecţie, mască de gaze, cască de protecţie, lanternă,

substanţe dezinfectante);

materiale speciale pentru prelevarea de diferite probe de la victimă, ca: trusă pentru

prelevarea amprentelor papilare, materiale pentru prelevarea şi examinarea amprentelor

93 Rev. Criminalistica, nr. 1/1999, p.22 Lector univ. Florin Ionescu, Col.(r ) Valeriu Manea.

Pagina 66 din 140


dentare, etichete cu numere pentru marcarea individuală a victimelor, săculeţi din plastic

pentru prelevarea unor eşantioane de la victimă;

materiale pentru reconstituirea fizionomiei victimei, atunci când se impune acest

lucru;

aparate de fotografiat şi materiale fotosensibile adecvate, precum şi camere de

videofilmare.

Acţiunile de mai mare anvergură se desfăşoară, de regulă, în marile aglomerări urbane

care au adesea cel mai mult de suferit în cazul producerii unui asemenea eveniment.

De acum este absolut necesar, mai ales în această situaţie de forţă majoră, să se

respecte anumite reguli pentru a uşura operaţiunile de identificare, dintre care le vom aminti

pe cele mai importante:

personalul – cu diferite specializări – trebuie să fie constituit în echipe complexe şi

repartizat să acţioneze la unul din imobilele care au avut de suferit şi unde există victime;

asigurarea pazei perimetrului în care se lucrează, pentru a se evita pătrunderea

curioşilor şi a eventualilor răufăcători care sunt nelipsiţi în asemenea împrejurări;

concomitent trebuie să se ia masuri pentru acordarea urgentă a primului ajutor

eventualilor supravieţuitori care sunt răniţi;

victimele trebuie grupate, fie la faţa locului, fie într-un loc anume destinat, pe

imobilele care au suferit avarii. Amestecarea victimelor de la un imobil la altul provoacă mari

daune în procesul de identificare, deoarece cunoştinţele victimelor, rudele, prietenii, vecinii

supravieţuitori nu vor avea acces imediat pentru a face eventualele recunoaşteri ale

persoanelor respective;

se va trece apoi la reconstituirea fizionomiei victimelor care au suferit desfigurări,

după procedurile cunoscute în asemenea cazuri;

executarea fotografiilor de identificare din faţă şi profil, precum şi a întregului corp

pentru a releva eventualele anomalii pe care persoana respectivă le avea în timpul vieţii;

prelevarea amprentelor papilare şi a celor dentare, precum şi a tuturor celorlalte

semnalmente care pot căpăta ulterior relevanţă în procesul de identificare. Desigur, atunci

când se va utiliza în mod curent identificarea după ADN, recoltarea unor fragmente osoase va

fi inevitabilă. De altfel, considerăm că este imperios necesar să se utilizeze formularul tip

existent destinat conservării unor astfel de situaţii, comun pentru persoanele dispărute,

persoane cu identitate necunoscută şi cadavre neidentificate, care a fost adoptat la

recomandarea O.I.P.C. – Interpol94, atât de ţara noastră cât şi de alte numeroase ţări.

94 Vl. Beliş, sp. cit. p.

Pagina 67 din 140


Exactitatea datelor consemnate trebuie să fie ireproşabilă, atât pentru uzul propriu, dar şi în

cazul schimbului de informaţii cu alte ţări, atunci când printre victime s-ar afla şi cetăţeni

străini a căror identificare nu se poate face pe plan intern.

Este necesară şi, mai ales utilă, prelevarea de la victime a unor eşantioane şi obiecte

precum eşantioane din îmbrăcămintea care a fost găsită asupra lor, inele, lănţişoare şi ale

bijuterii, diferite obiecte descoperite în buzunarele îmbrăcămintei. Trebuie remarcat faptul că

numeroase victime ale cutremurului din 1977 au fost identificate pe baza unor asemenea

obiecte şi ale inscripţiilor încrustate în interiorul inelelor pe care le purtau. 95 Toate aceste

materiale se introduc în săculeţe care să poarte acelaşi număr cu cel atribuit corpului victimei

ca şi alte fotografii de identificare executate. Desigur, nerespectarea cu stricteţe a acestor

numerotări poate provoca mari încurcături în procesul de identificare. Ele trebuie pregătite de

asemenea manieră încât să nu-i şocheze pe cei care urmează să facă ulterior identificarea.

Dat fiind faptul că în asemenea cazuri operaţiunile de căutare a supravieţuitorilor sau

de înlăturare a efectelor dezastrului continuă, este mai greu de admis că operaţiunile de

identificare se pot face chiar la faţa locului. Drept urmare, victimele sunt transportate într-un

loc anume destinat, unde victimele vor fi aşezate aşa cum s-a mai precizat.

Dacă procesul de identificare decurge anevoios, temperatura mediului ambiant este

foarte ridicată şi există pericolul declanşării unei epidemii, atunci, cu aprobarea autorităţilor

competente, victimele pot fi înhumate, având în vedere ca pe crucile mormintelor să se

inscripţioneze exact numărul care a fost dat corpului victimei, care să corespundă cu cel de pe

fotografii şi de pe săculeţele cu eşantioane prelevate.

În continuare, procesul de identificare poate decurge în felul următor: într-una sau mai

multe încăperi cu rafturi, mese şi scaune se aşează săculeţii cu eşantioane prelevate de la

victime, albume cu fotografiile de identificare (toate având aceleaşi numere corespunzătoare

de pe corpurile victimelor), precum şi aparate de vizionare a videocasetelor realizate. Toate

aceste materiale se aşează strict pe imobilele unde au fost descoperite victimele. Apoi se

anunţă prin mass-media organizarea acestui centru, astfel ca, cei interesaţi, să poată veni

pentru a face identificările. Este absolut necesar a preciza că procesul de identificare se face

cu formalităţile prevăzute de legislaţia noastră. Ulterior, trebuie ca, la nivelul unui eşalon

special, să fie întocmită o listă a tuturor persoanelor dispărute în dezastru şi, atunci când este

cazul, să se întocmească fişa cu datele persoanei dispărute. Pe măsură ce se fac identificări,

desigur, numărul de pe cruce se transformă într-un nume care constituie şi manifestarea unui

simţământ de pietate faţă de cel dispărut.

95 Revista Criminalistica nr.1/1999, p. 23

Pagina 68 din 140


1.3.3 Acţiunile teroriste

Creşterea spectaculoasă înregistrată în domeniul infracţionalităţii internaţionale

reprezintă una dintre cele mai semnificative şi mai alarmante tendinţe ale timpului nostru.

Chiar dacă înainte de a fi desfiinţate controalele de frontieră între ţările membre ale Uniunii

Europene, crima organizată atinsese multe graniţe naţionale.

Atât de mult crescuse nivelul activităţilor infracţionale transfrontiere, încât azi Europa

este confruntată cu un echivalent modern al celor zece plăgi biblice, constând în tot atâtea

plăgi ale planetei: comerţul cu droguri, frauda, traficul cu arme, contraafacerile ăi pirateria,

contrabanda cu ţigări, prostituţia, emigrarea ilegală, furtul de maşini, traficul ilegal de deşeuri

şi, în sfârşit, terorismul.

Terorismul este o acţiune infracţională deosebită, o mână criminală care ţine şi

manevrează o telecomandă aducătoare de catastrofe.96 Pentru a controla şi a stopa acest

fenomen este necesară antrenarea de echipe specializate în această direcţie şi pregătirea din

timp a logisticii necesare unor astfel de intervenţii. Toate aceste indicaţii se găsesc în

“Manualul pentru identificarea victimelor în catastrofe” ale cărui recomandări au fost

adoptate la a 53-a Întrunire a Adunării Generale a Interpol, care a avut loc în 1984, la

Luxemburg. Recomandarea iniţială a Interpol este aceea ca în fiecare ţară să se organizeze o

Comisie pentru identificarea victimelor în catastrofe.

În activitatea sa, această comisie va trebui să aibă în vedere că intervenţia organelor

abilitate realizează o activitate multidisciplinară, care are succes numai dacă este pregătită

riguros.

Metoda generală de lucru constă în obţinerea şi compararea datelor ante-mortem

(AM) şi post-mortem (PM). Acestea sunt specificate pe formulare tipizate de culoare galbenă

(pentru datele ante-mortem) şi de culoare roz (pentru datele post-mortem), aceste date se

referă la obiectele personale găsite la faţa locului şi fragmentele de cadavru examinate.

Datele necesare completării formularelor AM pentru identificarea victimelor sunt

adunate, conform recomandărilor Interpol, de către ofiţerii de poliţie. Strângerea datelor de la

aparţinători se efectuează în unele ţări (de exemplu Belgia) de către organele de Cruce Roşie,

membrii lor dispunând şi de timpul şi de experienţa necesară unui astfel de demers. Există

fişe aparte referitoare la actele medicale sau stomatologice, privind caracteristicile

96 v. Panaitescu, M. Nazat, M. Roşu, Referatul “Identificarea victimelor în catastrofe” prezentat la prima sesiune de comunicări ştiinţifice în domeniul psiho – criminalisticii, Rm. Sărat, 1997

Pagina 69 din 140


îmbrăcămintei, ale obiectelor, în privinţa actelor de identitate, a bijuteriilor, a semnalmentelor

pentru identificare, a datelor stomatologice.

Avantajul acestor fişe este că fiecare dintre caracteristicile unui indiciu util în

identificare are un număr de ordine în dreptul căruia sunt consemnate cele mai frecvente

forme de manifestare a acestuia. De exemplu la numărul de ordine 47 este menţionată hârtia

cu 2 caracteristici: mărimea şi forma, codificate 01, respectiv 02. În dreptul codului 01 se

consemnează următoarele caracteristici având în dreptul lor câte un pătrat, toate pătratele

fiind numerotate de la 1 la 6. În acest fel specificarea hârtiei poate fi consemnată şi, la nevoie,

transmisă prin indicativul 47.01.1.

În cea ce priveşte fişele roz (PM) care se referă la identificarea victimelor, acestea

cuprind date care sunt completate pe de-o parte de criminalişti (acelea referitoare la obiectele

personale, îmbrăcăminte, acte de identitate, bijuterii, etc), iar pe de altă parte datele medico-

legale şi odontostomatologice, care vor fi completate de specialiştii respectivi. Sistemul de

codificare este identic cu acela din formularele AM.

Menţionăm că atunci când fişele AM şi PM sunt completate ele pot fi uşor decodate

deoarece sunt numerotate identic în ambele sensuri. De exemplu, fişele referitoare la datele

odontostomatologice sunt numerotate P2.

Schema de organizare a aparatului de comandă este redată în schema 1.

Este necesar cât mai rapid cu putinţă, să fie desemnat conducătorul – şef al operaţiunii

(provenind dintre organele de anchetă şi cercetare) care va avea următoarele atribuţii:

coordonarea salvării persoanelor rămase în viaţă şi a strângerii obiectelor personale

ale acestora;

coordonarea problemelor legate de identificarea cadavrelor;

cercetarea cauzelor calamităţii;

formularea concluziilor pe baza datelor strânse de la diferite niveluri avute în

subordine.

În toate aceste activităţi el va fi ajutat de şeful pentru comunicaţii, de şeful

operaţiunilor de salvare şi de un şef pentru identificarea victimelor. Operaţiunile de salvare

trebuie să înceapă cât mai curând cu putinţă, după aflarea primelor date în legătură cu

evenimentul produs.

Şeful operaţiunilor de salvare va organiza salvarea victimelor aflate în viaţă, va

anunţa toate spitalele din zonă şi va asigura ambulanţe cu personal necesar. Coordonarea

centrului de comunicaţii va intra în atribuţiunile Poliţiei care va asigura organizarea şi

Pagina 70 din 140


funcţionarea acestuia. Pe lângă sistemele de comunicaţie radio şi telex, centrul va trebui dotat

cu xeroxuri, computere şi translatori.

Toate informaţiile care vor fi furnizate presei vor fi avizate de şeful centrului.

De asemenea, este numit un coordonator al cercetării la faţa locului. El va asigura:

securitatea locului faptei, delimitarea acestuia, punctele de acces, persoanele care au dreptul

să intre în acest perimetru.

După expedierea ultimului supravieţuitor, el poate coordona activitatea tehnicienilor

care investighează cauza accidentului, precum şi echipele care încep activitatea de

identificare a victimelor.

Grupul tehnic şi grupul de identificare vor avea la dispoziţie grila după care îşi vor

desfăşura activitatea.

Şeful operaţiunilor de identificare a victimelor va avea la dispoziţie cele două tipuri

de formulare AM şi PM. În subordinea lui se află Secţia pentru persoane dispărute şi echipele

de cercetare la faţa locului. Compartimentul de persoane dispărute este format dintr-o

subsecţie a datelor AM şi o subsecţie a datelor PM.

Personalul Subsecţiei AM este format din criminalişti care vor completa în

formularele AM datele AM obţinute de la aparţinătorii, doctorii şi dentiştii de familie ai

persoanelor dispărute.

Dosarele AM sunt aranjate în ordinea alfabetică a numelor persoanelor dispărute.

Aceste date se pun în acord cu datele obţinute de la Punctul de control al victimelor .

Descoperirea cadavrelor începe după ce au fost evacuate toate persoanele aflate în viaţă. În

sarcina Coordonatorului activităţii de cercetare la faţa locului intră:

marcarea cadavrelor şi a fragmentelor de cadavru, care se realizează de către echipele

de cercetare; în dreptul fiecărui cadavru se pune un semn vizibil, iar pe braţul sau pe piciorul

cadavrului se pune numărul de ordine al acestuia;

acest număr este consemnat pe harta grilă şi pe fişele B;

obiectele personale situate la distanţă mică de cel mai apropiat cadavru se pun în saci

separaţi de plastic, pe care se notează numărul cadavrului, iar apoi se aşează pe acesta;

echipele vor lucra la lumina zilei, în ture de două-trei ore;

marcajele efectuate sunt fotografiate;

se organizează un punct de depozitare a sacilor cu cadavre, fragmente de cadavre şi

obiecte găsite.

Activitatea medico-legală se desfăşoară de regulă la Institutul medico-legal, unde se

organizează o secţie medico-legală.

Pagina 71 din 140


În cadrul acesteia, o echipă specială va împiedica pătrunderea persoanelor

neautorizate. O altă echipă va asigura fluxul cadavrelor. De regulă, ea trebuie condusă de un

ofiţer de poliţie. În atribuţiile ei intră primirea şi înregistrarea sacilor cu cadavre.

O altă echipă specială de date PM va centraliza toate datele PM.

Echipa de fotografi PM va efectua fotografii pentru fiecare caz în parte. De asemenea,

este asigurată colaborarea cu echipa care realizează amprentarea PM.

Echipa medico-legală pentru cercetarea PM va completa fişele PM asigurând:

examenul extern al cadavrului, la care colaborează cu specialistul criminalist;

examenul intern în vederea stabilirii cauzei morţii şi a descoperirii eventualelor

leziuni necesare identificării (fracturi vechi, implante, urme ale unor tratamente anterioare,

proteze, etc.);

echipa de fotografii şi echipa medico-legală colaborează la efectuarea fotografiilor de

ansamblu şi de detaliu;

asigură prelevarea de probe pentru examenele de laborator (grupă de sânge,

alcoolemie, testarea carboxihemoglobinei, examene odontostomatologice, efectuarea de

radiografii).

Echipa de odontostomatologie PM este formată de regulă din trei stomatologi. La

nevoie poate executa fotografiile de specialitate cu un aparat portativ. De asemenea

recoltează piese deonto – maxilo – mandibulare necesare.

În urma cercetărilor efectuate, consemnează toate datele obţinute în formularele J.

Secţia dosare PM va strânge toate documentele PM.

Centrul de identificare adună documentele AM şi PM de la respectivele Secţii de

dosare pentru a fi completate. Secţia de dosare IN va dispune de seturi de documente AM şi

PM. Activitatea acesteia are loc până se întocmeşte o listă completă şi definitivă a victimelor

şi până când toate datele PM asupra corpurilor neidentificate sunt consemnate la fiecare

dintre acestea.

Această secţie va întocmi un DOSAR AM (în care persoanele dispărute sunt

consemnate în ordine alfabetică) şi un DOSAR PM (în care cadavrele găsite sunt trecute în

ordinea numerelor care le-au fost atribuite în etapele precedente).

În acelaşi timp, subsecţia Dosare va clasifica materialul ce va fi supus identificării în

grupe distincte având drept criteriu pentru acestea: sexul, rasa şi vârsta (care este apreciată în

limite foarte largi: până la 15 ani, 15-70 ani şi peste 70 de ani).

La sfârşitul comparaţiilor efectuate între datele AM şi PM cazurile trebuie clar incluse

într-una din următoarele grupe: precis identificate, identificare certă şi cazuri eliminate.

Pagina 72 din 140


În continuare, toate aceste materiale sunt consemnate succesiv în diagrame de

eliminare, diagrame complete şi diagrame finale. Scopul respectării acestei succesiuni în

elaborarea diagramelor este acela de a elimina pe parcursul completării lor, mai întâi

cadavrele precis identificate şi apoi de a le identifica pe celelalte pe baza unor criterii care, în

ansamblul lor, pot fi incomplete.

Pe parcursul întocmirii acestor diagrame sunt reanalizate şi recomparate toate

fotografiile, amprentele, fişele cu caracteristicile obiectelor găsite asupra victimelor şi în

imediata apropiere a acestora, toate datele medico-legale şi stomatologice.

Pentru a facilita şi grăbi realizarea tuturor acestor obiective se apelează la utilizarea

computerelor. Această din urmă facilitate presupune antrenarea prealabilă nu doar a

tehnicienilor care le manipulează, dar şi a medicilor legişti, odontostomatologilor şi a

criminaliştilor, care participă în diferite etape ale identificării. După ce toate diagramele de

mai sus sunt întocmite, se organizează şedinţe de punere de acord asupra rezultatelor obţinute

în ceea ce priveşte identificarea, şedinţe la care participă toţi specialiştii care au avut un aport

la realizarea unui set de cazuri.

În acest manual sunt prevăzute, de asemenea, şi unele indicaţii cu privire la

colaborarea internaţională pe care trebuie să o realizeze coordonatorii întregii operaţiuni de

identificare a originii victimelor respective.

De asemenea, sunt prevăzute şi prevederile internaţionale referitoare la transportul

cadavrelor, documentele care le însoţesc şi listele cu dotările şi personalul necesar în astfel de

situaţii.

Coroborând toate datele s-a ajuns la următoarele concluzii cu valoare de propuneri

practice:97

necesitatea ca specialiştii din România să depună toate eforturile în vederea însuşirii

metodelor de lucru acceptate de Interpol şi adoptate de toate ţările în vederea identificării

victimelor în catastrofe şi calamităţi;

aplicarea acestor norme şi pentru identificarea cadavrelor sau a fragmentelor de

cadavru descoperite izolat;

alcătuirea unei lucrări de sinteză de către specialişti în acest domeniu (aparţinând

Parchetului General, IML, IGP) şi prezentarea acesteia organelor guvernamentale, în vederea

acceptării ei ca document unic cu validitate generală pe întreg teritoriul României;

97 V. Panaitescu, M. Nazar, M. Roşu, sp. cit., p. 62

Pagina 73 din 140


antrenarea unui număr minim de specialişti (procuratori, medici legişti, ofiţeri de

poliţie) astfel încât în toate judeţele, la nivelul Parchetului General, IML, IGP să fie formate

din timp echipe de specialişti pregătite să intre în acţiune în caz de necesitate;

asigurarea logisticii necesare pentru toate compartimentele specializate care sunt

solicitate în identificare;

redactarea unor îndrumare multiplicate într-un număr corespunzător de exemplare,

care să conţină toate instrucţiunile, metodele şi tehnicile de lucru în identificare şi care să fie

din timp puse la dispoziţie echipelor constituite;

stabilirea exactă a atribuţiilor fiecărei instituţii abilitate să participe la procesul de

identificare;

asigurarea logisticii necesare salvării şi internării în spitale, în vederea aplicării

tratamentelor necesare victimelor care au fost găsite în viaţă;

constituirea unor structuri de control, de organizare şi de conducere, ai căror membri

să fie în permanenţă pregătiţi să coordoneze activitatea complexă de identificare a victimelor

în orice regiune a ţării;

pregătirea cadrelor de odontostomatologi de către IML şi Facultatea de Stomatologie

din Bucureşti, apelându-se la experienţa colegilor din alte ţările străine, în aşa fel încât în cel

mai scurt timp posibil să se dispună de minim 2-3 specialişti în acest domeniu în fiecare

judeţ.

O problemă destul de complicată este ridicată de identificarea cadavrelor necunoscute

provenite din catastrofele feroviare şi navale care produc cazurile cele mai complicate, prin

numărul mare al victimelor şi prin condiţiile grele de identificare. La cele aeriene, datorită

numărului mai mic al victimelor şi al tabelului de bord obligatoriu, identificarea acestora se

poate face mai uşor.

În cazul catastrofelor feroviare însă, în care nu există o evidenţă precisă şi numărul

victimelor este mare, unul din lucrătorii poliţiei sau o echipă specială va fi însărcinată cu

sortarea cadavrelor în vederea identificării ulterioare.

Necesitatea unei strânse colaborări între Criminalistică şi Medicina legală

Ca disciplină medicală de sinteză, având drept scop sprijinirea competentă a justiţiei,

medicina legală asigură în mod permanent legătura dintre corpul medical şi societate,

realizând concomitent o gândire ce serveşte viitorului specialist la evaluarea critică şi

Pagina 74 din 140


înţelegerea complicaţiilor pe care întreaga sa activitate le poate avea pe tărâm juridic, social,

economic sau educativ, contribuind astfel la fundamentarea psihologiei medicale şi

reflectarea personalităţii medicului în valorile sociale.

Una dintre trăsăturile esenţiale ale medicinii legale este caracterul său de

interdisciplinaritate, care presupune utilizarea cunoştinţelor tuturor specialităţilor medicale în

folosul ştiinţelor medical juridice, ceea ce îi conferă caracterul unei discipline de sinteză.98

Medicina legală este deci o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele sale în

slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite

precizări cu caracter medical – biologic. Această disciplină stabileşte o punte de legătură între

gândirea juridică şi gândirea biologică. Cea dintâi, precisă şi concisă, încadrată fiind de

textele legilor, se asociază cu cea de-a doua (care este uneori mai puţin rigidă şi sigură) în

interesul servirii societăţii.

Prin natura profesiei sale, juristul are datoria de a administra şi interpreta probele. Dar

pentru a interpreta, el trebuie în primul rând să cunoască valoarea probată a acestora.

Progresul ştiinţelor medicale a impus proba medico – legală drept una dintre cele mai

relevante în aflarea adevărului.99

În legătura sa cu Criminalistica, medicina legală pune la dispoziţia acesteia tehnici

eficiente în domeniul biologic (biocriminalistica, concluziile juristului bazându-se, în mare

măsură, şi pe expertiza medico-legală).

Din însuşi denumirea ei reiese că Medicina Legală este o disciplină medicală care are

conexiuni cu ştiinţele juridice. Încă de la începuturile ei, medicina legală şi-a pus cunoştinţele

sale în slujba justiţiei, evaluând în paralel cu evoluţia dreptului, căruia i-a pus la dispoziţie

datele cele mai recente de care a dispus în fiecare etapă a dezvoltării medicinii şi biologiei.100

În acest context trebuie subliniat că dezvoltarea medicinii legale s-a făcut paralel cu

dezvoltarea medicinii generale şi perfecţionarea normelor de drept, a normelor procedurale

care reglementează probaţiunea judiciară. De aceea, este unanim acceptat că dezvoltarea

istorică a ambelor domenii (medicina legală şi ştiinţele juridice) a fost şi este în strânsă

conexiune. Tocmai de aceea, legislaţia în vigoare precizează că Medicina Legală ajută

organele judiciare în stabilirea adevărului prin expertize, noi expertize, constatări şi alte

lucrări medico – legale.

98 V. Beliş, Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 1199 V. Astărăstoae, C. Grigoriu, C. Scripcaru, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Editura “Contact International”, Iaşi, 1993, p. 5100 Vl. Beliş, sp. cit., p. 11

Pagina 75 din 140


Ca şi în Criminalistică, activitatea medico – legală se desfăşoară pe cadavre, persoane,

corpuri delicte, expertul punând la dispoziţia justiţiei date ştiinţifice, obiective, referitoare la

starea sănătăţii, vătămarea unei persoane şi moartea omului. În cazurile de omor, alături de

procuror şi de criminalişti, medicul legist este prevăzut încă din prima fază a cercetărilor. La

cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente

exterioare sau după resturi osoase, asistăm la întrepătrundere a celor două ştiinţe.101 Prof. Dr.

Mina Minovici a obţinut în anul 1909, pe baza cercetărilor proprii, primele rezultate cu

descoperirea infractorilor după urmele de mâini.102 Este semnificativ în acest sens un citat din

lucrările lui Mina Minovici: “Medicina Legală furnizează acele elemente necesare

judecătorului pentru a-şi fixa convingerile în darea hotărârilor cu putere de lege”.

Actul medico-legal este un act ştiinţific fundamentat pe toate datele obiective de care

expertul dispune în etapa respectivă. El constituie o probă care concură la formarea

convingerii intime a organelor judiciare asupra adevărului, contribuind prin aceasta la lupta

contra infracţiunilor care au ca obiect persoana umană. Expertiza medico-legală este solicitată

de justiţie pentru ca în funcţie de cazul expertizat să participe la rezolvarea celor patru

elemente care constituie infracţiunea (obiectiv, subiectiv, latura obiectivă şi latura

subiectivă).

Realizarea acestei activităţi complexe presupune munca în echipă, colaborarea dintre

medicul legist, organele de poliţie şi organele judiciare. În relaţia sa cu organele de justiţie şi

de poliţie, expertul medico-legal îşi păstrează însă independenţa103 în sensul că răspunde la

toate întrebările formulate de acestea, fără ca prin atitudinea sa să se transforme într-un

auxiliar al justiţiei.

Faţă de importanţa expertizei medico-legale în soluţionarea cauzei corecte, este

necesar ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităţilor, de însuşi medicul

anatomopatolog care a participat la cercetarea la faţa locului.104

Examinarea necropsică105 se efectuează de medicul legist împreună cu procurorul

criminalist care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu

asupra cazului cercetat, ştie ce trebuie să solicite în plus de la expertiza medico-legală, mai

ales în cazurile în care apar dificultăţi în stabilirea diagnosticului etiologic juridic al

decesului.

101 E. Stancu, sp. cit., p. 16102 E. Stancu, sp. cit., p. 25103 Vl. Beliş, sp. cit., p. 13104 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, “Medicina legală”, Editura Didactică şi Petagogică, 1970, p. 82 - 83105 E. Stancu, sp. cit., p. 523

Pagina 76 din 140


Identificarea cadavrelor necunoscute, accidentele, catastrofele aeriene, cutremurele,

acţiunile teroriste, problema recunoaşterii persoanelor decedate, sunt situaţii ce reclamă

folosirea de metode specifice a căror elaborare reprezintă rolul unei strânse colaborări dintre

Criminalistică şi Medicina Legală.

Identificarea după amprente papilare în cazul cadavrelor necunoscute şi a persoanelor

aflate în cartoteca poliţiei

3.1 Tehnici de amprentare a cadavrelor

Dactiloscopia se preocupă cu studiul urmei care a revoluţionat identificarea persoanei,

înlocuind sistemul antropometric.

Identificarea “judiciară” a persoanelor a apărut ca preocupare şi necesitate încă de la

cercetarea primelor acte ostile societăţii organizate pe baze statale acte care concretizau

morala societăţii respective şi încălcau regulile de comportare stabilite de ea.

În România, primele descoperiri după numărul liniilor papilare au fost făcute de către

prof. Nicolae Minovici.106

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă

posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute.107 Aceasta se poate efectua (mai rar) prin

compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă,

copii).108 Frecvent însă, identificarea se face pe baza examenului comparativ dintre desenele

papilare ale victimei şi impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de

persoana dispărută (domiciliu, reşedinţă, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz

personal. Dacă se descoperă un cadavru necunoscut, acesta se amprentează şi, dacă a avut

vreodată a face cu Justiţia, este repede identificat.

Când moartea este recentă, pulpa decedatului nu suferă modificări atât de importante

încât să împiedice luarea impresiunilor digitale asemeni practicii pe viu. După un număr de

câteva zile însă, variabil cu mediul exterior (anotimp, temperatură) ţesuturile se deshidratează

şi în special ţesutul celular subcutanat îşi pierde cea mai mare parte din apă; se formează cute

106 Dr. Valentin Sva – descrie pe larg etapele evoluţiei dactiloscopiei în România în lucrarea “Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciară”, Bucureşti, 1932107 E. Stancu, sp. cit., p. 112108 C. Ţurai, C. T. Leonida, “Dermatoglifologia. Amprente palmo-papilare”, Bucureşti, Ed. Medicală, 1979

Pagina 77 din 140


în pulpă făcând aproape imposibilă utilizarea impresimilor luate direct.109 Mumificarea,

rigiditatea cadaverică şi deshidratarea determină anumite particularităţi procesului de

amprentare a cadavrelor, diferit de cel normal, aplicat persoanelor vii. Când cadavrul este

găsit în loc uscat, degetele i se usucă şi devin tari, cărnoase iar dacă, dimpotrivă, este găsit în

apă, ţesuturile se friabilizează, se umplu cu lichid, iar epiderma apare fragilă şi zbârcită.

În asemenea situaţii se recurge la metode speciale de amprentare. Se execută, de

regulă, un mulaj cu plastilină specială, de dentist, în locul amprentării propriu – zise. De

asemenea, desenele papilare se pot fixa şi cu ajutorul aparatului foto, fiecare deget

fotografiindu-se separat. O altă soluţie – neagreată însă de majoritatea practicienilor – este

examinarea liniilor papilare direct pe deget şi clasificarea lor fără o amprentare propriu – zisă,

ţinând seama de ordinea inversă a liniilor papilare în raport cu impresimile. Acest procedeu

este însă foarte riscant, putând genera erori.110

Rigiditatea cadaverică acţionează asupra articulaţiilor şi împiedică răsucirea

degetelor. Când aceasta face mai dificilă luarea impresimilor digitale, se fac mişcări forţate

de flexiune şi extensie atât la articulaţia pumnilor, cât şi asupra oaselor metacarpiene.

Dacă nu se reuşeşte astfel, se recomandă introducerea mâinilor şi antebraţelor

cadavrului timp de 10 – 15 minute într-un vas cu apă caldă. După ce rigiditatea a fost

înlăturată, se procedează la luarea impresiunilor digitale cu acelaşi material ca şi la

persoanele vii, cu deosebirea că în loc să se rotească degetele pe placă, stratul necesar de tuş

se aplică cu ruloul pe degete. Înainte de aplicarea tuşului, trebuie să se şteargă degetele

cadavrului cu un tampon de vată îmbibată în benzină. După aceea, se iau cartonaşe

dreptunghiulare, cu dimensiuni aproximativ egale cu ale spaţiului rezervat pentru un deget pe

fişa dactiloscopică, şi se fixează în lingura de amprentat cadavre.111 Pe câte un cartonaş se

rulează, într-un singur sens, fiecare deget, operaţiune făcută cu multă grijă pentru a nu se

îmbâcsi impresiunile cu tuş sau pentru a nu fi mişcate sau neclare. Cartonaşele cu

impresiunile obţinute se lipesc pe spaţiile corespunzătoare amprentelor fiecărui deget din fişa

dactiloscopică. Pentru aceasta trebuie să se noteze din timp pe spatele fiecăruia denumirea

mâinii şi a degetului, iar în momentul când se realizează lipirea pe fişă este necesar să se

verifice cu toată atenţia ordinea fiecărui deget. În vederea simplificării operaţiunii, în locul

cartoanelor individuale pentru fiecare deget, se pot folosi benzile de carton decupate din fişa

dactiloscopică decadactilară pe care sunt delimitate prin tipărire spaţiile destinate amprentării

degetelor de la mâna dreaptă şi stângă. După obţinerea amprentelor papilare, benzile se lipesc 109 Mina Minovici, sp. cit., cap. Despre Dactiloscopie, “Tehnici”110 Diana Calapodescu, Teză de doctorat, Facultatea de Drept, Bucureşti, 2000111 Gh. Păşescu, Ion R. Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 191

Pagina 78 din 140


pe o fişă decadactilară mamă. În acest fel dispare şi pericolul inversării locului degetelor pe

fişe.

Uneori, într-un prim stadiu, înaintea intrării în putrefacţie, stratul celular gras

subcutanat se deshidratează şi este nevoie ca sub pielea vârfului degetelor să se injecteze cu o

seringă, prevăzută cu un ac lung şi gros, unul din următoarele lichide: apă caldă, vaselină

lichidă, glicerină cu alcool, ulei de parafină sau un amestec de gelatină şi glicerină până ce

cutele dispar. Amprentarea trebuie realizată imediat după introducerea în ţesuturi a lichidului,

altfel acesta se poate scurge în afară prin pori sau prin orificiul prin care a fost introdus.

Un fenomen invers deshidratării, dar cu aceleaşi consecinţe de zbârcire a pielii, se

petrece şi cu cadavrele care au stat în apă şi încă nu au intrat în putrefacţie, apărând

fenomenul de îmbibare hidrică.

Un procedeu care poate fi folosit fără a fi nevoie să se învingă starea de rigiditate şi

nici să se inoculeze parafină în stratul subcutanat este cel cunoscut sub denumirea de metoda

Schifferdeckorn. Pentru aplicarea acesteia sunt necesare următoarele materiale: negru de fum,

o pensulă şi două seturi a câte 5 folii dreptunghiulare colorate pe una din părţi după cum

urmează: negru – pentru degetul mare, roşu – pentru arătător, albastru – pentru mijlociu,

galben – pentru inelar şi verde – pentru degetul mic. Se impune ca foliile să fie subţiri,

lipicioase şi albe pe partea pe care urmează să se ia amprentele. Amprentarea se execută

astfel: se prăfuiesc bine cu negru de fum degetele cadavrului, folosindu-se de o pensulă fină

din păr de marabut (o pasăre africană). După colorarea degetului cu pulbere neagră se ia folia

corespunzătoare degetului şi se lipeşte bine de aceasta, imprimându-se toate caracteristicile.

Folia se aplică apoi pe fişa dactiloscopică.

Uneori singura metodă de obţinere a desenului papilar în condiţii bune este metoda

fotografică112, la cazurile de îmbibare hidrică. În acest scop se detaşează epiderma de pe

falange şi se trece apoi la fotografierea desenului papilar. Pentru calitatea desenului se

recurge la fixarea pergamentelor de epidermă între două lamele de sticlă şi fotografierea

impresiunii papilare de pe faţa externă sau internă, cu inversarea ulterioară a poziţiei

clişeului. Pentru contrast optim, iluminarea s-a realizat prin transparenţă, cu film de 24 x 36

mm, nemaifiind necesară diapozitivarea. Aplicându-se metoda descrisă mai sus, au fost

obţinute desene papilare de bună calitate, perfect exploatabile prin examinări comparative

dactiloscopice. (vezi foto)

112 Col. Jac Stănică, “Metodă de prelevare a impresiunilor papilare de la cadavrele aflate în fază avansată de putrefacţie”, Revista Criminalistica, nr.4 – iulie 2000

Pagina 79 din 140


Din cauza putrefacţiei, pentru amprentarea cadavrelor sunt necesare uneori operaţii ce

nu se pot efectua decât de către medicii legişti.113 În unele cazuri, pielea de pe faţa interioară a

degetelor cadavrului se tumefiază (umflă) şi se detaşează, formând o băşicuţă. Această

porţiune se poate tăia şi extrage prin incizii în jurul unghiei şi părţilor laterale ale falangetei.

Pielea obţinută este însă extrem de fragilă, putându-se rupe la cea mai uşoară tracţiune ce s-ar

exercita asupra ei. Ea se poate întări şi se conservă bine prin introducerea într-un vas cu

alcool în amestec cu glicerină. În astfel de cazuri, evidenţierea desenului papilar se realizează

cel mai bune folosind tehnica fotografierii prin transparenţă a epidermului.

Uneori, procesul de putrefacţie aplatizează crestele papilare sau face să dispară

proeminenţele ei de pe suprafaţa exterioară a degetelor; în astfel de situaţii este preferabil ca

fragmentele să fie studiate pe faţa lor internă, unde crestele se conservă mai bine şi mai mult

timp.

Întrucât aceste fragmente de piele, din cauza fragilităţii nu pot fi colorate cu cerneală

tipografică, singura posibilitate de a le scoate în evidenţă oferind-o fotografierea lor. În

vederea executării fotografiei, fragmentele se întind uşor, cu faţa externă în jos, pe plăcuţa

din lemn de tei, brad, plută, etc şi se prind de margini cu ajutorul unor ace de gămălie. Prin

iluminare laterală, şanţurile de pe faţa internă apar negre, deci corespunzător crestelor, de pe

faţa externă, şi astfel pot fi fotografiate. Pentru cadavrele găsite în apă şi intrate în putrefacţie,

la luarea impresiunilor digitale se va folosi “mănuşa morţii”.114 În raport cu starea de

putrefacţie, aceasta va fi umplută fie cu vată, fie cu ceară, iar apoi se vor lua impersiunile, în

acelaşi mod ca şi la cadavre, după ce în prealabil va fi ţinută câteva zile într-o soluţie de

alcool etilic în amestec cu glicerină. Nu se recomandă introducerea în formol, întrucât se

întăreşte puternic, ca o talpă, şi nu mai poate fi manevrată.

O modalitate mai simplă de luare a amprentelor după “mănuşa morţii” constă (atunci

când gradul mai puţin avansat de putrefacţie o permite) în îmbrăcarea “mănuşii” pe degetele

criminalistului, protejate cu mănuşi chirurgicale, şi rularea pe rând a degetelor întinse în acest

mod.

Împotriva degetelor “mumificate”, dintre procedeele cunoscute, cel mai frecvent se

aplică “reîmprospătarea” pielii cu soluţie 1- 3% de hidroxid de potasiu (KOH) în apă. În acest

scop, degetele se ţin în soluţie până revin la normal. Unii practicieni recomandă mulajul de

113 Gh. Păşescu, sp. cit., p. 193114 “Mănuşa morţii” este constituită din pielea de pe faţa şi dosul palmei şi de pe degete, ce s-a desfăcut de ţesutul subiacent, datorită putrefacţiei în mediul în care se află cadavrul. Pielea astfel desprinsă se prezintă ca o mănuşă.

Pagina 80 din 140


latex.115 De asemenea, se poate realiza mulaj de alginat (mulaj dentar), care însă trebuie

folosit extrem de repede, deoarece îşi micşorează considerabil volumul în timp.116 Procedeul

este următorul: se face o bilă de plastilină, ce se presează apoi între două suprafeţe plane

pentru a se elimina amprentele tehnicianului care lucrează. După ce a fost presată, se apasă

bine în ea degetul mumificat, care apoi se îndepărtează din plastilină cu multă grijă. Se picură

din lichidul latex (lapte de cauciuc) în urma respectivă, avându-se grijă ca bucata de plastilină

să fie continuu înclinată în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoi, pentru a permite lichidului să

intre uniform în toate depresiunile create de crestele papilare. Operaţiunea se repetă de 4 – 5

ori până când stratul de mulaj are o grosime de 0,5 – 1 mm. După 15 – 20 de minute, când

latexul s-a uscat, el este desprins uşor cu o pensetă şi se obţine o peliculă plană, moale,

elastică, ce poate fi uşor presată pe tuşieră în vederea obţinerii amprentelor, sau se îmbracă pe

pulpa degetului mare al tehnicianului şi se rulează.117

O contracţie mai mare sau o prelungire excesivă a timpului de tratare duce la

înlăturarea epidermei, fiind apoi necesară prelevarea impresiunilor papilare direct de pe

dermă. Procesul poate fi întrerupt prin introducere în alcool etilic timp de 15 minute, apoi în

acid acetic 94 – 96 % şi reluat ulterior, procesul fiind astfel controlat. Durata operaţiunii de

tratare cu KOH poate fi de la 60 de minute până la mai multe zile şi depinde de gradul de

uscare şi de împrospătare a soluţiei pe măsură ce aceasta îşi schimbă culoarea. Pentru

obţinerea impresiunilor papilare de pe dermă se poate încerca pensularea degetelor cu negru

de fum şi rularea pe hârtie de folie albă sau fotografierea directă.118

Practica criminalistică cunoaşte şi situaţii neprevăzute în care amprentarea cadavrelor

impune efectuarea unor încercări şi experienţe inedite.119 În luna iunie a anului 1995 au fost

găsite în canalul de scurgere al unui imobil numeroase fragmente din corpurile a doi cetăţeni

chinezi, asasinaţi, tranşaţi, fierţi şi apoi fragmentele aruncate în WC. Bucăţile aveau

dimensiuni între 2 şi 6 cm. Printre ele se găseau şi mai multe fragmente de epidermă ce

puteau proveni de pe suprafaţa degetelor, palmelor sau tălpilor picioarelor. S-au încercat

punerea în evidenţă a desenelor papilare de pe aceste fragmente prin fotografiere cu lumină

laterală (şi fotografiere în transparenţă) dar rezultatele au fost modeste. S-a încercat apoi

acoperirea lor cu un strat de tuş tipografic dar nu s-a reuşit. În final amprentarea s-a realizat

115 Latex: sucul lăptos al anumitor plante. Din latexul arborelui de cauciuc se prepară cauciucul (Dicţionar tehnic, editura Tehnică, 1953, p. 302 )116 Gh. Păşescu, sp. cit., p. 195117 J. T. Merces, “Obţinerea amprentelor digitale de la degetele mumificate”, Revista Fingerprint and Identification Magazine, nr. 2, februarie 1996118 Revista Criminalistica, nr. 4 – iunie 2000, p. 14119 Gh. Păşescu, sp. cit., p. 196

Pagina 81 din 140


cu ajutorul unei tuşiere de amprentat al cărei conţinut a aderat cel mai bine la suprafaţă. S-a

stabilit astfel, că trei fragmente de dermă proveneau de la degete şi aveau desene papilare de

tip bideltic şi adeltic, iar pe baza lor s-a reuşit identificarea victimelor în cazul unei crime

teribile din B-dul Dimitrie Cantemir.

După amprentarea cadavrelor se va trece la verificarea cartotecilor dactiloscopice.

Fişierul dactiloscopic reprezintă o colecţie de amprente digitale imprimate pe diferite

suporturi (carton, fotografii, pelicule de celuloid, dischete, compact discuri), organizate într-o

ordine strict matematică care să permită combinarea şi regăsirea cu uşurinţă a oricărora dintre

ele.

Fiecare tip de fişă dactiloscopică stă la baza unui tip separat de cartotecă având reguli

de organizare şi funcţionare diferite, dar acelaşi scop: identificarea rapidă şi exactă a

persoanei. Pe lângă desenul papilar, fiecare fişă conţine datele de identificare ale persoanei

amprentate.

3.2 Identificarea persoanelor prin activitatea dactiloscopică de comparare

Activitatea dactiloscopică de comparare, care urmează să se desfăşoare într-un anumit

caz, are la bază folosirea unor reguli menite să simplifice şi să uşureze munca celor ce o

execută, să-i orienteze rapid şi eficace în multitudinea de amprente ce stă la dispoziţie.

Deprinderea de a se lucra foarte repede se capătă şi se menţine într-o formă

corespunzătoare numai prin exerciţii permanente, zilnice. Se recomandă120 să se înceapă

întotdeauna cu studierea temeinică a amprentei de identificat, memorându-se bine topografia

ei ţi notându-se amănunţit elementele care constituie punctele de reper pentru trecerea în

revistă a amprentelor şi recunoaşterea imediată a celor care prezintă interes.

În cazul amprentelor digitale, trebuie să se stabilească tipul şi varietatea amprentei sau

amprentelor şi să se întocmească, pe această bază, decadactilară primară121, pentru a se limita

compararea numai la cele care prezintă aceeaşi formulă. Se vor studia nucleul şi crestele de

pe linia delta – centrala şi se va întocmi şi formula decadactilară secundară sau, dacă în

discuţie nu se pune decât o singură amprentă, formula monodactilară.

În desfăşurarea comparării şi pentru trierea rapidă a impresiunilor care nu interesează,

mare importanţă prezintă felul şi forma nucleului, acestea fiind elemente de reper ce se

120 Gh. Păşescu, sp. cit., p. 232121 E. Stancu, sp. cit., cap. V, secţiunea a 2-a

Pagina 82 din 140


observă uşor şi care permit să se compare zeci de amprente pe minut ce sunt excluse, ca fiind

altele decât cele ce interesează.

În cazul când una din amprentele de comparat are nucleul la fel cu cea în litigiu, se va

face o comparare mai amănunţită, numărându-se crestele de pe linia delta – centrală şi

observându-se dacă deltele au aceeaşi construcţie. Atunci când toate aceste elemente sunt la

fel, se poate deduce că s-a descoperit amprenta căutată, dar pentru aceasta este necesar să se

ajungă la o concluzie certă care se realizează printr-o comparare amănunţită a detaliilor

caracteristice ale celor două amprente în discuţie. Metoda uzuală în astfel de situaţii constă în

aşezarea alăturată a celor două amprente urmată de descoperirea şi marcarea unui număr de

puncte caracteristice comune.

Pentru efectuarea comparaţiilor dactiloscopice, se folosesc instrumente şi aparate care

ajută la mărirea imaginilor, sporirea vitezei de comparare, măsurarea şi numărarea punctelor

caracteristice.

Modul de examinare comparativă cel mai uzitat de specialiştii şi experţii dactiloscopi

este tehnica juxtapunerii imaginilor şi constă în prezentarea alăturată a fotografiilor celor

două amprente comparate, mărite la aceeaşi scară, pe care se trasează concomitent cel puţin

12 puncte de coincidenţă descoperite în ambele imagini.

Elementele de individualizare sau caracteristicile vizibile pe cele două imagini pot fi

marcate prin diverse trăsături (cercuri, pătrate, săgeţi) realizate în culori vizibile şi

numerotate, în vederea canalizării atenţiei privitorului spre asemănările sau deosebirile dintre

ele. Este foarte important aspectul că demonstrarea identităţii este valabilă atunci când pe cele

două fotograme juxtapuse nu există nici un punct necoincident. De regulă, se realizează câte

o demonstraţie pentru fiecare din perechile de imagini coincidente.

Verificarea coincidenţei detaliilor caracteristice descoperite în ambele amprente şi

demonstraţia vizuală a acestui fapt se efectuează foarte frecvent prin diagrama punctelor de

coincidenţă.122

Înregistrarea cadavrelor şi a persoanelor dispărute sau necunoscute face parte din

sistemele de evidenţă de o utilitate practică incontestabilă.123

Fişele destinate acestei înregistrări – denumite “fişe de identificare a persoanelor

dispărute şi cadavrelor (persoanelor) cu identitate necunoscută” – au rubrici diferite pentru

persoane şi cadavre, precum şi rubrici comune pentru ambele categorii, referitoare la

semnalmente, la obiectele de îmbrăcăminte purtate, la alte obiecte purtate în momentul

122 B. C. Bridges, Practical Fingerprinting, New York, 1963, p. 331-332123 C. Suciu, sp. cit., p. 385

Pagina 83 din 140


dispariţiei persoanei ori găsirii cadavrului.124 Sunt, de asemenea, rezervate locuri pentru

fotografiile de identificare, pentru amprentele digitale, inclusiv pentru înregistrarea formulei

stomatologice (odontogramă judiciară), etc.

Pentru asigurarea înregistrării unor date corecte, completarea fişei se face numai pe

baza datelor obţinute direct de organul judiciar, ori de specialistul criminalist însărcinat cu

executarea acestei operaţii.

Potrivit fişelor menţionate, este posibilă efectuarea de identificări ale unor cadavre

necunoscute, prin comparare cu datele privitoare la persoanele dispărute. Totodată este

posibilă verificarea fişelor dactiloscopice deca şi monodactilare, ca şi a cartotecii

odontologice.

4. Identificarea după sistemul dentar şi lucrările stomatologice

4.1 Modificări tanatologice odonto – stomatologice

Identificarea biocriminalistică prin criterii stomatologice face obiectul atât al

antropologiei medico-legale cât şi al traseologiei în biocriminalistică.

Primul aspect se leagă de marea rezistenţă la putrefacţie şi la foc a elementului dentar,

precum şi de particularităţile de amănunt care completează interpretarea medico-legală în

cercetarea antropologică de ansamblu sau numai prin studiul unor fragmente izolate de

schelet, respectiv dento – maxilare. Aceasta situaţie se întâlneşte, în special, în catastrofele

aeriene, accidente de trafic rutier, incendii, calamităţi naturale, când, prin dispariţia celorlalte

elemente de ordin biologic şi material, identificarea devine anevoioasă.

În traseologie, amprentele de muşcare sunt studiate ca şi celelalte urme biologice

(papilare, sanguine, fire de păr, etc.), servind la identificarea autorului, fie prin descoperirea

lor pe corpul victimei sau pe resturi alimentare de la locul faptei şi cercetarea prin metode

criminalistice moderne, fie prin găsirea lor pe corpul agresorului bănuit, care, prin comparare

cu particularităţile dentare ale acestuia, să ducă indirect la dovedirea autorului.

Sub influenţa factorilor de mediu în care s-au aflat dinţii după moarte (pământ, apă,

aer liber) s-a constatat în general unele modificări care variază în funcţie de durata exercitării

acţiunii unor factori precum şi de compoziţia chimică a solului, temperatură, deshidratare,

etc.


Pagina 84 din 140


În soluri acide, dinţii pot să se decalcifieze complet, uneori cu dispariţia totală a

smalţului, putându-se ajunge la situaţia posibilităţii secţionării lor cu cuţitul. În solurile

nisipoase şi când dinţii sunt protejaţi de un depozit de calcit, aceştia se pot conserva,

rămânând intacţi secole şi chiar milenii. Se pare că dinţii îngropaţi mai mult timp în soluri

conţinând un procentaj ridicat de argilă prezintă unele canale, precum şi cavităţi în porţiunea

inferioară a coroanei şi în rădăcină, aspecte care au o semnificaţie încă neprecizată.125

În mod obişnuit, la dinţii cadavrelor, s-au constatat şi fisuri, care apar în număr mare

după 6-8 ore, însă acestea sunt puternic influenţate de anumiţi factori de mediu fizic

(temperatura scăzută şi foarte scăzută), şederea îndelungată în apă sau în pământ, la fel ca şi

de deshidratare. Fuchs (1961) atrage atenţia asupra importanţei exagerate care s-ar putea

acorda fisurilor dentare, deoarece ele pot apărea şi datorită manipulării craniului, a curăţirii,

precum şi a transportării de la locul descoperirii la morgă.126

Ele pot apărea şi în timpul şederii în pământ din cauza greutăţii solului sau a

dărâmăturilor. La fel, este greu de distins dacă aceste fisuri au caracter exclusiv post-mortem

sau au preexistat din timpul vieţii, ca urmare a unei masticaţii puternice sau a unor contuzii.

În aproape toate craniile descoperite şi cercetate, se remarcă pierderea unuia sau mai multor

dinţi anteriori. Dacă pierderea a fost preexistentă, prin extracţii în timpul vieţii, marginile

dentare sunt netede şi acoperite de ţesut osos nou. În pierderile post-mortem, marginile sunt

ascuţite, iar alveolele complet goale. La nivelul coroanei, tenta de fond este cafenie şi

degradările profunde se întind şi în dentină.

La examenul microscopic (după decalcifiere, secţionare şi colorare) toate secţiunile

prezintă “plăgi” de întindere variabilă cu ţesutul dentinar străbătut de numeroase cavităţi,

fante sau lacune polimorfe, galerii. Uneori s-au descoperit intracavitar structuri ramificate,

aparent încurbate între ele. Coloraţiile Ziehl şi Gridlez au pus în evidenţă un element în formă

de tijă ramificată situată în centru lacunelor.

Pornind de la premisa că radiaţiile ultraviolete pot indica dacă un corp a stat în apă pe

o durată apreciabilă de timp, se apreciază că există diferenţe între oase şi dinţi, deoarece

cadavrele care au stat în apă prezintă o puternică fluorescenţă dentară, după un an, un an şi

jumătate; dacă au stat în apă o perioadă de scurtă durată atunci nu se produce această

fluorescenţă. Se apreciază că sursa acestei fluorescenţe ar putea fi părţile alterate de

putrefacţie sau mortificate. Pentru a evidenţia acest fenomen, trebuie înlăturate eventualele

125 Weralds R. de la Institutul Universitar de Stomatologie din Bruxelles – Studiu privind modificările dinţilor în funcţie de durata şederii în pământ, de compoziţia solului şi de agenţii responsabili de aceste modificări 126 V. T. Dragomirescu, Tratat de medicină legală odonto – stomatologică, Ed. All, Bucureşti, 1996

Pagina 85 din 140


substanţe străine aderente la suprafaţa dinţilor, deoarece aceste materii pot avea fluorescenţă

proprie.

Rezistenţa crescută a elementului dentar, a unor lucrări proteice şi de restaurare, în

raport cu celelalte părţi ale corpului şi chiar faţă de structurile osoase, scheletice, la acţiunea

agenţilor fizici şi în special a temperaturilor ridicate, a constituit principalul motiv de

preconizare a utilizării acestor elemente stomatologice de identificare.

Dacă în timpul incendiilor, cea mai mare parte a corpului poate fi distrusă, lăsând

puţine posibilităţi de aplicare a tehnicilor curente de identificare, cu atât mai valoroase apar

aceste criterii odonto-stomatologice, în situaţia în situaţia în care corpul poate dispărea

complet, aşa cum se întâmpla în catastrofele aeriene, iar identificarea persoanei dispărute are

deosebite implicaţii judiciare.

S-a mai semnalat că se poate stabili şi faptul că o persoană a decedat înainte de

producerea incendiului sau în timpul producerii acestuia sau a catastrofei, în sensul că la o

persoană arsă în timpul vieţii, dinţii devin mobili în alveole, pe când, după carbonizarea unui

cadavru, aceştia rămân ficşi.127 Pe de altă parte, dinţii care au fost supuşi unui tratament

radical vor fi mai rezistenţi decât ceilalţi.

Cercetările recente în legătură cu acţiunea distrugătoare a focului l-au condus pe Berg

în 1953 la constatarea că pot fi distruse corpurile copiilor şi reduse la starea de cenuşă, într-un

cuptor cu o temperatură relativ joasă (5000C) şi într-un timp relativ de scurt (două ore)

dispărând chiar şi oasele. Sub acţiunea focului, chiar dacă dinţii nu au dispărut, pot suferi

modificări care să determine interpretări eronate. Cea mai evidentă modificare este

transformarea culorii obturaţiilor şi a punţilor dentare. Puţină substanţă colorată ce provine

adesea din distilarea uscată a unor substanţe anorganice poate să mascheze culoarea originală

a dinţilor. Primind un aspect metalic, pot fi susceptibili de a simula o obturaţie metalică, cu

atât mai mult, cu cât această culoare este foarte evidentă, mai ales în locurile unde se fac, în

general, obturaţii. Obturaţiile cu amalgam produc vapori, care se transformă în picături, găsite

fie în stare liberă în cavitatea bucală, fie depusă pe dinţi. În situaţia în care mercurul vine în

contact cu o obturaţie de aur, se va produce o amalgamare şi va rezulta o modificare de

culoare. În cazul în care obturaţiile au fost pierdute, se pot observa pereţii acestora cu contur

regulat.

Din cauza temperaturilor înalte, protezele se pot lipi de ţesuturile moi şi trebuie

detaşate. Dacă protezele sunt din răşini sintetice, se pot volatiliza complet. Deoarece multe

127 E. Gustafson – Tanatostomatologie (1950)

Pagina 86 din 140


lucrări protetice pot să dispară total se indică examinarea minuţioasă a cavităţii bucale, unde

se pot găsi fragmente metalice sau de porţelan, care au rezistat la cele mai înalte temperaturi.

Cercetările de laborator privind rezistenţa dinţilor şi a materialelor protetice la

acţiunea căldurii au dat uneori şi rezultate diferite, deoarece materialele cu aceeaşi denumire

aveau o compoziţie deosebită privind proporţia componentelor.

Modificările depind şi de intensitatea căldurii iniţiale, de temperatura de ansamblu ca

şi de durata combustiei. Astfel, s-a observat că prin expunerea directă la foc a dinţilor extraşi,

aceştia se fisurează şi, cu toată arderea dentinei, smalţul persistă, culoarea sa originală

devenind discret brună. Pentru evitarea dificultăţilor rezultate din friabilitatea dinţilor, greu

de manipulat, se recurge la o tehnică de impregnare cu o substanţă răşinoasă cu solidificare

rapidă. Această substanţă trebuie să fie transparentă, pentru a putea permite examinarea

microscopică. Dinţii casanţi vor fi puşi într-un lac celulozic sau, după unii autori, după fixare

în formalină să fie impregnaţi cu gelatină şi decalcifiaţi apoi cu acid azotic.128

Prin incinerarea fracţionată, în cursul căreia temperatura creşte progresiv până la

10000C, nu se poate observa nici o modificare asupra dinţilor şi obturaţiilor lor sub 2000C.

Dinţii naturali pot fi transformaţi în cenuşă între 500-6000C. Cauciucul şi răşinile de

bază pentru proteze se topesc la o temperatură mai joasă faţă de cea necesară distrugerii

dinţilor naturali. Dinţii de porţelan rezistă până la 11000C, coroanele de aur până la 800-

10950C. Temperaturile de fuziune ale porţelanului variază între 875-10950C. Aliajele de

metale nobile au o rezistenţă mai mare la temperatură înaltă. Amalgamul de argint poate

reacţiona diferit, în funcţie de cantităţile de mercur pe care le incorporează, uneori rămânând

intact până la 8700C. După ardere, devine sfărâmicios, asemănător scrumului de ţigară.

Obturaţiile în aur au o rezistenţă variabilă, putând uneori să fie regăsite sub formă de picături

sau fragmente în gură şi în faringe. Fundurile de cavităţi cu ciment rezistă la foc şi după ce

obturaţia de deasupra a dispărut.

4.2. Identificarea biocriminalistică prin criterii odonto-stomatologice

Sistemul odonto-maxilar reprezintă un complex morfo-structural construit dintr-o

serie de unităţi precizate ca număr, formă şi dimensiuni, în raport cu perioadele de dezvoltare

şi, în acelaşi timp, este dotat cu o serie de particularităţi morfologice şi patologice individuale

128 V.T.Dragomirescu, supra. cit., p. 63

Pagina 87 din 140


la care se adaugă urmele permanente ale tratamentului local, care permit, în subansamblu,

stabilirea unei forme dentare individuale.

Se apreciază, în general, că nu există două forme dentare identice. Aceasta uşurează

mult activitatea de comparare şi de analiză în identificarea individuală.

Dificultăţile cresc în identificarea de grup (stabilirea speciei, rasei, sexului, vârstei),

adică în prima fază a acestei activităţi biocriminalistice. La acestea se adaugă, uneori,

dificultăţile generate de prezenţa numai a elementelor dentare izolate. Studiul dintelui

înglobat într-un sistem (arcada dentară) este uşurat de caracteristicile morfo-structurale ale

maxilarelor.

În prezenţa unor fragmente mici osoase sau când intervine ştergerea oricărui indiciu al

elementului dentar, se recomandă examinările histochimice pentru identificarea ţesutului cu

compoziţia sa specifică.

În situaţia rasei se pot lua în considerare diferenţieri ale suprafeţei dinţilor, precum şi

indicele dentar calculat prin raportarea lungimii medii a dinţilor la înălţimea individului. Prin

utilizarea acestui indice se pot structura trei categorii: a microdenţilor (europenii), a

mediodenţilor (asiaticii) şi a macrodenţilor (negroizii şi australienii). Un caracter individual

în identificarea rasială îl constituie prognatismul mandibular accentuat al rasei negre.

Dinţii pun la îndemână două caractere după care se pot diferenţia rasele: forma şi

dimensiunile. De exemplu, incisivul superior central, în formă de lopată, este frecvent întâlnit

la rasa galbenă, în timp ce la albi un caracter frecvent este diminuarea diametrului vestibulo-

oral.

Pentru stabilirea vârstei este recunoscută valoarea deosebită a criteriului stomatologic

care se bazează în primul rând pe ritmicitatea apariţiei mugurilor dentari, calcifierea şi erupţia

dinţilor permanenţi până la vârsta de 16 ani (erupţia molarilor de minte variază între 17 şi 25

de ani), existând numeroase scheme şi tabele privind cronologia erupţiilor dentare.129

Apariţia şi evoluţia dinţilor este un proces lent care se întinde de-a lungul unei

perioade de durată şi care cuprinde mai multe fenomene: apariţia foliculilor dentari,

calcifierea mugurilor dentari, formarea pereţilor alveolari, apariţia succesivă a dentiţiei

temporare, căderea dinţilor de lapte şi apariţia celor permanenţi.

În dentiţia temporară, datele de erupţie nu sunt rigide şi se observă frecvente variaţii,

atât în sensul întârzierii, cât şi al precocităţii apariţiei. Aceasta se caracterizează prin coloraţia

alb-albăstruie, volum mic, coroane mai scurte şi implantare verticală pe arcade. Până la 4 ani

dinţii sunt înşiraţi unul lângă altul, fără intervale. Între 4 şi 6 ani apar tremele fiziologice, mai

129 În acest sens, anexa nr.__ privind cronologia erupţiilor dentare la fete şi la băieţi

Pagina 88 din 140


ales la maxilarul superior. Se apreciază că, în general, dentiţia permanentă erupe între 6 şi 18

ani. Primii dinţi permanenţi sunt molarii primi (de 6 ani). La 7 ani apar incisivii centrali, apoi

din an în an câte o pereche de dinţi până la vârsta de 12 ani.

Schimbările dinţilor mandibulei le preced pe cele ale dinţilor superiori cu aproximativ

6 luni.

În funcţie de această evoluţie a dentiţiei se pot delimita 4 perioade: cea

corespunzătoare vieţii intrauterine, cea de la naştere până la apariţia dentiţiei permanente,

apariţia dinţilor permanenţi şi perioada de după 25 de ani. Primele trei perioade sunt destul de

caracteristice, dând indicii importante în evaluarea vârstei. Peste 18-25 de ani, stabilirea

vârstei numai prin criterii stomatologice întâmpină dificultăţi.

În această perioadă există o serie de criterii orientative în determinarea aproximativă a

vârstei, având la bază fenomenul de uzură şi procesele patologice diverse, care au un mers

progresiv, paralel cu înaintarea în vârstă. Astfel abraziunea ca fenomen de uzură nu este

condiţionată absolut de vârstă ci şi de masticaţie, de felul alimentaţiei, etc. Se apreciază, în

mod general, că abraziunea urmează regulile lui Daume şi anume:

la 25-30 de ani se limitează doar la smalţ, apărând prin transparenţă culoarea galbenă

a dentinei130;

la 30-35 de ani apare dentina liberă pe incisivi, având culoarea galbenă şi până la 40

de ani devine generală pe fiecare dinte;

la 40-45 de ani dentina capătă culoare brună, având o zonă liberă de 2-6 mm;

peste 50 de ani smalţul s-a tocit la toate suprafeţele masticatorii, dentina fiind de

culoare brun-închisă.

Gustafson (1950) are meritul de a corela grafic mai multe modificări progresive, în

raport cu vârsta, pe care le-a considerat caracteristice, apreciind în concluzie, că metoda sa

poate să ajute la precizarea vârstei cu abateri de plus sau minus 5 ani. Aceste modificări sunt

reprezentate de:

abraziunea (A) sau tocirea dintelui prin masticaţie;

depunerea dentinei secundare (S);

modificări de parodonţiu (P), nivelul de ataşare al gingiei;

depozitarea cementului (C) pe rădăcini;

transluciditatea (T) rădăcinii;

resorbţia (R) rădăcinii.

130 dentina = ţesut osos care formează masa principală a dintelui

Pagina 89 din 140


Fiecăreia dintre aceste modificări i se stabilesc grade de intensitate, ce se notează de

la 0 la 3 (de exemplu pentru abraziune A0-A3), în raport cu aspectul unui dinte erupt care nu a

suferit nici una dintre modificările de mai sus. Dacă au fost epuizate toate punctele pentru

dintele de cercetare, valorile sunt apoi comparate cu cele obţinute prin examinarea unei serii

de dinţi a căror vârstă este cunoscută.131

Această comparaţie se efectuează grafic, unde se marchează o “linie de regresie”

determinată pe bază statistică şi care arată corelaţia cu valorile unui dinte de vârstă cunoscută.

Pentru a se face o apreciere corectă este necesar să se obţină valorile pentru toate trăsăturile

implicate. În plus, metoda se bazează şi pe abilitatea expertului căruia i se recomandă să

folosească o linie “proprie de regresie”, prin colectarea şi evaluarea unor serii de dinţi de

vârstă cunoscută.

Transluciditatea rădăcinii rămâne cel mai corespunzător dintre criteriile de mai sus,

mai ales în vederea măsurării uzurii, prin aprecierea microscopică şi raportarea la alte

trăsături. Se recomandă că numai prin cercetarea acestui criteriu, se poate stabili vârsta cu

abateri de plus sau minus 3 ani.

Stock raportează vârsta copiilor la greutatea şi înălţimea dinţilor care se dezvoltă,

apreciind că se poate face o corectă determinare datorită prezenţei dentiţiei temporare şi a

stadiilor sale, pierderii dinţilor temporari şi erupţiei celor permanenţi.

Un criteriu aparte pentru aprecierea vârstei este menţionat de Simonim şi se referă la

unghiul mandibular, care la copil este în jur de 1500, la adult de 90-1000, la bătrâni de 130-

1400 şi la nou născuţi de 1700.

Cercetările din ultimii ani încearcă o sintetizare a datelor privind criteriile de evaluare

a vârstei, ajungându-se la concluzia, de ordin general, că determinarea vârstei prin criteriile

stomatologice se face prin informaţiile statistice referitoare la fiecare perioadă de dezvoltare a

dentiţiei temporare şi permanente şi toate stadiile ulterioare, care rezultă din uzura dentară, pe

tot parcursul vieţii.

Aceste modificări corespunzătoare stadiilor de dezvoltare a dinţilor sunt sintetizate în

trei perioade principale, astfel:

perioada vieţii intrauterine şi imediat următoare naşterii;

perioada de până la 14 ani, în care timp apar modificări de dezvoltare, erupţia şi

pierderea dinţilor deciduali, dezvoltare şi erupţia dinţilor permanenţi;

perioada de după 14 ani, când toţi dinţii sunt erupţi, în afară de molarii de minte şi

care durează până la pierderea totală a dentiţiei sau până la moartea individului.

131 V.T.Dragomirescu, supra. cit., p. 236 - 262

Pagina 90 din 140


Cu o limită de eroare de la 4 la 6 ani, metoda Gustafson este de actualitate pentru

determinarea vârstei dentare, când toate celelalte mijloace de identificare au fost epuizate.

Metoda microscopiei cu baleiaj demonstrează că la dinţii tineri caniculii dentari sunt

netezi, iar cu vârsta, dezvoltarea dentinei determină îngustarea lor – în unele cazuri, la

bătrâni, pereţii caniculari sunt granuloşi, având o zonă periferică compactă.

Metoda scanning – ului microscopo – electronic132 evidenţiază structuri globulare

minerale ale dentinei, dovada îmbătrânirii fiind dată de dispariţia tecii de colagen, care se

poate datora însă şi unor cauze patologice.

În ceea ce priveşte determinarea sexului133, maxilarele şi dinţii nu prezintă diferenţe

caracteristice în perioada dezvoltării. De asemenea, dinţii nu reprezintă criterii izolate sigure

pentru diferenţierea sexelor, dat fiind că se pot manifesta caractere dominante ori de la mamă

ori de la tată, indiferent de sexul copilului. Totuşi, se afirmă că, în general, lăţimea mai mică

a caninilor faţă de cea a incisivilor centrali în arcada superioară pledează pentru sexul

feminin, la fel ca şi incisivii laterali (şi ei mai mici).

De asemenea, s-a arătat că valoarea indicelui de incisiv (I i) este mai mare pentru

bărbaţi şi mai mic pentru femei. Acest criteriu al incisivilor a fost semnalat de Mina Minovici

care preciza că diametrul mezio-distal maxim la incisivii centrali superiori este de 8,957 mm

la bărbat şi 8,318 la femei, iar diametrul mezio-distal la incisivii laterali superiori este de

6,699 mm la bărbat şi 6,540 la femeie.

Totuşi se cere subliniat faptul că utilizarea acestei metode de determinare a sexului nu

poate avea semnificaţie, decât numai dacă s-a făcut un număr important de măsuri, care să

arate valori reprezentative, pentru bărbaţi şi pentru femei, raportate la o anumită populaţie.

Au fost fixate trei criterii de diferenţiere a sexului:

cei doi incisivi centrali superiori sunt mai voluminoşi la bărbat decât la femei,

diferenţa de diametru mezio-distal nefiind decât de fracţiune de milimetru;

raportul diametrului mezio-distal intre incisivul central şi cel lateral este mai mic la

femeie, având semnificaţia că femeia are dinţii mai uniformi, mai egali între ei decât bărbatul;

erupţia dentiţiei definitive la femei este mai rapidă cu 4 luni faţă de cea a dentiţiei

bărbatului.

132 Kimoto S. – The scaning microscope as a system Joel – news (vol. 10, nr.2, 1972)133 Naneş C., Studiu antropometric şi medico – legal privind aprecierea vârstei şi a sexului (Teză de docrotrat IMF, Bucureşti, 1974)

Pagina 91 din 140


În stabilirea caracterelor particulare, de individualizare, trebuie să se aibă în vedere

caracterele de ordin morfologic-constituţional, patologic şi postterapeutic pentru stabilirea

formulei dentare individuale.134

Dificultăţile ce se întâmpină în această privinţă pot fi de ordin organizatori (lipsa unei

evidenţe sistematice teritoriale la centrele stomatologice), ca şi de ordin metodologic

(diversitatea sistemelor de notare simbolică în fişele stomatologice), sau sunt condiţionate de

factori de alt ordin, de pildă de rezistenţa diferită a materialelor folosite pentru tratamentul la

acţiunea diverşilor agenţi traumatici.

Între modificările direcţiei de implantare şi în legătură cu orientarea şi morfologia

maxilarelor sunt cunoscute prognatismul (proiectarea înainte a maxilarului) şi

opistognatismul (proiectarea înapoi a arcadelor) în raport cu orientarea normală a maxilarelor,

arcadele găsindu-se în acelaşi plan.

Între anomaliile dentare de număr se cunosc anodonţia (absenţa unuia sau a mai

multor dinţi de pe arcadă) şi cazurile de dinţi şi de rădăcini supranumerare, mai frecvente la

bărbaţi - în timp ce anodonţiile sunt mai frecvente la femei.

Tuberculii dentari sunt proeminenţe de smalţ – cu o situaţie precisă în raport cu

dintele.

Dinţii bigeminaţi sunt anomalii ce se referă la diviziunea în mai multe fragmente a

mugurelui dentar, în timp ce dinţii fuzionaţi se referă la unirea a doi dinţi diferiţi şi vecini de

pe arcadă.

O persoană familiarizată cu studiul dinţilor poate descoperi la nivelul lor caracteristici

care oferă informaţii asupra profesiunii, a obiceiurilor şi chiar a situaţiei sociale.135

O serie de profesiuni provoacă uzură dentară caracteristică sub formă de şanţ sau

chiar fracturi, de obicei la dinţii anteriori. Aceste modificări se întâlnesc la tapiţeri, croitori,

cizmari, coafori, care ţin între dinţi ace, rup aţa cu dinţii, etc.

Dintre muzicieni, suflătorii au modificări la dinţii anteriori şi, cel mai adesea, la

părţile moi, datorită presiunii provocate de instrumentul sprijinit pe dinţi asupra buzei

inferioare.

La sticlari se pot observa chiar cicatrici, pentru că leziunile permanente ce apar prin

răsucirea ţevii de suflat se vindecă greu.

Tartrul dentar, care poate conţine particule diverse de siliciu, granit, diamant, nisip,

pulbere de marmură, trădează, de asemenea, anumite profesiuni,134 Chavez C.B., Identification des persones par la fiche odontoscopique Regles fondamentales (R.P.I.C. no. 286)135 V. Panaitescu – metoda de identificare în practica medico-legală

Pagina 92 din 140


Indivizii ce lucrează în mediul acid sau care sunt consumatori de alimente acide

(citrice) au dinţii atacaţi, smalţul şi dentina fiind distruse la nivelul feţei labiale. Fumătorii de

pipă prezintă leziuni caracteristice, de obicei la colţul gurii.

Uneori, dinţii şi gingia capătă coloraţii specifice datorită unor metale care se

depozitează la acest nivel: cupru, fier, fosfor, arsen, iod, argint. Particulele de metale pot fi

evidenţiate şi prin studii histochimice ale gingiei.136

În privinţa situaţiei sociale, aceasta se poate constata după gradul de îngrijire a

dinţilor, tratamentele efectuate şi protezele purtate.

Metodele stomatologice de identificare – specifice – sunt numeroase:

Înregistrarea dimensiunilor dinţilor şi a arcadelor dentare: se fac măsurători

asemănătoare stabilirii indexurilor antropologice şi ortodontice;

Înregistrarea fotografică constă în fotografierea fiecărei arcade cu ajutorul unei

oglinzi, pentru a evidenţia în întregime arcada şi dinţii. Fotografiile sunt realizate în culori şi

redau fidel starea sistemului dento- alveolar (anomalii de poziţie, formă, carii, obturaţii,

lucrări protetice, starea parodonţiului). Metoda este folosită în aviaţia SUA, precum şi la

personalul unor societăţi de transporturi aeriene din Scandinavia.

Înregistrarea plastică: se confecţionează din gips două modele ale arcadelor dentare.

Această metodă prezintă dezavantaje ce rezultă din imposibilitatea evidenţierii unor

particularităţi de amănunt (obturaţii), schimbarea modelelor după fiecare intervenţie

stomatologică şi volumul mare care îngreunează depozitarea lor.

Marcajul lucrărilor protetice constă în gravarea pe însăşi lucrarea protetică a unui

“număr personal” în care se include ziua, luna şi anul naşterii, numărul naşterii sau iniţialele

numelui, iniţialele ţării de origine şi o cifră de control.

Palatoscopia constă în înregistrarea reliefului palatului dur şi a rugilor palatine, care,

după cum susţin o serie de autori rămân neschimbate în timpul vieţii şi diferă de la individ la

individ.

Radiografiile pot evidenţia particularităţile individuale (anomalii, molari de minte

incluşi, poziţia lor, obturaţii de canal, sinusurile maxilare şi frontale, deviaţii de sept).

Identificarea comparativă prin documentaţia stomatologică

fişele de tratament stomatologic (documentaţie convenţională);

efectuarea unui “status dentar” denumit în literatura de specialitate “jurnal”

(documentaţie specială)

136 B.M. Sonta, I. Preda, Terbancea M., Dragomirescu V.T. “Conception en particulier de cause buco – maxilo - faciales” (IXieme semaine medicale balcanique, Atena 10 – 15 septembrie 1978)

Pagina 93 din 140


Se propune însă instituirea “cazierului stomatologic”, adică o evidenţă pentru

categorii restrânse de persoane, la care se consideră aceste criterii ca fiind utile şi

indispensabile recunoaşterii individuale în anumite situaţii (“fişa de identitate a lui Fiala”).

Reconstituirea fizionomiei după urmele dinţilor

Petre Firu şi Cantemir Rişcuţia au precizat fundamentul ştiinţific al acestui gen de

expertiză astfel: maxilarele şi dinţii se dezvoltă într-un complex unitar sub influenţa a doi

factori esenţiali de creştere: factorul genetic care dă schema generală de dezvoltare

morfologică (formă, volum, structură) şi factorul de mediu în permanentă schimbare, care

modelează scheletul facial.137 Forma şi dimensiunea maxilarului şi a dinţilor stabilesc de fapt

elementul morfologic de bază, pe care se conformează faţa omenească, cu variate elemente

fizionomice. Fizionomia este condiţionată de ereditatea rasială şi regională. Aspectele

fizionomice sunt legate de dezvoltarea psihică a subiectului analizat, determinată şi ea de

factorii genetici, dar de alte gene decât cele ce dau schema de dezvoltare morfologică, şi de

alţi factori de mediu, la care sistemul nervos central se adaptează şi răspunde prin variate

forme de expresivitate a feţei. Această configuraţie fizionomică este rezultatul eredităţii

caracteriale.

Cele cinci tipuri regionale mai importante – alpin, dinaric, nordic, mediteranean şi

esteuropid – permit stabilirea unei corelaţii statistice, dar nu absolută, a formei şi dimensiunii

dinţilor cu forma şi dimensiunea maxilarelor feţii omeneşti. Pe această relaţie morfologică

statistică se bazează de fapt reconstituirea fizionomiei după urmele dinţilor.

Experţii trebuie să ţină seama de variabilitatea acestor dimensiuni, considerând faţa

“normală” în cazul în care dimensiunile cercetate se înscriu în anumite limite de variabilitate.

În ţara noastră s-a ajuns să se stabilească aceste limite prin observaţii şi măsurători la peste

30.000 de subiecţi, de ambele sexe, datele constatate fiind sintetizate pe o “somatogramă”,

caracteristică pe fiecare an de vârstă şi sex.

De o deosebită valoare în expertiza de reconstituire a fizionomiei făptaşului, după

urmele dinţilor, sunt cazurile de anomalii dentare sau de ocluzie.

Fundamentul ştiinţific al reconstituirii fizionomiei după urmele dinţilor constă în

relaţia dintre modelul morfologic al dentiţiei şi conformaţia cranio-facială. Relaţia dintre

137 Firu P., Rişcuţia C. – Expertiza reconstituirii după urmele dinţilor (Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. MI, Bucureşti, 1978, p. 80 - 82)

Pagina 94 din 140


dentiţie şi conformaţia feţei este condiţionată atât genetic cât şi funcţional. Modelele

morfologice ale dentiţiei sunt în mare măsură specifice tipurilor antropologice geografice.

În procesul expertizei pot fi folosite următoarele mijloace: aparate de fotografiat,

instrumentar pentru amprentare cu alginat, siliconate şi materiale de turnare (Moldano). În

vederea examinării se vor pune la dispoziţia experţilor, după caz, fie corpul victimei, fie

obiectul sau alimentele care poartă urmele de dinţi.

Într-un prim moment se procedează la fotografierea urmelor de dinţi pe film lat (6X6

cm) de sus şi din părţile laterale, pentru fixarea lor în cele mai bune condiţii. Se va aşeza la

baza urmelor de dinţi o riglă gradată, care să permită stabilirea dimensiunilor exacte.

Prelevarea mulajului de pe urmele de muşcătură se face cu alginat sau siliconi, după

ce în prealabil cu un creion chimic bine ascuţit se conturează marginile dentare. Amprenta

din alginat trebuie imediat turnată în Moldano în două exemplare, pentru a se evita retracţia

modelului prin deshidratarea alginatului. Un model din cele două va fi folosit pentru studiu

măsurându-se distanţa dintre dinţi în raport cu aşezarea pe arcadă, fisurile şi neregularităţile

dentare. Al doilea model se păstrează intact, constituind originalul care se raportează la copie.

Reconstituirea fizionomiei umane se poate face pe baza caracteristicilor stabilite în

procesul examinării urmelor de dinţi.138

Datele ce pot fi oferite expertului de constatările făcute privesc următoarele:

sexul persoanei: conturul arcadei superioare drept sau uşor convex presupune o arcadă

frontală lată, ce corespunde într-un mare procent bărbaţilor. Un contur mai strâmt, mai

ascuţit, presupune o arcadă aparţinând unei femei;

vârsta persoanei: stabilirea vârstei persoanei care a creat urma se poate face, cu o

aproximaţie de 5-10 ani, după gradul de uzură a marginilor tăioase ale dinţilor incisivi sau

după lipsurile dentare;

tipul antropologic se va stabili în funcţie de caracteristicile avute în vedere după urma

de dinţi.

Răspunsurile date de expert cu ocazia efectuării expertizei pot avea în vedere sexul şi

vârsta aproximativă, tipul şi subtipul antropologic, anomaliile dentare – când se prezintă

numai urma; dacă se prezintă urma, modelele de comparaţie şi fotografiile persoanelor

suspecte, expertul poate arăta dacă desenul realizat după urma de muşcătură prezintă aceleaşi

semnalmente cu una din fotografiile aparţinând persoanelor suspecte.

138 Butler O.H., Identified bodies and Missing pearsons circulation of dental data for identifications (the Journal of the Forensic Sciance Society, Vol 14, 1974)

Pagina 95 din 140


Valoarea şi limitele lucrărilor protetice în identificare

În identificarea de grup, criteriile stomatologice aduc date importante în stabilirea

rasei, sexului şi a vârstei, după cum, în identificarea individuală, aceste criterii rezultă din

particularităţile morfo-structurale, normale şi patologice de tratament.

Condiţia primară a identificării constă în nerepetarea complexului de caracteristici şi

în rezistenţa relativă a acestor caracteristici în timp. Deosebind identificarea comparativa (în

care se compară informaţiile obţinute ante-mortem, existente într-o evidenţă sistematică –

dactiloscopică, radioscopică, fotografică sau stomatologică – cu particularităţile constatate la

cadavrul necunoscut) şi o identificare reconstructivă (în care cercetarea porneşte de la

obiectul identificării, trecând prin etapa de identificare de grup de către cea individuală,

identificarea prin intermediul lucrărilor practice ar face parte din prima categorie. Însă, dacă

uneori, este necesar a începe această activitate de la analiza lucrărilor practice izolate, aceasta

se încadrează şi în a doua categorie.

Este bine cunoscută rezistenţa sistemului dento-maxilar la acţiunea factorilor

mecanici, fizici, chimici şi tanatologici, ceea ce a permis extinderea utilizării criteriilor

stomatologice în identificarea criminalistică, precum şi diversificarea metodelor de studiu, în

scopul creşterii eficienţei de utilizare a acestor criterii.

Când limita de rezistenţă a sistemului dento-maxilar, la acţiunea factorilor mai sus

menţionaţi este depăşită, s-a observat valoarea lucrărilor de restaurare protetică totale sau

parţiale, în identificarea individuală.

Se cunoaşte că aproape toate aliajele rezistă la acţiunea unor temperaturi în jur de

10000C şi mai mult. În marile incendii, de exemplu, într-o prăbuşire de avion se dezvoltă o

temperatură de 700-8000C.

Pe de altă parte diversitatea lucrărilor restauratoare în cadrul sistemului dento-

maxilar, a metodelor tehnice de realizare, precum şi a naturii materialelor de protezare şi a

rezistenţei lor deosebite la acţiunea factorilor menţionaţi, justifică analiza acestor materiale în

scopul identificării individuale şi, în anumite condiţii, în identificarea de grup, cu ocazia unor

catastrofe139 sau accidente de masă când celelalte metode cunoscute de identificare nu se mai

pot aplica.

139 Dr. Morel Rosenthal – Identificarea corpurilor calcinate după dantură – Revista Criminalistica nr.1/ ian. 2002, anul IV

Pagina 96 din 140


Marcajul protetic constituie o metodă de identificare extrem de folositoare în cazul

unor accidente sau mari catastrofe, unde se află multe victime greu de identificat prin metode

criminalistice clasice. Folosit în aziluri de bătrâni, spitale sau închisori, poate fi aplicat şi la

identificarea cadavrelor necunoscute, descoperind foarte rapid fie identitatea lui (prin semnul

aplicat), fie stomatologul care a efectuat acea lucrare protetică. La rândul său, acesta poate

preciza, prin semnul aplicat pe lucrarea protetică, prin actele şi fişele existente cu privire la

cadavru, identitatea corpului investigat.

Ideea de a marca restaurările protetice datează din 1931, când Carlsen şi Weissentein

au propus marcarea protezelor parţiale şi totale cu placă acrilică. Ei propuneau să se includă

în plăcile protezelor din material sintetic o plăcuţă de metal cu numele stomatologului şi cu

un număr. În protezele scheletale marcajul se ştanţează deja în macheta de ceară, iar, prin

turnare, acesta se transferă în metal.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească marcajul protetic sunt:

nu trebuie să slăbească rezistenţa lucrării;

trebuie să fie uşor de realizat şi ieftin;

identificarea cu ajutorul marcajului trebuie să fie simplă, să nu ceară liste separate pe

care nici stomatologii şi nici tehnicienii nu le păstrează;

trebuie să fie protejat de salivă şi citeţ timp de mai mulţi ani;

trebuie să reziste la acţiunea focului, acizilor, bazelor şi a apei.

În România a existat obligaţia marcării lucrărilor protetice care foloseau metale nobile

(1972) dar în momentul de faţă nu mai există nici o obligaţie legală în acest sens.

În ţara noastră140 nu s-a aplicat totuşi marcajul protetic în scopul identificării. Este,

însă, interesant de remarcat că orice lucrare protetică confecţionată dintr-un aliaj cu aur

trebuie marcată cu un poanson. Fiecare tehnician care are autorizaţia de a confecţiona piese

protetice din aur primeşte de la Banca Naţională un poanson individual ce constă din două

iniţiale ale numelui său (pentru mai mulţi tehnicieni cu aceleaşi iniţiale se deosebeşte

caracteristica grafică). Poansonul este înregistrat pe o fişă personală la Banca Naţională şi

după câţiva ani se schimbă poansonul. Cunoscându-se perioada în care tehnicianul a lucrat cu

un anumit poanson se vor cerceta fişele stomatologice din perioada respectivă.

Evidenţa şi introducerea marcajului protetic, pe lângă avantaje incontestabile în

domeniul identificării pot prezenta şi o importanţă administrativă. Toate pot fi sintetizate

astfel:

140 În Suedia se foloseşte marcarea cu “numărul personal” care cuprinde iniţiala ţării, anul, luna şi ziua naşterii şi o cifra de control, număr care se aplică prin metoda ştanţării.

Pagina 97 din 140


Lucrările protetice sunt un mijloc modern de identificare reconstructivă şi

comparativă ce se pot utiliza în identificarea de grup prin analiza materialelor constitutive, iar

în identificarea individuală, prin particularităţile condiţiilor de substituire, ale metodelor de

confecţionare şi ale marcajului protetic;

Valoarea pe care o reprezintă pentru identificare rezultă din rezistenţa excepţională la

acţiunea factorilor fizici, chimici şi tanatologici, fiind o metodă folosită în mod special în

accidente colective, catastrofe, incendii, deci într-o activitate de identificare în masă;

Cunoaşterea compoziţiei aliajelor şi, în general, a materialelor constitutive, precum şi

a proprietăţilor fizico-chimice ale acestora, ne poate orienta asupra condiţiilor de mediu în

care s-a produs distrugerea victimelor;

Această valoare poate creşte considerabil în condiţiile aplicării marcajului

convenţional specific pentru fiecare ţară, colectivitate sau perioadă de timp şi care constituie

o dovadă de identitate certă la purtător;

O serie de date pot fi furnizate nu doar de protezele totale, ci şi de cele parţiale,

precum şi de coroane metalice izolate;

Lucrările independente pot folosi într-o identificare reconstructivă şi la determinarea

unor caractere individuale ale ansamblului sistemului dento-maxilar, de asemenea protezele

parţiale pot da unele indicaţii în identificarea prin studiul urmelor muşcate.

Limitele acestor criterii de identificare rezultă din următoarele observaţii:

în cea mai mare măsură folosirea metodelor protetice în identificare este dependentă

de existenţa unei evidenţe stomatologice sistematice, a unui sistem convenţional unitar de

întocmire a acestuia, precum şi de verificarea în timp a schimbărilor survenite;

deoarece lucrările protetice se pot înlocui la aceeaşi persoană, trebuie ca verificarea

periodică să menţioneze în noua evidenţă caracterele lucrărilor precedente.

În identificarea reconstructivă care porneşte de la analiza materialelor constitutive,

orientarea asupra sursei de executare a lucrării este dificilă, în absenţa unor caracteristici

structurale bine definite, cum pot fi realizate de unele elemente-pilot;

Prin analogia cu cazierul dactiloscopic ar fi necesară instituirea unui “cazier”

stomatologic în special pentru unele colectivităţi sau persoane expuse riscurilor de

accidentare.

Condiţiile care limitează posibilităţile de identificare prin aceste criterii stomatologice

impun coroborarea lor cu restul metodelor biotraseologice şi criminalistice aplicabile, situaţie

Pagina 98 din 140


care nu se poate realiza decât în cadrul institutelor medico-legale, care au competenţa

ştiinţifică, îndeplinind în acelaşi timp condiţii tehnice şi metodologice.141

Conduita în catastrofe şi calamităţi – identificarea victimelor cu ajutorul urmelor

dentare

Într-o catastrofă se întâmplă adesea ca un număr mare de persoane să-şi afle moartea,

sarcina identificării corpurilor devenind foarte dificilă. Caracterul acestor catastrofe e variabil

– unele sunt provocate de război (lupte, execuţii masive), altele în timp de pace (catastrofe

aeriene, maritime sau terestre) – în lume prăbuşirile de avioane sau incendiile mari constituie

accidente aproape săptămânale.

Rolul identificării dentare a victimelor unor calamităţi este evident în legătură cu

posibilitatea de identificare a corpurilor prin celelalte metode. Pe măsură ce se micşorează

şansele de identificare a acestora din urmă, capătă importanţă identificarea cu ajutorul

dinţilor.

Se poate întâmpla ca, după o catastrofă, identificarea să se facă în mod grăbit şi

confuz şi adesea chiar şi medicul legist sau stomatologul chemat n-au nici o experienţă

anterioară în această muncă deosebită. Adesea ei nu au nici timpul necesar pentru a pune la

punct metodele de investigare. De aceea trebuie instituite echipe pentru identificare – din a

căror componenţă stomatologul trebuie să facă parte încă de la începutul lucrărilor sau, cât

mai curând posibil, după începerea anchetei.

Păstrarea poziţiei, după un accident de avion de exemplu, este de extremă importanţă.

Locurile unde au fost găsite victimele trebuie însemnate, fotografiate şi trebuie dat câte un

număr fiecărei victime. De asemenea este necesar să se sape pământul şi să se afâneze,

trecându-l prin site în vederea regăsirii bijuteriilor, dinţilor izolaţi şi a fragmentelor de

proteze. După această investigaţie cadavrele vor fi transportate într-o morgă centralizatoare.

Se va examina cadavrul şi se vor urmări semnele generale (atât cât permite starea de

conservare a corpurilor): talia, sexul, vârsta, diferite detalii, infirmităţi, cicatrici, semnele

unor operaţii recente sau mai vechi, amprente digitale, etc.

Se va face şi un examen bucal. Acesta poate să fie dificil din cauza rigidităţii

cadaverice. Dinţii din gură nu pot fi examinaţi decât dacă aceasta din urmă este deschisă larg

141 Dragomirescu V.T., Valoarea şi limitele actualelor metode odonto – stomatologice în identificarea medico – legală (la Conferinţa naţională de medicină legală şi criminalistică, Brăila, 8-9 iulie, 1989)

Pagina 99 din 140


şi trebuie acţionaţi muşchii laterali ai cavităţii bucale. Ţesuturile moi devin tari ca lemnul

după incinerare, încât este imposibil să fie desprinse. Deschiderea forţată a gurii nu este

indicată din cauza leziunilor dentare care se pot produce. Limba poate fi ridicată cu ajutorul

unei incizii şi poate fi reaşezată la loc după examen. În cazuri extreme, accesul la dinţi se face

prin extirparea buzelor şi a unor părţi din obraji. După examen, părţile decupate vor fi cusute.

Instrumentele necesare142 în asemenea cazuri sunt: creioane (negre, roşii şi albastre),

fişe, trei portamprente superioare şi inferioare perforate, trei oglinzi, trei sonde curbate, trei

bisturie, alginat, lighenaş, lopăţică, trei-patru perechi de cleşti dentari, tuburi cu etichete, tub

de silicon, 12 filme radiografice 3 x 4 cm, rulouri de tifon, hârtie absorbantă, aparat

fotografic, echipament pentru radiografii.

Dacă corpurile sunt grav mutilate, fragmentele izolate sunt adunate şi etichetate,

pentru a se stabili cu exactitate unde sau prin ce vor servi la identificare.

Dinţii izolaţi vor fi repuşi în alveolele lor, cu scopul de a le determina precis poziţia.

Ori de câte ori este posibil, este indicat un examen radiografic, chiar dacă pentru

aceasta este necesară extragerea unui maxilar.

Este important ca echipele însărcinate cu identificarea victimelor să-şi înceapă munca

imediat ce catastrofa a fost semnalată. Adesea este necesar să se procedeze la chestionarea

rudelor cu scopul de a se cunoaşte starea danturii victimei. Toate informaţiile luate de pe

cadavre şi în legătură cu persoanele dispărute trebuie privite în paralel. Identificarea începe

cu cazurile mai uşoare. Lucrarea va fi mai dificilă când victimele vor avea un număr mic de

restaurări dentare. Studiul atent al morfologiei dentare va putea aduce uneori informaţii

complementare.

Un exemplu de stabilire a identităţii persoanelor arse este cel al accidentului aviatic

din 12.16.2002143 în care a fost implicat un Concorde Air France, prăbuşit în localitatea

Gonosse. Pentru că alte metode criminalistice de identificare a victimelor nu puteau da

rezultate (corpurile, obiectele personale şi bagajele fuseseră distruse aproape în întregime), s-

a recurs la adunarea dinţilor şi a protezelor dentare. Această sarcină de studiere a lor a revenit

Asociaţiei franceze de identificare odontologică (AFIO) ce avea în componenţa sa o serie de

specialişti în materie, dintre care Dominique Berger, Charles Georget şi Claude Laborier.

Multă vreme144, odontologia a fost considerată “ruda săracă a medicinii legale” şi care s-a

preocupat prea puţin de importanţa studierii maxilarelor în cazul identificării victimelor. Abia

în 1982, autoritatea franceză, pusă în faţa unei grămezi de cenuşă, în urma coliziunii dintre 2 142 Virgil Tiberiu Dragomirescu, Tratat de medicină legală odonto-stomatologică, Editura All, Bucureşti, 1996143 Dr. Morel Rosenthal, sp. cit., Revista Criminalistica, nr1/ianuarie 2002, anul 4144 Fabier Gruhier în “La Nouvel Observateur” din 29 martie – 4 aprilie 2001

Pagina 100 din 140


autobuze şi 6 automobile, soldată cu 56 de morţi, din care 46 copii, s-a văzut obligată să facă

apel la un specialist în materie, cum este Claude Laborier, dentist şi doctor în paleologie. De

atunci au avut loc şi alte accidente grave şi importanţa acestor specialişti a crescut continuu

pe linia identificării persoanelor dispărute, dând posibilitatea familiilor să-şi ridice rudele, să

deschidă acţiuni în instanţă pentru drepturile de moştenire, să obţină despăgubiri din partea

societăţilor de asigurări, etc.

S-a trecut apoi la punerea la punct a unor noi tehnici de identificare, la definirea unei

metodologii de lucru. Astfel, resturile de maxilare sunt colectate de la locul dezastrului,

trimise în cabinete specializate, studiate bucată cu bucată, fotografiate şi radiografiate

(retroalveolar şi panoramic). Imaginile sunt transferate într-un computer şi pe baza altor

informaţii colaterale se obţine un fel de portret – robot post-mortem al titularului.

În cazul accidentului aviatic la care ne referim, după trei luni de muncă laborioasă, au

fost identificate 113 victime. Pentru aceasta, specialiştii s-au folosit de diferenţele existente

de la o dantură la alta. Astfel, unele lucrări stomatologice erau executate foarte bine, unii dinţi

erau din aur, alţii din ceramică, etc.

Au fost descoperite, în unele situaţii, intervenţii pe măsele minţii, ceea ce nu se

executa pe atunci în Franţa, rezultând că persoanele erau străine.145 După calitatea execuţiilor

dentare s-a făcut şi delimitarea celor cu posibilităţi financiare mai mari.

Specialiştii au avut în acest sens şi informaţii despre diverse lucrări dentare pe care

victimele le-au făcut în timpul vieţii (obţinute de la rude, cunoştinţe). Au fost comparate

resturile dentare adunate de la locul catastrofei cu mulajele primite de la diverşi dentişti, care

executaseră lucrările victimelor anterior. A fost un caz în care o victimă nu a avut nici un

dinte în gură, nu a putut fi găsit nici dentistul ei, dar a fost identificată prin eliminare. Era

singura care lipsea de pe lista celor identificaţi deja şi figura pe lista de pasageri la îmbarcarea

în avion.

După acest succes, preşedintele AFIO a cerut crearea unei “unităţi de identificare

odontologică”, oficial constituită şi echipată pentru a putea interveni corespunzător în

asemenea situaţii macabre.

În prezent, serviciul militar şi creşterea nivelului de trai au făcut ca serviciile

stomatologice să fie accesibile aproape întregii populaţii a unei ţări. Se cere deci menţinerea

unor dosare medicale corecte şi aduse la zi în care să se noteze intervenţiile făcute şi, pe de

altă parte, să se introducă metode de identificare la orice lucrare artificială care să permită

identificarea tehnicianului sau a medicului care a efectuat tratamentul.

145 După finalizarea cercetărilor, s-a constatat că în avion existau şi pasageri din Germania

Pagina 101 din 140


Identificarea după resturile de oase. Metoda antropologică.

5.1 Expertiza osteologică

Identificarea medico-legală pe materialul osos (osteologia medico-legală) a trecut de-

a lungul timpului prin diverse stadii de evoluţie ale căror rezultate, adaptate scopului general

al medicinii legale, au fost deosebit de utile în cercetarea şi identificarea criminalistică.

Tehnica actuală a permis elaborarea unor reconstrucţii scheletale antropologice, prin

tehnici de supraproiecţie video, folosind bazele existente de date antropologice. Metoda este

derivată din metoda Gherasimov146, de fixare grafică a corespondenţei dintre structura osoasă

a scheletului şi ţesuturilor moi acoperitoare.

Metoda iniţială folosea pentru identificare fotografierea fragmentelor găsite,

integrarea acestora într-un întreg modelat în funcţie de datele existente (de obicei craniu) şi

acoperirea suprafeţelor osoase reconstituite folosind metode grafice. Au apărut şi alte metode

(de comparare prin supraimpresie a unei fotografii cu radiografia craniului – Gruener-

Reinhard), plecând de la premisa că există o variabilitate craniană destul de mare în cadrul

populaţiei, iar suprapunerea perfectă a celor două fotografii nu este posibilă decât în caz de

identitate.

Tehnicile actuale de supraproiecţie video permit orientarea craniului folosind grafica

generată de computer, la care se adaugă efecte speciale de prelucrare a imaginii (îmbătrânire

sau întinerire a desenului rezultat şi, deci, de apropiere de vârsta avută la momentul

dispariţiei).

Reconstrucţia facială ţine în aceeaşi măsură de medicina legală, de antropologie, dar

şi de artă. Este foarte utilă în situaţii în care metodele uzuale de identificare dau greş. Nu

permite întotdeauna o identificare pozitivă, dar poate fi coroborată cu alte date obţinute prin

mijloace obişnuite de identificare.

Identificarea cadavrelor necunoscute sau distruse prin procedee fizico – chimice şi

biologice se face prin stabilirea taliei, a greutăţii, a sexului, a aspectului fizic extern, în

majoritatea cazurilor procedeele fiind subordonate expertizei osteologice. Certitudinea

datelor, a concluziilor, este cu atât mai mare cu cât sunt mai multe oase lungi întregi şi

146 metoda Gherasimov - Ruşcuţia

Pagina 102 din 140


craniul. Dacă există cel puţin un os lung întreg concluziile poartă un mare grad de

relativitate.147

Faptul că ţesuturile dure, mai ales oasele, îşi păstrează timp îndelungat caracterele

morfologice, dimensiunile şi particularităţile, că fiecare schelet are caractere distinctive faţă

de celelalte schelete, că există caractere distinctive pentru oasele aceluiaşi schelet, precum şi

unele particularităţi patologice, fac ca metoda antropologică să fie folosită în bune condiţii şi

cu rezultate bune.

Prin expertiza osteologică148 trebuie stabilit în primul rând dacă oasele aparţin unuia

sau mai multor indivizi. Pentru această diferenţiere a originii umane a oaselor de cele ale unor

animale putem folosi trei metode: metoda osteologică comparată (anatomică), metoda

histologică (microscopică), metoda serologică.

Metoda osteologică comparată permite diferenţierea cu certitudine a oaselor umane de

adult, când este vorba de oase lungi, posedând intactă măcar o extremitate. Se obişnuieşte să

se calculeze indicele medular care reprezintă raportul dintre diametrul minim al canalului

medular (existent doar la oasele lungi) şi cel al diafizei.

Metoda histologică se bazează pe diferenţa de arhitectonică a ţesuturilor oaselor

umane şi animale. Această diferenţă constă în măsurarea canalelor Havers care, la om au

până la 140 de microni, iar la animale sunt mai numeroase şi mai înguste, sub 20 de microni

(la maimuţe între 27-40 microni).

Ţesutul osos este cel mai rezistent şi mai dur ţesut din grupa ţesuturilor conjunctive.

Este alcătuit din celule osoase şi substanţă fundamentală. Substanţa fundamentală are două

componente: organică în proporţie de 34%, formată din oseină şi minerală, în proporţie de

65%, formată din microcristale de fosfat tricalcic, la suprafaţa cărora sunt absorbite cristale

fine de carbonat de calciu, carbonat de magneziu şi carbonat de sodiu. Pe o secţiune

transversală în diafiza unui os lung se observă în centru canalul medular, la exterior periostul,

iar între ele substanţa osoasă în care se află canalele Havers: la om sunt 8 canale pe mm2, iar

la animale sunt peste 13 canale pe mm2.

Metoda serologică se bazează pe precipitarea, în contact cu albumina umană (extrasă

din oase) a serului recoltat de la iepuri injectaţi cu sânge uman la care apar anticorpi.

147 Kerly E.R., Forensic anthropology (Legal medicine annual 1973, Ed. C. Wecht, New York)148 Minovici M., Kernbach M., Osteologie medico – legală, ed. Socec, Bucureşti, 1932

Pagina 103 din 140


5.2 Stabilirea caracterelor de rasă, grup şi a caracterelor individuale în situaţia pieselor

scheletale multiple

Uneori este necesar să se stabilească şi rasa scheletului. Aceasta se determină cu

ajutorul unor indici, care sunt de mai multe feluri:

indice cefalic propriu-zis sau orizontal (raportul dintre diametrul transvers maxim şi

diametrul anteroposterior maxim, totul X 100) care se moşteneşte ereditar şi în funcţie de

care se face cunoscută clasificarea craniilor în: dolicocefali (europeni nordici, negri,

australieni), brahicefali (europeni sudici), mezaticefali (rasa galbenă);

indicele vertical (raportul dintre înălţimea craniului şi diametrul anteroposterior

maxim, totul x 100);

indicele de lărgime sau transvers vertical (raportul dintre înălţimea craniului şi

diametrul transvers maxim, totul x 100);

indicele facial superior (raportul dintre înălţimea feţei şi lărgimea sa, totul x 100);

indicele nazal (raportul dintre lărgimea maximă a nasului şi înălţimea sa, totul x 100).

În funcţie de acest indice există trei grupuri rasiale: albi, negri şi gălbeni.

Profilul facial superior sau unghiul de prognatism este măsurat prin unghiul pe care îl

formează linia verticală tangentă la baza arcadei dentare superioare şi la frunte cu planul

orizontal ce trece prin baza arcadei dentare. Există trei grupuri etnice:

prognaticii (negrii africani), cu un unghi de 76,30

mesognaţii (galbenii)

artognaţii (rasele albe), cu un unghi de 870.

În concordanţă cu aceste diferenţe, se mai pot menţiona orbitele triunghiulare la

negroizi, palatul dur triunghiular la caucazieni (albi), rotund sau potcoavă la mongoloizi, lung

şi rectangular la negroizi.

Rasa neagră are dimensiuni osoase mai mari decât ale celorlalte grupuri studiate.

Indexul radio-humeral este sub 75 la rasa caucaziană (albă) şi peste 80 la rasa neagră. Oasele

extremităţilor sunt mai mici la rasa mongoloidă. Vertebra lombară poate căpăta culoare

discriminatorie, în sensul că diametrul anterior îl depăşeşte pe cel posterior cu 5 mm la

caucazieni, cu 6 mm la mongoloizi, în timp ce la negroizi aceste diametre sunt sensibil egale.

Determinarea sexului persoanei neidentificate este mai uşor de realizat atunci când

există oasele bazinului – ale cărui caractere sexuale sunt mai tipice – craniul şi femurele.

În condiţiile în care modificările oaselor determinate de diferenţierea constelaţiei

endocrine nu au apărut încă, deci înainte ca pubertatea să se fi încheiat, este dificil de stabilit

Pagina 104 din 140


sexul unui schelet prin investigarea unor fragmente din acesta. Specificitatea de sex devine

evidentă pe bazinul osos începând încă de la vârsta de 11 ani. În opinia lui Topinard,

diferenţele sexuale se şterg după vârsta de 50 de ani, devenind preponderente modificările

caracteristice sexului masculin.

În principiu determinarea sexului se bazează pe structurile osose diferite la bărbat faţă

de femeie (pelvis, craniu, stern şi oase lungi), cu informaţii suplimentare putând veni scapula

şi oasele metacarpiene. Ca regulă generală, fragmentele scheletale ce se atribuie sexului

feminin sunt în general mai subţiri, cu cavităţi medulare mai largi, cu suprafeţe de inserţie

musculare mai puţin proeminente.

Sexul masculin prezintă un schelet robust, mare, cu inserţii musculare proeminente.

Suprafeţele articulare sunt rugoase şi mari, iar metacarpienele sunt mari şi largi. Greutatea

scheletului masculin este mai mare (peste 4 Kilograme), în timp ce greutatea celui de femeie

este, în general, sub 3 Kilograme.

Craniul masculin este prognat, de formă unghiulară, cu predominanţa

viscerocraniului, cel feminin are formă rotundă şi predomină scheletul frontal. La bărbat,

arcadele sprâncenoase sunt mai accentuate, bolta orbitală concavă, foseta lacrimală profundă

şi protuberanţa occipitală accentuată; forma ei ca o creastă indică sexul masculin.

Toracele este mai lat, mai adânc şi mai scurt la bărbat, având perimetrul toracic cu

5cm. mai mare. Sternul masculin este mai masiv, mai îngust şi cu 2cm. mai lung. Coastele

sunt mai dezvoltate, având cartilagii mai scurte, cu osificare rapidă şi pronunţată.

Conformaţia şi structura bazinului evidenţiază cel mai bine diferenţierile sexuale, ce

rezultă din dimensiunea pereţilor, grosime, înclinaţie şi configuraţie. Bazinul masculin este

masiv, cu curbura mai superficială şi neregulată. Diametrele strâmtorii superioare ale

bazinului sunt mai late la femeie, peretele anterior al bazinului mic este mai întins transversal,

arcada pubisului este mai largă.

La nivelul oaselor lungi apar diferenţe atât de dimensiuni cât şi de greutate şi formă.

Astfel, capul femural al scheletului de sex masculin este mai mare, formând 2/3 dintr-o sferă,

cu diametrul vertical mai mare de 47 de cm.

Stabilirea staturii (taliei) folosind fragmente scheletice rămâne o problemă

controversată149 în situaţia expertizei medico-legale ce are ca scop identificarea. Variaţii

etnice şi rasiale, clima, modificările ereditare dar şi cele determinate de diferite feluri de

alimentaţie pot crea dificultăţi în interpretarea rezultatelor expertizei. Înălţimea diferă între

149 Există mai multe formule de calcul în acest sens; V.T.Dragomirescu, sp.cit., p.215

Pagina 105 din 140


ţări şi chiar între regiuni. Cu toate acestea, diferite oase (în general cele lungi) prezintă

raporturi de proporţionalitate cu înălţimea scheletală totală.

Dacă există un schelet întreg, la scheletul obţinut prin însumarea oaselor scheletale se

adaugă circa 2,5cm., reprezentând grosimea părţilor moi. Talia devine definitivă între 22-25

de ani, când osificarea este terminată. Între 40-60 de ani ea poate scădea cu 2-3cm. datorită

părţilor moi interpuse, iar talia corpului în decubit dorsal este mai mare cu 1-2cm. decât cea a

poziţiei verticale. Între lungimea oaselor lungi şi aceea a corpului există o corelaţie.

Rapoartele naturale sunt folosite pentru a reconstrui rapid talia unui cadavru sau schelet

necunoscut în funcţie de lungimea oaselor. Cu toate acestea trebuie avute în vedere variaţiile

legate de sex sau datorate asimetriei oaselor lungi ale membrelor (1-2cm.) care trece

neobservată în timpul vieţii. Determinarea taliei necesită două operaţii:

măsurarea oaselor lungi;

întrebuinţarea unor tabele antropologice (tabelele lui Rollet), alcătuite după principiul

corespondenţei fiecărei talii, din centimetru în centimetru, pentru lungimea unor oase –

femur, tibie, humerus, cubitus, radius. Atât la bărbat cât şi la femeie, din rezultatul obţinut se

scad 1-2cm. pentru a se determina talia măsurată pe omul viu în poziţie verticală.

Pentru calcularea dimensiunii oaselor lungi se pot folosi factori de multiplicare150 sau

ecuaţiile regresive. Sunt acceptate două relaţii matematice, separate pentru bărbaţi şi pentru

femei:

Bărbaţi

Înălţimea = 1511,5 + 4,2 x înălţimea nas ± 43,1mm

Femei

Înălţimea = 1431,9 + 3,2 x înălţimea nas ± 41,2mm

Se consideră, în general, că femurul şi tibia pot furniza cele mai precise date în

legătură cu înălţimea individuală.

Talia = lungime femur x 5,6 + 8cm.

Talia = lungime humerus x 6,5 + 8cm.

Talia = lungime tibie x 6,5 + 8cm.

În principiu, sunt studiate variaţiile de înălţime individuală, aflată în relaţie cu

dimensiunile oaselor lungi.

Între două perioade extreme de vârstă – creşterea şi involuţia – diferenţele scheletice

sunt evidente. Între 30 şi 70 de ani transformările osoase sunt minime şi variabile, fapt care

îngreunează calcularea vârstei.

150 În acest sens, anexa nr.___ Coeficienţi de multiplicare pentru evaluarea lungimii scheletului.

Pagina 106 din 140


Determinarea vârstei. În cursul perioadei de creştere (0-30 de ani, dar şi în ultima

perioadă a vieţii intrauterine) se bazează pe evoluţia sistemului osos, care are loc în felul

următor: în perioada embrionară scheletul este format din cartilagii, în ultimele luni de

sarcină începe procesul de osificare al cartilagiilor prin apariţia la nivelul fiecărui cartilagiu a

unuia sau mai multe nuclee de osificare în jurul cărora începe şi progresează dispunerea

sărurilor calcare; pentru fiecare punct de osificare există un moment precis şi cunoscut de

apariţie, fapt ce permite aprecierea vârstei. De exemplu:

nucleul de osificare al epifizei inferioare femurale indică sfârşitul sarcinii, fiind foarte

important în cazul pruncuciderilor;

nucleul de osificare al epifizei superioare tibiale apare la sfârşitul sarcinii (9 luni);

După apariţia tuturor punctelor de osificare ale unui os urmează sudura diferitelor

părţi osoase, cu care ocazie osul apare cum este el cunoscut la adult, de asemenea la date bine

stabilite. Sutura oaselor bazinului începe la 6 ani şi se termină la pubertate, iar sutura

completă a femurului se termină la 19 ani la fete şi la 20-25 de ani la băieţi.

Deosebit de utilă în identificare este cunoaşterea apariţiei şi evoluţia dentiţiei. Prima

dentiţie (de lapte), compusă din 20 de dinţi are o ordine cronologică bine stabilită; primii dinţi

apar între 6-8 luni de viaţă extrauterină (incisivii), evoluţia lor încheindu-se la 2 ani şi 9 luni

(caninii). Până la 7 ani copilul rămâne cu acest număr de dinţi. A doua dentiţie începe la 7

ani, simultan cu căderea primilor dinţi şi se continuă într-o succesiune bine determinată, până

la vârsta de 18-20 ani (uneori chiar până la 30 de ani). Primele semne de uzură încep la 20 de

ani – dispariţia luciului smalţului, roaderea suprafeţelor de masticare. Aceste semne de uzură

sunt adesea modificate de modul de alimentaţie şi de starea generală a sănătăţii.

Vârsta fătului în ultimele luni de viaţă intrauterină ca şi a copilului la naştere, se

determină prin raportarea la talie, după formula V=Tx5,6. Până la 15 ani stabilirea vârstei se

mai face adăugând la talia de 50cm. pe care o are nou născutul 4cm. pentru luna I, câte 5cm.

pentru lunile II-IV, 2cm. pentru lunile IV-V, câte 1cm. pentru următoarele 7 luni, în al doilea

an creşterea totală este de 10cm., în al treilea şi al patrulea sporul este de numai 4-5cm./an, la

5 ani talia de la naştere s-a dublat, iar la 15 ani s-a triplat.

La adult, modificările vizibile scheletice, în raport cu vârsta au loc asupra oaselor

craniului care se sudează mai târziu decât celelalte perioade, mai activă fiind între 26-30 de

ani, putând avea însă limite între 20-47 de ani.

La bătrâni starea de senilitate modifică structura craniului, oasele devin mai

spongioase, mai uşoare şi mai fragile, ca urmare a procesului demineralizării.

Pagina 107 din 140


În afară de aspectele menţionate, se pare că cele mai corecte date de apreciere a

vârstei le oferă modificările oaselor pubiene – peste 20 de ani suprafaţa apare neregulată cu

creste osoase ce traversează suprafaţa articulară. Între 25-36 de ani crestele devin simple

granulaţii, marginile dorsală şi neutrală fiind definitivate.

Sternul suferă modificări majore proporţional cu înaintarea în vârstă – piesele sale

fuzionează între 14 şi 25 de ani.

Studiind excrescenţele osoase ale falangelor151 observăm că primele simptome de

îmbătrânire apar la vârsta de peste 50 de ani. Proeminenţele osoase devin masive prin

hipermineralizare, cartilagiile articulare încep să prezinte fisuri care alternează cu zone de

hipertrofie, rarefiere şi chiar dispariţie parţială. Cartilagiul tiroid începe să se osifice în jurul

vârstei de 25 de ani, când în structura sa apar insule de măduvă osoasă.

Se poate aprecia că determinarea vârstei prin utilizarea pieselor scheletale este destul

de fidelă dacă se recurge la metode combinate radio-antropometrice a fragmentelor scheletale

şi a structurilor dentale existente. Ca regulă, suprafeţele de iradiere pentru determinarea

vârstei unei persoane sunt: suprafaţa articulară radio-cubitală la copil, articulaţia cotului şi

genunchiului la adult, craniul şi vertebrele la bătrâni. Nucleul de osificare furnizează

informaţii foarte corecte cu privire la vârstă, existând totuşi variaţii care depind de condiţii

geografice, dietă, etc.

Suprafaţa în os cartilaginos apare mai devreme la femei, cu circa doi ani, cu excepţia

suturilor craniene, care se închid mai târziu şi mai încet decât la bărbat.

Sub influenţa climatului tropical osificarea apare mai devreme. Prin studiul radiologic

al craniului se poate aprecia destul de corect vârsta craniului examinat.

Semnele scheletale individuale sunt generate de modificări datorate vârstei, leziunilor

patologice anterioare şi stigmatelor profesionale. Aceste semne particulare reprezintă esenţa

procesului de identificare. Acesta are la bază principiul unicităţii indivizilor speciei, singura

excepţie constituind-o gemenii monozigoţi cu amprentă fenotipică identică.

Datele furnizate de examenul scheletal trebuie completate şi coroborate cu actele

medicale doveditoare ale modificărilor patologice descrise.152 Caracterele osoase individuale

pot fi de natură congenitală (variate malformaţii, mai ales ale bazinului ţi ale coloanei

vertebrale), traumatice (fracturi, amputări, intervenţii chirurgicale, mai ales pe cutia

craniană), patologice (leziuni rahitice, tuberculoase, de calcifiere).

151 Sudiul lui Rohlin şi Rubasena care determină vârsta prin studiul excrescenţelor ososase ale falangelor.152 Kernbach M., Identification des os dans la Medecine Legale, ed. Cartea Românească, Cluj, 1925

Pagina 108 din 140


Studiul scheletului relevă urmele de violenţă care au putut provoca moartea victimei,

deoarece acestea se conservă pe oase timp îndelungat şi pot fi recunoscute ca atare, după zeci

şi chiar sute de ani.

Vechimea oaselor, deci data morţii se face cu aproximaţie, în funcţie de o serie de

variaţii privind concentraţia în carbonat de calciu şi materii organice. Pentru oasele vechi se

apreciază concentraţia în carbon radioactiv şi rezidual. Se poate aprecia intervalul scurs de la

înhumare prin analiza resturilor scheletice, coroborată cu caracteristicile solului în care a stat

cadavrul. În soluri lutoase resturile textile pot rezista circa 50-60 de ani, în cele obişnuite lâna

rezistă 10 ani, iar pielea şi mătasea circa 20 de ani.

6.Reconstituirea fizionomiei după craniu. Metoda supraproiecţiei

O modalitate superioară de identificare individuală este reconstituirea feţei omeneşti

după craniu. Dintre toate încercările făcute în ultimele decenii s-a impus, prin bogatul

material de observaţie acumulat, metoda de lucru a lui M. Gherasimov, care a dus la rezultate

bune în practica medico-legală şi în antropologie. Reconstituirea fizionomiei după craniu se

bazează pe un studiu craniologic prealabil al cazului, în cadrul căreia se stabilesc sexul, vârsta

şi caracterele craniometrice, tipologice şi patologice ale cazului; apoi pe baza observaţiilor

obţinute se procedează la fixarea grafică a datelor. Fixarea grafică urmăreşte proiectarea

contururilor ţesuturilor moi pe diferite secţiuni ale corpului cu ajutorul standardelor de

grosime a acestor ţesuturi. Fixarea grafică are rolul unui “plan” pe baza căruia se trece în cele

din urmă la reconstituirea grafică sau plastică. În scopuri de identificare medico-legală,

reconstituirea obţinută se completează cu particularităţi de port ale persoanelor dispărute:

mustăţi, păr, ochelari, pentru a se putea compara, în mod eficient, reconstituirea astfel

completată cu fotografiile dispăruţilor.

Altă cale de identificare este compararea unui craniu cu fotografia unei persoane

dispărute, adică metoda comparaţiei prin analiză morfologică – Nemeskeri. În acest caz se

procedează la urmărirea descriptivă a unui număr cât mai mare de caractere craniologice

pentru a se putea deduce un număr suficient de corespondenţe de formă cu fotografia în

cauză.

Un procedeu mai simplu, propus de Griner şi Reinhard (1958) se bazează pe

suprapunerea fotografiei persoanei dispărute peste clişeul craniului, obţinut la scară şi prin

fotografiere din aceeaşi incidenţă. Dată fiind variabilitatea craniană în rândul populaţiei,

Pagina 109 din 140


există o posibilitate destul de mare ca suprapunerea celor două fotografii să nu apară decât în

caz de identitate.

În caz de moarte violentă, este de importanţă primordială identificarea victimei cu

scopul de a se cerceta criminalul.

O serie de date de ordin morfostructural funcţional şi patologic referitor la craniu

fundamentează criteriile ştiinţifice ale metodei de identificare prin supraproiecţie.

Craniul apare sprijinit pe formaţiunea anatomică de tip cilindric a gâtului prin care e

asigurată legătura cu trunchiul, fiind sediul care asigură mobilitatea extremităţilor cefalice.

Metoda supraproiecţiei a fost aplicată pentru prima dată în 1960 la Calcutta.153

Identificarea individuală prin metoda supraproiecţiei se bazează pe principiul

unicităţii (pentru lotul de persoane examinate), a sumei de caractere morfologice prezente

într-un interval de timp rezonabil, la cadavrul a cărui identitate este necunoscută, urmând să

se stabilească şi la persoanele cu identitate cunoscută şi fotografiate într-o anumită etapă a

vieţii.

Gh. Asanache, referindu-se la această metodă, a stabilit principiile care îi conferă

fundamentarea ştiinţifică, precizând că mijloacele tehnice de examinare sunt reprezentate de:

un dispozitiv mecanic care să permită dispunerea craniului după metodele bine

stabilite, într-o poziţie cât mai apropiată de cea ocupată în spaţiu de către persoana

fotografiată;

un dispozitiv optic care să permită controlul poziţiei;

un aparat fotografic prevăzut cu un geam mat;

o sursă de lumină cu intensitate şi mobilitate adecvate.

Autorul arată că la baza procedeului de expertiză a identificării individuale, care se

găsesc la materialul de corectare sau supus expertizei. Sunt caracteristicile generale de ordin

rasial, tipologic, de ordin sexual şi antropometric. Apartenenţa la una dintre rasele umane şi

la un tip constituţional, apartenenţa de sex (identificare de grup) se reflectă întotdeauna în

datele de ordin general, particular şi de ordin antropometric. Caracterele individuale au o

apartenenţă strict personală, constituind o însumare cu valoare de unicat pentru loturile de

indivizi luate în considerare, în mod curent, pentru necesităţile expertizei. Ele se referă la:

elemente de ordin metric (lungime, lăţime, grosime, înălţime, profunzime, grad de

curbură);

elemente de ordin morfologic (armonia trăsăturilor anatomice, proeminenţe,

robusteţe, simetria proeminenţelor);

153 L.Cârjan, Compendiu de criminalistică – Note de curs, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Pagina 110 din 140


elemente de ordin funcţional (mobilitate, fixitate, rezistenţă, plasticitate, capacitate de

revenire la forma iniţială, după încetarea energiei mecanice externe);

elemente de ordin estetic care vizează simetria (unghii, fante, dispunerea organelor

perechi, dispunerea proeminenţelor).

Etapele examinării prin metoda supraproiecţiei sunt următoarele: pregătirea craniului,

realizarea fotografiei, examinarea comparativă, demonstraţia şi concluziile.

La pregătirea craniului – pentru expertiză este necesară obţinerea ansamblului osos

cranio – facial prin:

îndepărtarea resturilor de părţi moi provenind de la cadavrul în curs de scheletizare;

separarea de resturi scheletale dispărute. Dacă părţile moi, deşi degradate sunt încă

aderente, se va proceda la detaşarea de acestea prin fierbere.

După ce s-a verificat că procesul de detaşare a părţilor moi este terminat, craniul astfel

curăţat se depune într-un loc uscat şi răcoros pentru a fi apt de manipulare.

Pentru a preveni pierderea unor mici fragmente osoase craniene desprinse o dată cu

aruncarea masei de lichid în care a avut loc fierberea, se vor lua următoarele măsuri:

se debarasează lichidul de părţile moi voluminoase doar după un control riguros

pentru identificarea unor eventuale resturi dento-alveolare;

rezidurile solide restante în partea inferioară a recipientului se trec printr-un tifon pe

care se reţin toate fragmentele osoase, interesând în deosebi resturi dento-alveolare detaşate.

Pentru efectuarea acestei expertize, prezenţa mandibulei este obligatorie. Aceasta

împreună cu maxilarul trebuie puse în contact în poziţia anatomică, ţinându-se cont de

aspectul morfologic. Mandibula se imobilizează prin utilizarea unui fir de sârmă, folosirea de

hârtie prevăzută cu substanţă aderentă sau recurgerea la efectul aderent al substanţelor

plastice.

O situaţie frecvent întâlnită este aceea în care craniul prezintă pierderi de substanţă

mai mult sau mai puţin exprimate. În aceste cazuri se procedează la o reconstrucţie cât mai

puţin evidentă, în scopul evitării surselor inerente de eroare.154 Ele preferă simpla poziţionare

anatomică sau, dacă se poate stabili, cea existentă în perioada de timp imediat anterioară

decesului.

Realizarea fotografiei. Expertiza de acest gen necesită utilizarea unei imagini

fotografice care să reprezinte persoana dispusă cvasiperfect în poziţia clasică pentru

154 Există riscul provocării de atenuări sau, dimpotrivă, augmentări ale unor detalii anatomice necunoscute şi care nu pot fi deduse.

Pagina 111 din 140


fotografia judiciară de identificare. În caz contrar, intervin coeficienţi de eroare ce fac

imposibilă recurgerea la acest mijloc de identificare.

Dacă dintre fotografiile prezentate, expertul nu găseşte una care să corespundă

dezideratelor de mai sus, se va proceda la executarea unei copii de pe fotografia anexată la

fişa alfabetică locală, aflată la serviciul de evidenţă a populaţiei.

Examinarea separată a caracteristicilor generale şi individuale ale craniului se face în

vederea selectării fotografiilor persoanelor dispărute cu care prezintă elemente de asemănare.

Etapa premergătoare selectării, dintre mai multe fotografii diferite, reprezentând

fiecare trăsături fizionomice ale unor persoane dispărute, a aceleia ce va fi expertizată, o

constituie conturarea unor elemente de comparaţie, care pot fi de ordin topologic, metric şi

individual. În acest mod, se reduce, pe etape, numărul de fotografii ce pot fi considerate,

potenţial, ca obiect al examinării.

Examinarea comparativă presupune a se lua în considerare o sumă de repere de natură

anatomică şi antropometrică. Ele sunt luate în discuţie ca fiind suportul material al

corespondenţei sau noncorespondenţei trăsăturilor strict individuale, marcate prin arhitectura

morfofiziologică a fizionomiei.

Compararea datelor de ordin anatomic şi antropometric aparţinând persoanei a cărei

identitate este cunoscută se obţine prin examinarea traseologică a pozitivului rezultat din

suprapunerea celor două clişee negative, parţială sau totală.

Este vorba despre stabilirea continuităţii liniare, respectiv a coincidenţei elementelor

ce prezintă caracteristici esenţiale pentru identificare stabilite în timp, conformaţie anatomică

bine precizată, cu posibilitate de relevare a ceea ce este strict individual.

Se iau în considerare următoarele criterii de ordin general:

părţile moi prezente în imaginea fotografică a persoanei reprezintă un contur al

desenului osos al craniului;

globul ocular este circumscris de desenul orbitei, având sediul central;

fanta bucală va corespunde întotdeauna, ca poziţie, cu spaţiul intermediar delimitat de

suprafeţele ocluzale ale dinţilor de pe cele două arcade;

mijlocul spaţiului dintre pupile este dispus sub orizontala ce trece la baza oaselor

proprii ale nasului. Pentru stabilirea coincidenţelor se folosesc repere ca: orbitele (dreaptă /

stângă), fosele nazale (dreaptă / stângă), spaţiul interdentar delimitat de suprafeţele dinţilor

dispuşi pe cele două arcade, bosa frontală dreaptă sau stângă etc.

Pagina 112 din 140


Pentru demonstraţie se stabileşte continuitatea liniară prin realizarea unei

supraproiecţii parţiale în care un plan de secţiune (orizontal, vertical şi oblic), comun celor

două categorii de imagini, împarte imaginea fotografică în două segmente.

Dintre cele patru segmente (câte două pentru fiecare fotografie), se expun, în secvenţe

succesive, câte două, respectiv trei.

Sunt apreciate corespondenţa cât şi noncorespondenţa reperelor de ordin anatomic

luate în considerare.

Stabilirea coincidenţelor se face pe baza aprecierii netei suprapuneri şi pe baza

elementelor anatomice de reper.

Expertul antropolog poate formula una din următoarele concluzii:

certă pozitivă (de exemplu: “Craniul în litigiu aparţine numitului F.G.”);

certă negativă (de exemplu: “Craniul în litigiu nu aparţine numitului F.G.”);

de probabilitate (de exemplu: “Craniul în litigiu aparţine probabil numitului F.G.”);

de imposibilitate (de exemplu: “Nu se poate stabili cui aparţine craniul în litigiu”).

Prin metoda supraproiecţiei se pot efectua expertize antropologice, iar răspunsurile

date de expert au în vedere următoarele:

când se prezintă numai craniul în litigiu: în astfel de situaţii, expertul poate să

stabilească numai tipul antropologic;

când se prezintă craniul în litigiu şi fotografiile persoanelor dispărute: în aceste

împrejurări, expertul poate identifica persoana.

7. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

Expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea

identităţii unui cadavru sau a unei persoane dispărute.155

În privinţa cadavrelor, procedeul este relativ simplu. Mai întâi se efectuează toaleta

acestuia pentru a-i reda o înfăţişare cât mai asemănătoare de aceea avută în timpul vieţii, după

care i se face o fotografie a semnalmentelor care trebuie comparată cu o fotografie cât mai

recentă a persoanei dispărute sau presupusă a fi decedat. Un rol important în această

operaţiune de identificare, îi revine fotografiei judiciare. În orice împrejurare în care la faţa

locului se găseşte un cadavru, indiferent de cauza şi natura morţii, se impune efectuarea de

fotografii – în starea şi în poziţia în care a fost găsit – nefiind permisă nici o modificare.


Pagina 113 din 140


Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute foloseşte aceeaşi aparatură şi material

fotosensibil, acelaşi mod de iluminare ca la fotografia de identificare a persoanelor

condamnate.

Compararea se poate face prin confruntare, juxtapunere, măsurarea valorilor,

unghiulare, caroiaj, etc. La fotografia de comparare prin confruntare156 se compară fotografia

suspectului cu fotografiile de pe fişă de antecedente penale, sau fotografia cadavrului cu

fotografia de pe fişa persoanelor dispărute. În ipoteza comparării pe baza unor fotografii

executate ocazional, situaţie frecvent întâlnită în cazul persoanelor dispărute fotografia de

examinare se realizează în condiţii cât mai apropiate de fotografia de referinţă.

Ca procedeu special de fotografiere, cadavrului i se va executa o fotografie – plan,

luată de sus, pe verticală, şi mai multe fotografii laterale încrucişate. Acestea se execută încă

din faza statică a cercetării la faţa locului, cu aparatul situat suficient de sus, deasupra

cadavrului, pentru a-l cuprinde în întregime. Înălţimea aparatului se stabileşte după

caracteristicile optice ale obiectivului, adică după distanţa principală focală şi după unghiul

de deschidere al câmpului fotografic. Sursele de lumină vor fi reprezentate astfel: lumina

principală este situată deasupra aparatului fotografic sau alături de el, iar una sau două surse

secundare de lumină se aşează lateral pentru a atenua umbrele şi a scoate în evidenţă mai

pregnant unele caracteristici, ca leziunile vizibile, starea îmbrăcămintei, etc. Pentru a nu

obţine imagini deformate, aparatul fotografic va fi fixat într-o poziţie plan paralelă cu poziţia

cadavrului.

După executarea fotografiei plan se trece la fotografierea cadavrului din părţile

laterale, executându-se mai multe fotografii încrucişate. În fotografiile din părţile laterale

trebuie să se evite fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare pentru a nu da naştere unor

disproporţii supărătoare. În cazurile în care poziţia cadavrului nu permite fotografierea lui de

sus, fiind situat sub o masă sau într-o nişă şi singura posibilitate de fotografiere este numai

dinspre cap sau picioare, pentru a evita deformările prea mari, fotografiile se vor executa de

la o distanţă cât mai mare şi cât mai de sus.

Cadavrele situate în poziţia şezând sau cele spânzurate vor fi fotografiate din patru

părţi opuse, incluzând obligatoriu între aceste poziţii şi partea unde este situat nodul lanţului

sau leziunea principală vizibilă.

Cadavrele care trebuie identificate după semnalmentele exterioare, vor fi fotografiate

în funcţie de starea lor: carbonizate, dezmembrate, îngheţate, etc.


Pagina 114 din 140


Cadavrele dezmembrate se fotografiază atât separat, fiecare în parte, cât şi asamblate.

Fotografierea fiecărei părţi izolate se face împreună cu urmele de sânge şi de alte resturi

organice şi, dacă este posibil, împreună cu materialul (hârtie, ţesătură) în care au fost găsite.

Cele carbonizate se aşează pe un cearşaf alb sau pe nişte coli de hârtie pentru a se

asigura precizia conturului şi se fotografiază sub o lumină puternică directă, situată în spatele

aparatului fotografic, pentru a le reda cât mai bine detaliile.

Fotografierea cadavrelor atât de sus, în formă de plan, cât şi lateral nu trebuie să

ocupe mai mult de 1/3 din lungimea cadrului fotografiei157, pentru a se asigura încadrarea

cadavrului în ambianţa locului în care s-a găsit. La expertiza fotografiei de portret a

persoanelor dispărute se va ţine cont de eventualele transformări, deghizări încercate de

acestea pentru a-şi pierde urma, unele recurgând chiar la metodele oferite de chirurgia

plastică şi reparatorie. Şi în cazul acestora, trebuie acordată o atenţie specială modalităţii de

fotografiere pentru realizarea unei comparări eficiente. Se execută două fotografii bust

obligatorii, una din faţă şi una din profilul drept, luate în condiţii precis stabilite, iar dacă este

necesar se vor face fotografii şi din alte poziţii diferite, ca semiprofil sau în picioare, pentru a

reda ţinuta obişnuită a persoanei care urmează a fi identificată sau cu partea care prezintă un

semn caracteristic deosebit. Şi se va insista îndeosebi asupra semnelor particulare (din

naştere) sau a tatuajelor. În cazul acestora din urmă, plăcile autochrome Lumiere, permit

identificarea tatuajelor care, superficial, nu se mai pot distinge.158

Pentru a uşura controlul poziţiei capului, pe geamul mat sau pe vizorul cadru al

aparatului fotografic sunt trasate două linii. Aceste linii de control sunt formate dintr-o

verticală ce trece, la fotografia din faţă, prin mijlocul imaginii frunţii, al nasului şi al bărbiei

şi o linie oblică, ce traversează unghiul exterior al imaginii ochiului drept şi partea de sus a

urechii drepte.159

La fotografierea profilului drept, linia verticală străbate extremitatea imaginii ochiului

drept, iar linia oblică taie partea de sus a imaginii pavilionului urechii drepte. Pentru a asigura

compararea caracteristicilor feţei, în vederea identificării, toate fotografiile se execută

obligatoriu la aceeaşi scară şi anume 1/7 din mărimea naturală.

Fotografiile sunt executate pe material fotografic pozitiv sau ortocromatic. Clişeele se

developează normal şi nu se retuşează, iar dacă pentru comparaţie dispunem de fotografii

executate comercial, în primul rând se va şterge cu benzină urmele retuşului.

157 C. Suciu, sp. cit., p. 64, 87, I. Mircea, sp. cit., p.47158 Mina Minovici, sp. cit., capitolul referitor la tatuaje159 C. Suciu, sp. cit., p. 85

Pagina 115 din 140


O problemă importantă în această fotografie reprezintă iluminarea – se va folosi o

sursă directă frontală şi una sau două laterale, ceva mai slabe, pentru a atenua umbrele şi a da

relief imaginii. Luminile trebuie aşezate aproximativ la nivelul feţei, pentru a nu crea umbra

care să acopere detaliile. Sursa principală de lumină ar trebui să fie un bec “Nitrafot” de

500W, iar lumina secundară de 250 sau 100W. Pentru urmele de tatuaj sau cicatrice atât de

şterse încât nu se mai văd în mod clar cu ochiul liber, locul respectiv se bate uşor cu palma

sau se frecă, pentru a irita ţesutul, iar pe fondul congestionat, cicatricele vor apărea în alb.

Metoda cea mai preţioasă şi mai precisă pentru scoaterea în evidenţă a semnelor invizibile

este fotografierea sub radiaţii infraroşii, care vor reproduce detaliile pielii până la o adâncime

de 2 mm.

Compararea prin suprapunere a celor două imagini fotografice se poate realiza prin

fotografierea succesivă a celor două obiecte ce se compară, pe aceeaşi placă fotografică, care

va fi reemulsionată. Coincidenţele şi divergenţele de trăsături vor ieşi în evidenţă în acelaşi

fel ca în cazul scoaterii unui singur pozitiv de pe două negative suprapuse.

8. Identificarea prin examinarea obiectelor de îmbrăcăminte

Când recunoaşterea cadavrelor după trăsăturile exterioare a devenit imposibilă din

cauza putrefacţiei avansate, arderii, absenţei capului sau distrugerii feţei prin mijloace

violente ori prin acţiunea animalelor precum şi în situaţiile când acesta a fost redus la părţile

osoase, una dintre posibilităţile de identificare la îndemâna investigatorilor care cercetează

locul faptei rămâne examinarea obiectelor de îmbrăcăminte. Examinarea trebuie făcută

metodic începând cu piesele de la exterior şi va cuprinde operaţiile de descriere detaliată

(denumire, culoare, material, croială, marca producătorului, marcaje de la curăţătorie,

reparaţii, gradul de uzură) , de fotografiere şi înregistrare video.

În procesul de descriere e foarte important să se consemneze poziţia hainelor pe

cadavre (încheiate, descheiate, nasturi lipsă, pantalon descheiat, coborâţi).

Pentru a putea servi la recunoaşterea ulterioară de către rude, prieteni, cunoştinţe,

există două posibilităţi: decuparea unor eşantioane din fiecare obiect de îmbrăcăminte sau,

mai eficient, ridicarea obiectelor de îmbrăcăminte în întregime, urmată de curăţarea (după

efectuarea tuturor examinărilor de laborator) şi de păstrarea lor pentru prezentarea spre

recunoaştere.

Când la faţa locului nu există persoane care pot să recunoască obiectele de

îmbrăcăminte, se întocmeşte o fişă de identificare a cadavrului, în care un capitol separat e

Pagina 116 din 140


afectat descrierii îmbrăcămintei. (Fişele de identificare constituie suportul de culegere a

datelor necesare funcţionării cartotecii antropologice, în sistem manual sau computerizat.

Obiectivul acestei cartoteci este identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor şi

cadavrelor cu identitate necunoscută. Fişe asemănătoare se întocmesc şi de poliţia statelor

Comunităţii Europene în cazul catastrofelor aeriene, navale, feroviare, rutiere, etc.).

La aceste fişe se ataşează eşantioane din fiecare obiect, urmând ca ulterior să fie

utilizate pentru recunoaştere. Deosebit de utile pentru recunoaşterea obiectelor de

îmbrăcăminte s-au dovedit detaliile ce privesc:

reparaţiile realizate manual: cusături, modificări ale croielii originale, aplicările de

petece, embleme;

înscrierile constând în cuvinte, desene, fotografii, portrete;

numere de ordine aplicate de curăţătorii, spălătorii;

monograme cusute de părinţi, proprietarii obiectelor;

etichetele firmelor producătoare de confecţii / tricotaje, cusute pe partea interioară a

obiectelor. Aceste etichete devin utile chiar şi atunci când conţin doar indicaţii cu privire la

mărimea îmbrăcămintei, la modul de spălare, călcare, compoziţia materialului.

Aspectul general al îmbrăcămintei poate oferi indicii cu privire la mediul social din

care provine cadavrul, la preocupările acestuia sau chiar la profesie.

Practica activităţii criminalistice a demonstrat că mediul în care trăieşte şi activează

zilnic o persoană îşi pune amprenta asupra îmbrăcămintei pe care o poartă: copii străzii,

vagabonzii, cerşetorii poartă un anumit tip de îmbrăcăminte rezultată din cele primite-n dar;

funcţionarii (“gulerele albe”) se deosebesc la rândul lor de ceilalţi prin calitatea şi sobrietatea

veşmintelor.

Se va consemna dacă îmbrăcămintea sau încălţămintea corespund sau nu taliei

persoanei ori dacă sunt adaptate particularităţilor stării de sănătate (invaliditate, infirmitate,

protezare, etc.).160

Tinerii sunt supuşi capriciilor modei şi psihologiei grupurilor din care fac parte. O

serie de profesii implică purtarea unor uniforme, etc. O serie de observaţii ataşate cadavrului

sau îmbrăcămintei acestuia: sacii, sforile, cablurile electrice, sârmele, curelele, pungile de

plastic, geamantanele, sacoşe sau bucăţi de cârpe, folosite la strangulare / spânzurare sau

ambalarea cadavrelor, pot ajuta indirect la identificarea persoanelor ce au săvârşit omorul.

160 Southwestern Law Enforcement Institute – Homicide Investigation Tchniques, Ed. CH. C. Thomas, Illinois, SUA, în “Culegerea de materiale documentare” nr.1 / 1983, editată de Compartimentul de criminalistică şi criminologie al Procuraturii Generale

Pagina 117 din 140


Următorul caz din practica Serviciului Criminalistică va argumenta importanţa

obiectelor de îmbrăcăminte în identificarea victimelor şi a agresorilor.

În septembrie 1994, în stufărişul de pe malul lacului Străuleşti, în partea de nord a

municipiului Bucureşti, au fost descoperite cadavrele a trei femei. Una dintre ele prezenta

trăsăturile feţei complet distruse de rozătoarele acvatice, iar celelalte nu puteau fi recunoscute

din cauza multiplelor leziuni răspândite pe faţă şi pe tot corpul.

Pentru identificare s-a acţionat pe două căi:

reconstituirea fizionomiei fiecăreia, cu ajutorul celebrului antropolog Cantemir

Rişcuţia şi al graficianului Serviciului Criminalistică, specializat în efectuarea portretului

robot.

Reconstituirea grafică a obiectelor de îmbrăcăminte şi a înfăţişării celor 3 femei

înainte de comiterea asasinatului.

Obiectele de îmbrăcăminte au fost aşezate pe manechine de dimensiuni egale cu cele

rezultate din măsurarea cadavrelor, au fost fotografiate şi, pe aceste fotografii graficianul a

operat retuşări. Rezultatul a fost publicat în presă, dar nimeni nu le-a recunoscut. Cum

informaţiile adunate pe parcursul anchetei conturau versiunea că cele trei victime proveneau

dintr-o ţară vecină, o delegaţie de poliţie s-a deplasat acolo cu fotografiile reconstruite, iar pe

baza lor s-a realizat identificarea.

Pagina 118 din 140


Capitolul VI

PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI FACTORII CARE POT INFLUENŢA

RECUNOAŞTEREA CADAVRULUI

Psihologia judiciară, ca ştiinţă practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti

care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului

oamenilor aflaţi sub incidenţa legii. Este o disciplină distinctă, formativ-aplicativă şi de

cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată şi

aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii

cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi

interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.161

Relaţia psihologiei judiciare cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în

aspectele teoretice cât şi în cele practice ale ambelor discipline. În acest sens, cercetarea la

faţa locului, reclamată de criminalistică, prilejuieşte o risipă de elemente psihologice asupra

interpretării şi obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Doar prin buna

cunoaştere a psihologiei judiciare, criminaliştii vor putea trage concluzii juste162 cu privire la

intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-se conduitele de

simulare, disimulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri etc., toate

acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probării vinovăţiei acestora. În ceea

ce priveşte tactica criminalistică numai dacă ne referim la aceasta şi complexa activitate de

ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului

psihologic al individului uman (învinuit, martor, victimă, organ judiciar, părţi, experţi, etc)

implicaţi în drama judiciară.

Recunoaşterea cadavrelor este una dintre cele mai frecvente activităţi cu care se

întâlneşte omul legii în calitate de magistrat, ofiţer de poliţie judiciară sau expert criminalist.

În comparaţie cu activitatea de recunoaştere a persoanelor la care deopotrivă concură atât

semnalmentele statice cât şi cele dinamice şi funcţionale, evidenţiate de diverse poziţii sau

atitudini caracteristice diferitelor ipostaze (mers, mişcări, gesturi caracteristice care pot da o

anumită individualizare persoanei), în cazul cadavrelor recunoaşterea se întemeiază exclusiv 161 Bogdan., T., Probleme de psihologie judiciară, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p.10 şi următ.162 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti 1992, p.11

Pagina 119 din 140


pe trăsăturile statice: trăsăturile feţei, talia, constituţia, semnalmente particulare (cicatrice,

tatuaje, negi, urme ale intervenţiilor chirurgicale sau stomatologice, etc) eventual

îmbrăcămintea sau obiectele personale aflate asupra acestora.

Dificultăţi în recunoaşterea cadavrului determinate de înfăţişarea cadaverică; toaleta

cadavrului

Procesul de recunoaştere poate întâmpina un oarecare grad de dificultate163 generată

de mai mulţi factori, dintre care amintim: poziţia orizontală a cadavrului, rigiditatea feţei care

exclude componenta mimică, lividitatea cadaverică, căderea muşchilor feţei, etc. Dacă la

toate acestea se adaugă elementele de descompunere post-mortem164 a cadavrului, în funcţie

de mediul în care a fost găsit şi timpul care s-a scurs fără să mai punem la socoteală

manoperele folosite de infractor pentru mutilarea acestora (depesarea) în scopul de a nu fi

identificate, ne dăm seama de dificultatea recunoaşterii.

Probleme şi mai mari se întâmpină în cazurile când se solicită recunoaşterea

cadavrelor în situaţia distrugerii lor (combustii, înec, depesaj criminal, precipitări, mutilări

prin agenţi chimici, putrefacţii avansate, etc.).

Literatura de specialitate165, dar şi practica în aceeaşi măsură, recomandă “ori de câte

ori este posibil” realizarea toaletei cadavrului, aceasta vizând în special împrospătarea

fizionomiei, “însufleţirea” celui decedat pentru a facilita procesul recunoaşterii. În încercarea

de a readuce figura unei persoane cât mai aproape de înfăţişarea avută în timpul vieţii, se vor

spăla obligatoriu urmele de sânge, de vopsea, noroi, etc., se vor coase plăgile şi se va aplica o

substanţă colorată pentru a se reda, cât mai fidel culoarea din timpul vieţii.

Pentru a li se da o aparenţă cât mai normală ochilor căzuţi în orbite sau deshidrataţi li

se va injecta o soluţie de apă cu glicerină în spatele globului ocular. Dacă însă aceştia sunt

distruşi sau chiar lipsesc, vor fi înlocuiţi cu ochi de sticla sau material plastic, fixaţi în orbite

pe un tampon de vată. Genele şi buzele se fixează cu ajutorul unor ace subţiri de gămălie, iar

părul va fi pieptănat cât mai aproape de felul purtat în timpul vieţii. Dacă există ţesuturi

tumefiate (de exemplu obrajii din cauza gazelor), se vor face incizii prin interiorul gurii,

pentru a se aduce faţa la un aspect cât de cât normal. În final se pudrează faţa cu talc, pentru a

acoperi eventualele semne sau reflexe supărătoare.

163 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, sp. cit., p. 135164 această problemă a fost tratată în capitolul anterior165 Aurel Ciopraga, Criminalistica, Editura Junimea, Iasi, 2001, p. 23; C. Suciu, Criminalistica Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 87

Pagina 120 din 140


Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute nu se diferenţiază din punct de

vedere tehnic de fotografia de identificare a persoanelor condamnate.

Uneori, cadavrele sunt aşezate într-un scaun cu suport special pentru cap, iar corpul se

leagă de scaun pe sub haine, pentru a-i da un aspect cât mai natural. Dacă nu se poate

fotografia cadavrul în scaun, se aşează în poziţia culcat pe spate şi se vor executa fotografii

din faţă, cu aparatul dispus în poziţie paralelă sau pentru profil, cu aparatul instalat în

lateralul mesei pe care este întins cadavrul.

2. Tensiunea psihică la vederea unui cadavru

În legătură cu recunoaşterea cadavrelor, trebuie precizat că această activitate nu este

întâlnită doar în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci şi în alte

împrejurări, cum ar fi sinuciderile, accidentele de muncă, rutiere, navale şi aeriene,

cutremure, inundaţii, incendii etc. Cel care efectuează recunoaşterea nu mai percepe o

persoană în viaţă, cu felul ei de a fi şi de a se manifesta, cu trăsăturile de caracter şi cu

personalitatea ei firească. Tensiunea psihică la vederea unui cadavru este cu atât mai mare cu

cât este vorba despre o rudă sau o persoană apropiată celui care face recunoaşterea. Se

recomandă ca înainte de a i se prezenta cadavrul pentru recunoaştere, martorului, să i se arate

mai întâi fotografii ale acestuia pentru ca impactul psihologic să nu fie atât de mare la

confruntarea directă cu corpul neînsufleţit.166

În acelaşi scop se recomandă, “ori de câte ori este posibil”167 realizarea “toaletei”

cadavrului prin toate procedeele amintite, fapt ce uşurează atât identificarea victimei cât, mai

ales, tensiunea psihică la vederea mortului. Dacă recunoaşterea se face la morgă sau la

serviciile medico-legale, lipsa vestimentaţiei poate modifica mult imaginea păstrată despre

persoana în viaţă.168 În ceea ce priveşte subiecţii operaţiunii, în raport de locul unde a fost

descoperit cadavrul, aceştia pot fi persoanele prezente în vecinătatea locului sau cele care au

înştiinţat organele judiciare despre dispariţia unor persoane. Uneori, subiecţii provin din

rândul celor care, pe diferite căi, luând cunoştinţă despre descoperirea unui cadavru, mai ales

în mediul rural, se prezintă la locul unde se află acesta şi îşi exprimă dorinţa de a-l vedea.

166 V. Zdrenhgea, sp. cit., p. 136167 M. Minovici, sp. cit., Editura Socec, Bucureşti vol. I,II – capitolul referitor la tehnica de identificare a cadavrului168 Aurel Ciopraga, Criminalistica, Tratat de criminalistică, Editura “Gama”, Iaşi, 1996, p. 361

Pagina 121 din 140


La formarea procesului de identificare a cadavrului, concură, într-o măsură sau alta,

toate categoriile de senzaţii. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor (senzaţiile vizuale

şi auditive), altele au un rol subsecvent (senzaţii, tactile sau olfactive).

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţii vizuale reprezintă mărturia tip, cel mai

frecvent întâlnită deoarece în aproape fiecare cauză penală se resimte necesitatea

reconstituirii cât mai fidele a fizionomiei şi caracterului unei persoane.

În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia, deoarece aceasta

condiţionează, în bună parte, planitudinea şi fidelitatea recunoaşterii; concură atât atenţia

voluntară cât şi atenţia involuntară, fără a fi însă deopotrivă solicitate în procesul percepţiei şi

al memorării.

Indiferent dacă se întemeiază pe atenţia voluntară sau involuntară, întinderea şi

fidelitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri de atenţie, a căror

cunoaştere prezintă interes, deoarece, după cum în momentul percepţiei atenţia martorului a

fost sau nu concentrată asupra unui fapt sau a altuia, în funcţie de volumul atenţiei,

intensitatea, stabilitatea unor factori de natură a o distrage, declaraţiile celor care, în condiţii

obiective similare, au perceput unul şi acelaşi fenomen, vor prezenta grade de veracitate şi

sfere diferite. Factorii de natură subiectivă sunt intim legaţi de condiţia psihofiziologică a

martorului, fie că efectul este trecător, fie că este de durată.169

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate poate fi

influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi factori subiectivi.

Referitor la factorii obiectivi, trebuie avută în vedere măsura în care perceperea, selectarea şi

ordonarea prin memorare se apropie de perfecţiune, adică de gradul în care imaginile formate

reproduc situaţia reală recepţionată anterior. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit

pentru organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau

reaua credinţă a martorului.

Între factorii subiectivi170, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda

ceea ce cunoaşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar.

Când se constată, în cadrul ascultării prealabile, că martorul sau persoana chemată să

facă recunoaşterea este fire emotivă (mai ales în cazul femeilor, bătrânilor, copiilor), pentru

verificarea stării psihice reale şi pentru pregătirea acesteia, e necesară prezentarea mai întâi a

fotografiilor victimei. 171

169 A. Ciopraga, sp. cit., p. 245170 A. Ciopraga, sp. cit., p. 247171 E. Stancu, sp. cit., p. 488

Pagina 122 din 140


Aceasta ţine de tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere, putându-se preveni

în acest fel situaţii de genul celor în care o persoană, îngrozită la vederea cadavrului, declară

aproape fără să îl privească pe acesta, că îl recunoaşte.

Acelaşi rol tactic îl are recunoaşterea cadavrului şi în ipoteza prezentării acestuia

învinuitului sau inculpatului, a cărui poziţie faţă de învinuire se modifică sub puternica

impresie produsă la vederea rezultatelor faptei sale, a stării în care se află victima.

Recunoaşterea (obiectelor, persoanelor, lucrurilor, etc) presupune existenţa unei

imagini, a unei reprezentări (în psihologie aceasta înseamnă apariţia imaginii în absenţa

vreunui stimul) care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana, locul arătat

subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conţine mai multe informaţii, mai multe

“repere”, cu atât şi procesul recunoaşterii va fi mai uşor. Lipsa informaţiilor, eroziunea172 lor,

provoacă nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie, incertitudine subiectivă

(sentimentul incertitudinii). Aceasta din urmă nu este întotdeauna declarată de martor, ci

adesea se manifestă în tendinţa de completare logică a informaţiilor, lacunare, care în mod

cert poate provoca o distorsiune sensibilă.

Această memorie de recunoaştere constă într-o decizie de “da” sau “nu” privitoare la

faptul că ceea ce i se spune sau i se arată martorului este o informaţie “veche” sau “nouă”. A

recunoaşte deci o persoană decedată – arătată – înseamnă a decide – “Da, este o informaţie

veche.” 173 Oricum însă, memoria de recunoaştere la omul normal şi la adult funcţionează de

obicei bine, şi, în orice caz, mai uşor decât memoria reconstructivă sau memoria

reproductivă.

3. Interpretarea rezultatelor recunoaşterii

Erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor – sau în depoziţiile martorilor

– pot să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poate

orienta atât percepţia cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung

de la percepţie la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiţii se mai pot adăuga şi

altele (de exemplu “discuţiile” dintre martori).174 Profesorul Tiberiu Bogdan include în

categoria cauzelor alterării mărturiilor, altele decât cele ţinând de psihologia martorului, şi

“unghiul de deviere”, înţelegând prin acesta, în mod explicativ, că mărturia sinceră nu

172 V. Zdranghea, sp. cit., p. 125173 Roşca Alexandru, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186174 Bogdan Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 487

Pagina 123 din 140


reprezintă decât o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii martorului iar “între

realitatea obiectivă şi reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”.

Cu privire la cauzele “unghiului de deviere”, psihologia experimentală ne oferă

numeroase exemple pe care le clasifică în raport cu particularităţile generale ale psihicului

(activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul) care afectează capacitatea

omului de a reda realitatea. Între aceste cauze menţionăm: capacitatea redusă a senzorialităţii

umane de a recepţiona toate informaţiile din jur; incapacitatea creierului uman de a prelucra

toate informaţiile primite, adaosul la informaţiile iniţiale, existenţa pragurilor minime şi

maxime de recepţie, etc.

Pentru a evita pericolul unei sugestii adecvate, un cadavru nu poate fi prezentat spre

recunoaştere mai multor persoane deodată, ci separat.

Dacă starea cadavrului nu permite identificarea decât după diverse caracteristici

particulare (cicatrice, negi, semne din naştere), rezultatele recunoaşterii trebuie interpretate cu

multă prudenţă, neexcluzându-se posibilitatea unor asemănări şi, de aici, a unor false

identificări. Aceeaşi prudenţă se impune şi în ipoteza în care persoanelor chemate să facă

recunoaşterea le sunt prezentate obiecte de îmbrăcăminte ale cadavrului sau alte obiecte aflate

asupra sa (ceasuri, bijuterii, etc.).

Şi literatura de specialitate175 atrage atenţia asupra elementelor perturbatoare ale

psihologiei colective în sensul favorizării falselor recunoaşteri după elemente particulare,

coincidenţe (aluniţe, cicatrice), necoroborate cu totalitatea semnalmentelor constituente. De

mare valoare este recunoaşterea din surse multiple, alături de rude fiind chestionaţi colegii

sau prietenii apropiaţi ai persoanei de identificat.

Recunoaşterea poate fi influenţată şi de atitudinea martorului faţă de anchetator, şi,

prin extensie, faţă de autorităţi în general. A fi obligat să expui, să etalezi conţinuturi

memoriale cu o acurateţe cerută de seriozitatea situaţiei, înseamnă a “scotoci” prin memoria

secundară într-o stare de emoţionalitate mărită. Emoţionalitatea crescută peste nivelul

cotidian, fiziologic, înseamnă excitaţie mărită la nivelul subcortical şi, totodată, perturbarea

prin inhibiţie – conform legilor de inducţie negativă – a cortexului, care în principiu

generează funcţiile intelectuale, printre care şi memoria.

În unele cazuri, realitatea este distorsionată din cauza existenţei unei presiuni din

partea publicului, a rudelor, prietenilor, chiar şi a organelor de anchetă.

Organul judiciar trebuie să aibă în vedere la interpretarea rezultatelor recunoaşterii,

raporturile martorului cu persoana decedată, interesul material sau moral al acestuia de a fi

175 C. Suciu, sp. cit., p.

Pagina 124 din 140


soluţionată identificarea într-un anumit fel.176 O anumită prezumţie de interesare există în

cazul în care martorul este soţ sau rudă apropiată şi este în joc un litigiu succesoral, sau pur şi

simplu intenţia de a dobândi o moştenire sau anumite bunuri, fapt ce s-ar materializa doar

prin moartea unei persoane (în speţă cadavrul de identificat).

La fel ca şi la audierea martorilor, anchetatorul trebuie să dea dovadă de tact şi de

abilităţi psihologice pentru a putea distinge între stările emoţionale care trădează minciuna şi

cele rezultate din impactul psihologic al vederii unui cadavru – mimică, voce, transpiraţii

abundente, frecarea mâinilor, leşinul, etc.

Pe lângă exigenţele legale (care-i cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată

a dispoziţiilor legii penale şi procesual – penale, a drepturilor fundamentale ale omului) există

exigenţe morale care, într-o perspectivă mai largă vizează raportarea reală şi sinceră a

acestuia la valorile umane – precum adevăr, dreptate, justiţie, bună credinţă.

Dificultăţile de identificare a cadavrelor sporesc şi o dată cu ele şi pericolul unor false

recunoaşteri, când datorită mijloacelor utilizate de făptuitor la suprimarea vieţii, precum şi

atunci când datorită intervalului de timp cuprins între momentul încetării din viaţă şi

momentul descoperirii cadavrului, înfăţişarea acestuia a suferit importante modificări ca

urmare a procesului firesc de descompunere, sau ca urmare a mutilărilor, a desfigurărilor

suferite. Astfel, datorită instrumentului cu care s-au aplicat violenţele ori s-au produs

leziunile (corpuri contondente, arme de foc), naturii şi numărului leziunilor provocate,

regiunii lezate (leziuni ce provoacă importante modificări trăsăturilor feţei şi toaleta

cadavrului nu mai e utilă), mediului în care s-a aflat un anumit interval de timp cadavrul

(stare de submersie), manoperelor folosite de făptuitor menite a împiedica sau îngreuna

descoperirea cadavrului (depesarea acestuia) şi alte asemenea situaţii, este evidentă lipsa

preciziei de identificare.

Cadavrul trebuie prezentat în astfel de condiţii încât să ofere celui chemat să facă

recunoaşterea posibilitatea de a-l examina în condiţii corespunzătoare. Astfel, condiţiile de

iluminare trebuie să fie suficiente, iar atunci când cadavrul este lipsit de vestimentaţie, la

cererea celui ce face recunoaşterea, poate fi îmbrăcat sau să i se prezinte separat pentru

recunoaştere îmbrăcămintea. Dacă este îmbrăcat şi poziţia în care se află nu permite

desenarea semnelor particulare situate în anumite regiuni ale corpului, se va îndepărta o parte

din îmbrăcăminte sau cadavrul va fi astfel aşezat încât să fie bine observabile şi asemenea

părţi.

176 A. Ciopraga, sp. cit., p. 251

Pagina 125 din 140


Valoarea recunoaşterii cadavrului e dependentă şi de împrejurarea dacă victima a fost

identificată de persoane cărora le era bine cunoscută (rude, prieteni, colegi de serviciu, etc).

Recunoaşterea cadavrelor se poate practica atât pe fotografii ce datează dintr-un

moment anterior încetării din viaţă cât şi pe fotografii executate post – mortem. În ambele

situaţii, dacă recunoaşterea e precedată de prezentarea unor fotografii, identificarea poate fi

eronată sau doar dificilă deoarece în prima dintre situaţii sentimentul de recunoaştere se

întemeiază pe confruntarea imaginii din fotografia ce reprezintă victima în viaţă şi imaginea

inanimată a victimei, iar în cea de-a doua situaţie pe confruntarea imaginii din fotografia

executată post – mortem cu imaginea cadavrului ce va reflecta toate modificările pe care le

antrenează încetarea din viaţă.

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt consemnate în procesul verbal, unde

vor fi făcute menţiuni referitoare la motivele care au impus efectuarea prezentării pentru

recunoaştere şi la persoanele, cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea

identificării. De asemenea, sunt indicate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat şi

datele lor de identificare.

Menţiunile referitoare la declaraţia persoanei din procesul – verbal vor fi însoţite de

declaraţia acesteia în legătură cu recunoaşterea, declaraţia ce va fi trecută în sinteza, întrucât

cel identificat urmează să fie ascultat din nou cu privire la rezultatul actului efectuat.

Obiecţiile eventuale despre persoana recunoscută, ale celui chemat să facă recunoaşterea

precum şi cele ale martorilor asistenţi, sunt prezentate cu exactitate în procesul – verbal.

Totodată, se vor face menţiuni despre fotografiile executate sau despre alt gen de înregistrări.

Fixarea prin fotografiere este necesară în cazul recunoaşterii cadavrelor, de obicei

recurgându-se la fotografia color.

Înregistrarea pe bandă videomagnetică constituie o modalitate superioară de fixare a

rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, imaginile putând fi însoţite de înregistrarea

concomitentă a declaraţiilor şi permite înregistrarea completă a întregului “film” al

identificării martorului şi a celui recunoscut.

Pagina 126 din 140


Capitolul VII

CONCLUZII. ASPECTE PRACTICE. ANEXE

Concluzii

Motto: “Cum nu există două frunze care să se asemene,

Tot astfel nu există doi oameni.”

“Nicolae Minovici”

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să

servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o

identitate probantă.

În identificarea criminalistică conţinutul principal al examinării îl constituie

evidenţierea şi aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale

similare conducând la identificarea obiectului creator de urme şi implicit la deosebirea

totalităţii acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.

Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are

întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu

poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea şi interpretarea

informaţiilor conţinute în reflectările sale.

În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori şi un alt înţeles,

şi anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus

sau modificat, intenţionat sau accidental).

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular.

Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor, sunt selectate prin determinarea genului,

speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final

al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de

identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei genetice şi identificarea

individuală. Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare

criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua. Continuă în condiţiile unei

criminalităţi în creştere şi a unor omoruri deosebite – adeseori săvârşite prin cruzimi – se

Pagina 127 din 140


ajunge deseori la imposibilitatea recunoaşterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor

metode de identificare criminalistică precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul

dentar, după craniu, după resturile osoase, mai ales când avem a face cu depesajul criminal.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecţionată pe parcursul timpului,

care serveşte la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale

acestora de către o altă persoană.

Metodele tehnice de identificare – identi-kit-ul, photo-identi-kit-ul, portretul robot

computerizat sunt folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală, de multe ori

obţinându-se succese notabile.

Aspecte Practice

Identificarea unui cadavru neîmbălsămat – prin dactiloscopie – la 127 de zile de la

înhumare

La 4 noiembrie 1934, ora 13, Piaţa Victoriei, Bucureşti, este găsit zăcând pe trotuar,

un bărbat în jur de 40 de ani.

Transportat la spitalul Filantropia, se găsesc asupra individului suma de 1500 lei, un

bilet de punere în libertate de la închisoarea din Turda pe numele Dumitru Socol, născut în

Bereneii Mari şi locuind în Bucureşti, str. Fabrica Assan 18. El executase o condamnare de 2

luni şi 17 zile (din 3 martie până pe 6 iulie 1934) pentru furt.

Ca semnalmente secundare se menţiona o cicatrice pe antebraţul drept. Bărbatul a

decedat la 6 noiembrie la spital din cauza unei hemoragii cerebrale, fără să-şi recapete

cunoştinţa.

Nefiind cerut de nimeni, cadavrul a fostt înhumat pe 6 noiembrie la cimitirul

Ghencea. Cercetările poliţiei stabiliseră că persoana pe numele Dumitru Socol nu locuise pe

strada Fabrica Assan 18.

Trei luni mai târziu, judecătorul de instrucţie de la tribunalul Sighişoara a adresat

tribunalului Ilfov următorul comunicat:

“D-le prim – procuror, în noaptea de 23-24 septembrie 1934, un furt foarte grav a fost

comis în Sighişoara. Autorii au fost identificaţi în persoana lui Calhorean George, în prezent

Pagina 128 din 140


fiind în arest la Sighişoara şi a cunoscutului Socol Dumitru, zis Victor. Demersurile făcute

pentru capturarea acestuia din urmă au rămas fără rezultat.

Fiind informaţi că la spitalul Filantropia a fost internat un individ ce poseda un bilet

de punere în libertate pe numele Socol Dumitru şi având în vedere că numitul Socol este

urmărit de mai multe parchete şi de jandarmerie, individ foarte inteligent şi capabil de orice,

ne-am gândit la posibilitatea unei substituiri de persoane.

Avem deci onoarea să vă rugăm a întreprinde o anchetă cu scopul de a stabili dacă

individul decedat la 6 noiembrie 1934, la spitalul Filantropia şi înhumat în cimitirul Ghencea

în virtutea permisului nr. 1459-934 trimis de primăria sectorului 4 este aceeaşi persoană cu

individul Socol Dumitru.

Dacă ancheta făcută la spital nu a ajuns la o identificare certă, vă rugăm să procedaţi

la o exhumare a cadavrului. Semnalmentele furnizate de serviciul central de identificare din

Bucureşti sunt următoarele: Dumitru Socol, zis Nicolae Socol, Toma Socolescu, Cornea

George, înălţime 1,77, ochi căprui, nas coroiat, faţă alungită, pe obrazul drept o aluniţă de 24

mm, o a doua aluniţă la 27 mm de lobul urechii stângi şi o a treia la 3 mm de pavilionul

urechii stângi. Pe antebraţul drept o cicatrice liniară, ovală, lungă de 4,5 mm şi groasă de 7

mm. Apoi, la 15 mm de nas o a doua cicatrice de mărimea şi forma unui bob de mazăre.

Poliţia ne comunică în plus că Socol avea 2 dinţi şi 3 molari în / pe maxilarul superior drept.

Vă rugăm să ne comunicaţi rezultatele de urgenţă, având în vedere că este vorba de o

arestare preventivă.”177

Cercetările poliţiei nu au ajuns la nici un rezultat, având în vedere că personalul

spitalului nu-şi mai amintea decât vag de semnalmentele individului decedat în 6 noiembrie.

Deci s-a procedat la exhumarea cadavrului. Ea a avut loc pe 12 martie 1935 la 4 luni

şi o săptămână de la înhumare de către doctorul Stoenescu şi subsemnatul, medici legişti,

asistaţi de procurorul J. Dimitriu.

Cadavrul a fost găsit, cum trebuia să ne aşteptăm, într-o stare de putrefacţie foarte

avansată. Tegumentele capului şi o mare parte a muşchilor dispăruseră a.î. nu se putea

observa decât craniul unui cadavru acoperit în parte de ţesături amestecate cu pământ. Buzele

erau distruse şi dantura dezvelită. Globii oculari nu mai existau, orbitele erau goale, acoperite

cu o substanţă amorfă, murdară prin care mici viermişori aproape albi ieşind din interiorul

craniului îşi creaseră un pasaj.

177 V.Sava, Identificarea prin dactiloscopie a unui cadavru neîmbălsămat la 127 de zile după înhumare

Pagina 129 din 140


Pielea trunchiului şi membrelor era la fel de distrusă, în mare parte din cauza

putrefacţiei. Ce rămăsese era lipită de haine, ca şi musculatura, acolo unde tegumentele nu

mai existau. Dezlipindu-le se observa că erau în parte înnegrite şi uscate, în parte verzui,

umede şi acoperite de “oidium albicans”.

Tegumentele palmelor erau la fel de distruse în cea mai mare parte lăsând la vedere

resturi de muşchi, tendoane şi vârfurile ultimelor falange ale degetelor. Un pic mai bine era

conservată epiderma ultimei falange a arătătorului de la mâna stângă, care se desprinsese de

straturile adânci ale pielii şi se înfăşurase.

După cum se vede, o identificare a cadavrului bazată pe semnele fişei serviciului de

identificare juridică nu mai era posibilă. Nu se putea distinge nici culoarea ochilor, nici

aluniţele, nici cicatricele de pe antebraţul drept.

În ceea ce priveşte dantura, s-au găsit molarii din aur despre care s-a menţionat, dar s-

a găsit în plus o proteză dentară cu un dinte în maxilarul inferior. În consecinţă, aceste date de

identificare constituiau mai degrabă un element de confuzie.

Singura posibilitate de identificare rămânea deci desenul liniilor papilare ale

epidermei indexului stâng. Aşa că s-a procedat la amprentarea celor două mâini, în speranţa

că va fi posibil în urma unor manevre la laboratorul Institutului de Medicină Legală “Mina

Minovi” din Bucureşti, să se găsească nişte desene papilare identificabile.

Încercările au rămas fără rezultat având în vedere că celelalte epiderme nu mai existau

şi că derma era profund afectată de putrefacţie.

Astfel a trebuit să se examineze epiderma de la degetul gros după ce s-au operat

asupra lui o serie de manevre delicate, ţinând cont că epiderma extrem de fragilă ameninţa să

se rupă în orice clipă.

Mai întâi s-a spălat epiderma sub un jet de apă foarte subţire cu scopul de a înlătura

materiile străine aderente; apoi, cu un tampon de vată îmbibat în benzină s-au dizolvat

materiile grase. S-a constatat că din nefericire suprafaţa exterioară nu era identificabilă pentru

că liniile papilare erau erodate, cu aspect poros, contur imprecis, totul având o culoare gri

spre negru, ca urmare a putrefacţiei.

Cu toate acestea, am reuşit să facem identificarea dorită datorită faptului că un

fragment de epidermă, după ce s-a desfăcut din straturile adânci ale pielii, s-a înfăşurat pe

latura sa interioară, cea care se păstrase relativ curată fără alterări importante a crestelor

papilare., în afară de o uşoară coloraţie galben – brună. S-a lăsat acest fragment din piele timp

de câteva zile într-o soluţie de formol concentrat, cu scopul ca acest fixator să-i mărească

Pagina 130 din 140


consistenţa. Considerând starea de putrefacţie avansată, formolul n-a putut să acţioneze

suficient, a.î. fragilitatea a rămas aproape aceeaşi.

Tratatele de dactiloscopie indică diverse metode de identificare a cadavrelor

necunoscute, dar majoritatea procedeelor se aplică la cadavrele neînhumate şi tehnica

preconizată nu diferă mult de procedeele utilizate pentru persoanele vii.

Pentru cadavrele intrate în putrefacţie se recomandă mai ales, să se injecteze sub

dermă diverse substanţe, cu scopul de a umfla ţesuturile şi a face să dispară ridurile

epidermei. Acest procedeu nu putea să fie aplicat în cazul nostru având în vedere că epiderma

se desprinsese de pe deget. În această eventualitate se recomandă să se înţepenească epiderma

prin intermediul formolului, apoi să se aplice pe degetul operatorului, înmănuşat cu cauciuc

subţire şi, în final să se ridice o amprentă rulând degetul pe un carton uns cu cerneală, cu

ajutorul unui rulou de gelatină. Nu s-a putut recurge la acest procedeu din cauza fragilităţii

epidermei de identificat care s-ar fi deşirat cu certitudine în timpul operaţiunii. Şi, chiar dacă

operaţia ar fi fost posibilă, rezultatul ar fi fost nul, pentru că, după cum s-a mai spus, crestele

papilare ale suprafeţei anterioare erau alterate de putrefacţie. La sfârşit, epiderma care-şi

conservase forma semi – cilindrică n-ar mai fi putut fi derulată, ţinând cont de fragilitatea ei.

Singura soluţie rămânea cea la care au şi recurs: fixarea pe o bucată de plută cu

ajutorul unor agrafe subţiri a epidermei cu partea interioară în sus. Deşi nu s-au putut evita

câteva mici rupturi, a rămas o porţiune intactă, suficientă pentru a putea găsi – pe o fotografie

directă şi fără coloraţia liniilor papilare – ce ar fi fost imposibil – număr suficient de detalii şi

de linii papilare care să permită ajungerea la o identificare făcută cu toată precizia cerută de o

expertiză de acest gen.

Ţinând cont că s-ar fi găsi 25 de puncte identice şi s-ar fi putut găsi mai multe dacă ar

fi fost necesar, rezultatul obţinut a fost foarte precis şi am putut comunica parchetului din

Sighişoara că individul înhumat sub numele de Dumitru Socol era într-adevăr infractorul

căutat.

Am considerat interesant şi instructiv de a face cunoscut acest caz de identificare mai

ales că în literatura identificării dactiloscopice n-a existat un caz de identificare realizat după

o perioadă atât de lungă după înhumarea cadavrului neinjectat cu substanţe conservatoare şi

având în vedere că descrierea procedeului original la care s-a recurs ar putea fi utilizat de alţi

medici legişti (Valentin Sava).

2. Reconstituirea Fizionomiei, Corpului Şi Îmbrăcămintei Cadavrelor Depesate

Pagina 131 din 140


Una din problemele principale ce trebuie rezolvate în cercetarea infracţiunilor de

omor este identificarea cadavrului victimei.

Cunoaşterea victimei uşurează elaborarea versiunilor, formarea cercurilor de bănuiţi,

stabilirea mobilului faptei şi efectuarea investigaţiilor.

În unele cazuri de omor cadavrele victimelor sunt desfigurate sau sugrumate în mod

intenţionat de criminali, pot fi mâncate de rozătoare ori deformate de acţiunile violente

executate asupra lor în timpul agresiunii sau în intervalul scurs până la sosirea echipei de

cercetare la faţa locului.

Printre metodele de identificare a cadavrelor se numără şi recunoaşterea lor de către

rude, prieteni sau conoştiinţe.

Prezentarea spre recunoaştere se poate face fie direct, fie prin intermediul imaginilor

sub formă de fotografii, desene, picturi sau înregistrări video.

Pentru a ajunge la stadiul prezentării spre recunoaştere, trebuie însă parcursă etapa

reconstituirii care cuprinde trei domenii principale:

fizionomia;

corpul;

îmbrăcămintea.

Activitatea de reconstituire este deosebit de complexă şi presupune, pe lângă solide

cunoştiinţe ştiinţifice de antropologie, talent în domeniul artelor plastice şi al fotografiei.

Voi prezenta în continuare 2 cazuri în care specialiştii Serviciului Criminalistic al

Poliţiei Capitalei au realizat reconstituiri ale feţei, corpului şi îmbrăcămintei cadavrelor.

I. La data de 4 septembrie 1994 pe malul lacului Străuleşti au fost descoperite 3

cadavre de sex feminin, aruncate în stuful de pe marginea apei. Erau îmbrăcate în haine lejere

şi nu aveau asupra lor nici un fel de acte care să ajute la identificare. Unul din ele, ce

rămăsese cu faţa complet scufundată în apă, avea ţesuturile moi mâncate de rozătoare până la

os.

Fotografiile realizate atât la faţa locului cât şi la I.M.L. nu conţineau suficiente

caracteristici necesare identificării, aşa cum se vede în planşa nr.1; ochii erau închişi, faţa

desfigurată, îmbrăcămintea şifonată, îmbâcsită de sânge şi murdară.

S-a acţionat asupra fotografiilor în mai multe direcţii:

1.- reconstituirea grafică a feţelor cu ajutorul unui antropolog cunoscut

profesor doctor C. Rişcuţia (rezultatul este prezentat în planşa nr.2);

Pagina 132 din 140


2.- realizarea unor tablouri ale figurilor celor trei victime cât mai aproape de imaginea

fotografică. S-au folosit în acest scop tehnicile picturale şi talentul specialistului în portrete

robot al Serviciului criminalistic Constantin Nica (rezultatul este prezentat în planşa nr.3);

3.- aşezarea îmbrăcămintei celor trei victime pe manechine şi executarea de fotografii

alb-negru şi color asupra ansamblului pieselor de îmbrăcăminte;

4.- reconstituirea grafică a aspectului general al celor trei victime îmbrăcate prin

îmbinarea portretului relizat pentru fiecare în parte cu fotografia obiectelor de îmbrăcăminte

aşezate pe manechin (rezultatul se poate observa în planşa nr.4).

Imaginile reconstituite au fost difuzate prin mass-media mai întâi în toată ţara, apoi

prin intermediul Interpol-ului în toată lumea.

Faptul că nu s-a obţinut nici un semnal de recunoaştere sau dispariţie combinat cu

părerea exprimată de antropologul C. Rişcuţia potrivit căreia cele trei victime ar fi de tip slav,

a confirmat ipoteza că nu sunt românce şi că trebuie căutate în străinătate. Deplasarea unei

delegaţii de poliţişti din Poliţia Municipiului Bucureşti în Ucraina a dus la identificarea

victimelor.

II.- În după-amiaza zilei de 15 septembrie 1995, pe terenul viran situat la intersecţia

străzilor Calea Rahovei cu strada Progresului (cunoscută sub numele de Trafic Greu), a fost

găsit un fragment de cadavru (membrele şi bazinul), aruncat în bălării (foto nr.1).

După o cercetare amănunţită prelungită până la lăsarea întunericului a fost descoperit

pe acelaşi maidan şi bustul cadavrului ambalat într-un tricou şi o geacă (foto nr.2). A doua zi

dimineaţa a fost găsit şi capul aruncat la distanţa de 25m. faţă de celelalte două colete, între

bălării (foto nr.3). Starea de putrefacţie avansată în care se găseau fragmentele de cadavru nu

permitea efectuarea unor fotografii care să ajute la identificare.

S-a procedat şi în acest caz la reconstituirea grafică a părţii superioare a cadavrului

prin îmbinarea portretului capului cu imaginea obiectelor de îmbrăcăminte aşezate pe un

manechin.

Portretul reconstituit al figurii şi părţii superioare a corpului victimei a fost publicat în

cotidianele de mare tiraj.

În ziua când portretul a apărut în ziare, Poliţia Capitalei a fost contactată telefonic

chiar de fiica victimei şi de soţul acesteia care au declarat că recunosc în acest desen pe tatăl

lor, care locuia singur într-o garsonieră din cartierul Rahova-Ferentari, dar care a dispărut de

câteva zile. Descinderea la domiciliul dispărutului a dus la identificarea locului unde a fost

secţionat şi apoi a criminalului.

Pagina 133 din 140


Trebuie precizat că metodologia reconstituirii fizionomiei, corpului şi îmbrăcămintei a

dat rezultate deosebite în activitatea operativă a poliţiei, în domeniul expertizei criminalistice

se recomandă folosirea fotografiilor judiciare şi nu a desenelor.

3. Metoda Portretului Vorbit

În dimineaţa zilei de 19 iulie, Postul de poliţie din comuna Grădinari, judeţul Giurgiu

a fost sesizat de Marinescu Marin, administrator la ferma anexă a Centrului de integrare prin

terapie ocupaţională din satul Tântava, că, în imediata apropiere a porţii de acces în fermă, a

găsit cadavrul paznicului Dinu Gheorghe, 34 ani, care prezenta pete de sânge pe

îmbrăcăminte şi o plagă înţepată deasupra cordului.

Sosiţi la faţa locului, membrii echipei complexe de cercetare (procurorul, medicul

legist şi tehnicianul criminalist) s-au informat despre eveniment şi relaţiile victimei cu

salariaţii fermei şi cu alte persoane din localitate.

În baza planului stabilit de procuror, s-a trecut la cercetarea amănunţită a locului unde

se afla corpul victimei.

Criminaliştii şi-au extins cercetările pe o zonă mai mare din incinta fermei, dar nu au

constatat aspecte deosebite. Victima era căzută pe partea dreaptă, cu mâna stângă îndoită

deasupra capului, iar mâna dreaptă, perpendiculară cu capul. Pe haine (o bluză şi pantaloni) şi

sub cadavru se afla o baltă de sânge. În dreptul cordului bluza prezenta o tăietură, având o

lungime de 3 cm. Prin examinarea făcută de medicul legist, atât la locul faptei, cât şi pe

timpul autopsierii cadavrului, s-a stabilit că moartea lui Dinu Gheorghe a fost violentă şi s-a

datorat hemoragiei interne consecutive unei plăgi tăiate a carosei aortice, determinată de o

plagă înjunghiată toracică. Îmbrăcămintea victimei a fost trimisă pentru efectuarea

expertizelor necesare la laboratoarele de criminalistică şi medico-legale.

În apropiere de fermă, pe un câmp, se afla o stână de oi, aparţinând numitului Enache

Ion, din satul Mihai Vodă, care avea angajaţi doi ciobani: Tudoran Dan şi Laibăr Ion. Aceştia

au fost introduşi în cercul de suspecţi şi verificaţi de judiciarişti. Primul dintre ei a fost

considerat principalul suspect.

Din activităţile investigative a rezultat că Tudoran Dan, născut la 21 aprilie 1979, în

comuna Dumitra, judeţul Bistriţa Năsăud, s-a angajat, în urmă cu aproape patru ani, îngrijitor

la oile şi vitele lui Enache Ion. S-a stabilit că este violent în relaţiile cu persoanele care îi

aduc injurii şi poartă asupra sa un cuţit cu mâner din plumb pe care este inscripţionat cuvântul

Pagina 134 din 140


"CRIMĂ", lama acestuia fiind ascuţită pe ambele părţi. Susnumitul frecventa deseori judeţele

Ilfov, Teleorman, Vrancea şi Bistriţa Năsăud, precum şi Piaţa Gorjului din Bucureşti. Nu

avea prieteni şi trăia o viaţă de sihastru, locuind la stână, într-o baracă.

Întrucât dispăruse de pe raza localităţii, poliţiştii au luat măsuri operative de căutare şi

reţinere a lui.

De la patronul lui T.D. şi ciobanii cu care lucrase s-a aflat o bună parte din

semnalmente; respectiv înălţime 1,75m, constituţie atletică, păr şaten, ochi căprui, ten deschis

la culoare, iar pe corp multiple tatuaje (pe umărul drept o sirenă, pe cel stâng un trandafir şi

pe braţ un cap de fată sub care este inscripţionat un nume; pe interiorul antebraţului drept un

cuţit cu un şarpe; pe piciorul drept, simbolul unui diavol şi o cruce; pe torace - în partea

stângă şi cea dreaptă avea tatuat doi ochi; pe penis era tatuat cuvântul "LUX").

Semnalmentele menţionate au fost prezentate unui grafician, care, împreună cu

criminaliştii giurgiuveni, a întocmit schiţa portret a suspectului. Apoi, la Institutul de

Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei s-a întocmit portretul-robot, care

a fost dat publicităţii, inclusiv tatuajele pe care suspectul le avea pe corp.

După două zile de la apariţia portretului în principalele cotidiene centrale şi în

publicaţiile locale, Tudoran Dan, aflat pe raza Capitalei, a văzut în cotidianul "Evenimentul

Zilei" portretul-robot al criminalului care l-a ucis pe Dan Gheorghe, paznic de noapte la

ferma din localitatea Tântava. Dându-şi seama că va fi prins de organele în drept s-a predat la

sediul Secţiei 21 Poliţie Bucureşti, recunoscând că el este autorul omorului, iar numele său

adevărat este Burduhos Daniel, născut la data de 22 aprilie 1979, în Năsăud, judeţul Bistriţa

Năsăud. Cel în cauză a fost predat I.P.J. Giurgiu în vederea efectuării cercetărilor împreună

cu organele Parchetului.

Anexe

CRITERII DE CLASIFICARE A SISTEMELOR DE IDENTIFICARE

SISTEME DE

IDENTIFICAR

E

JUDICIAR ANTROPOLOGIC MEDICO BIOTRASEOLOGIE

ODONTO-

Pagina 135 din 140


CRIMINALISTIC -LEGAL

STOMATOLOGIE

OBIECTUL

INVESTIGAT

AGRESOR VICTIMĂ AGENT VULNERANT

NATURA

singular persoană corp delict

MODUL DE

plural cadavru mijloace proprii

PRODUCERE

ETAPE

METODE

SPECIFICE

sesizare analiza

fixare comparativ-

conservare discriminatorie

MOMENTUL

recoltare

SOLICITAT

antropologice imunobiologice antropometrice antropometrice

antenatală

citotaxonomice radiologice fizionomice fizionomice

postnatală

histologice histochimice morfopatologice

morfopatologice curentă

spectografice cromatografice stomatologice stomatologice

post mortem

grafologice grafologice

METODOLOG

IE

GENERALĂ

directă reconstructivă

convenţională

TACTICĂ ANALIZĂ DOCUMENTAŢIE

indirectă comparativă

Pagina 136 din 140

IDENTIFICARE DE GRUP

IDENTIFICARE INDIVIDUALĂ

[ [ [


specială

APLICABILIT

ATE

SPECIALĂ

EXPERTIZE EXP.MEDICO-LEGALE EXP.CRIMINOLOGICE

DEMOGRAFIE NAVIGAŢIE

CRIMINA- BIOTRASEOLOGICE PSIHOPATOLOGIE SĂNĂTATE

MEDICINĂ

LISTICE FILIAŢIE IGIENA MINTALĂ PUBLICĂ

MILITARĂ

SIMULAŢIE PSIHOSOCIOLOGIE

CAZIERE

SPECIALE

Ecuaţii regresive de calcul al staturi

Ecuaţii Regresive De Calcul Al Staturii Folosind Humerusul (Bărbaţi)

AUTOR POPULAŢIE ECUAŢIE

Pearson (1899) francezi S = 706,40 + 2,89 x H

Stevenson (1929) chinezi S = 825,10 + 2,81 x H 21,8 mm

Breitinger (1937) germani S = 832,10 + 2,72 x H 49,0 mm

Telkka (1950) finlandezi S = 752,80 + 2,80 x H 50,0 mm

Dupertuis & Jadden (1951) albi

negri

S = 983,40 + 2,27 x H

S = 502,60 + 3,71 x H

Trotter & Glesser (1958) albi

negri

mongoli

mexicani

S = 781,00 + 3,89 x H 45,7 mm

S = 754,80 + 2,88 x H 42,3 mm

S = 831,90 + 2,68 x H 42,5 mm

S = 739,40 + 2,92 x H 42,4 mm

Kler (1991) indieni S = 835,37 + 2,60 x H 32,7 mm

(H = Humerusul luat în calcul)

Ecuaţii Regresive De Calcul Al Staturii Folosind Humerusul (Femei)

AUTOR POPULAŢIE ECUAŢIE

Pagina 137 din 140


Pearson (1899) francezi S = 714,80 + 2,75 x H

Telkka (1950) finlandezi S = 719,10 + 2,70 x H ± 39,0mm

Dupertuis & Jadden (1951) albi

negri

S = 567,30 + 3,45 x H

S = 699,80 + 3,03 x H

Trotter & Glesser (1958) albi

negri

S = 573,70 + 3,36 x H ± 44,5mm

S = 646,70 + 2,70 x H ± 42,5mm

Kler (1991) indieni S = 746,47 + 2,70 x H ± 16,4mm

(H = Humerusul luat în calcul)

Pagina 138 din 140


Stabilirea Înălţimii După Dimensiunile Oaselor Lungi (Rollet, cit. Paskova,

Panaitescu)

EXTREMIT. SUPER. EXTREMIT. INF.

TALIE HUM. RAD. ULNA. FEM. TIB. PER.

(măsurat în cm.)

152 298 223 233 415 324 329

154 302 226 237 421 338 333

156 307 228 240 426 343 338

158 311 231 244 431 348 343

160 315 234 248 437 352 348

162 319 236 252 442 357 352

164 324 239 255 448 362 357

166 328 242 259 453 366 362

168 331 244 261 458 369 366

170 335 246 264 462 373 369

172 338 249 267 467 376 373

174 342 251 269 472 380 377

176 345 253 271 477 383 380

178 348 255 273 481 386 384

180 352 258 276 486 390 388

(bărbaţi)

TALIE HUM. RAD. ULNA. FEM. TIB. PER.

(măsurat în cm.)

140 271 200 214 373 299 294

142 275 202 217 379 304 299

144 278 204 219 385 309 305

146 281 206 221 391 314 310

148 285 208 224 397 319 315

150 288 211 226 403 324 320

152 292 213 229 409 329 325

154 295 215 231 415 334 330

Pagina 139 din 140


156 299 217 234 420 338 334

158 303 219 236 424 343 339

160 307 222 239 429 347 343

162 311 224 242 434 352 349

164 315 226 244 439 356 352

166 319 228 247 444 360 357

168 323 230 250 448 360 357

Cronologia Erupţiilor Dentare

Pagina 140 din 140

http://www.tocilar.ro/

Diploma - Www.tocilar.ro

Documents

Transcript of Diploma - Www.tocilar.ro