Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Aspecte privind institutionalizarea varstnicului din mediul rural

ARGUMENT

Percepţiile diferite asupra bătrâneţii şi fenomenului de îmbătrânire propun o privire

generală a conceptelor. Evoluţia şi statutul vârstnicului în istorie presupune trecerea de la

înţelept, autoritate şi îndrumător la o percepţie modernă ce propune excluderea acestuia prin

instituţionalizare.

Lucrarea de faţă s-a orientat în mod deosebit spre vârstnicul din mediul rural

românesc.

Pentru formarea unei perspective asupra evoluţiei istorice a statutului vârstnicului, am

consultat o bibliografie a unor autori români. Prin aceasta am dorit aprofundarea problemelor

şi nevoilor implicate la această categorie de vârstnici.

Structura lucrării cuprinde patru capitole. Pentru primul capitol am ales să detaliez

aspectele sociale, psihologice şi medicale ale procesului de îmbătrânire. Prin aceasta am

realizat o imagine de ansamblu a ceea ce presupune îmbătrânirea în etapele vieţii umane.

Fiecare dintre aceste aspecte trebuie tratat diferit, însă, între ele există o interdependenţă

totală. Aspectul social nu poate fi definit fără cel psihologic sau medical, cum nici acestea nu

pot fi definite fără cel social. Echilibrarea acestor dimensiuni în timpul vieţii duc la o

bătrâneţe reuşită.

În a doua parte a lucrării am detaliat aspectele dimensiunii instituţionale, cu serviciile

şi prestaţiile ei. Astfel am subliniat nivelul protecţiei persoanei de vârsta a treia în evoluţia

istorică, în programele OMS şi proiectele legislative ale României. Tot în această parte am

subliniat nevoia diversificării serviciilor sociale pentru persoana vârstnică. De asemenea am

pus în vedere că pensionarea reprezintă un fenomen important în viaţă, care poate marca un

punct terminus al dinamismului social, sau, din contră, un punct de început pentru o viaţă

rezervată relaxării şi tuturor activităţilor pentru care nu au existat timp sau fonduri anterior.

În următoarea etapă a lucrării am avut în vedere tratarea vârstnicului din mediul rural.

Prin aceasta am evidenţiat importanţa vârstnicului în mediul familial şi comunitar.

Diversitatea persoanelor vârstnice a făcut ca micro-cercetarea realizată prin aplicarea

de chestionare şi ghid de interviu, să devină tot mai diversificată şi extinsă.


Aplicarea chestionarelor a presupus o muncă de teren asiduă dar plăcută, vârstnicii

manifestând deschidere şi interes faţă de întrebările propuse.

Aplicarea ghidului de interviu în cadrul Casei de bătrâni „Papa Ioan Paul al II-lea” din

Butea, a presupus multă răbdare şi înţelegere faţă de starea generală de sănătate a vârstnicilor

instituţionalizaţi.

Aceste instrumente au contribuit din plin la o bună desfăşurare de culegere a datelor

în vederea stabilirii unei imagini de ansamblu privind statutul vârstnicului din mediul rural, în

mediul familial şi comunitar.


Capitolul I

SISTEMUL DE ASISTENTĂ SOCIALĂ PENTRU VÂRSTNICI

1. Concepţii istorice privind conceptul de îmbătrânire

Remarcăm că vârstnicii se bucură, în cadrul societăţilor arhaice şi tradiţionale, de

maximum de autoritate şi respect, dar mai ales de protecţie. În societăţile tradiţionale,

caracterizate printr-o mortalitate ridicată şi printr-o speranţă redusă de viaţă, vârsta constituia

„un obiect de veneraţie şi de respect, bătrâneţea fiind considerată adevărat izvor de

cunoaştere, experienţă şi înţelepciune, capacitate de a găsi soluţii echilibrate şi ingenioase

problemelor sau conflictelor din cadrul comunităţii” (Rădulescu, S., 1994, p. 7, 123). Bătrânii

erau cei cărora li se acordau poziţii sociale prestigioase, iar contribuţia lor cu caracter

spiritual era de o importanţă deosebită.

În anumite triburi aflate încă în stadiul comunităţii arhaice exista obiceiul părăsirii

rituale a bătrânilor. Aceste triburi aveau ca principal argument pentru ritualul lor, situaţia

economică („sunt o povară pentru comunitate şi nu mai pot fi hrăniţi fără a pune în pericol

resursele comunităţii”). Se ştie însă că media de vârstă a comunităţilor arhaice şi chiar

tradiţionale era foarte scăzută, ceea ce înseamnă că numărul de bătrâni (peste 60-70 de ani)

era foarte mic. În secolul al XIV-lea şi al XV-lea prezenţa vârstnicilor „se face simţită mai

ales în popor şi în mica burghezie, unde proporţia atinge şi depăşeşte 11%, şi e mai discretă

în mediile bogate, unde ajunge la 3-4%”(Venera Bucur, Adina Maciovan, 2003, p. 909), nu

avem nici un motiv să credem că în urmă cu câteva mii de ani în urmă numărul lor ar fi fost

mai mare de 1-2%. Astfel, într-o comunitate care numără câteva sute de indivizi, aceştia erau

tocmai conducătorii, vracii, sfatul bătrânilor, fără al căror aviz comunitatea nu întreprindea

mai nimic important. Unii autori susţin că durata medie de viaţă a crescut considerabil dat

fiind faptul că, în epoca de piatră aceasta era de 19 ani, în antichitatea europeană 25-30 de

ani, crescând spre 30-35 de ani în secolele XVI-XVIII, ajungând până la 40 de ani în secolul

XIX, (Bocsa Éva, 2003). În ţara noastră în 1932 durata medie de viaţă era de 42 de ani, iar în

prezent este de 70 de ani. Azi, în Europa Occidentală durata medie de viaţă este mult ridicată,

75-78 de ani, faţă de Somalia sau Etiopia, 46 de ani.

Multe dintre documentele pe care le avem la această oră fac referire la veneraţia şi

respectul de care se bucurau bătrânii de sex masculin, însă este greu de crezut că bătrânele nu

se bucurau de acelaşi respect, ele fiind cele care deţineau secretele iniţierilor feminine şi care


se identificau îndeobşte cu „Marea Muma”, cu Geea, cu pământul, în ipostaza sa feminină, si

cu bunăvoinţele selenare (Venera Bucur, Adina Maciovan, 2003, p. 910).

Simbolul bătrâneţii capătă o mare strălucire o dată cu evoluţia religiei creştine, când

Dumnezeu îmbracă forma bătrânului fără mărcile neputinţei şi senilităţii caracteristice vârstei

a treia. În literatura populară românească şi nu numai, abundă poveştile în care nu doar

Dumnezeu, ci şi majoritatea sfinţilor se arată celor în nevoie sub imaginea unor bătrâni albiţi

de ani.

În România, cultul moşilor şi strămoşilor reprezintă o realitate cultică prelungită până

în zilele noastre sub masca unui creştinism de tip popular. Bătrânii satului tradiţional

românesc au aspirat mereu la „împărăţia cea veşnică”, au acţionat cu înţelepciune atât în

rezolvarea problemelor lor cât şi a semenilor, având in vedere expectanţele divinităţii. Astfel,

înţelepciunea actelor lor se prelungea în mod direct la îmbunătăţirea condiţiei existenţiale a

comunităţilor din care făceau parte (Stan D., 2001, p. 74).

Cu toate acestea, societatea contemporană mai are o altă faţă mai puţin generoasă cu

ceea ce reprezintă vârstnicul. Bătrâneţea înseamnă cel mai adesea „neputinţă, incapacitate,

boală, conservatorism, lipsă de discernământ, instabilitate şi dependenţă faţă de alţii”

(Rădulescu, S., 1994, p. 123), „imaginea contemporană a populaţiei despre vârstnici este

tributară unor prejudecăţi şi stereotipuri care consideră că bătrânul „si-a trăit traiul”, este

complet inadaptabil la schimburi, egoist, criticist, dominat de mentalităţi şi concepţii

învechite, deseori inutil, reprezentând o dificultate suplimentară pentru societate”( Rădulescu,

S., 1994, p. 124-125).

Relaţiile dintre generaţii s-au modificat considerabil în zilele noastre. Astfel tinerii îi

vad pe vârstnici ca pe nişte persoane depăşite, iar vârstnicii îi văd pe tineri dintr-o perspectivă

autoritară. Toate acestea datorită evoluţiei omului în societate şi a poziţiilor sociale tot mai

variate. S. Rădulescu ne dă o explicaţie pentru acest fenomen la care suntem martori,

„socializarea şi integrarea socială a fiecărei generaţii are loc în diferite perioade de timp şi în

circumstanţe sociale care nu seamănă între ele, motiv pentru care experienţa şi aspiraţiile lor

sunt, de cele mai multe ori, disjunctive şi chiar divergente între ele” (Rădulescu, S., 1994, p.

9). Astfel conflictul dintre generaţii, nu se rezumă doar la conflictul între tineri-vârstnici, ci

trece la norme, valori şi experienţe fundamentale diferite. Cu toate acestea majoritatea

autorilor sunt de părere că poziţia bătrânului în familie „trebuie încadrată în complexul

drepturilor şi datoriilor, ea fiind condiţionată de puterea economică a familiei, păstrătoarea

tradiţiilor şi a culturii. Bătrânului îi revine sarcina de întreţinere a tradiţiilor şi de educare, iar

descendenţii îi datorează respect, ocrotire şi afecţiune” (Duda René, 1987, p. 19).


În limba română, cuvântul „bătrân” are ca etimon cuvântul latin „veteranus” (forma

intermediară „bertanus” =bătrân) care desemna soldatul imperial după împlinirea vârstei până

la care trebuie să aducă servicii Romei. Aceste servicii erau răspândite îndeobşte prin dreptul

la linişte şi viaţă prosperă, garantate prin proprietăţile agricole pe teritoriul imperiului acolo

unde doreau să se stabilească. Acesta este şi sensul vechi al expresiei româneşti „lăsarea la

vatră”. Spre deosebire de alte limbi (în franceză – vieillard, vieux, âge, în engleză – old,

aged-man), etimologia bătrânului în limba română desemnează deopotrivă semnificaţi

cuvântului (referinţa sa la o anumită categorie de persoane) şi drepturile individului ajuns în

această etapă a dezvoltării umane.

Vârsta a treia, de la 65 de ani reprezenta în 1975, pe glob 5,6% din populaţie, azi un

mare număr de ţări din zona nordică a globului au 14-15% din populaţie ce a depăşit vârsta

de 65 de ani. OMS apreciază că rata de creştere în continuare a ponderii vârstnicilor va fi mai

rapidă decât în ultimele două decenii, în toate teritoriile de pe glob. Creşterile mai mari se vor

simţi la bătrâni, 75-89 de ani, şi la longevivi începând cu 90 de ani. Unii autori (Rugina,

V.,1986, pp. 345-346) sunt de părere că această tendinţă accelerată de îmbătrânire

demografică este datorată:

1. Reducerii numărului şi ponderii tinerilor în toate teritoriile globului, ca urmare a

scăderii sau menţinerii natalităţii sub nivelul de 20%.

2. Migrării tinerilor şi a persoanelor de vârstă activă, ce accentuează creşterea

ponderii vârstnicilor în teritorii;

3. Reducerii natalităţii infantile şi deceselor premature la celelalte vârste, mai ales prin

boli parazitare.

În România, creşterea nivelului general de trai şi realizările în ocrotirea sănătăţii şi

asistenţei medicale au contribuit la creşterea longevităţii vieţii şi a numărului şi ponderii

persoanelor de vârsta a treia. Ca pondere în populaţie, vârsta a treia a crescut de la 6,9%,

pentru 60 de ani şi 4,5% pentru 65 de ani, în 1930 la 13,3%, pentru 60 de ani şi respectiv

10,3% pentru 65 de ani în 1980. Astfel ponderea persoanelor de 65 de ani a crescut de 3,5 ori,

a celor de 75 de ani de 4,3 ori, iar a celor de 85 de ani a crescut cu 3,6 ori. Creşterea duratei

medii de viaţă pentru ambele sexe s-a ridicat de la 42 de ani în 1932 la 69,8 ani în anul 1978.

2. Criterii de definire a conceptului de bătrâneţe

Dea lungul istoriei numeroşi autori au definit îmbătrânirea şi bătrâneţea după mai

multe criterii. În timp unii dintre ei au reuşit să se pună de acord în privinţa unor definiţii,


însă şi aşa acest concept amplu nu poate fi încadrat într-un singur criterii. Astfel avem mai

multe variante de a defini această etapă din viaţa fiecărei persoane umane.

1. Criteriul cronologic a fost printre primele ce au definit bătrâneţea. Unii autori sunt

de părere că poate exista o îmbătrânire precoce si de asemenea pot exista persoane în vârstă la

care majoritate funcţiilor sunt asemănătoare omului adult, de aceea acest criteriu este mult

criticat.

2. Vârsta înaintată este definirea perioadei din viaţa omului ce urmează după

maturitate şi ţine până la sfârşitul existenţei sale. Unii autori o mai numesc şi vârsta a treia,

perioada de involuţie, perioada de bătrâneţe sau senescenţă.

3. Dicţionarul Larousse de psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a

vieţii corespunzând rezultatului normal al senescenţei. Termenul se opune celui de senilitate

care ar fi aspectul patologic, dar în acelaşi timp precizează că bătrâneţea extremă nu se

distinge prin nimic de senilitate. O a doua definiţie data de Dicţionarul Larousse defineşte

îmbătrânirea ca fiind un proces de declin, semnele îmbătrânirii fiind: slăbirea ţesuturilor,

atrofie musculată cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea concurând la limitare

progresivă a capacităţii de adaptare. Îmbătrânirea oferă în mod vădit imaginea inversă a

dezvoltării şi a putut fi descrisă ca o involuţie.

4. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră:

a) Persoane în vârstă: între 60 şi 74 ani;

b) Persoane bătrâne: între 75 şi 90 ani;

c) Marii bătrâni: peste 90 de ani.

5. În concepţiile medico-sociale franceze se vorbeşte despre:

a) vârsta a treia: după 65 de ani, corespunzând vârstei pensionării;

b) vârsta a patra: după 80 de ani.

6. Cea mai uzuală formă de clasificare a bătrâneţii cuprinde:

a) Stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 la 75 de ani;

b) Stadiul bătrâneţii medii: 75-85 de ani;

c) Stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani.

7. Americanii clasifică persoanele de vârsta a treia astfel:

a) bătrâni tineri (old-young): 65-75 ani;

b) bătrâni-bătrâni (old-old): mai mult de 75 de ani.

3. Bătrâneţea - o stare de spirit


Unii autori (Aslan, Ana, 1986, p. 482) susţin că bătrâneţea nu este o boală, aşa cum

era considerată în prima jumătate a secolului XX, ea este „un cumul de procese normale, cu

anumită evoluţie în timp, o etapă a viţii, de mare complexitate medicală şi medico-socială”.

Bătrâneţea era frecvent asociată cu singurătatea şi polimorbiditatea, cu dificultatea de

îngrijire individuală şi de a îngriji pe alţii. Deşi realitatea demonstra contrariul în ţările

industrializate, bătrâneţea începuse să fie echivalentă cu obligativitatea pensionării, cu

excluderea din activitatea socială era considerată ca „o perioadă în care nimic sau aproape

nimic nu mai poate fi folosit, iar bătrânul era izolat şi părăsit”. Acelaşi fenomen apăruse şi în

ţara noastră în anii 70-90. Chiar şi după 90 a existata această tendinţă de a ignora faptul că un

vârstnic este capabil de activităţi utile lor înşişi şi altora, că pot să rezolve şi să iasă din

situaţii grele, şi să valorifice creativitatea. Astăzi tot mai muţi se conving că vârstnicii sunt un

adevărat tezaur de înţelepciune şi păstrători de istorie. „Păstrătorii devin în istorie, prin

vocaţia, prin caracterul şi prin inspirata lor alegere, la fel de importanţi ca şi descoperitorii”.

Prin „starea lor de spirit”, vârstnicii „sunt chemaţi să demonstreze sensul şi valoarea

senectuţii umane, creatoare, utilă şi înţeleaptă” (Aslan, Ana, 1986, p. 482). Prin „starea de

spirit” vârstnicul activ reprezintă o realitate a perioadei ce urmează, ca ei înşişi să-şi aducă

contribuţie la propriul statul pentru că bătrâneţea este în primul rând a fiecăruia, şi prin

urmare vârstnicul însuşi are obligaţia atitudinii comportamentale adaptată caracteristicilor de

vârstă.

4. Aspecte sociale, psihologice şi medicale ale procesului de îmbătrânire

4. 1. Dimensiunea socială a îmbătrânirii

Medicul Ana Aslan şi colaboratorii săi aduc în discuţie termenul de „debut al

îmbătrânirii sociale”. Referitor la acest aspect putem vorbi despre îmbătrânire socială atunci

când rolurile sociale se reduc ca număr sau ca intensitate de manifestare, sau când individul

se află în imposibilitatea de a le îndeplini. Îmbătrânire socială exprimată prin vârstă socială,

reflectă gradul de integrare a individului, fenomen considerat a fi măsurabil prin indicatori

sociali ai poziţiei unui individ în ansamblul de muncă, sau activitatea de grup, a raporturilor

interpersonale, prin capacitate de îndeplinire a rolurilor sociale din structura societală.

Indicatorii sociali îi putem grupa astfel: a) roluri sociale dobândite, care dau cadrul de situare

a subiectului în parametri socio-economici, familial şi profesional şi b) roluri sociale

manifeste, care exprima situaţia, reacţia individului pe plan social în sensul funcţiilor concret


îndeplinite, exprimat în raport cu timpul, perioada de desfăşurare, gradul de intensitate a

manifestării (care se corelează de cele mai multe ori cu starea sănătăţii individului şi cu

caracterul îmbătrânirii biologice), (1986, pp. 479-480).

Societatea oferă un rol social procesului de îmbătrânire, considerând că „orice

membru al unei clase de vârstă trebuie să se conformeze cerinţelor asociate grupei din care

face parte. Din această perspectivă, persoanele de vârsta a trei sunt cele care îşi pierd treptat

rolurile sociale şi care trebuie să se adapteze la o serie de schimbări ce determină, apoi,

apariţia unor noi roluri pe care sunt nevoite să le înveţe” (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p.

19). Unii vârstnici sunt nevoiţi sa se simtă din această categorie datorită lipsei unui rol social,

ce i-a fost luat odată cu pensionarea. De asemenea sunt vârstnici care nu se simt din această

categorie pentru că ei sunt activi în majoritatea timpului, având mici afaceri de familie,

muncind pământul, care, spun ei „m-a ajutata sa le fac un rost în viaţă copiilor” (M.C., 72 de

ani).

Poziţia socială a vârstnicului este dependentă de contextul economic, etnic şi cultural.

În majoritatea ţărilor, chiar şi în cele dezvoltate, bătrânii reprezintă o categorie socială

defavorizată. Câteva dintre motivele pentru care bătrânii sunt percepuţi diferit de ceilalţi pot

fi:

1. Ageismul (prejudecată împotriva unui grup distinct de persoane, definit prin criterii

de vârstă);

2. Percepţia bătrânilor de către unii adulţi activi drept consumatori nefolositori de

resurse sociale şi comunitare;

3. Imaginea psihologică negativă a bătrâneţii.

Printre alte motive ale percepţiei negative a bătrâneţii poate fi reprezentată şi frica sau

neacceptarea ideii propriei îmbătrâniri. (Ileana Antohe, Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p.

91).

Vârsta influenţează în acelaşi timp „structura socială existentă într-o anumită

societate, distribuţia poziţiilor, rolurilor şi funcţiilor sociale, calitatea resurselor de muncă,

configuraţia grupurilor profesionale, modul de organizare a producţiei, consumul populaţiei,

structura şi dimensiunile familiei, dinamica căsătoriilor şi a divorţurilor” (Rădulescu, S.,

1994, p. 7).

„Procesul de socializare se află într-o legătură directă cu particularităţile biologice şi

psihice ale dezvoltării umane, ale diferitelor perioade de viaţă” (Rădulescu, S., 1994, p. 85).

Astfel socializarea la bătrâneţe „presupune dezavantajarea faţă de rolurile sociale active şi

familiarizarea cu alte roluri participative” (Rădulescu, S., 1994, p. 85). Altfel spus, vârstnicul


trebuie să-şi găsească singur alte roluri cu care să se obişnuiască pentru că în multe societăţi,

chiar şi cea românească „lipsesc mecanismele şi factorii care să asigure socializarea

populaţiei vârstnice pentru cerinţele rolului de „bătrân” (Rădulescu, S., 1994, p. 85). Această

lipsă şi dezinteresul din partea societăţilor, face ca mulţi vârstnici să se izoleze fără nici un rol

social.

Putem aduce în discuţie pe Erikson care este de părere că în toate etapele vieţii

individul este marcat de atingerea unui obiectiv major. Astfel realizarea acestuia în fiecare

etapă a vieţii garantează şi menţine integritatea egoului, în timp ce neatingerea ţelului propus

antrenează disperarea individului. Prin urmare, pentru atingerea sentimentului de satisfacţie

persoana vârstnică trebuie să-şi stabilească unele obiective personale şi să adopte un

comportament adecvat. Printre aceste obiective se pot enumera (Ileana Antohe, Mihaela

Carmen Fermeşanu, 2003, p. 93):

1. Menţinerea sentimentului de stimă faţă de propria persoană;

2. Rezolvarea vechilor conflicte personale;

3. Acceptarea şi adaptarea faţă de moartea persoanelor apropiate;

4. Adaptarea faţă de schimbările de mediu;

5. Păstrarea unei stări personale de bine;

6. Acceptarea şi adaptarea la scăderea forţei fizice şi reducerea stării de sănătate;

7. Acceptarea şi adaptarea faţă de diminuarea rolului personal de putere, cum sunt

pensionarea şi reducerea veniturilor;

8. Realizarea unor aranjamente satisfăcătoare pentru viaţa fizică.

4.1.1. Vârstnicul - o problema socială?

Unii autori se întreabă dacă „vârstnicul reprezintă o problema socială?”. Este drept că

privită în ansamblul său, persoana vârstnică este de cele mai multe ori multiplu dezavantajată

prin scăderea resurselor fizice, care nu înseamnă întotdeauna boală, prin scăderea resurselor

financiare sau prin prezenţa unui handicap de orice natură. Stilul de viaţă pe care îl duc o

parte din vârstnicii ţării noastre stă drept mărturie a acestui aspect. Perioada de tranziţie din

România anului 2000 „a descalificat vârstnicul din lupta sa pentru o existenţă decentă, mulţi

dintre ei trăiesc sub pragul sărăciei, mulţi renunţă la facilităţile confortului (căldură, apă,

energie) din cauza veniturilor mici, mulţi „întăresc” rândurile instituţiilor de ocrotire socială

şi ale cantinelor sociale” (Venera Bucur, Adina Maciovan, 2003, p. 912). Sintagmă ce se

vehiculează tot mai des în mass-media, aceea ca vârstnicii sunt „întreţinuţii celor care azi


lucrează”, îi fac pe bătrâni să trăiască sentimentul frustrării. Generaţia de mijloc, adulţii mai

exact, uită că de fapt sunt datori indirect la a contribui la plata taxelor si impozitelor pentru

bunul mers al societăţii, uită ca aceste taxe nu au fost impuse de către vârstnici şi pentru care

şi ei au contribuit cu câţiva ani în urmă.

Sărăcia reprezintă o problemă comunitară, iar în România are un grad destul de ridicat

încă. Cea mai mare parte a persoanelor care trăiesc în sărăcie o reprezintă funcţionarii, 39%,

iar pe locul doi, sunt urmaţi de pensionari, 25,9%.

4.2. Profilul psihologic al persoanei de vârsta a treia

În sfera funcţiilor psihice elementare ale vârstnicului pot fi observate anumite

particularităţi. Funcţiile intelectuale suferă unele modificări, cum ar fi scăderea memoriei

pentru datele recente.

După Dr. Constantin Bogdan, funcţionarea normală a unei persoane vârstnice

cuprinde echilibrul fizic, psihic şi social. Astfel medicul Ana Aslan susţine că posibilităţile de

sinteză ale vârstnicului se pot menţine ca urmare a experienţei şi antrenamentului.

Adaptabilitatea organismului scade ca urmare a defectelor de reglare, control,

integrare, transmitere şi reacţie a modificărilor celulare şi tisulare, creşte sensibilitatea la stres

iar mecanismele fiziologice se transformă cu uşurinţă în numeroase şi diverse procese

patologice. Pe fondul acestei capacităţi de adaptare scăzută incidenţa bolilor creşte.

Îmbătrânirea nu este numai „o schimbare cantitativă sau calitativă a unor funcţii

psihice, ci în primul rând o restructurare a personalităţii, astfel încât lipsurile sunt acoperite

de maturizare şi de experienţă sau pot fi chiar puse în valoare” ( Săhleanu, V., 1971, p. 67).

4.2.1. Modificările de tip psihologic ale vârstnicilor

Modificările de tip psihologic constau în:

Modificarea atenţiei: atenţia de scurtă durată este cea care suferă mai mult în

detrimentul celei de lungă durată, astfel scade capacitatea de concentrare.

Modificări ale gândirii: în urma reducerii numărului de neuroni este normală o

modificare la nivelul memoriei şi gândirii, de aceea caracteristic vârstei a treia este o scădere

a spontaneităţii şi flexibilităţii.

Modificări ale instinctelor: în această perioada de viaţă asistăm la manifestări sexuale

diferenţiate la femeia vârstnică faţă de cele ale bărbatului vârstnic. La bărbaţi, deficitul sexual


se instalează lent pe când la femei comportamentul sexual este net influenţat de factori

psihologici si sociali. Tot la nivelul instinctelor se instalează o creştere a poftei de mâncare

sau dimpotrivă după unii gerontopsihologi se instalează un instinct de conservare al

vârstnicului, pe care ei îl numesc „instinctul morţii”.

Modificări afective: sunt bine cunoscute stările depresive cu tendinţe de izolare si de

singurătate. Acestea pot fi influenţate de numeroşi factori cum ar fi tulburări somatice sau

sentimentul de izolare pe care îl dă pensionarea.

Modificări ale vorbirii: vorbirea vârstnicilor devine mai greoaie o data cu deteriorarea

gândirii, a memoriei şi a atenţiei. Se poate observa o vorbire mai greoaie ca ritm dar şi ca

înţeles, apar exprimări incorecte, incoerente şi chiar bâlbâieli.

Ana Aslan şi colaboratorii sunt de părere că personalitatea individului este rezistentă

la scurgerea anilor, părând ca nu suferă modificări. Cu toate acestea complexitatea,

variabilitatea şi asincronismul funcţiilor psihice schiţează profilul psihologic al vârstnicului.

4.2.2. Tulburările de sănătate mentală la vârstnici

Unii autori (Ileana Antohe, Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 105), sunt de părere

că aproximativ 15-20% dintre vârstnici prezintă dezordini mentale şi psihiatrice. Aceste

dezordini mentale constau în: dezordini funcţionale preexistente îmbătrânirii şi dezordini

organice ce constau în afecţiuni primare ale sistemului nervos central şi care se întâlnesc cu o

frecvenţă de 4-6% la vârstnicii de 65 de ani şi 20% după 80 de ani.

4.2.3. Îmbătrânirea şi mecanismele de adaptare la stres

Adaptarea la stres este facilitată de o personalitate flexibilă şi de opţiunile oferite de

viaţa activă. Reducerea opţiunilor vârstnicului şi creşterea numărului de factori potenţial

agresivi constituie motive ale apariţiei stresului la vârstnici. Reducerea capacităţii fizice,

schimbarea aspectului somatic, bolile, pierderea celor apropiaţi, insecuritatea şi sărăcia,

pierderea rolului social activ şi de putere reprezintă câteva din factorii ce determină apariţia

stresului la vârstnici dar şi cauze de reducere a adaptării acestora faţă de stres.

4.2.4. Dezordini mentale funcţionale la vârstnici


Depresia este una dintre dezordinile mentale prezente la vârstnici. Ea se manifestă

prin stări de tristeţe, apatie, tulburări de memorie şi concentrare, insomnie, scăderea

apetitului, retragerea socială, abuz de alcool. Aceste manifestări au loc datorită sentimentului

vârstnicilor de singurătate şi neajutorare. Pentru combaterea acestei stări depresive medicii

recomandă medicaţie antidepresivă şi psihoterapie. (Ileana Antohe, Mihaela Carmen

Fermeşanu, 2003, p. 106).

Ipohondria reprezintă o altă dezordine mentală prezentă la vârstnici. Ea se manifestă

printr-o preocupare excesivă faţă de starea propriului corp, de asemenea se manifestă prin

plângeri exagerate şi nejustificate.

Paranoia reprezentând o dezordine mentală se manifestă prin sentimente nejustificate

de ameninţare şi neîncredere, apariţia sa fiind favorizată de izolarea, singurătatea şi deficitul

senzorial al bătrânilor.

Delirul se manifestă prin confuzie, cu dezorientare şi tulburarea stării de conştiinţă.

Aceste perturbări de conştiinţă au durată scurtă, de la câteva zile la o săptămână. Apar

halucinaţiile, iluziile, teama, anxietatea. Printre cauze ale apariţiei acestei dezordini mentale

se pot enumera: afecţiuni organice, toxicitatea medicamentoasă, alcoolul, deshidratarea,

malnutriţia, diverse infecţii, traumatisme craniene, constipaţia. Pentru combaterea acestei

stări se recomandă comunicarea verbală şi menţinerea contactului fizic cu bolnavul, chiar

atingerea bătrânului de către persoanele apropiate. (Ileana Antohe, Mihaela Carmen

Fermeşanu, 2003, p. 107).

Demenţa senilă constă în pierderea progresivă a capacităţii cognitive, cu alterarea

memoriei, raţionamentului abstract, a judecăţii şi modificări ale personalităţii. Printre formele

clinice ale acestei dezordini mentale se numără şi boala alzheimer.

Alzheimer apare în jurul vârstei de 65-70 de ani. Această boală mai este numită

demenţă degenerativă sau demenţă senilă primară şi reprezintă după unii autori 50% din

demenţele vârstnicilor (Ileana Antohe, Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 108), iar după

alţii 60% (Hurjui I.. 2004, p. 165), din totalul demenţelor ce apar la vârstnici. Durata

supravieţuirii acestei bolii din momentul diagnosticului variază între 6-20 de ani.

4.3. Dimensiunea medicală a îmbătrânirii

Medical vorbind, bătrâneţea constă în „creşterea frecvenţei indispoziţiilor şi a

îmbolnăvirilor, creşterea gravităţii acestora, asocierea mai multor boli, îngreunarea

însănătoşirii, frecventele complicaţii şi cronicizări, frecventarea mai deasă a cabinetelor


medicale, consum crescut de medicamente. Atitudinea faţă de boală şi faţă de sănătate se

schimbă treptat. Grija pentru propria sănătate şi pentru propriul trup ajunge progresiv o

preocupare importantă. Tihna, odihna, contemplaţia sunt preferate tensiunii, eforturilor,

activităţii” (Săhleanu, V., 1971). Astfel definim îmbătrânirea ca o perioadă de perturbări şi

deviaţii funcţionale şi numeroase alterări structurale. Alţi autori sunt de părere că dimpotrivă,

odată cu evoluţiile medicinii şi ale altor ştiinţe umane „nu se mai poate vorbi despre bătrâneţe

ca despre o boală ci ca despre o perioadă de vârstă” (Apahideanu, O., 2001, p. 65) care după

65 de ani trebuie considerată fiziologică.

Îmbătrânirea patologică, similară stării de boală, presupune o degradare rapidă,

avansată şi dă un decalaj între vârsta calendaristică şi cea biologică. (Rugina, V., 1986, p.

350)

Geriatria este disciplina medicală ce se ocupă cu studiul bătrâneţii, incluzând

fiziologia, patologia, diagnosticul şi terapia afecţiunilor persoanei vârstnice. Gerontologia are

ca obiect de studiu procesul de îmbătrânire, incluzând aspectele biologice, psihologice şi

sociologice.

Principiile nursing-ului gerontologic include şi evaluarea necesităţilor, redactarea

planului de îngrijire, implementarea obiectivelor fixate şi evaluarea rezultatelor îngrijirii.

Impactul emoţional al bolilor la vârstnic este perceput ca un dezastru, de aceea

vârstnicul refuză spitalizarea. Orice îmbolnăvire acută reprezintă la vârstnic un stres

suplimentar exercitat asupra unui organism cu rezerve funcţionale limitate. Spitalizarea

pentru vârstnic este o povară datorită schimbării stilului de viaţă şi fricii de dezorientare într-

un mediu nou, nefamiliar. (Ileana Antohe, Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 117).

4.3.1. Bolile cronice şi problemele frecvente de sănătate ale vârstnicilor

Starea de oboseală este normală la un vârstnic după un efort fizic susţinut însă

oboseala cronică nu este normală, putând fi cauzată de: supradozarea sedativelor, depresie,

anemie sau insuficienţă cardiacă.

Cefaleea care este adeseori cauzată de postura incorectă, cu încordarea prelungită a

muşchilor cefei şi gâtului. Alte cauze mai pot fi şi hipertensiune arterială, traumatisme sau

tumori cerebrale.

Durerile de coloană reprezintă una din marile plângeri ale vârstnicilor. Acestea sunt

cauzate de cele mai multe ori de osteoporoză, metastaze sau infecţii osoase.


Tulburările de somn acestea au loc datorită modificărilor de somn ce apar la această

vârstă. Schimbarea timpului de somn, cu treziri frecvente le dă vârstnicilor impresia de

insomnie. De asemene alte cauze ale tulburărilor de somn pot fi scăderea duratei somnului

nocturn ca urmare a somnului diurn, dar şi durerile articulare şi musculare.

Indigestia această problemă de sănătate care poate avea urmări tragice poate fi

combătută prin: mese reduse cantitativ, mestecarea minuţioasă a alimentelor şi repaus

postprandial în poziţie şezândă.

5. Fiziologia bătrâneţii

Îmbătrânirea fiziologică este îmbătrânirea normală, lentă dar continuă, asincronă,

eterogenă şi permite atingerea unei vârste înaintate în condiţiile dificultăţilor de

adaptabilitate. (Rugina, V. 1986, p. 350)

După modalitatea desfăşurării proceselor de senescenţă, mulţi autori (Ileana Antohe,

Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 94), împart îmbătrânirea în două tipuri: îmbătrânirea

primară sau fiziologică şi îmbătrânirea secundară sau patologică. Îmbătrânirea primară este

un proces universal, progresiv, decremental, intrinsec organismului uman. Acest tip de

îmbătrânire produce o serie de modificări structurale, celulare şi extracelulare, cu consecinţe

negative supra aspectului fizic şi funcţional al organismului.

5.1. Modificările structurale legate de vârstă

Este clar că firescul, normalul vârstnicului, corespunde într-un alt plan, normalului

vârstei adulte. Aceasta deoarece biologic vorbind, bătrâneţea este o etapă a vieţii care în

anumite condiţii este caracterizată de involuţie. După vârsta de 60 de ani parametrii

funcţionali ai îmbătrânirii normale „se înscriu în valori care asigură homeostazia

organismului, iar pe plan clinic generează starea de bine somato-psihică, ce defineşte starea

de sănătate. Indicatorii morfo-funcţionali corespunzători stării de sănătate ai vârstnicului

definesc fiziologia bătrâneţii” (Aslan, Ana, 1986, p. 482). Una din trăsăturile esenţiale ale

cadrului biochimic de îmbătrânire normal la persoanele de vârsta a treia este scăderea

capacităţii de adaptare în condiţii de stres. Există autori care cred că orice înaintare în vârstă

este o îmbătrânire. „Bătrâneţea începe încă din copilărie, dacă nu odată cu însăşi conceperea

individului” (Parhon, I. C., 1955, p. 8). În îmbătrânire există aspecte biologice, psihice,


sociale, iar după aceşti autori s-ar putea vorbi de un declin încă de la naştere, deoarece încă

din acest moment scade acuitatea senzorială sau viteza de cicatrizare a plăgilor.

Indicatorii aparatului cardio-vascular arată că cea mai importantă modificare de vârstă

este dificultatea inimii vârstnicului de a se adapta la efort. Efortul este cel care duce la

scăderea debitului cardiac, la creşteri ale valorii tensionale, ceea ce de cele mai multe ori

poate duce la deces. Examenele anatomopatologice arătând ca doar 28% din cei decedaţi au o

inimă normală.

Modificările involutive de vârstă sunt cele care determină bolile cardiovasculare

caracteristice la bătrâni, insuficienţa cardiacă, infarctul miocardic şi unele tulburări de ritm şi

conducere.

La nivelul creierului procesele de îmbătrânire încep deja de la 25-27 de ani. Odată cu

uzarea neuronilor şi scăderea capacităţii de adaptare şi reglare îşi face apariţia atrofierea

normală a emisferelor cerebrale şi a cerebelului.

Aparatul reproductiv intră în perioada de menopauză pentru femei şi andropauză la

bărbaţi. Încetare funcţiei ovariene demonstrează îmbătrânirea unui sistem fiziologic pentru

femei. După vârsta de 30-35 de ani nivelul hormonilor sexuali încep sa scadă, ducând la

diferite afecţiuni ale capacităţii de reproducere.

La nivel renal modificările sunt cele care duc la scăderea funcţiei renale cu retenţie de

substanţe toxice.

Reducerea forţei musculare este un prim semn de îmbătrânire. Acest lucru se

întâlneşte adesea la bărbaţi, şi se manifestă după 30 de ani, în mod special la persoanele fără

antrenament muscular.

Ţesutul osos este cel care suferă procese de atrofiere, de decalcifiere şi de

demineralizare, ceea ce duce la deformări ale scheletului. Articulaţiile sunt cuprinse în

procese de artroză, mişcările devenind foarte dureroase iar musculatura îşi pierde din forţă şi

elasticitate.

Sistemul imunitar suferă si el modificări importante la persoanele de vârsta a treia.

Scăderea controlului imunitar este apreciată ca o cauză a procesului de senescenţă.

La nivelul organelor de simţ, ochiul şi urechea sunt cele care pot suferi importante

modificări. Pe bună dreptate se poate spune că „ochiul poate fi mai bătrân sau mai tânăr decât

vârsta cronologică”. Mulţi dintre vârstnici sesizează progresiv o diminuare a acuităţii

auditive. Uscăciunea şi opacitatea cristalinului, depigmentarea irisului sunt aspecte

fiziologice ale ochiului vârstnic. Pielea este un organ vizibil „pe care se marchează destul de


fidel trecerea timpului şi înaintarea în vârstă” (Săhleanu, V., 1971, p. 46). Modificările apar la

nivelul întregului trup, atât în interior cat şi în exterior la organele de simţ.


6. Sănătatea şi îmbătrânirea

Bătrâneţea este definită ca „etapă terminală a vieţii, inclusiv a rutinei profesionale

active” (Şchiopu Ursula, 1997, p. 108). Autorii Dicţionarului de psihologie sunt de părere că

datorită schimbărilor nivelului de trai, revoluţiei medicale, a igienei preventive şi a vieţii

active mai complexe, durata vieţii active a crescut în diferite ţări şi bătrâneţea a devenit o

vârstă mai activă şi mai angajată social decât înainte cu 50, 60 de ani. Fiind o perioadă de

involuţie şi deteriorare inegală dar progresivă, bătrâneţea se caracterizează printr-o scădere

sinuoasă pe lângă capacităţile vitale, fizice şi biologice şi a celor psihice. Între 65 – 70 de ani

se consumă o perioadă de adaptare legată de ieşirea din profesie. Între 70 – 80 de ani se

instalează treptat bătrâneţea propriu-zisă, după 80 de ani se intră în bătrâneţea avansată până

la 90 de ani, iar după aceea are loc marea bătrâneţe.

Pentru evitarea îmbătrânirii precoce este necesar un mod cumpătat de viaţă şi muncă

la vârstele tinere şi adulte, de asigurarea condiţiilor adecvate de viaţă la bătrâneţe şi

rezolvarea problemelor de natură medico-sociale. (Rugina, V., 1986, p. 355)

Prin asigurarea condiţiilor adecvate de viaţă la bătrâneţe autorul Rugina V. se referă la

menţinerea bătrânului în propriul său mediu, cu sau lângă familia copiilor, şi nu izolarea într-

un grup. Asigurarea unui venit care să-i ofere o oarecare independenţă, pregătirea din timp

pentru pensionare şi accesul ulterior pentru continuarea preocupărilor profesionale şi sociale

proporţional cu capacitatea restantă. De asemenea asigurarea condiţiilor de locuit şi

posibilităţilor de circulaţie adecvate situaţiilor particulare - handicap sau infirmităţi, accesul

la tehnici şi utilităţi simple şi ieftine – cărţi şi ziare cu litere mai mari, îmbrăcăminte şi

încălţăminte adecvată, cluburi pentru activităţi de destindere.

Familia, legăturile sociale şi munca sunt necesare bătrânului pentru asigurarea

sentimentului de valoare şi utilitate a muncii sale, menţinerii bunăstării materiale şi psihice,

precum şi pentru asigurarea sprijinului material, moral, a îngrijirilor generale sau a sănătăţii.

Îmbătrânirea nu mai este considerată ceva de la sine înţeles, progresele în domeniul

medicinii şi ale nutriţiei, au dovedit, că o mare parte, din ceea ce se considera odinioară a fi

inevitabil în privinţa îmbătrânirii, poate fi contracarat sau încetinit. În medie oamenii trăiesc

până la vârste mult mai înaintate decât în urmă cu un secol.

„Bătrâneţea nu poate fi identificată cu starea precară a sănătăţii sau cu neputinţa, dar

vârsta înaintată comportă din ce în ce mai multe probleme de sănătate” (Giddens, A., 2001, p.

149). Cele mai grave afecţiuni însă se datorează pierderilor sociale şi economice, cum sunt

pierderea rudelor şi prietenilor, separarea de copii şi pierderea locului de muncă.


„Îmbătrânirea corpului uman este afectată de influenţe sociale dar bineînţeles este guvernată

de factori genetici” (Giddens, A., 2001, p. 149). LaRousse, dicţionarul de medicină,defineşte

îmbătrânirea ca „o slăbire naturală a facultăţilor fizice şi psihice cauzate de înaintarea în

vârstă”, aduce în discuţie existenţa a două abordări teoretice ce pot sa justifice îmbătrânirea

fizică.

Teoriile zise sohastice admit ca principiu că mecanismul îmbătrânirii ar fi legat de

hazard. Printre aceste teorii se pot distinge: teoria cotelor (fiecare organism ar dispune la

naştere de un stoc de energie de consum şi ar muri atunci când aceasta este epuizată); teoria

radicalilor liberi (îmbătrânirea ar fi cauzată de efectele nocive ale radicalilor liberi, substanţe

toxice, elaborate prin metabolismul celular, normal); teoria erorilor catastrofice (care explică

îmbătrânirea printr-o acumulare de erori succesive în viteza proteinelor, sfârşind cu moartea

celulelor) şi teoria orologiilor biologice (bazată pe ideea unei îmbătrâniri a organelor sub

controlul sistemului hormonal sau imunitar). Totuşi până în prezent nici una dintre aceste

teorii nu a fost confirmată.

Teoriile genetice care admit existenţa genelor de longevitate de viaţă pentru o specie

dată (120 de ani la om). Deşi recent au fost identificare două gene ale longevităţii, profilul

genetic al longevităţii umane este încă departe de a fi definit, mecanismele şi consecinţele

îmbătrânirii biologice rămân în cea mai mare parte misterioase. Toate teoriile sunt

controversate.

7. Clasificare pe grupe de vârstă în geriatrie

Simpozionul Canadian de Geriatrie-1998 - vorbeşte de o clasificare a vârstnicilor pe

trei grupe de vârstă (Hurjui, I., 2004, p. 52):

1. 65-74 ani – grupa bătrân-tânăr; aici funcţia este păstrată, mai ales capacitatea

ideatică şi activitatea culturală.

2. 75-85 ani – grupa bătrân-matur; există o instabilitate fiziologică dar şi a

funcţionalităţii unor aparate şi sisteme, având caracteristic marea diversitate individuală; la

cei anterior sănătoşi se adaugă o patologie.

3. Peste 85 ani – grupa bătrân-bătrân; aceasta a crescut de trei ori numeric, faţă de

prima grupă, în ultimii 20 de ani.

Simpozionul de Geriatrie de la Bucureşti-1988 – aduce în atenţie o altă grupare pe

vârste ale bătrâneţii:

1. Vârsta mijlocie sau de „tranziţie” – 40-60 ani.


2. Perioada vârstnică – 65-74 ani.

3. Bătrâneţe – 75-90 ani.

4. Longevitate – peste 90 ani.

În alte clasificări, se consideră longevivi şi peste 85 de ani. O altă clasificare din 1988

este următoarea:

1. 65-74 ani – „trecerea spre bătrâneţe”, se consideră esenţială pentru calitatea vieţii

supravieţuirea cuplului; în această etapă medicii spun că este nevoie de un consult medical de

aproximativ 40 de minute, bolnavul trebuie să se dezbrace singur, astfel se poate observă

dificultatea de a se dezbrăca, îşi face apariţia tremuratul mâinilor

2. 75-85 ani – „bătrâneţe medie”, este de remarcat schimbul de relaţii din cadrul gupei

de vârstă şi a celor dintre generaţii; această perioadă este considerată „ vârful conflictelor

dintre generaţii”, integrarea socială este din ce în ce mai puţin accesibilă.

3. Peste 85 ani – „marea bătrâneţe” (longevitatea), această etapă ar fi generativă de

stări tensionale familiale şi subfamiliale; aici relaţiile sociale se restrâng la maximum.

În concluzie:

1. 55-64 ani: presenescenţă;

2. 65-74 ani: vârsta a treia;

3. 75-85 ani: vârsta a patra (bătrâneţe medie);

4. Peste 85 de ani: vârstnic, „ bătrân” ( longeviv).

Perioada vârstnică nu poate fi încadrată, de toate societăţile, intre anumite limite fixe.

Ea poate varia, aşa cum în societăţile antice debutul bătrâneţii era pe la 60 de ani, în

societăţile tradiţionale „bătrân” era considerată persoana de 40-50 de ani. În secolul al XIX-

lea, bătrâneţea era plasată între 50-70 de ani: prima bătrâneţe 70-84 de ani, şi a doua

bătrâneţe: 85-100 de ani. Pentru sociologii americani, bătrâneţea presupune: perioada

imediată pensionării, retragerea din viaţa activă: 65-74 de ani, şi perioada de după 75 de ani.

D. Rene clasifică astfel bătrâneţea ca perioadă de regres a organismului şi care se

încheie cu moartea: perioada vârstnică - 60-75 de ani, perioada propriu-zisă - peste 75 de ani,

longevivi – peste 85-90 de ani, marii longevivi/centenarii – cei care ating 100 de ani (Duda

René, 1983, p. 81-82).

8. Longevitatea si marii longevivi

Majoritatea studiilor susţin că omul face parte dintre fiinţele care trăiesc relativ mult.

Recordurile de viaţă lungă ale oamenilor au fost privite totdeauna ca adevărate curiozităţi şi


consemnate în cronicele timpului. Din păcate tot mai mulţi specialişti (Duda René, 1987, p.

5) sunt de părere că longevitatea se află într-o continuă scădere, ceea ce înseamnă că

societatea modernă nu a adus condiţii prea favorabile pentru o viaţă prelungită.

„Longevitatea, în mod deosebit sub forma ei activă,nu ni se oferă; ea trebuie cucerită.

De fapt, a şti să o cucereşti, a şti să îmbătrâneşti, este deopotrivă o ştiinţă şi o artă” (Aslan

Ana, 1986, p. 501).

După datele pe care le avem, se pare că omul care a trăi cea mai lungă viaţă a fost un

agricultor din Ungaria, care în 1724 când a murit avea 185 de ani. Viaţa cea mai lungă a unei

femei a fost de 180 de ani, care trăia în URSS. Cuplul cu cea mai lungă căsnicie din câte se

cunosc, a locuit tot în Ungaria şi aveau 147 de ani de căsnicie, cu o vârstă de 172 de ani ai

bărbatului şi 164 de ani ai soţiei. O altă curiozitate a timpului o reprezintă un norvegian,

despre care se spune că atunci când a murit, în anul 1797, la vârsta de 160 de ani, a lăsat o

văduvă tânără şi un şir întreg de copii, dintre care cel mai mare avea 103 ani, iar cel mai mic

9 ani. Un alt ţăran, din Anglia care a murit în etate de 152 de ani, în timpul lungii sale vieţi

petrecută în munci grele, la tronul Angliei s-au schimbat 12 regi. În URSS recensământul din

1959 a arătat că numărul celor care au atins vârsta de 100 de ani este de peste 20 de mii, iar

cei ce au trecut de 150 de ani sunt în număr de 17. În ţara noastră longevitatea are mai puţini

ani, astfel că în Dorohoi în anul 1960, o femeie a atins vârsta de 111 ani, iar fratele ei de 109

ani.

Se pune întrebarea care este durata firească, naturală a vieţii omului? Ca şi răspuns,

savanţii au ajuns la concluzia că ea trebuie să fie de 100-150 de ani. În mod obişnuit însă

majoritatea dintre oameni trăiesc mult mai puţin (Zaharia, N., 1962, p. 9).


9. Bătrâneţe reuşită

În societatea tradiţională o bătrâneţe reuşită avea cel care reuşea să ocupe un loc în

comunitate, astfel bătrâneţea reuşită era marcată prin apogeul statutului pe care îl putea

dobândi cineva. În societatea noastră pensionarea şi explozia demografică nu mai permite

acest lucru. Astăzi tot mai mulţi autori pun accent pe latura spirituală a omului pentru a-şi

asigura o bătrâneţe reuşită. Bătrânii trebuie să recurgă la resursele lor interioare, devenind

mai puţin interesaţi de avantajele oferite de viaţa socială. Pentru o bătrâneţe reuşită trebuie sa

uităm că în această etapă trupul intră într-o perioadă de regres şi să acordăm minţii şi

sufletului importanţă majoră. „Cei aflaţi la vârsta pensionării pot descoperi o renaştere în

cadrul a ceea ce s-a numit vârsta a treia, în care începe o noua fază de educaţie” (Giddens, A.,

2001, p. 51). Pe bună dreptate susţine Giddens că începe o nouă fază de educaţie dacă luăm în

considerare cunoscuta zicală: omul cât trăieşte învaţă!

Cu toate că morbiditatea şi mortalitatea cresc constant cu vârsta, mulţi vârstnici pot să

se bucure de o viaţă plină şi activă. Proporţia acestora scade lent de la aproximativ 95 % la 65

de ani până la aproximativ 85% la 80 de ani şi la 70% sau mai mult la 90 de ani. Aceasta

înseamnă că vârsta înaintată nu trebuie să inspire teamă în majoritatea cazurilor, ea fiind o

perioadă care permite individului să se bucure din plin de fiecare moment, o perioadă în care

ambiţiile nerealizate pot fi atinse.

Există puţine studii care să fi analizat vârstnicul în mediul său, la el acasă, acolo unde

el nu este dependent, nu este încadrat în nici o grilă de handicap şi unde se luptă singur cu

tratarea numeroaselor boli ce apar treptat în viaţa sa. Bătrânii de genul acesta sunt cei care de

cele mai multe ori, cunosc frumosul sentiment de bătrâneţe reuşită. Ei au ales o alte cale de a

risipi teama de bătrâneţe „descoperindu-i avantajele şi de a-i da o bună folosinţă” (Săhleanu,

V., 1971, p. 70).

Societatea de azi îl vede pe vârstnic ca pe un pisălog şi un veşnic nemulţumit,

uitându-i valoarea şi înţelepciunea sa. Uită ca şi vârstnicul are dreptul de a-şi face planuri de

viitor şi că nu trebuie să se mulţumească cu puţin, mai ales când bătrânul a muncit toată viaţa

şi nu a fost niciodată client al serviciilor sociale. Cu toate acestea nu ne este străină imaginea

bătrânului aşteptând la poartă, să treacă poştaşul pentru ai aduce umila pensie. Vârstnicii sunt

cele mai resemnate fiinţe de pe pământ, ca şi cum nu ar fi de ajuns bătrâneţea ei însăşi, mai

trebuie să intervină şi societatea în al demoraliza pana la ultima suflare. Chiar şi aşa

persoanele de vârsta a treia, în înţelepciunea lor, ştiu să rabde şi să-şi facă viaţa suportabilă

pentru a avea o bătrâneţe reuşită.


10. Tipuri de îmbătrânire

Pentru a putea defini tipurile de îmbătrânire trebuie să avem în vedere mai întâi

vârstele omului. Majoritatea autorilor au definit vârstele raportându-se la timpul cronologic,

la biologicul, psihologicul şi socialul persoanei umane (Şoitu, C.).

Vârsta cronologică este dată de numărul de ani care au trecut de la naşterea persoanei.

În mod normal se consideră vârsta cronologică drept sinonimă conceptului de vârstă.

Vârsta biologică reprezintă descrierea vârstei individului în termeni de sănătate

biologică/somatică. Determinarea vârstei biologice presupune cunoaşterea capacităţii

funcţionale a organelor şi sistemelor vitale ale persoanei. Capacitatea funcţională a unui

individ poate fi mai bună sau mai rea decât a altuia de aceeaşi vârstă. Cu cât vârsta biologică

este mai mică cu atât creşte speranţa de viaţă a persoanei în cauză.

Vârsta psihologică este determinată de capacitatea de adaptare a individului raportată

la cea a altor indivizi de aceeaşi vârstă cronologică. Cei care se adaptează mai bine şi mai

repede – prin învăţare, rezolvare de probleme, decizie, controlul emoţiilor, motivare, etc. –

decât cei de aceeaşi vârstă este considerat a fi mai tânăr, din punct de vedere psihologic.

Vârsta socială se referă la rolurile sociale şi expectanţele legate de vârsta unei

persoane.

Dicţionarul LaRousse de Medicină ne explică înţelegerea cuvântului de îmbătrânire

naturală şi îmbătrânire patologică (Burlacu, E.-I.,1998). Dogma declinului inevitabil al

marilor funcţii ale organismului pe măsura înaintării în vârstă (debit cardiac, funcţionarea

cerebrală, etc.) este actualmente repusă în discuţie: scăderea performanţelor fiziologice

constatată la subiecţii în vârstă nu ilustrează doar o îmbătrânire normală, ci şi patologii

supraadăugate (îmbolnăvirea patologică sau senilitatea). Astfel pentru un organ dat, studiul

„populaţiilor curate”1 rată că nu totdeauna are loc o scădere a performanţelor concomitente cu

înaintarea în vârstă. Unele lucrări au arătat îndeosebi că debitul cardiac al subiecţilor în

vârstă, în deosebi la boli cardiace nu este mai scăzut decât cel al adulţilor tineri, deşi

mecanismele care permit menţinerea unui debit cardiac normal variază cu vârsta. Dicţionarul

mai aduce în discuţie şi termenul de îmbătrânire fiziologică. Modificările corpului şi mediului

familial, afectarea identităţii sociale pe care o impune pensionarea, fragilizează subiectul

vârstnic care, concomitent, trebuie să efectueze o activitate de rutină, dar trebuie să găsească

1 Grupul de subiecţi în vârstă care nu include nici un individ suspect să fie atins de vreo boală a organului studiat.


şi forţă de a investi în noi poli de interes. Orice nouă dificultate (decesul partenerului de viaţă,

probleme financiare, boala), survenind în acest context poate duce la o pierdere a respectului

de sine care devine insuportabilă.

Alte tipuri de îmbătrânire pot fi îmbătrânirea prematură caracterizată de o

morfofiziologie mai avansată decât vârsta cronologică a individului. Îmbătrânirea accelerată

în care ritmul de îmbătrânire biologică este rapid în relaţie cu anumite situaţii, de exemplu

pensionarea. Îmbătrânirea patologică constă în îmbătrânirea marcată de unele boli,

traumatisme sau sechele.

De asemene mai sunt de deosebit două tipuri de bătrâneţe: una care apare târziu, la

vârste foarte înaintate ş care se manifestă prin scăderea treptată şi armonioasă a tuturor

activităţilor, fiind bătrâneţea normală, firească şi fiziologică. Cea dea doua apare relativ

timpuriu, la 60-70 de ani,cu tulburări ale vaselor inimii, sistemului nervos, glandelor cu

secreţie internă, fiind reprezentată de o îmbătrânire precoce, anticipată, nefirească. Aceasta

poate fi considerată boală, iar după unii autori se numeşte senilitate (Zaharia, N., 1962, p. 43).


Capitolul II

SERVICII INSTITUŢII ŞI PRESTAŢII PENTRU PROTECŢIA PERSOANEI DE

VÂRSTA A TREIA

1. Ocrotirea socială şi medicală a persoanei de vârsta a treia

1.1. Evoluţia serviciilor socio-medicale a persoanei de vârsta a treia

După primul Război Mondial în multe ţări din Europa pensia privată, suplimentară, a

avut un rol important în viaţa tuturor pensionarilor. Pensiile de stat erau prea mici, în cele mai

multe cazuri, pentru a asigura supravieţuirea unui individ sau chiar a unui cuplu. Siguranţa

socială în faza de încetare a activităţii, din ultima treime a vieţii, a devenit după 1945 una

dintre problemele principale ale statului social modern. (Cornrad, C., 2002, pp. 225-226).

Pe plan mondial, ONU şi instituţiile sale de specialitate, în mod deosebit OMS, dar şi

alte organizaţii nonguvernamentale se ocupă de stimularea unei atitudini globale şi a unui

interes general pentru rezolvarea problemelor complexe ce le ridică fenomenul de creştere a

numărului şi ponderii vârstnicilor în toate ţările lumii. În acest scop încă din anul 1982, OMS

a ales ca temă anuală „Redaţi viaţă bătrâneţii”, iar ONU a avut la Viena Adunarea Mondială a

Naţiunilor Unite în problema îmbătrânirii populaţiei.

Creşterea populaţiei de vârstnici din întreaga lume a adus cu ea o serie de probleme de

ordin social, economic şi ştiinţific. Acest lucru a determinat OMS ca în anul 1988 să

considere vârstnicii şi îmbătrânirea printre primele cinci probleme majore ale lumii, alături de

bolile cardiovasculare, cancer, SIDA şi alcoolism.

În al VII-lea program general de lucru al OMS pentru perioada 1984-1989, avea

înscris ca program distinct „protecţia şi promovarea sănătăţii grupelor particulare de

populaţie”. Prin acest program OMS viza să obţină cunoaşterea şi începerea rezolvării

problemelor particulare ale vârstnicilor în orice colectivitate teritorială prin integrarea socială

a unui program propriu şi prin încurajarea tradiţiilor culturale ce favorizează păstrarea

bătrânilor în familie şi mediul său. Prin aceasta se urmărea crearea mijloacelor minime de

existenţă, adaptarea locuinţei, a alimentaţiei, transportul şi serviciilor publice, asigurarea

asistenţei medicale şi sociale.

Drepturile persoanelor de vârsta a trei au fost impuse din 1976 ceea ce nu înseamnă

însă că ele sunt respectate în toate ţările, dimpotrivă tot mai multe societăţi le ignoră. Câteva


dintre aceste drepturi constau în: dreptul la îngrijire medicală, dreptul la religie, dreptul la

prevenirea dependenţei, dreptul la ocrotire de către personal calificat, dreptul la ocrotire

legală, dreptul de a alege locul şi mocul de viaţă, dreptul la susţinere familială şi comunitară

(Venera Bucur, Adina Maciovan, 2003, p. 913).

1.2. Serviciile sociale şi medicale ale vârstnicilor în România

În România, ocrotirea socială a bătrânilor şi a sănătăţii lor se realizează de către stat în

cadrul unui amplu sistem organizatoric general şi special prin măsuri generale complexe

economice, culturale şi sanitare, prin sistemul de asistenţă socială şi prin asistenţă medicală.

În societatea contemporană „protecţia persoanei în vârstă înseamnă protecţia pensionarului, a

unui minoritar cu totul particular”. (Miftode, V., 2004, p. 164).

Uniunea Europeană este cea care impune tot mai mult ca România să se alinieze

alături de celelalte state şi în privinţa ocrotirii şi asigurării sociale. Astfel măsurile complexe

cu caracter general luate de către stat se întreprind printre programele de dezvoltare

economică şi socială pentru îmbunătăţirea continuă a nivelului de trai material şi spiritual,

pentru promovarea, apărarea şi refacerea sănătăţii, pentru creşterea longevităţii şi calităţii

vieţii vârstnicilor.

Sistemul general de asigurare socială este cel ce se ocupă cu asigurările sociale de

stat, dar şi cu alte servicii sociale.

Asigurările sociale de stat reprezintă un sistem de asigurare materială a oricărui

individ aflat în câmpul muncii, în caz de pierdere temporară sau definitivă a capacităţii de

muncă, în caz de bătrâneţe şi de pierdere a susţinătorului, prin acordarea de fonduri în acest

scop.

Drepturile de asigurare socială sunt înscrise şi asigurate de Constituţia României în

art. 34 alineatul 32.

Direcţiile schimbării în protecţia persoanelor vârstnice sunt sesizate în România, cu

preponderenţă în domeniul pensiilor şi al beneficiilor sociale. Astfel reforma pensiilor

prevede acţiuni pe trei nivele: sistemul public de pensii, fondurile universale de pensii şi

schemele de pensii suplimentare opţionale (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p. 171).

2 Art. 34(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.


Tipurile de prestaţii pentru pensionari în cazul tuturor ţărilor sunt: pensia de vârstă, de

invaliditate şi pensia de urmaş. Pentru obţinerea pensiei de bătrâneţe, vârsta minimă variază

de la 55 la 65 de ani pentru femei şi de la 60 la 70 de ani pentru bărbaţi. Pentru obţinerea

pensiei de invaliditate se pune condiţia încadrării într-un anumit grad de invaliditate calculat.

Pentru obţinerea pensiei de urmaş, condiţia esenţială e legată de perioada şi cuantumul

contribuţiei defunctului. Alte drepturi şi asigurări sociale sunt bilete cu preţ redus pe calea

ferată şi biletele de transport balnear.

O statistică privind numărul total al pensionarilor din România ne arată că, în 1970, de

2 642 000, în 1987de 3 260 000, iar în 2004, de 6 069 787. În ceastă categorie însemnată o au

pensionarii care au lucrat în instituţii de stat, numărul loc crescând în aceeaşi perioadă de la

116 500 la 2 105 600, respectiv la 4 596 522, în vreme ce acela al persoanelor vârstnice ca au

fost membri CAP a scăzut într-o primă etapă: de la 1 281 000la 1 002 000, datorită ridicării

limitei de vârstă pentru pensionare, pentru ca în 2004 media să fie de 1 473 265 de pensionari

agricultori (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p. 183).

Legea 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă sociala prezintă în art. 2 că

asistenţa sociala, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de

instituţii si măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale si societatea

civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale

unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea sociala a unor persoane.

Aceeaşi lege continuă cu art. 3 unde găsim prezentat obiectivul asistenţei sociale, şi

anume protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică

sau socială, nu au posibilitatea sa îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile

capacităţi şi competenţe pentru integrare socială.

La art. 6 a legii privind Sistemul naţional de asistenţă socială găsim principiile

generale pe care se întemeiază asistenţa social: 1. respectarea demnităţii umane, potrivit

căruia, fiecărei persoane ii este garantată dezvoltare libera si deplina a personalităţii; 2.

universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile

prevăzute de lege; 3. solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participa la sprijinirea

persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea si întărirea coeziunii

sociale;

4. parteneriatul, potrivit căruia instituţiile publice si organizaţiile societăţii civile cooperează

în vederea organizării si dezvoltării serviciilor sociale; 5.subsidiaritatea, potrivit căruia statul

intervine atunci când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile

persoanelor.


La nivel central instituţia care se ocupă cu legiferarea şi asigurarea drepturilor privind

asistenţa socială este reprezentată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Persoanele vârstnice au dreptul la asistenta sociala, in raport cu situaţia socio-

medicală şi cu resursele economice de care dispun. Persoanele vârstnice care beneficiază de

asistenta sociala au dreptul si la alte forme de protecţie socială3.

În legea 17/2000, art. 1(4), ni se spune că sunt considerate persoane vârstnice,

persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilita de lege.

În România beneficiază de serviciile şi prestaţiile asistenţei sociale persoana vârstnică

care se găseşte în una dintre următoarele situaţii:

1. nu are familie sau nu se afla in întreţinerea unei sau unor persoane obligate la

aceasta, potrivit dispoziţiilor legale in vigoare;

2. nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza

resurselor proprii;

3. nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea

îngrijirii necesare;

4. nu se poate gospodări singură sau necesita îngrijire specializată;

5. se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori

stării fizice sau psihice.

Formele de serviciile comunitare pentru persoanele vârstnice au în vedere: îngrijirea

temporara sau permanentă la domiciliu; îngrijirea temporara sau permanenta intr-un cămin

pentru persoane vârstnice; îngrijirea in centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire

temporara, apartamente si locuinţe sociale. Aceste forme de îngrijire se realizează doar cu

consimţământul vârstnicului iar în situaţia în care starea de sănătate a persoanei vârstnice nu

permite obţinerea consimţământului acesteia, pentru acordarea îngrijirilor decizia se ia de

serviciul social al consiliului local sau de direcţia de asistenţă socială din cadrul direcţiilor de

muncă, solidaritate sociala si familie judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe baza anchetei

sociale si a recomandărilor medicale făcute de medicul de familie, prin consultarea şi a

medicului specialist, cu acceptul rudelor de gradul I ale persoanei respective sau, in lipsa

acestora, cu acceptul unui alt membru de familie.

Tipurile de serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu

garantate prin lege sunt: servicii sociale privind, îngrijirea persoanei, prevenirea

marginalizării sociale si sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridica si

3 Art. 1(3) Persoanele vârstnice care beneficiază de asistenţă socială au dreptul si la alte forme de protecţie sociala, in condiţiile legii.


administrativa, sprijin pentru plata unor servicii si obligaţii curente, îngrijirea locuinţei si

gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei; servicii socio-medicale privind, ajutorul

pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice si psihice, adaptarea

locuinţei la nevoile persoanei vârstnice si antrenarea la activităţi economice, sociale si

culturale, precum si îngrijirea temporara in centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre

specializate; servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu

sau in instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de

medicamente, acordarea de materiale sanitare şi de dispozitive medicale.

Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice in cămine sunt: servicii sociale, care

constau în ajutor pentru menaj; consiliere juridică şi administrativă; modalităţi de prevenire a

marginalizării sociale şi de reintegrare socială în raport cu capacitatea psihoafectivă; servicii

socio-medicale, care constau în: ajutor pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice

ori intelectuale; asigurarea unor programe de ergoterapie; sprijin pentru realizarea igienei

corporale; servicii medicale, care constau în: consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în

instituţii medicale de profil sau la patul persoanei, dacă aceasta este imobilizata; servicii de

îngrijire-infirmerie; asigurarea medicamentelor; asigurarea cu dispozitive medicale;

consultaţii şi îngrijiri stomatologice.

Accesul unei persoane vârstnice în cămin se face avându-se in vedere următoarele

criterii de prioritate:

1. necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la

domiciliu;

2. nu se poate gospodări singură;

3. este lipsită de susţinători legali sau aceştia nu pot sa îşi îndeplinească obligaţiile

datorită stării de sănătate sau situaţiei economice şi a sarcinilor familiale;

4. nu are locuinţă şi nu realizează venituri proprii.

Căminul pentru persoane vârstnice este instituţia de asistenţă socială cu personalitate

juridică, înfiinţată, organizată şi finanţată potrivit dispoziţiilor legii 17/2000. Căminele

asigura condiţii corespunzătoare de găzduire şi de hrană, îngrijiri medicale, recuperare si

readaptare, activităţi de ergoterapie si de petrecere a timpului liber, asistenţă socială şi

psihologică.

Căminele de bătrâni din România funcţionează cu secţii pentru persoane dependente;

persoane semi dependente şi persoane care nu sunt dependente.

Principalele obiective ale unui cămin pentru persoane vârstnice din România sunt:


1. să asigure persoanelor vârstnice îngrijite maximum posibil de autonomie şi

siguranţă;

2. să ofere condiţii de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea şi demnitatea

persoanei vârstnice;

3. să permită menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice si intelectuale ale

persoanelor vârstnice;

4. să stimuleze participarea persoanelor vârstnice la viaţa socială;

5. să faciliteze si să încurajeze legăturile interumane, inclusiv cu familiile persoanelor

vârstnice;

6. să asigure supravegherea şi îngrijirea medicală necesară, potrivit reglementarilor

privind asigurările sociale de sănătate;

7. să prevină şi să trateze consecinţele legate de procesul de îmbătrânire.

În asigurarea sănătăţii vârstnicilor, concomitent cu încurajarea lor la activităţi

ocupaţionale, OMS recomanda în primul rând dezvoltarea formelor adecvate de îngrijire

primară a sănătăţii şi folosirea spitalizării în situaţii strict necesare pentru perioade de scurtă

durată.

Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin ancheta sociala care se elaborează pe

baza datelor cu privire la afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se

gospodări şi de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi

veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor

curente ale vieţii. Aceste nevoi pot fi de natura medicală, socio-medicală, sau psihoafectivă,

şi se stabilesc pe baza grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care

prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă.


1.3. Îngrijirea comunitară şi instituţionalizată a persoanelor de vârsta a treia

Persoanelor vârstnice le sunt oferite în cadrul comunităţii diverse activităţi înafara

casei, organizate de centre pentru vârstnici, cluburi: activităţi sociale şi de sănătate,

asigurarea mesei de seară sau programe de asistenţă de zi.

Odată cu pensionarea şi reducerea veniturilor, pentru mulţi vârstnici se pune problema

schimbării locuinţei. În ţările dezvoltate, pentru vârstnicii defavorizaţi socioeconomic există

posibilitatea mutării într-o locuinţă comunitară, există chiar cartiere speciale pentru vârstnici,

cu facilităţi pentru cumpărături şi centre de asistenţă de sănătate.

În ţările dezvoltate economic există comunităţi speciale pentru vârstnici, care oferă

apartamente de bloc sau case pentru pensionari, menite să le asigure acestora atât

independenţa, cât şi socializarea. În cadrul acestor comunităţi nu sunt oferite servicii

medicale.

Comunităţi de îngrijire sunt comunităţi speciale de locuinţe pentru vârstnici, care

asigură în plus asistenţă de sănătate, în condiţiile unei vieţi independente a bătrânilor.

Azilele/casele de îngrijire sunt instituţii private sau de stat care oferă o gamă largă a

serviciilor de îngrijire, asigurate de un personal medical specializate în nursing gerontologic

şi reabilitare. Aceste instituţii nu asigură asistenţă medicală pentru condiţiile acute. Costurile

instituţionalizării sunt suportate de familie sau de sistemul asigurărilor sociale, în funcţie de

tipul caselor de îngrijire şi structura sistemului naţional de asigurări de sănătate.

Aproximativ 5% din vârstnicii din SUA sunt îngrijiţi în azile, proporţia lor variază de

la 2% pentru cei cu vârste între 65-74 de ani, până la 23% pentru bătrânii peste 85 de ani.

Instituţionalizarea vârstnicului fără acordul persoanei trebuie evitată.

1.4. Programe de asistenţă comunitară destinate vârstnicilor

Serviciile şi programele destinate îngrijirii vârstnicilor sunt tot mai prezente şi în ţările

în curs de dezvoltare. În ţările dezvoltate aceste programe constau în: servicii medicale şi

nemedicale oferite la domiciliul vârstnicului, centre de îngrijire de zi, care asigură socializare,

transport şi hrană, programe sociale organizate înafara domiciliului, cum ar fi centre pentru

bătrâni sau/şi cluburi.

Îngrijirea la domiciliu este modalitatea cea mai preferată de vârstnici deoarece le

permite păstrarea independenţei personale. Dacă vârstnicul este responsabil şi acceptă

riscurile de a continua să locuiască singur, dacă prin aceasta nu periclitează alte persoane sau


pe sine însuţi, copii nu au dreptul legal de a interveni împotriva acestei decizii. Vârstnicul

trebuie să fie singurul care hotărăşte acest aspect. Programele speciale de îngrijire la

domiciliu cu care se lucrează în ţările dezvoltate, implică participarea familiei, prietenilor,

vecinilor sau comunităţile religioase. Astfel vârstnicul ce este ajutat este înconjurat de

persoanele apropiate.

La noi în ţară se dezvoltă foarte mult aceste servicii la domiciliu prin diferite

organizaţii de asistenţă a vârstnicilor. Personalul de specialitate al acestora asigură controlul

periodic al stării persoanei asistate prin telefon şi vizite. De asemenea se ocupă de reparaţiile

casnice ce pot apărea, asigură servirea meselor sau alte servicii de care un vârstnic poate avea

nevoie.

1.5. Diversificare a serviciilor sociale pentru persoanele de vârsta a treia

Este nevoie de o diversificare a serviciilor sociale în funcţie de:

1. nevoi: de bază cum sunt servicii de acordare de hrană/alimente, care asigură

găzduire, resurse financiare pentru un nivel minim de trai; şi secundare cum ar fi servicii

pentru petrecerea timpului liber, centre de zi, servicii de educaţie adaptate solicitărilor.

2. nivelul veniturilor: servicii universale şi servicii destinate celor cu venituri reduse

sau insuficiente.

3. starea de sănătate: servicii destinate persoanelor sănătoase, persoanelor „fragile” şi

servicii pentru bolnavii cronici.

4. localizarea serviciilor: servicii acordate la domiciliu/în familie şi servicii acordate

în instituţii.

5. vârsta beneficiarilor: servicii pentru toate grupele de vârste şi servicii de o anumită

vârstă, vârstnicii mai vulnerabili.

6. sursele financiare: servicii acordate din fonduri publice/private şi din fonduri

naţionale/internaţionale.

7. genul beneficiarilor: servicii destinate femeilor şi servicii pentru bărbaţi.

8. nivelul contribuţiei beneficiarului: servicii gratuite şi servicii cu plată redusă.

9. tipul de sprijin oferit: sprijin financiar/material, intervenţii de tip consiliere sau

reprezentare a vârstnicului, şi alte servicii în afara intervenţiei sociale (Gîrleanu-Şoitu,

Daniela, 2006, pp. 192-193).

Serviciile sociale trebuie să aibă în vederea toate tipurile de nevoi ale vârstnicilor,

pentru aceasta este nevoie de urmărirea piramidei nevoilor lui Maslow. Astfel să nu se aibă în


vedere doar nevoile de bază, programul serviciilor sociale trebuie să includă şi celelalte tipuri

de nevoi.

1.6. Servicii de instituţionalizare a persoanei de vârsta a treia

Deşi politicile sociale actuale vizează evitare instituţionalizării premature a

persoanelor de vârsta a trei instituţiile de acest gen din România sunt neîncăpătoare.

În 2004, statisticile arătau că în România funcţionau: 20 de cămine pentru persoane

vârstnice, cu o capacitate de 2 131 de paturi, aflate în coordonarea metodologică a

Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei; 84 de centre de îngrijire şi asistenţă

pentru adulţi cu handicap, cu o capacitate de 10 230 de paturi, reprezentând fostele cămine de

bătrâni şi cămine spital aflate în coordonarea metodologică a Autorităţii Naţionale pentru

Persoane cu Handicap, (39 de foste cămine de bătrâni şi 45 de foste cămin-spital care nu şi-au

schimbat profilul iniţial); 17 instituţii de asistenţă socială (cămine pentru persoane vârstnice

şi centre de zi) susţinute financiar de organizaţii neguvernamentale, pentru care se acordă

subvenţii de la bugetul de stat, cu o capacitate totală de 776 de locuri (Gîrleanu-Şoitu,

Daniela, 2006, p. 197).

Cât priveşte dosarele în aşteptare a instituţionalizării vârstnicilor, ele sunt de ordinul

sutelor, având în vedere media pe ţară, ce este mai dureros este că aceste dosare sunt pe post

de aşteptare de ani de zile. Problema socială constă în absenţa unor forme de servicii

alternative care să suplimenteze nevoile vârstnicilor dependenţi de instituţionalizare.

Unii autori sunt de părere că societatea îl respinge şi îl izolează pe vârstnic, iar

exemplul cel mai bun pentru aceasta este instituţionalizarea făcută fără acordul său

(Apahideanu, O., 2001. p. 44). Asistenţa socială a bătrânului instituţionalizat reprezintă „o

formă deghizată de izolare promovată de familie şi societate” (Apahideanu, O., 2001. p. 44).

Instituţiile de sprijin pe termen nedeterminat constituie o altă modalitate de îngrijire, nu o

formă prin care familia şi societatea să scape de bătrânii ei.


1.7. Îngrijirea comunitară şi instituţionalizată a persoanelor de vârsta a treia

Persoanelor vârstnice le sunt oferite în cadrul comunităţii diverse activităţi înafara

casei, organizate de centre pentru vârstnici, cluburi: activităţi sociale şi de sănătate,

asigurarea mesei de seară sau programe de asistenţă de zi.

Odată cu pensionarea şi reducerea veniturilor, pentru mulţi vârstnici se pune problema

schimbării locuinţei. În ţările dezvoltate, pentru vârstnicii defavorizaţi socioeconomic există

posibilitatea mutării într-o locuinţă comunitară, există chiar cartiere speciale pentru vârstnici,

cu facilităţi pentru cumpărături şi centre de asistenţă de sănătate.

În ţările dezvoltate economic există comunităţi speciale pentru vârstnici, care oferă

apartamente de bloc sau case pentru pensionari, menite să le asigure acestora atât

independenţa, cât şi socializarea. În cadrul acestor comunităţi nu sunt oferite servicii

medicale.

Comunităţi de îngrijire sunt comunităţi speciale de locuinţe pentru vârstnici, care

asigură în plus asistenţă de sănătate, în condiţiile unei vieţi independente a bătrânilor.

Azilele/casele de îngrijire sunt instituţii private sau de stat care oferă o gamă largă a

serviciilor de îngrijire, asigurate de un personal medical specializate în nursing gerontologic

şi reabilitare. Aceste instituţii nu asigură asistenţă medicală pentru condiţiile acute. Costurile

instituţionalizării sunt suportate de familie sau de sistemul asigurărilor sociale, în funcţie de

tipul caselor de îngrijire şi structura sistemului naţional de asigurări de sănătate.

Aproximativ 5% din vârstnicii din SUA sunt îngrijiţi în azile, proporţia lor variază de

la 2% pentru cei cu vârste între 65-74 de ani, până la 23% pentru bătrânii peste 85 de ani.

Instituţionalizarea vârstnicului fără acordul persoanei trebuie evitată.

1.8. Programe de asistenţă comunitară destinate vârstnicilor

Serviciile şi programele destinate îngrijirii vârstnicilor sunt tot mai prezente şi în ţările

în curs de dezvoltare. În ţările dezvoltate aceste programe constau în: servicii medicale şi

nemedicale oferite la domiciliul vârstnicului, centre de îngrijire de zi, care asigură socializare,

transport şi hrană, programe sociale organizate înafara domiciliului, cum ar fi centre pentru

bătrâni sau/şi cluburi.

Îngrijirea la domiciliu este modalitatea cea mai preferată de vârstnici deoarece le

permite păstrarea independenţei personale. Dacă vârstnicul este responsabil şi acceptă

riscurile de a continua să locuiască singur, dacă prin aceasta nu periclitează alte persoane sau


pe sine însuţi, copii nu au dreptul legal de a interveni împotriva acestei decizii. Vârstnicul

trebuie să fie singurul care hotărăşte acest aspect. Programele speciale de îngrijire la

domiciliu cu care se lucrează în ţările dezvoltate, implică participarea familiei, prietenilor,

vecinilor sau comunităţile religioase. Astfel vârstnicul ce este ajutat este înconjurat de

persoanele apropiate.

La noi în ţară se dezvoltă foarte mult aceste servicii la domiciliu prin diferite

organizaţii de asistenţă a vârstnicilor. Personalul de specialitate al acestora asigură controlul

periodic al stării persoanei asistate prin telefon şi vizite. De asemenea se ocupă de reparaţiile

casnice ce pot apărea, asigură servirea meselor sau alte servicii de care un vârstnic poate avea

nevoie.

2. Pensionarea

2.1. Dimensiunea psihoafectivă a pensionării

Medicii sunt de părere că munca este o condiţie de bază a vieţii omeneşti, fiind

binecunoscută influenţa ei asupra funcţiei organismului şi rolul principal pe care îl are în

menţinerea tonusului fizic şi psihic. De-a lungul întregului ciclu de viaţă, începând cu

perioada de educaţie, de instruire şi continuând cu perioada de maturitate, de activitate

socială propriu-zisă, omul participă la procesul neîntrerupt al muncii. Vârsta a treia

corespunde perioadei când această activitate neîntreruptă încetează, determinând modificarea

statutului ocupaţional şi social, (Aslan Ana, 1986, p. 505). Pensionarea reprezintă „un

fenomen important în viaţă, care poate marca un punct terminus al dinamismului social sau,

din contră, un punct de început pentru o viaţă rezervată relaxării şi tuturor activităţilor pentru

care nu a existat timp sau fonduri anterior” (Venera Bucur, Adina Maciovan, 2003, p. 920).

Fiind un moment important în viaţa individului, cu numeroase modificări, pensionarea

este privită diferit în funcţie de mai mulţi factori. De aceea pentru cei nepregătiţi poate

reprezenta un stres major, determinând o adevărată criză morală, „criza pensionării”, cum

este numită de majoritatea autorilor. „Multor persoane recent pensionate le lipseşte încrederea

în sine, în parte datorată experienţei demoralizante a pensionării, în parte din cauză că nu pot

fi siguri în legătură cu modul cum să abordeze această nouă experienţă” (Marshall, M., 1993,

p. 24). Această perioadă este cu atât mai lungă cu cât individul în cauză, nu a avut anterior o

ocupaţie extraprofesională care sa-l pasioneze. Pensionarea este „una din cele mai importante

pietre de hotar ale vieţii sociale, iar semnificaţia ei este copleşitoare pentru toţi cei care au


fost obişnuiţi să-şi definească utilitatea în termenii profesiei” (Marshall, M., 1993, p. 17).

Astfel putem spune ca bărbaţii în general trec mult mai greu peste perioada de acomodare,

daca nu au avut un hobby. Femeile sunt cele care se acomodează mult mai repede, ele

aşteptând din plin această perioadă, dedicându-se diverselor activităţilor menajere şi

gospodăreşti. Femeile suportă mai bine evenimentul pensionării şi datorită faptului că simt

nevoia de mai mult timp liber pentru a se dedica familiei. În România, multor femei le revine

după pensionare, rolul de bunică, se ocupă de amenajarea casei sau de îngrijirea unor rude

bolnave. După unii autori, femeia la vârsta pensionării, se află pe o linie normală din punct de

vedere afectiv, ca urmare a unei crize anterioare pensionarii, datorate înaintării în vârstă. La

bărbaţi „criza” poate să dureze şi mai mult de 2 ani, în funcţie de adaptarea la noile roluri si

statusuri.

Starea bătrânului în momentul pensionării este considerată a fi problematică deoarece

în acest moment i se reduce capacitatea de efort fizic şi intelectual, dar şi încetarea muncii

într-o întreprindere sau instituţie, ceea ce îi atacă statutul social. Astfel asistenţa socială

trebuie să se centreze, în acest sens pe acţiuni de terapie ocupaţională. Vârstnicul trebuie

ajutat să treacă de la etapa ocupaţiei de bază la activităţi secundare, de timp liber, grădinărit,

exerciţii fizice etc. (Miftode, V., 2004, p. 163).

Pensionarea nu poate fi considerată ca „moment al apariţiei îmbătrânirii sociale, ci ca

debut al unui mod de viaţă modificat pe plan individual, ca prag psiho-social de restructurare

a rolurilor sociale, de înlocuire a rolului primordial din perioada prepensionării prin roluri

compensatorii, prin creşterea intensităţii rolurilor latente sau apariţia altora noi” (Aslan Ana,

1986, p. 481). Fenomenul pensionarilor „tineri” care îşi caută un loc de muncă este tot mai

prezent. În România piaţa de muncă nu are o ofertă prea bogată pentru această categorie, iar

cursurile de recalificare pentru vârstnici nu există la noi în ţară. Unii autori susţin ca

„alegerea individuală a vârstei de pensionare ar trebui ridicată la rang de drept al persoanei”

(H. Clavet). Asta datorită faptului că multe studii arată vârstnicii încă dornici de muncă iar

fenomenul stresant al pensionării să nu fi apărut aşa devreme. La reuniunea O.N.U. (Viena,

1982), privind ocrotirea persoanelor vârstnice, a fost propus conceptul de „vârstnic activ”,

care include deopotrivă avantaje pentru bătrâni şi pentru societate.

Transpunerea în practică a acestui concept presupune:

1. Pregătirea organizată a pensionării în cadrul programului complex al pregătirii

bătrâneţii;

2. O opţiune clară pentru utilizarea vârstnicilor, corespunzătoare pregătirii şi

capacităţii lor funcţionale;


3. Lupta vârstnicilor înşişi pentru un nou statut şi rol social al lor.

Medicii geriatri sunt de părere că „menţinerea aptitudinilor intelectuale şi creativităţii,

o anumită întindere spirituală prin asocierea înţelepciunii, experienţei, cu dorinţa de a fi util –

chiar dacă trecerea anilor si-a spus, necruţător, cuvântul – sunt o parte din remediile bolii

pensionării” (Aslan Ana, 1986, p. 506).

Pregătirea pentru pensionare depinde în mare măsură de nivelul social şi cultural al

fiecărui vârstnic, şi al grupului de apartenenţă. Conduita faţă de bătrâneţe se învaţă din

familie şi după aceea la scoală şi în societate (Aslan, Ana, 1986, p. 505). Pregătirea pentru

bătrâneţe ca şi socializarea este un proces ce se desfăşoară pe tot parcursul vieţii. În fiecare

fază distinctă a vieţii există tranziţii de realizat sau crize de depăşit, aceasta include şi idee de

moarte, ca stadiu final al existenţei (Giddens, A., 2001, p. 53).

2.2. Diferite stiluri sau practici de pensionare şi de pensionari

Unii autori au descoperit în 1970 în urma a numeroaselor studii, cinci tipuri de

practici cu care măsoară angajarea socială şi activităţile pensionarilor (Iacob Luminiţa-

Mihaela, 2001, pp. 103,104):

1. Pensionarea – retragere: individul se retrage doar pentru sine, câmpul social şi

spaţial se îngustează. Timpul acordat somnului este cel mai important. Nu are nici un proiect,

nici pentru termen scurt, zilele asemănându-se foarte bine una cu cealaltă. Se deplasează

puţin şi niciodată înafara cartierului său. Pe scurt angajarea socială şi menţinerea sa în

activităţi productive sunt inexistente. Se poate vorbi despre o pensionare de tip „moarte

socială”, contrară unei bătrâneţi reuşite şi cu un risc ridicat pentru sănătate.

2. Pensionarea – vârsta a treia: pensionarul se include social printr-o serie de activităţi

productive. Acestea nu sunt doar un mod de a-şi ocupa timpul. Ele ocupă un loc central în

organizarea temporală şi reprezintă unul din principalii centri de interes. Aceste tip este

asociat unei bătrâneţi reuşite.

3. Pensionarea de tip timp liber sau familie: pensionarul se integrează social prin

activităţi de consum într-un cadru familial sau de îndeletniciri plăcute. Are o preocupare

deosebită faţă de copii, nepoţi, se consideră direct responsabil de aceştia, sprijinindu-i chiar şi

financiar. Consideră ca are un rol important în menţinerea structurii familiale. Centrat pe

îndeletniciri de gen timp liber, pensionarul face numeroase activităţi culturale, sportive ,

călătorii. Sentimentul de bătrâneţe reuşită este adesea binevenit, însă unele tensiuni familiale

pot determina apariţia unor simptome depresive.


4. Pensionarea – revendicare: pensionarul contestă statutul de bătrân pe care l-ar putea

avea în societate. El consideră că unindu-se cu alţi pensionari , ar constitui forţă de presiune

pentru a-si păstra un rol activ. Manifestă o preferinţă aparte în a stabili legături sociale cu alţi

pensionari. Sentimentul de bătrâneţe reuşită este foarte instabil datorită deselor sentimente de

excludere socială.

5. Pensionarea – participare: Individul se integrează social cu ajutorul televizorului.

Programele de televiziune îi ocupă cea mai mare parte din timp deşi nu constituie o activitate

productivă. Sentimentul de a avea o bătrâneţe reuşită este slab, iar sedentarismul practicat de

acesta reprezintă un risc pentru sănătate.

2.3. Pregătirea pentru pensionare

Pensionarea este percepută de mulţi ca o „pierdere, o schimbare masivă în viaţa

persoanei” (Marshall, M., 1993, p. 18). Iniţierea unor programe de informare asupra acestei

perioade, ar constitui un real sprijin pentru cei aflaţi aproape de această etapă „pentru că

acestei schimbări îi trebuie găsit un sens şi apoi depăşită” (Marshall, M., 1993, p. 18).

Rolul asistentului social în relaţia cu pensionarii este important deoarece suferinţa cea

mai mare a acestora, este interacţiunea socială luată prin pensionare. Marshall susţine ca

oamenii intră în criză atunci când comportamentul lor normal eşuează în rezolvarea unei

probleme. Astfel asistentul social este cel care trebuie sa militeze pentru acele cursuri de

pregătire pentru pensionare.

După O. Apahideanu pregătirea pentru pensionare trebuie să cuprindă (2001, p. 157):

1. o informare largă asupra mecanismului îmbătrânirii;

2. o informare teoretică şi practică privitoare la modalităţi de întârziere a procesului

de îmbătrânire (noţiuni de geroigienă, geroprofilaxie, comportament prolongeviv);

3. dislocarea mentalităţii că pensionarea este începutul sfârşitului, pensionarea nu este

decât o „anticameră a morţii”, ea este o etapă a existenţei, cu caracteristici proprii pozitive şi

negative, şi această etapă are dreptul la un sens optimist, constructiv;

4. acceptarea ideii că testul bătrâneţii trebuie trecut, nu ocolit, fericirea la bătrâneţe

pare a fi legată de o atitudine de acceptare, nu de împotrivire sau negare.

2.4. Pensionarii în câmpul muncii


Perfecţionarea profesională, calificarea sau recalificarea sunt factori esenţiali ai

fenomenului de reintegrare profesională şi de reducere a vulnerabilităţii vârstnicilor după

pensionare (Cojocaru, Maria, 2003, p. 653). Cu ajutorul unor cursuri de recalificare vârstnicii

vor reuşi să-şi recâştige poziţia socială, să-ţi mărească prestigiul social şi profesional. Astfel

serviciile de protecţie ale vârstnicilor vor trebui să iniţieze astfel de cursuri care pot readuce

vârstnicul activ pe piaţa muncii.

În anul 2002, populaţia vârstnică de 65 de ani şi peste implicată în diverse activităţi

ale economiei naţionale reprezenta 6,1%, adică 563 274 de persoane, iar cea din grupa 50-64

de ani o proporţie de 18,3% (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p. 58).

Distribuţia pe ramuri prezintă un număr mai mare de persoane de peste 65 de ani

ocupate cu activităţi agricole, vânătoreşti şi silvicultură, 16,5% din totalul populaţiei ocupate

în aceste activităţi. Femeile reprezintă puţin peste jumătate, 8,7% (Gîrleanu-Şoitu, Daniela,

2006, p. 58).

Există diferenţe între spaţiile urban-rural. La sate persoanele de vârsta a treia care

lucrează pe cont propriu sau prestează o muncă neremunerată sunt mai numeroase decât cele

din mediul urban care reclamă un astfel de statut. Implicarea persoanelor de vârsta a treia din

mediul rural în activităţi neremunerate îşi găseşte sensul fie în cultivarea existenţei utile şi

active, fie în necesitatea asigurării nevoilor fundamentale (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p.

60).

Paradigma „conflictului” subliniază faptul că se constată o creştere a celor care

consumă faţă de cei care produc/consumă mai mult decât au produs, astfel „teoreticienii

conflictului susţin că întreţinerea acestor persoane cade în sarcina populaţiei tinere şi adulte

ale cărei contribuţii la fondul de pensii sunt utilizate imediat” (Duda René, 1987, p. 69). În

România această contribuţie este asigurată de circa 4 persoane, în timp ce în SUA, în 1988 se

estima că pentru contribuţia unui pensionar contribuie 3 persoane.

În destinul fiecărei vieţi „bătrânii acumulează într-un fel victoria, lucrul acesta îi este

dat fiecărui platnic de asigurare pentru pensie pentru că toate contribuţiile sau întreruperile

sale sunt minuţios consemnate” (Cornrad, C., 2002, p. 227). Autorul este de părere că ceea ce

este comun fiecărei persoane „muncitor sau altceva, taţi şi mama, protestanţi, catolici sau

ortodocşi, sănătoşi sau bolnavi, este că într-un anumit moment al vieţii au devenit

pensionari”. Consideră că graniţa bătrâneţii putea fi considerată ca un simbol al constrângerii,

ca semn de eliminare a bătrânilor din viaţa activă.(Cornrad, C., 2002, p. 229, 231).


Capitolul III

VÂRSTNICUL DIN MEDIUL RURAL

1. Imagini ale bătrâneţii în mediul rural românesc

În gândirea populară a secolului XX, vârstele aveau diferite semnificaţii. De exemplu

vârsta de 4 ni corespundea puerilităţii, cea de 10 ani – adolescenţei, 20 de ani era echivalentul

tinereţii, 30 de ani reprezenta virilitate, 40 de ani reprezentând discreţia. Astfel 50 de ani erau

caracterizaţi prin maturitate şi calm, 60 de ani de un început al declinului, la 70 de ani avea

loc decadenţa. Toate acestea erau urmate de o fază de şubrezenie la 80 de ani, apoi de una de

decreptitudine la 90 de ani. Centenarii erau caracterizaţi prin imbecilitate şi copilărie

(Rădulescu, S. M., 1999, p. 27).

Vârstele de la sfârşitul vieţii erau subevaluate, întru cât declinul fizic atrage după sine

declinul prestigiului social şi economic. Fiecare perioadă istorice a corespuns unei vârste

privilegiate şi unei diviziuni specifice a cursului vieţii umane, astfel privilegierea bătrâneţii i-

a revenit societăţii tradiţionale (Rădulescu, S. M., 1999, p. 28).

1.1. Caracteristici ale mediului rural

Mediul rural reprezintă un model de reuşită funcţională în ceea ce priveşte

moralitatea, religiozitatea, asistarea socială, relaţiile intracomunitare la nivel de familie şi de

grup sătesc. (Stan D., 2001, p. 50). Deşi problemele apar destul de frecvent şi aici, ele sunt

rezolvate cu ajutorul unui climat calm şi de solidaritate. Comunitatea sătească tradiţională

poate fi caracterizată ca o familie în care relaţiile sociale sunt caracterizate de altruism

(Gavriluţă, N., 2003, pp. 549-550).

Acest spaţiu este caracterizat de modele de relaţii intra şi extra familiale. Suportul

esenţial al grupului familial îl reprezintă rudenia în temeiul consangvinităţii la care se adaugă

multe elemente folosite în comun, cum ar fi spaţiul de locuit, rezultatul acţiunilor domestice

şi extra domestice, obişnuinţele etc. Funcţionalitatea socială rurală permite practicarea relaţiei

de rudenie şi favorizează formarea unui climat comunitar. Prin altruismul reciproc practicat

între vecini săteanul are siguranţa unei şanse de viaţă deoarece ceea ce nu poate înfăptui

singur este realizabil prin atragerea ajutorului vecinilor săi. Familia sătească reprezintă un


grup stabil, membrii ei formând o comunitate de muncă si de soartă. (Stan D., 2001, p. 50,

54, 55, 72).

Sociologia rurală este secundară sociologiei urban deoarece rolul ţăranului şi a muncii

sale la câmp nu mai reprezintă de mult timp, resursa principală de supravieţuire.

Deşi satul a preocupat până nu de mult, mai puţin pe politicieni, Uniunea Europeană

impune şi promovează dezvoltarea la nivel comunitar, astfel satul intră din nou în atenţia

autorităţilor statului. Prin aceasta satul nu va mai reprezenta un obiect banal de studiu,

complexitatea problemelor sale fiind de mare interes.

Mediul rural reprezintă încă un teritoriu în care agricultura şi creşterea animalelor

constituie principala ramura a economiei. Acest lucru face ca nivelul de trai al acestor

persoane să fie la limita sau sub limita unui trai decent. Cel mai bine o duc familiile în care

există cel puţin o persoană plecată la muncă peste graniţă.

Datorită fenomenului amplu de migraţiune, care are loc în spaţiul rural, participarea la

viaţa socială diferă de ceea ce era în trecut. Întrucât diviziunea socială a muncii în cadrul

satului era restrânsă, fiecare depindea de celălalt din punct de vedere material. Acum această

dependenţă s-a restrâns mult însă nu putem vorbi de o indiferenţă totală a sătenilor între ei.

Asistenţa medicală a populaţiei rurale din România se realizează în cadrul sistemului

naţional şi teritorial de instituţii medicale.

2. Vârstnicul şi mediul familial

O mare parte dintre vârstnicii, sănătoşi fizic şi mintal, cu capacitate de muncă, ce

posedă multe cunoştinţe, cu tehnicitate apreciată, cu înţelepciune recunoscută, acumulată din

instrucţie, cărţi şi din experienţa vieţii, reprezintă un real sprijin pentru familie, un valoros

capital uman şi o resursă de mare utilitate pentru colectivitate (Rugina, V., 1986, p. 350). În

teritoriile în care predomină ocupaţiile tradiţionale, cum ar fi mediul rural, unde nu există o

limită de vârstă pentru retragerea din viaţa activă, bătrânii muncesc atât cât sunt capabili şi

rămân în mediul lor, trăind lângă familia copiilor. Datorită experienţei pe care o au,

activităţile ce li se încredinţează au o mare varietate de preocupări şi rolul de ghid în viaţa

familiei şi a colectivităţii, ceea ce le asigură sentimentul utilităţii, sprijinul afectiv şi material

de care au nevoie, (Rugina, V., 1986, p. 350).

Rolul vârstnicului in mediul familial diferă foarte puţin dacă avem în vedere mediul

de locuit, însă când vine vorba de statutul, său ne confruntăm cu diferenţe ce merită

subliniate. Vârstnicul din mediul rural trece cu o dificultate mult redusă de la etapa activă la


cea inactivă. Acest lucru se datorează în primul rând muncii la câmp sau creşterii animalelor,

care o poate continua chiar şi după împlinirea vârstei de pensionare, daca sănătatea îi permite.

Un alt motiv este acela al rămânerii alături de familie. Chiar daca nu mai locuiesc împreună,

familia menţine o legătură foarte strânsă cu părinţii. Există un fel de tradiţie în a face cel

puţin o vizită pe săptămână părinţilor care locuiesc în aceeaşi localitate la distanţe scurte de

mers. Tot un fel de tradiţie reprezintă şi ieşitul de seara în faţa porţii pentru a sta de vorbă cu

vecinii. Astfel vârstnicul menţine un contact permanent cu comunitatea. Un alt ritual de care

beneficiază vârstnicul de la sat, este acela al frecventării slujbelor religioase. Vârstnicul din

mediul urban nu beneficiază de aceste lucruri de cele mai multe ori, ei confruntându-se cu

sentimentele de inutilitate după ieşirea la pensie. În mediul urban se creează cu greu un grup

în care vârstnicii singuri să se poată integra.

În teritoriile rurale unde tinerii se confruntă cu probleme legate de lipsa locurilor de

muncă bătrânii rămân singuri şi ulterior bolnavi, infirmi şi cad în grija comunităţii. De cele

mai multe ori aceşti vârstnici preferă să li se facă o vizită, o dată la 2 zile de către vecini decât

să fie luaţi în îngrijire de către stat. După fenomenul de denuclearizare a familiei aceşti

vârstnici nu sunt dispuşi să suporte chinurile ce pot fi aduse de schimbarea locuinţei într-un

cămin de bătrâni specializat.

Prima fază de renunţare pentru vârstnic în general, indiferent de mediul de

provenienţă, este aceea a renunţării la rolul social, la statutul său în grupul de apartenenţă.

Apoi urmează faza „cuibului gol” când copiii se căsătoresc sau pleacă din familie pentru a-şi

crea un drum în viaţă.

Familia românească din mediul rural se confruntă de câteva decenii cu fenomenul de

denuclearizare. Acest fenomen se datorează migrării tinerilor spre un loc de muncă. La

început tinerii căutau locuri de muncă în mediul urban care era la începutul industrializării şi

care părea promiţător. Însă din anii 90 migrarea tinerilor a trecut peste graniţele ţării. Din ce

în ce tot mai mulţi tineri plecau spre un loc necunoscut unde sperau să găsească „laptele şi

mierea” de mult promisă şi aşteptată în ţara noastră. În ultimii ani acest fenomen de abandon

faţă de familie în primul rând şi apoi faţă de propria ţară a trecut şi la alte categorii de vârste.

Acum nu mai este o noutate ca adulţi de peste 40 de ani să părăsească familia şi să migreze

spre ţările mai dezvoltate ale continentului nostru dar nu numai, ei trecând şi peste ocean.

Mulţi revin în familie gândindu-se că şi-au lăsat aici copiii şi părinţii, însă cea mai mare parte

revin doar foarte rar şi pentru vizite de scurtă durată. Acest lucru se datorează nevoii

disperate a românilor în general de a avea un trai mai bun. Mulţi dintre cei aflaţi acum în


ţările Occidentului trăiau sub nivelul decenţei, astfel se poate găsi o explicaţie la refuzul

revenirii în propria ţară.

Cu riscul de a fi mereu caracterizaţi şi judecaţi negativ de către băştinaşii ţărilor

respective, românii se încăpăţânează să revină alături de familie. Deşi acceptarea României în

Uniunea Europeană este promiţătoare pentru un trai mai bun al românilor, cu greu cei plecaţi

şi stabiliţi în alte ţări se vor mai întoarce. O mare parte sunt stabiliţi acolo cu tot cu familie,

copiii frecventând şcolile europene în loc de cele româneşti. De asemenea dorinţa celor

plecaţi este de a-şi lua cu ei şi părinţii sau părintele rămas în viaţă. Acest lucru însă este mai

greu de realizat deoarece vârstnicii nu sunt de acord cu părăsirea casei şi comunităţii lor. Ei

preferă să se îngrijească singuri cu ajutorul vecinilor în loc să plece în alte ţari alături de

copii. Independenţa este manifestată cu precădere la persoanele vârstnice din mediul rural

(Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p. 190). Un spaţiu străin cum ar fi Italia sau altă ţară,

reprezintă un mare necunoscut pentru ei. Vârstnicul se adaptează cu greu la noutate iar limba

şi oamenii străini îi pot speria. Ei au nevoie de autonomie pentru că acolo nu vor putea să

ceară ajutorul cuiva, dacă nepoţii sau copii nu sunt prin preajmă.

De primă importanţă în condiţionarea îmbătrânirii cu succes sau nu, la domiciliu, se

conturează în raporturile bătrânului cu familia. Mentalitatea socială şi a familiei bătrânului şi

solidaritatea comunităţii sale familiale sunt esenţiale, vitale pentru că reprezintă

homeodinamica familială de care depinde bătrânul (Apahideanu, O., 2001, p. 143).

Tot mai mulţi autori promovează faptul că o familie închegată cu totalitatea funcţiilor

păstrate, este o garanţie pentru ambientul favorabil îngrijirii bătrânului (Apahideanu, O.,

2001, p. 144). Conceptul de ataşament include componente sociale, afective, cognitive şi

comportamentale de care vârstnicul are nevoie. Ataşamentul este o proprietate comună

relaţiilor sociale prin care individul mai slab, cum ar fi un vârstnic dependent, şi mai puţin

capabil se apropie de cel mai competent şi puternic, cum sunt membrii familiei, pentru a

căuta protecţie (Şoitu, C., p. 5).


2.1. Longevitatea vârstnicilor oferită de mediul familial

Armonia vieţii de familie, „singura instituţie ce oferă viaţa în comun” (Goffman, E.,

2004, p. 22), generatoare de satisfacţii şi realizări, influenţează favorabil durata vieţii.

Longevitatea trebuie cucerită prin înţelepciunea de a şti să îmbătrâneşti.

Împlinirea familială printr-o relaţie conjugală armonioasă şi roadele unei astfel de

vieţi, copii influenţează determinant starea de sănătate.

Modelul familial tradiţional este benefic în dublu sens: bunicii şi părinţii îşi consideră

viaţa împlinită, îşi menţin tonusul şi vigoarea văzându-şi viaţa şi preocupările continuate de

copii lor, iar aceştia din urmă găsesc în preajma bunicilor liantul afectiv al familiei, sfatul

înţelept de care au nevoie, rezultat al instruirii şi experienţei de viaţă (Aslan, Ana, 1986, p.

502).

Locul vârstnicului este în modelul tradiţional de familie adaptat la o viaţă

contemporană. Inadaptabilitatea sau dificultăţile de adaptare constituie caracteristica de bază

pe planul pshio-social al îmbătrânirii. Societatea contemporană trebuie să cunoască aceste

particularităţi şi să ţină seama de impactul schimbărilor asupra vârstnicilor, mereu în creştere.

Familia are obligaţia creării acelui climat atât de mult dorit, benefic celor pe care îi

preţuim, pentru ce au fost şi sunt, prin respectul autonomiei, echilibrul dintre generaţii,

devotament şi îngrijire medicală.

3. Persoana vârstnică în comunitate

Unele studii sunt de părere că aproximativ 95% dintre vârstnici trăiesc în comunitate

şi 72% în propriile locuinţe. Rezolvarea problemelor de dependenţă şi îngrijire ale

vârstnicilor revin soţului sau copiilor în viaţă. În majoritatea cazurilor cel puţin unul dintre

copii trăieşte la o distanţă de 30 de minute de mers cu maşina şi îl vizitează cel puţin o dată

pe săptămână. (Ileana Antohe, Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 112).

Modelul comportamental tradiţional în familie este cel filial, care presupune

asigurarea nevoilor materiale ale părintelui vârstnic de către copii. În societatea modernă

asistăm tot mai des la degradarea în timp a relaţiei părinte-copil aflat în stare de dependenţă.

În asemenea circumstanţe survine tot mai frecvent abuzul asupra bătrânilor. (Ileana Antohe,

Mihaela Carmen Fermeşanu, 2003, p. 112).


Dacă resursele materiale ar fi mai bune, vârstnicii ar dori să se îngrijească singuri,

însă ei nu îşi pot acoperi în totalitate nici măcar nevoile materiale (Gîrleanu-Şoitu, Daniela,

2006, p. 190).

4. Religiozitatea vârstnicului din mediul rural

În data de 23 martie 1984, adresându-se la circa opt mii de bătrâni primiţi în audienţă,

Ioan Paul al II-lea spunea: „nu vă lăsaţi surprinşi de ispita solitudinii interioare. În ciuda

complexităţii problemelor voastre, a puterilor care se ofilesc pe ce trece şi cu toată lipsa de

organizaţi sociale, a întârzierilor legislaţiei oficiale, cu toată lipsa de înţelegere din partea

unei societăţi egoiste, voi nu sunteţi şi nici nu trebuie să vă simţiţi la marginea vieţii Bisericii,

elemente pasive ale unei lumii în exces de mişcare, ci subiecţi activi ai unei perioade fecunde

din punct de vedere uman şi spiritual a existenţei umane. Aveţi încă o misiune de împlinit, o

contribuţie de dat” (Iştoc, A., pp. 7-8). Astfel îşi încuraja fostul Părinte Papă Ioan Paul al II-

lea turma de vârsta a treia. Din aceasta se vede strânsa legătură pe care Biserica o menţine cu

această categorie de vârstă. Viaţa persoanelor în vârstă „ajută să se facă lumină pe scara

valorilor umane, ne ajută să vedem continuitatea generaţiilor şi dovedeşte în mod minunat

interdependenţa poporului lui Dumnezeu” (Iştoc, A., p. 30).

Practica religioasă ocupă un loc important în viaţa persoanelor în vârstă, aceştia având

o deschidere specială spre transcendent, ei privind bătrâneţea ca o „anticameră a nemuriri”

(Ţuţea, P., 1992, p. 50). Drept mărturie a cestui aspect stau participările zilnice la slujbele

religioase şi la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. De asemene o bună mărturie este

reîntoarcerea unor bătrâni la convingerile religioase după o viaţă nu tocmai în conformitate

cu aceasta. O altă mărturie constă în păstrarea credinţei în ciuda persecuţiilor ce au avut loc în

Sec XX. Prin cuvânt şi rugăciune, dar şi prin renunţările şi suferinţele pe care regimurile

totalitare le impuneau aceştia au reuşit sa-şi păstreze o credinţă vie, demnă de urmat pentru

tinerele generaţii.


Capitolul IV

Partea practică

STATUTUL VÂRSTNICULUI ŞI AL INSTITUŢIONALIZĂRII ÎN MEDIUL

RURAL

1. Premise

În realizarea părţii practice am plecat de la ideea că vârstnicul din mediul rural actual

se confruntă cu numeroase probleme, pe care de unul singur nu reuşeşte să le rezolve. Astfel

am considerat necesar un micro studiu la nivelul comunităţii Butea, unde fenomenul

abandonului asupra vârstnicului a luat amploare. Deşi cu 20 de ani în urmă aceşti vârstnici

erau înconjuraţi de copii şi nepoţi, iar masa nu le ajungea pentru a se hrăni toţi odată, acum ei

sunt înconjuraţi de tristeţe, singurătate şi multe lucruri ne puse la locurile lor.

2. Ipoteze

Principala ipoteză de la care am plecat a fost aceea că vârstnicii abandonaţi au nevoie

de instituţionalizare, oare ei sunt suficient de informaţi ce reprezintă aceasta? Sigur că în

mediul rural se vorbeşte foarte mult tot ce se petrece în comunitate, însă informaţiile nu îşi

păstrează forma iniţială, ele ajungând uşor transformate la cei interesaţi. Astfel am dorit să

aflu direct de la posibilii beneficiari ai serviciului de instituţionalizare, părerea lor vizavi de

acest aspect.

3. Obiective

Obiectivul principal al lucrării este acela al aflării părerii vârstnicilor din mediul rural

despre instituţionalizare. De asemenea un alt obiectiv a fot acela al analizării statutului

vârstnicului din mediul rural românesc actual. Ca şi obiective secundare am avut în vedere

culegerea unor date cât mai apropiate de realitatea în care fiecare vârstnic trăieşte.

4. Metodologie


În realizarea acestei părţi din lucrare am considerat necesar aplicarea unui chestionar

la nivelul comunităţii Butea în vederea aflării părerii vârstnicilor despre instituţionalizare. Tot

prin acest chestionar am ţinut să aflu şi nivelul de trai al vârstnicilor, în una dintre comunele

cu nivelul cel mai ridicat al migrării spre locuri de muncă de peste graniţă, din regiunea

Moldovei.

Cu ajutorul chestionarului am putut afla statutul vârstnicului în mediul rural actul

românesc. Această categorie de persoane se confruntă cu reale probleme datorate

fenomenului de denuclearizare a familiei. Astfel mare a fost mirarea să găsesc mulţi vârstnici

abandonaţi de proprii copii, în case care abia se mai ţin în picioare. Aceşti vârstnici

supravieţuiesc cu ajutorul vecinilor şi al congregaţiei de persoane consacrate din localitate,

„Surorile Misionare ale Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos”. Aceste surori cu ajutorul

unor sponsori din Italia au reuşit să construiască o casă de bătrâni, „Casa de bătrâni Papa Ioan

Paul al II-lea”, prin care se ocupă cu mare dăruire acestei categorii de persoane nevoiaşe.

5. Alegerea populaţiei ţintă

Chestionarul a fost pre testat pe un număr de 5 vârstnici din comuna Butea, judeţul

Iaşi. Astfel am verificat gradul de acceptabilitate, nivelul de înţelegere şi de interpretare a

întrebărilor de către vârstnici.

Urmând paşii pre anchetei, am cercetat spaţiul social al investigaţiei cu scopul de a

prospecta şi identifica problematica sociologică în vederea realizării ipotezelor şi a

instrumentului de lucru. Am purtat scurte discuţii cu subiecţii fără a adresa întrebări cu

caracter direct. (Miftode, V., 2003, p. 253).

Aplicarea chestionarului definitiv a fost făcută pe un număr de 60 de vârstnici.

Vârstnicii chestionaţi au vârste variate, începând cu 57 de ani până la 94 de ani, reprezentând

cea mai vârstnică persoană din sat. Chestionarul a fost aplicat la 46 persoane de sex feminin

şi 14 persoane de sex masculin.

Am ales acest grup de persoane datorită amplorii fenomenului de abandon asupra

persoanei de vârsta a trei din mediul rural românesc.

Pentru a alege vârstnicii chestionaţi am apelat la datele ce preotul satului le deţinea.

Astfel am elaborat împreună cu el şi surorile un eşantion în care să includem tot mai mulţi şi

diferiţi vârstnici din sat. Aşa încât am avut în vedere în primul rând bătrânii abandonaţi

propriu zis de familia lor, apoi pe cei cu diferite grade de dependenţă, posibili beneficiari ai


serviciului de instituţionalizare, dar şi alte categorii, cum ar fi cei care se află în mijlocul

familiei.

Modalităţi de selecţie a cazurilor pentru realizarea studiilor de caz a fost alegerea a 5

persoane vârstnice din „Casa de Bătrâni Papa Ioan Paul al II-lea”, cu scopul de a face o

comparaţie între nivelul de trai al vârstnicilor la domiciliu dinainte de instituţionalizare şi

nivelul de trai din instituţie.

6. Prezentarea instituţiei

Casa de bătrâni din Butea este una gen cămin - spital. Această instituţie de ocrotire

medico-socială se ocupă de bătrânii cu boli cronice, nerecuperabile, care necesită îngrijire

medicală şi supraveghere în permanenţă. Aici se instituţionalizează bătrâni care dintr-un

motiv sau altul nu au condiţii de îngrijire la domiciliu sau în familie. Aici se asigură tratament

medical, întreţinere, îngrijire completă şi continuarea vieţii sociale şi culturale a vârstnicilor.

A fost înfiinţată în luna februarie 2007 şi are posibilitatea de a primi 36 de bătrâni

bolnavi sau lipsiţi de îngrijire şi adăpost. Nivelul superior nu este încă dat în folosinţă din

cauza unor lucrări neterminate.

În prezent în casă se află sub supraveghere 16 bătrâni cărora li se oferă cazare, masă,

îngrijire, asistenţă medicală şi socială.

Carisma sau obiectivul congregaţiei este îngrijirea şi primirea bătrânilor nevoiaşi şi

lipsiţi de îngrijire familială.

Fiind la început casa de bătrâni nu dispune de personal calificat, însă susţine 4

persoane la studii în Italia. Aceste persoane vor face un curs intens timp de 6 luni, timp în

care vor lucra zilnic cu bătrâni din spitale si case specializate pe acest domeniu. Superiorii

care au în întreţinere această casa de bătrâni din Butea, au în plan să mai trimită încă 4

persoane la specializare anul viitor.

Petru a crea locuri de muncă surorile au angajat 6 persoane din sat. Aceste persoane se

ocupă cu asigurarea mesei vârstnicilor din casă, dar şi cu menajul casei şi îngrijirii personale

a bătrânilor.

În casă sunt prezente permanent cele două surori, de specialitate asistente medicale.

Ele menţin sub control starea de sănătate a vârstnicilor din casă. În situaţii mai delicate ele

colaborează cu asistentul social al Biroului de Asistenţă socială Caritas Roman sau Iaşi.

Vârstnicii aflaţi în „Casa de bătrâni Papa Ioan Paul al II-lea”, beneficiază de două ori

pe săptămână de şedinţe de fizioterapie, asigurate de un specialist.


Congregaţia are de asemenea un spaţiu special amenajat în care asigură consultaţii de

specialitate în fiecare săptămână. Aceste consultaţii sunt asigurate de ginecolog, oculist,

cardiolog şi ecograf. Tot în clădirea spitalului sunt asigurate săptămânal recoltarea de analize

medicale.

Venirea acestei congregaţii în comunitatea Butea reprezintă o adevărată binecuvântare

pentru toate categoriile de vârstă, ele oferind activităţi de oratoriu copiilor şi tinerilor, dar şi

activităţi pastorale şi îngrijire a bisericii.

Comunitatea de surori din Butea este alcătuită din 5 persoane consacrate, cu largă

experienţă în domeniu. Fiecare dintre aceste surori îşi cunoaşte bine treaba ce o au de făcut

zilnic, ele fiind formate fiecare diferit, astfel încât să poată cuprinde întreaga arie de nevoi ce

se pot ivi într-o comunitate de oameni.

7. Interpretarea datelor din chestionar

7.1. Interpretarea datelor personale

Pentru a afla câteva date personale am folosit întrebări cu privire la vârstă, sex,

religie, ocupaţie anterioară şi actuală, pregătire şcolară, stare civilă, date cu privire la

partenerul de viaţă, copii şi locuinţă.

Astfel am constat că majoritatea comunităţii din Butea este alcătuită din persoane de

religie romană catolică, care au avut ca principală ocupaţie munca la colectiv, CAP.

Nivelul de pregătire şcolară nu depăşeşte 8 clase, doar cu excepţia a câteva persoane

care au frecventat cursuri de şcoală profesională sau liceu, în număr de 3.

Cât priveşte starea civilă pot spune că există un echilibru, 33 din cei chestionaţi fiind

văduvi şi 27 având încă partenerul de viaţă alături.

Rata natalităţii a fost destul de ridicată în trecut în Butea, vârstnicii chestionaţi având

în medie între 5 şi 7 copii. Desigur că există şi excepţii cu 9, 10 sau chiar 12 copii.

În proporţie de 100%, bătrânii chestionaţi deţin o casă proprietate personală. Uni

dintre locuiesc singuri, 31 bătrâni, iar alţii împart acoperişul cu soţul si/sau alte rude,

copii,nepoţi.

Populaţia comunităţii din Butea este una îmbătrânită, media de vârstă a celor

chestionaţi fiind de 72-78 de ani. Nivelul pregătirii şcolare este scăzut, majoritatea având

doar 4 clase. Când lise punea întrebarea cu privire la câtă pregătire şcolară au, ei răspundeau

de exemplu 2 clase, 4 clase, completând „atâtea se făceau pe atunci, mai mult nu ne lăsau


părinţii că nu avea cine să mai muncească câmpul” (G.B., 77 de ani). Numărul vârstnicilor

chestionaţi a fost cel de 60 de persoane, 46 de sex feminin şi 14 de sex masculin, conforma

Figurii 1.

Figura 1. Numărul vârstnicilor chestionaţi în funcţie de sex.

7.2. Interpretarea datelor sociale

Pentru a putea vedea statutul vârstnicului în mediul familial, între vecini şi în

comunitate în general, am abordat aplicarea unor întrebări cu caracter social.

Relaţia vârstnicilor buteni cu familiile lor este caracterizată ca fiind bună şi foarte

bună. Un număr de 28 bătrâni au răspuns că au o relaţie bună cu membrii familiilor lor, iar 22

au răspuns că relaţia cu familia este una foarte bună. Doar 10 din cei chestionaţi au spus că

relaţia lor cu familia este satisfăcătoare sau mai puţin satisfăcătoare.

La întrebarea ce tip de relaţii au cu membrii din familia lărgită, proporţia se păstrează,

bătrânii având relaţii bune sau foarte bune.

În proporţie de 100%, bătrânii au relaţii bune şi foarte bune cu vecinii. Astfel se poate

observa solidaritatea prezentă încă la nivelul comunităţii săteşti. Din cei care locuiesc singuri,

fără nici o excepţie, se bucură de sprijinul şi ajutorul unui vecin în rezolvarea problemelor ce

apar zilnic.


Relaţiile cu autorităţile, serviciile medicale şi sociale sunt bune. Singura lor problemă

o reprezintă venitul foarte scăzut, pensia fiind sursa principală de venit. Majoritatea, 43 de

bătrâni, au pensie de CAP, iar aceasta nu depăşeşte 300 RON.

Deşi relaţiile sunt bune şi foarte bune în ceea ce priveşte membrii familiei, bătrânii

interacţionează cu aceştia mai mult prin intermediul telefonului. Doar 9 dintre cei chestionaţi

nu au copii plecaţi în străinătate, acest lucru datorită vârstei înaintate. În schimb au nepoţi şi

strănepoţi cu care nu se vad ani la rând. Cei 51 de vârstnici care au cel puţin un copil plecat

peste graniţă, se bucură de telefon ca de o adevărată binecuvântare. Acesta fiind singura

modalitate prin care îşi menţin legătura cu odraslele lor. Majoritatea mai au copii rămaşi în

localitate, cu care se interacţionează aproape zilnic. Se menţine un fel de tradiţie în a se vizita

părinţii din sat ori de câte ori este posibil. Aceşti vin pentru a le aduce câte ceva de mâncare

sau pentru a-i ajuta la muncile din gospodărie.

Bătrânii se implică cel mai mult în relaţia cu membrii familiei dar şi cu vecinii. De

asemenea ei menţin o relaţie vie cu biserica şi aspectele religioase. Câţiva dintre ei, 5 menţin

relaţii doar cu vecinii,preotul care îi vizitează lunar şi surorile care vin împreună cu tineri

voluntari pentru a face curat, o data pe lună, şi pentru a le aduce câte ceva de mâncare, o dată

pe zi.

Întrebaţi la cei ajută relaţiile cu membrii familiei, bătrânii răspund că le dă un

sentiment de utilitate, mai ales când vorbesc nu nepoţii lor. De asemenea relaţia cu familia le

dă „siguranţă şi încredere că nu vor fi abandonaţi de proprii copii în momentele mai grele ce

oricum se apropie” (C.A., 72 de ani).

Bătrânii sunt de părere că vârstnicii care nu comunică şi interacţionează cu ceilalţi o

fac datorită unor boli grave de care suferă şi cu care le este ruşine. De asemenea spun ca au

un caracter mai dificil care toată viaţa i-a făcut să fie mai retraşi. Un alt motiv de care aceştia

se tem ar pute fi bârfa şi vorbele grele care se pot spune despre ei, cum ar fi „handicapat”,

„cotonog”, „chior” sau chiar „nebun”. Persoanele de vârsta a treia sunt foarte sensibile la

judecăţi ale comunităţii, ceea ce îi determină să se izoleze şi să nu mai iasă din casă.

Persoanele de vârsta a trei sunt de acord 100% că „familia reprezintă locul unde omul

se simte în siguranţă”. Aceste persoane cunosc cel mai bine sentimentul că la un moment dat

vor fi părăsite de copii lor, aceştia fiind nevoiţi să apuce fiecare pe un alt drum pentru a-şi

întemeia propria lor familie.

7.3. Interpretare dimensiunii economice


Cum am amintit mai sus, venitul bătrânilor din mediul rural este foarte mic.

Majoritatea pensiilor încadrându-se între 100 şi 300 de RON. Principala sursă de venit o

reprezintă pensia de CAP, iar pentru cei care au copii plecaţi mai au o speranţă de a scăpa de

datorii cu ajutorul a ceea ce mai trimit copiii. „Când pot, mai trimit şi ei câte ceva pentru

medicamentele noastre” (M.O. 63 de ani)

Bătrânii cheltuiesc mai mult pe mâncare, întreţinere: lemne, butelii, curent electric,

telefon fix, etc. şi pe medicamente. Întreţinerea pământului reprezintă un alt motiv pentru

care vârstnicilor nu le ajung banii din pensie.

Tot mai multe persoane, printre care şi 38 de bătrâni din cei chestionaţi, nu mai

desfăşoară alte activităţi care să le completeze venitul. Munca la câmp a devenit foarte

costisitoare, cheltuielile care se fac pentru arat, semănat şi recoltat nefiind acoperite în urma

vânzării produselor. Astfel zeci de hectare de pământ rămâne în paragină. Una alt motiv

pentru care nu se mai cultivă pământul este lipsa de mână de lucru. Tot mai mulţi au plecat la

cules de căpşuni sau alte fructe în livezile Spaniei sau Italiei. Ziua de muncă la câmp în

mediul rural a crescut considerabil, apropiindu-se tot mai mult de ziua de muncă din Spania.

Astfel cu greu se mai găsesc oameni care să muncească câmpul cu mai puţin de 35-40 de

RON. Este adevărat că în România cultivarea pământului se face cu ajutorul instrumentelor

arhaice, ceea ce face ca efortul depus de muncitor să fie cu mult ridicat faţă de ceea ce ar

presupune aceeaşi muncă într-o altă ţară din Uniunea Europeană.

În cea ce priveşte cheltuirea banilor pe obiecte de uz casnic sau de cultură, cărţi,

reviste, nici nu mai poate fi vorba. Singurele achiziţii pe care ei le mai fac sunt cele

vestimentare. O altă preocupare a vârstnicilor din mediul rural este a cea de a-şi achiziţiona

din timp cele necesare pentru înmormântare.

Pentru administrarea banilor 20 dintre bătrâni sunt ajutaţi de partenerul de viaţă, 11 de

alte rude sau vecini, iar 29 se descurcă singuri în acest scop.

Toţi vârstnicii chestionaţi deţin o casă, mai mare sau mai mică, proprietate personală,

însă dotările acestora variază de la caz la caz. Astfel, 40 dintre vârstnici deţin frigider, 46 îşi

pregătesc mâncarea la aragaz, 22 îşi spală hainele cu ajutorul maşinilor de spălat, doar 5 se

încălzesc cu ajutorul centralelor termice. Cel mai mare procent se înregistrează la deţinerea

unui televizor, 53 de vârstnici deţin un astfel de aparat, doar 32 având şi cablu TV. Un alt

procent ridicat se înregistrează la deţinătorii de aparate radio, 48 dintre vârstnicii chestionaţi.

Utilităţile de care casele vârstnicilor din mediul rural dispun sunt curentul electric, 58

din cei chestionaţi, telefonie fixă, 23, iar 6 dintre case prezintă canalizare.


Ca o concluzie a dimensiunii economice se poate observa că nivelul de viaţă al

mediului rural românesc lasă mult de dorit în comparaţie cu ceea ce oferă acelaşi mediu al

Occidentului. Pe bună dreptate cei plecaţi nu se mai întorc să trăiască în asemenea condiţii,

mai ales dacă sunt plecaţi de câţiva ani. Singurele facilităţi de care dispun cei din mediul rural

sunt aerul curat şi liniştea, care în marile oraşe lipseşte cu desăvârşire.

7.4. Interpretarea dimensiunii medicale

Starea de sănătate a vârstnicilor chestionaţi este una problematică, 42 dintre bătrâni au

fost diagnosticaţi ca fiind suferinzi de cel puţin o boală. Ceilalţi, 18 susţin că nu au fost

diagnosticaţi cu nici o boală însă nici nu au făcut un control de specialitate în ultimii 3 ani.

În proporţie de 100% bătrânii chestionaţi sunt înscrişi la medicul de familie. Cu toate

acestea doar 20 dintre ei merg mai des la medic, 2 merg foarte des, restul 24 merg rar, iar 2

foarte rar. Majoritatea si-au făcut ultimul control cam cu un an în urmă. Medicul nu îi

vizitează acasă decât în situaţii deosebit de grave. Singurele cadre medicale ce le mai fac câte

o vizită lunară sunt surorile congregaţiei misionare. De fiecare dată când vârstnicii se simt rău

apelează la sprijinul surorilor, acestea acordându-le ajutor gratuit. Acesta ar putea fi motivul

pentru care vârstnicii preferă să fie trataţi de surori şi nu medicul de familie.

Pentru ameliorarea stării de sănătate un număr de 31 de vârstnici apelează la sprijinul

unui medic, iar 29 preferă să se trateze singuri. Tratamentele tradiţionale pe care vârstnicii şi

le aplică singuri şi-au mai pierdut din farmec, doar 14 dintre ei mai apelează la astfel de

metode. Restul, 46 de bătrâni, pentru tratarea bolilor de care suferă apelează la medicamente.

Cu toate acestea fără nici o excepţie toţi vârstnicii se folosesc de numeroase plante, pe care le

culeg cu mâna lor, pentru a-şi face ceaiuri.

Părerea vârstnicilor despre serviciile medicale este bună, 37 dintre ei răspunzând că

nu au nici o obiecţie la adresa serviciilor medicului lor de familie.

Foarte

proastă

Proastă Acceptabilă Bună Foarte

bună

Cum a-ţi descrie starea

dumneavoastră de sănătate?

7 17 21 13 2

Care este părerea

dumneavoastră despre serviciile

- 4 14 37 5


medicale?

Tabelul 1. Părerea vârstnicilor din mediul rural privind dimensiunea medicală

7.5. Interpretarea dimensiunii culturale

Bătrânii chestionaţi nu pre cunosc noţiunea de timp liber, pentru ei asta înseamnă să

se odihnească doar. Cu toate acestea am putut vedea că ei au timp pentru emisiuni TV, printre

cele preferate fiind cele de ştiri şi divertisment. De asemene am găsit câteva dintre bătrâne

împletind sau cosind lucru de mână. Multe dintre ele se plâng că toată viaţa au aşteptat să

ajungă acest moment când să aibă timp şi pentru cusut sau împletit, însă problemele de

vedere nu prea le dau voie.

În ceea ce priveşte activităţile de genul plimbărilor sau excursiilor, nici nu poate fi

vorba. Doar câţiva dintre ei, 14 vârstnici, au fost o singură dată în vizită la una din mănăstirile

Bucovinei. În rest singurele ieşiri au constat în scurte vizite la unul dintre copiii stabiliţi în

mediul urban sau mersul la „iarmaroc” în oraşele din apropiere, Roman, Tg. Frumos, Paşcani

şi Iaşi.

În general persoanele de vârsta a treia obţin informaţiile de care sunt interesaţi de la

televizor sau radio. De asemene o bună sursă de informare o reprezintă vecinii, prietenii şi

rudele. Informaţiile din domeniul religios le obţin de la preot, 32 dintre ei participând zilnic la

slujbele religioase. Cu toţii susţin că au o relaţie strânsă cu biserica însă nu la toţi le permite

sănătatea unei participări zilnice, astfel unii dintre ei se străduiesc să ajungă cel puţin

duminica.

Religia este ca o valoare filosofică centrală a vieţii vârstnicului care-i ghidează

comportamentul. Fiind mai mult decât veneraţie şi practicările liturgice religia „influenţează

sănătatea mentală şi fizică a oamenilor” (Apahideanu, O., 2001. p. 94). Astfel vârstnicul

trăieşte în general sentimente amplificate a le credinţei, el pune mare accent pe practicile

religioase pentru respectarea tradiţiei. Ne mai având o ocupaţie socială obligatorie, vârstnicul

a re mai mult timp liber care îl determină să fie contemplativ. Religia aste cea care îl face să

se gândească la ultimele clipe din viaţă, ceea ce îi determină o credinţă sporită în viaţa de

apoi. Aceasta este perioada din viaţă când omul are timp pentru cunoaşterea teoriilor

religioase, scrierilor sacre, organizarea bisericii şi îl determină să trăiască după exemplul

diferiţilor sfinţi (Apahideanu, O., 2001. p. 94). Vârstnicul trebuie să dialogheze zilnic cu

Divinitatea şi să-şi rezerve timp pentru rugăciune, meditaţie, participare la liturghie, pentru

fapte bune faţă de toţi oamenii (Pascanu, V. O., 1994, p. 96).


Din tabelul 2 se poate observa respectul şi seriozitatea cu care vârstnicii tratează

aspectele sfinte ale vieţii.

Merg la

Biserică

zilnic.

Merg la

Biserică în

zilele de

sărbătoare.

Organizez

pomeni

pentru

răposaţii

familiei.

Particip la

înmormântările

cunoscuţilor

din sat.

Aprind

lumânări

şi fac

rugăciuni

la diferiţi

sfinţi ai

Bisericii.

Slujesc

mormintele

răposaţilor

familiei în

fiecare an.

Ce faceţi

pentru a

respecta

tradiţia

creştină?

32 58 60 55 37 60

Tabelul 2. Atitudinea persoanelor de vârsta a trei faţă de tradiţiile creştine

7.6 Interpretarea dimensiunii psihosociale

La această vârstă persoana umană trece prin numeroase transformări. Ceea ce este mai

dureros pentru vârstnici este faptul că nu au posibilitatea de a alege aceste transformări care

au loc la nivelul statutului social dar şi la nivel biologic. Astfel ei trec prin momente de criză

negăsind explicaţii la ceea ce lise întâmplă. Pentru ei totul pare a fi o mare nedreptate, au

impresia că tot ceea ce au dobândit în timpul unei vieţi întregi li se ia acum în câţiva ani fără

să lise ceară acordul. Trec prin momente de furie crezând că nimeni nu le mai acordă atenţie

datorită aspectului lor îmbătrânit sau a unor boli ce au apărut parcă dintr-o dată. Părerea lor

despre perioada pensionării se poate analiza si din figura 2.


Figura 2. Caracterizarea vârstnicilor chestionaţi privind perioada de pensionare

Bătrânii din mediul rural se consideră dezavantajaţi faţă de celelalte categorii de

persoane, după cum reiese şi din figura datorită veniturilor lor reduse, pentru că nu mai

constituie o forţă de muncă pentru comunitatea lor şi pentru că au devenit persoane

dependente de alţii. Aceste aspecte îi determină pe mulţi să se izoleze şi să numai comunice

cu cei din jur.


Figura 3. Părerea vârstnicilor chestionaţi vizavi de dezavantajarea lor faţă de restul

populaţiei

Majoritatea vârstnicilor nu vor să schimbe nimic la viţa lor, dacă ar avea posibilitate

ar fi puţin mai atenţi la sănătate. Spun ei că „e tare bine să fii cumpătat la mâncare şi să te

îmbraci când e frig, ca să nu dea reumatismul peste tine” (F. T., 78 de ani)

Părerea vârstnicilor chestionaţi despre tinerii de azi nu este una tocmai bună. Ei

consideră că tinerii se gândesc numai la bani şi distracţie, că nu le mai place munca şi că

folosesc o vestimentaţie prea sumară. Sunt de părere că nu au primit o educaţie bună din

partea părinţilor dar şi a profesorilor, care şi ei lasă de dorit tot mai mult pe zi ce trece. Faptul

că părinţii lasă educaţia copiilor în grija profesorilor, ei plecând în străinătate, îi nelinişteşte

pe bătrânii satului. Nu sunt de acord cu această nouă tendinţă pe care au îmbrăţişat-o tot mai

mulţi părinţi. Consideră că un singur diriginte nu poate face faţă la o clasă de copii care nu au

părinţii acasă şi astfel nefiind controlaţi în comportament vor deveni adevărate probleme

pentru comunitatea lor.


sociabil retras Apt inapt util O povară

familia 32 2 11 5 2 2

rudele 57 9 46 3 57 2

vecinii 35 5 12 5 17 -

comunitate

a

53 7 43 4 49 -

Tabelul 3. Răspunsul vârstnicilor la întrebarea: cum vă percep ceilalţi?

7.7. Interpretarea dimensiunii de intervenţie

Având în vedere că această dimensiune îi priveşte pe vârstnici pe fiecare în mod

diferit, ei au răspuns într-o manieră rugătoare, ca şi cum răspunsul pe cale îl dădeau ar fi dorit

să devină realitate. Prin răspunsurile lor se putea observa cu uşurinţă că bătrânii, în ciuda

aparenţelor au încredere în autorităţile şi serviciile de protecţie ale statului.

Astfel ei consideră că au aceleaşi drepturi ca orice persoană din câmpul muncii.

Desigur că amintesc dreptul lor la pensie, pentru care au muncit toată viaţa. Statutul

bunăstării sociale este considerat de către persoanele de vârsta a treia un drept, „ar fi bine

dacă nu s-ar încălca dreptul la un trai mai bun al bătrânilor” (H.I. 67 de ani).

În general ei primesc ajutor din partea surorilor misionare. Acest ajutor constă în

medicamente gratuite, iar pentru unele categorii de vârstnici defavorizaţi, ajutorul constă şi în

acordarea de hrană, o dată pe zi. Chiar şi aşa bătrânii sunt mulţumiţi de acest ajutor, mai ales

că unele medicamente nu sunt româneşti şi spun ei, sunt mai bune.

Întrebaţi ce părere au despre instituţionalizare, vârstnicii au răspuns în proporţie de

100% că reprezintă o măsură foarte bună de protecţie şi îngrijire pentru cei nevoiaşi. Cu toate

acestea doar 17 bătrâni îşi doresc să locuiască într-un cămin specializat. Ei spun că acolo nu

mai ai nici o grijă, şi făcând referinţă la cei pe care îi cunosc şi care locuiesc deja în Casa de

bătrâni din Butea, spun că aşa un trai liniştit şi-ar dori şi ei. Spre uimirea mea cei care au

răspuns că şi-ar dori să se instituţionalizeze erau în general bătrâni independenţi ce locuiau în

sânul familiei. Iar cei care erau abandonaţi au avut o reacţie negativă faţă de această formă de

îngrijire, ei consideră că nu au nevoie de milă şi că nu vor ca cineva să-şi bată joc de ei.

Desigur această categorie de bătrâni este foarte restrânsă, doar un număr de 5 au fost de


această părere. Aceştia au nevoie de o informare mai bună cu privire la serviciile socio-

medicale pe care nu doar surorile misionare le oferă, ci şi alte instituţii de protecţie a

bătrânilor, din alte localităţi.

Bătrânii chestionaţi pot fi împărţiţi în două categorii dacă avem în vedere răspunsurile

lor la întrebarea consideraţi că aţi avea un trai mai bun ca acasă într-o casă de bătrâni

specializată? Astfel răspunsurile au fost da/nu, iar motivaţiile au fost mult mai variate. Unii,

16 sunt de părere că ar pleca oricând de acasă şi să scape de treburile din gospodărie de care

sunt sătui şi pentru care de multe ori nu mai au forţă să le ducă la capăt. Alţii, 7 doresc să se

instituţionalizeze datorită dependenţelor lor şi pentru care trebui să deranjeze toate rudele şi

vecinii. „ar fi mai bine acolo, pentru că acasă nu are cine să mă mai caute” (D. M., 83 de ani).

Desigur că există şi o categorie care consideră că „nicăieri nu-i mai bine ca la tine acasă,

chiar şi bolnav să fiu, nu m-aş duce de acasă…, nu vreau să mor printre străini” (T. M., 78 de

ani). Motivaţiile pot continua: „dacă aş fi singură, da m-aş duce, însă am vecinii care mă

sprijină” (E.I., 68 de ani), „nu aş rezista să stau închisă toată ziua, mai bine stau acasă decât la

mila lor” (R.C., 64 de ani, cu picioarele rupte), „nu vreau, acasă la aer e mai bine” (D.B., 80

de ani), „traiul de acolo trebuie să fie greu de suportat ştiind că eşti în ultimul loc de

supravieţuire” (R.I., 73 de ani, fost profesor de istorie), „ar fi bine acolo dacă nu aş avea atâţi

bătrâni bolnavi lângă mine,…nu suport aglomerarea” (B.M., 66 de ani).

Răspunzând la următoare întrebare, care consideraţi că sunt motivele pentru care o

persoană de vârsta a treia ar trebui să renunţe la casă şi să de instituţionalizeze?, bătrânii pun

pe primul loc boala şi neputinţa. „în astfel de situaţii, când nu ai pe nimeni, mai bine mergi

acolo decât să te chinui şi să mori de unul singur” (G.I., 69 de ani). De asemenea singurătatea

îi sperie foarte mult pe vârstnici. Ei consideră că au mare noroc cu rudele şi cu vecinii.

Majoritatea nu cunoşteau în ce constă instituţionalizarea până să se deschidă casa

surorilor. Aşa încât nu au ştiut să-mi răspundă la întrebarea dacă există vreo diferenţă între

casele de bătrâni din mediul urban şi ce au ei în sat. În schimb erau cu toţii convinşi că un

cămin de bătrâni din oraş nu au aceleaşi condiţii pe care le oferă căminul lor din sat.

Câţiva dintre ei, 15 mi-au răspuns că, dacă ar fi locuit la oraş cu siguranţă ar fi

preferat să locuiască într-un cămin de bătrâni deoarece nu ar fi suportat să stea închişi, fără să

comunice cu nimeni.


Figura 4. Părerea vârstnicilor chestionaţi din mediul rural despre instituţionalizare

Dintre cei care ar dori să se instituţionalizeze şi-ar dori ca în casa de bătrâni să fie

mereu curat, să se dea mâncare bună, să aibă căldură şi apă caldă, să fie îngrijiţi de persoane

de specialitate şi să fie mereu bine dispuse pentru a le insufla şi lor o atitudine de bine. Şi-ar

dori de asemene să aibă la dispoziţie televizor, radio şi alte obiecte de petrecere a timpului.

Căminul ar trebui să ofere servicii medicale, sociale şi psihologice. Ei spun că nu se ştie când

îi apucă crizele şi o să aibă nevoie de un om care să-i asculte. „Aici, în sat îl avem pe

părintele dar acolo cine ştie ce te aşteaptă…, ar fi bine să fie un psiholog” (C.I., 74 de ani).

Dintre bătrânii chestionaţi, 9 se ocupă de alţi vârstnici cărora le ajutor şi sprijin în a se

hrăni sau deplasa. De asemenea cam toţi se consideră utili în educarea nepoţilor şi

strănepoţilor lor. Cu toţii ar dori să se implice mai mult în viaţa de familie, să le sfătuiască pe

nurori sau să le sprijine în educarea copiilor, însă spun ei că le vine tare greu să se apropie de

generaţiile acestea tinere. Singurul lucru util pe care ei îl mai pot face este să se roage ca

nepoţii lor să facă alegeri bune în viaţă şi să le placă munca dar şi cartea de care ei nu au avut

parte.


Figura 5. Implicarea vârstnicilor chestionaţi în ajutorarea altor persoane în nevoi

Cei mai mulţi sunt de părere că autorităţile ar trebui să se preocupe mai mult de tinerii

de azi, să le creeze locuri de muncă pentru ca ei să nu mai fie nevoiţi să-şi părăsească familia

pentru a câştiga un ban. Sunt foarte supăraţi pe autorităţi că dau ajutoare sociale celor care au

putere de muncă, „în loc să îi dea de muncă, îi dă bani şi stă acasă ca un trântor” (F.M., 73 de

ani). De asemenea bătrânii consideră că pentru îmbunătăţirea serviciilor sociale ar trebui

mărite pensiile ca astfel să aibă şi ei un trai mai bun.


8. Interviu cu sora Rafaela, responsabilul direct al „Casei de bătrâni Papa Ioan Paul al

II-lea”, Butea

Am considerat necesar aplicarea acestui interviu pentru a obţine părerea unei persoane

autorizare vizavi de nivelul de trai al vârstnicilor deja instituţionalizaţi.

La întrebarea ce v-a determinat să deschideţi o casă de bătrâni în comunitatea Butea?

Sora a răspuns: „La început, când am venit în Butea principalul obiectiv a fost să

modernizăm dispensarul din localitate pentru a putea oferi tuturor consultări de specialitate.

Apoi am descoperit că acest sat mai are nevoie de altceva. Acest altceva era casa de bătrâni,

pe care ne-am hotărât în timp foarte scurt să o ridicăm. Desigur a durat până am obţinut

aprobările dar mai ales finanţare din străinătate. Motivul care a stat la baza deschiderii acestei

case a fost nevoia vârstnicilor de îngrijire. Tot mai mulţi vârstnici erau abandonaţi de familia

plecată în străinătate iar noi împreună cu părintele trebuia să ne ocupăm de ei. Astfel am

considerat necesar şi util să îi aducem pe toţi într-un singur loc. Sigur că mai sunt bătrâni

cărora le acordăm sprijin la domiciliu, însă cazurile mai delicate le avem aici în ochii noştri”.

Care este statutul vârstnicilor instituţionalizaţi?

Sora: „În cazul celor cu familia plecată, nu pot vorbi chiar de un abandon al familiei

propriu zis. Ei nu i-au abandonat în adevăratul sens al cuvântului, însă nici nu sunt prea

interesaţi de ei. Câteodată ne mai trimit câte ceva pentru întreţinerea lor, însă de cele mai

multe ori sumele sunt foarte mici. Nu menţin un contact permanent cu părinţii lor, le

telefonează foarte rar, iar de vizitat şi mai rar”.

Care estre stare de zi cu zi a bătrânilor instituţionalizaţi?

Sora: „În general au stare de suferinţă. Eu îi văd cum se uită pe geam, parcă sunt într-

o continuă aşteptare, suferă de lipsa copiilor şi a nepoţilor, dar mai mult tot timpul vor să

meargă acasă, mereu se gândesc cum arată pământul lor nemuncit, sau curtea neîngrijită.

Probabil că din cauza lipsei unei perspective de viitor sunt în această stare de aşteptare

continuă. Ei tind foarte mult ă se izoleze, ne vine tare greu să-i scoatem din stările lor de

criză. La început nu comunicau prea mult între ei, tot timpul se plângeau de suferinţa lor, însă

acum când au văzut că nu sunt singurii care suferă de vreo boală parcă şi-au mai dat drumul,

au început să mai facă şi glume cu personalul, sperăm să fie spre bine”.


Ce părere au vârstnicii despre serviciile primite în casa de bătrâni?

Sora: „În general sunt mulţumiţi că au tot timpul curăţenie şi pe cineva care să le sară

în ajutor. Normal că nu le convine că trebuie să mănânce la program sau că sunt spălaţi în

fiacre zi. Tot timpul se plâng „iar trebuie să ne spălam!” (D.I. 75 de ani). Sunt unii care se

plâng că nu pot dormi din cauza unui vecin de cameră, sau colegului de cameră care se vaietă

într-una. În general sunt mulţumiţi, noi sperăm aceasta, desigur că e greu să-i mulţumeşti pe

toţi, fiecare e diferit, însă noi ne străduim”.

Consideraţi că au un trai mai bun în casa de bătrâni decât la domiciliu?

Sora: „Sigur că sunt mai în siguranţă aici, mereu îi verificăm dacă au nevoie de ceva

sau de cineva. Ne străduim să nu le lipsească nimic. Este normal să sufere şi să nu le convină

anumite lucruri, cum ar fi programul sau viaţa de grup, însă nici acasă nu le era mai bine.

Erau cazuri care primeau o singură vizită pe zi de la noi, atunci când le duceam mâncare, nici

măcar vecinii nu îi vizitau. Pentru cei care aveau familia alături dar nu au găsit timp pentru

îngrijirea lor e normal să sufere mai mult, însă şi aşa dacă erau îngrijiţi doar din obligaţie şi li

se aştepta moartea nu cred ca se simţeau mai bine”.

9. Propuneri în rezolvarea situaţiei de abandon asupra persoanei de vârsta a trei în

comunitatea din Butea

Având în vedere gradul de dependenţă al bătrânilor, consider necesar a dezvolta acest

concept în câteva rânduri.

Bătrâneţea dependentă se caracterizează prin incapacitate funcţională psihică sau

fizică a persoanei de a-şi asuma, fără ajutor, acţiuni cotidiene (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006,

p. 24).

Dependenţa poate fi datorată vulnerabilităţii, şi atunci avem dependenţă faţă de un

anumit serviciu social (Cojocaru, Ş., 2003, p. 540), sau poate fi datorată unei boli cronice,

lipsei unui acoperiş deasupra capului, ceea ce dă naştere la o dependenţă directă faţă de

cineva anume, în general a familiei. De cele mai multe ori aceasta nu-şi poate asuma

întreţinerea unui părinte bătrân şi astfel dependenţa sa devine o problemă a întregii societăţi

(Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2006, p. 24).


În România, aprecierea gradului de dependenţă se face cu ajutorul a 2 grile4 naţionale

de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, prin încadrarea în 3 grade de dependenţă ce

evaluează statusul funcţional, senzorial şi psihoafectiv al persoanei.

Pentru reducerea fenomenului de abandon asupra vârstnicului din mediul rural

consider a fi necesar o mai bună informare a ceea ce reprezintă pentru un vârstnic îngrijirea

de către familie în propriul cămin. Această informare se poate face începând de la nivelul

religios, prin preotul satului, care cunoaşte foarte bine fiacre caz în parte şi care are o largă

deschidere şi faţă de familie în general, până nivelul social prin autorităţile locale, în special

primar dar şi asistent social care se confruntă direct cu aceste situaţii. Această informare

trebui făcută treptat şi în repetate rânduri. Este nevoie a se avea în vedere perioadele din an

când cei plecaţi se întorc pentru una din sărbătorile tradiţionale, astfel încât să poată beneficia

şi ei de această informare deoarece ei ar trebui să fie beneficiarii indirecţi ai acestei campanii.

De asemenea campania trebuie făcută pentru întreaga comunitate pentru mobilizarea

resurselor ei de a sări în sprijinul fiecărui bătrân abandonat.

4 Conforma H.G. nr. 886/05.10.2000 pentru aprobarea „Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice”, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 507 din 16.10.2000 şi Ordinul nr.491/180/27.05.2003 comun Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Muncii, solidarităţii sociale şi al familiei, pentru aprobarea „Grilei de evaluare medico-socială a persoanelor care se internează în unităţi de asistenţă medico-socială”.


Capitolul V

ANALIZE ŞI INTERVENŢII INDIVIDUALE

1. Management de caz nr. 1 - Persoana vârstnică T.B., 65 ani

1. Preluare caz

Cazul a fost recomandat de preotul din localitatea Paşcani, unde T.B. locuieşte de 18

ani alături de soţul ei, spre „Casa de bătrâni Papa Ioan Paul al II-lea”, din Butea.

În urma unei vizite la domiciliul clientei T.B. pentru evaluarea situaţiei, surorile au

constatat necesitatea acesteia de a fi instituţionalizată din cauza paraliziei de care suferă şi a

lipsei de îngrijire.

2. Istoric social

T.B. este o pensionară de 65 de ani imobilizată la pat de aproximativ un an. Principala

sa ocupaţie timp de 15 ani a fost aceea de personal casnic. S-a căsătorit foarte târziu, al vârsta

de 47 de ani. Toată viaţa şi-a petrecut-o în feciorie, având chiar gânduri să se consacre

definitiv lui Dumnezeu. Cu toate acestea, la vârsta de 47 de ani l-a cunoscut pe soţul ei şi în

scurt timp s-au căsătorit.

În primii ani de căsnicie au dus o frumoasă relaţie conjugală, însă, lipsa unui copil,

crede ea, l-a transformat pe soţ într-o persoană foarte violentă.

Pensionara T.B. a dus lipsă de relaţii sociale cu cei din jur. În timp ce lucra ca

menajeră nu avea timp pentru plimbări sau alte activităţi de destindere, fiind nevoită să

supravegheze îndeaproape un vârstnic imobilizat la pat, după terminarea curăţeniei. După ce

s-a căsătorit, nefiind învăţată să socializeze, nu a întreţinut nici o relaţie cu vecinii, deşi

aceştia au încercat să se apropie de ea. Singurul contact social pe care l-a avut a fost cu fratele

ei, unica sa rudă. Ea spune că pe atunci singura preocupare era să fie o bună soţie şi

gospodină pentru soţul ei.

Comportamentul soţului, fost lucrător CFR, a devenit pe zi ce trece tot mai dur. Se

ajunsese până la ameninţarea cu moartea. T.B. nu a apelat niciodată la ajutorul Poliţiei ori de

câte ori a fost agresată fizic de soţul ei. Singura persoană care cunoştea situaţi a fost preotul la

care ea se confesa. Mergând după o concepţie creştină, dusă la extrem, de a fi alături de soţul

ei şi la bine şi la rău, T.B. era dispusă să suporte orice, chiar şi moartea.


Situaţia s-a înrăutăţit când doamna T.B. a paralizat pe partea dreaptă. Atunci

confesorul său nu a mai suportat situaţia de a vedea o persoană imobilizată la pat cum este

agresată de propriul soţ, şi s-a hotărât să ia legătura cu preotul din Butea, localitatea natală a

doamnei T.B.

3. Analizare

Starea de sănătate destul de gravă, lipsa de îngrijire, dar mai ales violenţele din partea

soţului, au dus la instituţionalizarea doamnei T.B.

Venitul lunar al familiei era insuficient pentru tratamentul doamnei T.B. şi al soţului

ei care suferă de ciroză.

Doamna T.B. este dependentă de serviciile socio-medicale şi necesită monitorizare

permanentă a stării generale de sănătate.

4. Resursele existente şi posibile

1. Locuinţa proprietate personală;

2. Beneficiază de pensie pe caz de boală;

3. Primeşte medicamente compensate;

4. Nivelul educaţiei creştine şi credinţa îi dau putere şi dorinţă de viaţă;

5. Deschidere faţă de cei care doresc să comunice cu ea;

6. Disponibilitate în a ajuta pe cei din jur deşi nu se poate mişca;

7. Nevoia de a se face utilă prin rugăciune, faţă de toate persoanele cu care intră în

contact.

5. Monitorizare periodică

Se urmăreşte eficientizarea serviciilor medico-sociale acordate pensionarei T.B.

pentru stabilirea stării generale de sănătate, de asemenea, şi a stării psiho-afective.

Prin şedinţele de fizio-terapie, se încearcă dezmorţirea şi punerea în mişcare a

articulaţiilor.

Se urmăreşte evitarea marginalizării sociale în grupul de apartenenţă. De asemenea, se

urmăreşte păstrarea unei credinţe vii, de care doamna T.B. a dat dovadă, încă de la începutul

instituţionalizării, ceea ce îi oferă un sentiment de siguranţă şi respect de sine.

6. Evaluare finală


După instituţionalizarea doamnei T.B. s-a constatat necesitatea unui plan de

intervenţie care să cuprindă toate aspectele afectate.

Dependenţa faţă de serviciile socio-medicale face ca instituţionalizarea să fie pe o

perioadă nedeterminată.

Este de recomandat un tratament de dezintoxicare pentru soţul doamnei T.B.

Se recomandă consiliera doamnei T.B. pentru depăşirea situaţiei de criză, datorată în

mare parte soţului ei.

7. Concluzie

Din datele obţinute cu privire la părerea doamnei T.B. vizavi de instituţionalizare am

constatat că se simte mai bine datorită siguranţei. În casa de bătrâni este hrănită şi îngrijită ori

de câte ori are nevoie, ceea ce acasă soţul nu îi oferea. De asemenea beneficiază de siguranţă

şi securitate, de care acasă, alături de soţ, nu avea parte. Mărturiseşte că i-a fost greu să

renunţe la casa ei, de care se ataşase foarte mult pentru instituţionalizare. La fel de greu a

renunţat şi la soţul ei, bolnav, rămas acasă.


8. Harta Eco

Legendă:

- relaţie bilaterală

- relaţie de respect

- relaţie de colaborare

- relaţie foarte puternică

- relaţie stresantă

- relaţie normală, echilibrată

- instituţii / persoane din mediul informal

- instituţii / persoane din mediul formal

8. Analiză

T.B.

65 ani

Preotul

Vecinii

Colectivul de

bătrâni

Colega de

cameră

Soţul

SurorileFratele

Personalul din casa de bătrâni

Biserica

Medicul


Planul de acţiune

NEVOI RESURSE ACTIVITĂŢI RESPONSABILI EVALUARE

- fiziologice Masa asigurată Luarea celor trei mese p zi. Surorile, datorită

paraliziei

Se observă creşterea

apetitului, de când

este hrănită de cine

vrea ea.

- de securitate Este beneficiară a tuturor

serviciilor instituţiei

Servicii soci-medicale

Securitate faţă de soţ

Întregul grup de

persoane angajate

Se observă neliniştea

provocată de soţ.

Se recomandă

şedinţe de terapie

pentru recâştigarea

sentimentului de

siguranţă

- de afiliere Disponibilitate Comunicare

Vizite

Grupul de bătrâni din

instituţie

Surorile

Preotul

Se recomandă o mai

bună reintegrare în

grupul de

apartenenţă.

- de autoactualizare Dorinţa de a schimba atitudini. Socializare

Şedinţe de direcţiune

spirituală

Grupul de apartenenţă

preotul

Se observă o

recâştigare a

respectului de sine.

- de transcendent - credinţa vie şi speranţa in

minunile lui Dumnezeu

Recitarea rugăciunilor

zilnice

Consfinţire către anumiţi

sfinţi

T.B. surorile Dimensiunea

religioasă este

singura care nu a

avut de suferit.


2 . Management de caz nr. 2 - Persoana vârstnică B.L., 72 ani

1. Preluare caz

Cazul a fost semnalat de familia pensionarei B.L., surorilor spre instituţionalizare.

În urma analizei resurselor de care B.L. beneficia, surorile împreună cu familia dar şi

cu pensionara B.L. au hotărât instituţionalizarea acesteia. Această hotărâre a fost luată

datorită nevoii de supraveghere permanentă de care B.L. ducea lipsă la domiciliu.

2. Istoric social

B.L. este o pensionară de CAP în vârstă de 72 de ani. A rămas văduvă în urmă cu 9

ani, când soţul a murit într-un accident de muncă. Are 5 copii, 3 dintre ei fiind plecaţi şi

stabiliţi într-un oraş din Italia. Ceilalţi 2 sunt în ţară, unul de 41 de ani care locuieşte în

Braşov, iar celălalt este în vârstă de 52 de ani şi locuieşte în localitate cu mama sa.

Starea de sănătate este agravată datorită paraliziei pe partea stângă, dar şi a Parkinson-

ului, într-o formă destul de evoluată.

Până la paralizie, B.L. se descurca singură în gospodărie şi administrarea cheltuielilor

zilnice.

De când starea de sănătate s-a agravat, B.L. trăieşte sentimente de nelinişte şi

îngrijorare deoarece ştie că nu are cine să o îngrijească. Cu toate că unul dintre copii locuieşte

în aceeaşi localitate, el nu-i poate acorda prea mult timp din zi datorită faptului că are în grijă

doi nepoţi de vârste mici ai căror părinţi sunt şi ei plecaţi în Italia. Astfel B.L. duce lipsă de

cineva care să o îngrijească.

3. Analizare

Actele medicale arată grava stare de sănătate în care B.L. se află.

Duce lipsă de o persoană din mediul familial, dar şi comunitar, care să o supravegheze

permanent.

B.L. este dependentă de îngrijire socio-medicală şi monitorizare permanentă a stării şi

evoluţiei bolilor de care suferă.


4. Resurse existente şi posibile

1. Locuinţa proprietate personală, utilată pentru un trai decent;

2. Beneficiază de pensie CAP

3. Beneficiază de servicii de hrană şi îngrijire permanentă din partea surorilor;

4. Beneficiază de vizite ale vecinilor, ale fiului din localitate şi ale celor 2 strănepoţi;

5. Nivel ridicat de credinţă;

6. Deschidere pentru dialog.


Se urmăreşte eficientizarea serviciilor medico-sociale în vederea obţinerii unei

îmbunătăţiri, cât de mici, la nivelul stării de sănătate.

Se acordă atenţie sporită evoluţiei bolilor doamnei B.L. Pentru aceasta se acordă

examen de specialitate şi internare pentru analize, odată la 2 luni.

Se urmăreşte îndeaproape evoluţia bolii Parkinson, deoarece, împreună cu paralizia,

face ca B.L. să se lovească involuntar, la nivelul feţei şi a membrelor.

Se urmăreşte starea psihică a pensionarei B.L. pentru a se evita autoizolarea.

6. Evaluare finală

După instituţionalizare se constată o stabilitate afectivă a pensionarei B.L. De

asemenea se observă schimbări şi în starea generală a sănătăţii.

Forma de dependenţă fiind destul de ridicată, B.L. va necesita îngrijire permanentă pe

perioadă nelimitată.

7. Concluzie

În timp, cu ajutorul surorilor, B.L. s-a acomodat mai mult cu programul din casa de

bătrâni. În general este de acord cu instituţionalizarea, însă nu pentru ea, nu s-ar fi gândit că

va ajunge într-o astfel de situaţie. Acest lucru o duce să aibă sentimente de neacceptare, însă

din cauza bolilor şi dependenţelor sale nu are altă soluţie, cel puţin pentru moment.


8. Harta Eco

Legendă:




- relaţie foarte puternică




8. Analiză

B.L.

72 ani

Copii

Vecinii/ comunitat

e

Familia lărgită

Surorile

Colega de

cameră

Grupul de

bătrâni


Medicul


Planul de acţiune


- fiziologice Asigurarea hranei de către

surori

Luarea celor trei mese. Bucătăreasa Se observă că B.L.

nu pre are poftă de

mâncare

- de securitate Instituţionalizarea

Serviciile medicale

Respectarea tratamentului

recomandat de medic

Surorile, asistente

medicale

Se recomandă

îmbunătăţirea

meniului cu

alimentele preferate

de B.L.

- sociale Disponibilitate de comunicare Vizite din partea vecinilor Vecini

Grupul de bătrâni

Comunicarea îi oferă

împlinire.

- de apreciere Copii Vizite

Telefonare

Copii

Surorile

Personalul

Se observă lipsa

aprecierilor de care

nu a avut parte toată

viaţa.

- transcendent Credinţă sporită Recitarea Sf. Rozariu

Ţinerea postului de vineri

B.L.

surorile

Această dimensiune

o ajută să se

regăsească.

3. Management de caz nr. 3 - Persoana vârstnică E.M., 81 ani

1. Preluare caz

Bătrâna E.M. a fost instituţionalizată în urma unei anchete sociale la domiciliu

realizată de surori.

Hotărârea instituţionalizării a fost luată de E.M. la sfatul surorilor, având în vedere

lipsa unui domiciliu proprietate personală.

2. Istoric social

E.M. este pensionară CAP în vârstă de 81 de ani şi este suferindă de reumatism, care

nu-i dă posibilitatea de a sta în picioare mai mult de câteva minute.


A rămas văduvă de la vârsta de 30 de ani şi nu s-a recăsătorit. Are 5 copii din timpul

căsătoriei care sunt răspândiţi în toată ţara şi cu care nu menţine o legătură prea strânsă.

A locuit singură în majoritatea timpului, iar locuinţa i-a ars de două ori. Prima dată şi-

a reconstruit doar o singură cameră, cu ajutor financiar din partea primăriei, iar a doua oară,

vârsta nu i-a mai permis acest lucru, întâmplându-se acum 3 ani. Înainte să fie

instituţionalizată locuia într-o anexă a unui vecin.

E.M. are dese căderi de memorie, ceea ce o face să fie incoerentă în vorbire. Îşi

petrece timpul rugându-se, pentru că altceva nu reuşeşte să ducă la bun sfârşit. Venitul scăzut,

sub100 RON, a determinat-o să ducă o viaţă de sărăcie.

Deşi şi-a sprijinit copiii, aceştia au abandonat-o în grija vecinilor. Iniţial au luat-o cu

ei la oraş, însă E.M. se plângea tot timpul că doreşte să moară la ea acasă.

3. Analizare

Agravarea bolii face ca nevoia de îngrijire a pensionarei E.M. să fie tot mai mare.

Lipsa unui acoperiş deasupra capului o face să fie independentă de instituţionalizare.

Venitul lunar este insuficient pentru acoperirea unui trai decent, chiar şi în grija

vecinilor.


1. Mica pensie de CAP

2. Servicii de hrană şi îngrijire medico-socială asigurate de casa de bătrâni.

3. Îşi asigură singură îngrijirea igienei personale, în ciuda faptului că nu poate sta în

picioare prea mult.

4. Manifestă deschidere faţă de persoanele ce o abordează, în ciuda faptului că nu

aude prea bine.

5. Sentimentul utilităţii prin rugăciune.


Se urmăreşte eficientizarea serviciului de fizioterapie în vederea stabilizării bolii

reumatice.

Se urmăreşte evitarea izolării sociale de către grup, ca urmare a auzului scăzut al

pensionare E.M.

6. Evaluare finală


După preluarea cazului şi implementarea planului de intervenţie se constată

imperioasa nevoie a pensionarei E.M. faţă de acesta.

Serviciile medico-sociale trebuie continuate deoarece starea generală evoluează în

bine.

Fiind fără locuinţă, E.M. necesită instituţionalizare pe perioadă nedeterminată.

7. Concluzie

Din atitudinea generală faţă de instituţionalizare reiese că E.M. a dorit s ajungă în casa

de bătrâni, deşi a fost forţată de împrejurări, dat fiind faptul că nu are unde să locuiască.

Este mulţumită de serviciile oferite de casa de bătrâni şi s-a acomodat cu programul

instituţiei.


8. Harta Eco

Legendă:







Planul de acţiune


- fiziologice Pensia de CAP dar şi serviciile

de hrană asigurate de Casa de

bătrâni.

Hrana asigurată de Casa de

bătrâni sub forma a trei

mese şi două gustări pe zi.

Personalul din Casa de

bătrâni

Se constată că E.M,

nu are probleme de a

se alimenta singură.

- de securitate pe termen Serviciile socio-medicale

asigurate de personalul Casei

de bătrâni.

Acordarea şedinţelor de

fizioterapie

fizioterapeutul Se constată

îmbunătăţirea stării

de sănătate

- sociale şi afiliere Vizite primite de la diferite Diferite discuţii la nivelul Comunitatea, vecinii Se observă linişte şi

E.M.

81 ani

Vecinii

Familia lărgită

Surorile

Colega de

cameră

Copii


Medicul

Biserică


persoane din comunitate

Deschidere spre comunicare cu

grupul de bătrâni

întregului grup de bătrâni

Recitarea Sf. Rozariu zilnic

împreună cu surorile în

capela Casei de bătrâni.

Surorile şi întregul

grup de bătrâni

calmul de care E.M.

dă dovadă in

dialogurile pe care le

poartă.

- de apreciere Vecinii

Surorile şi preotul

Personalul angajat al Casei de

bătrâni

Şedinţe de direcţiune

spirituală oferite de

părintele.

Implicarea în activităţi

uşoare de îngrijire.

Personalul angajat

Preotul

Surorile

Se observă o stare de

bine în atitudinea

pensionarei E.M.

- transcendenţă Credinţa Recitarea rugăciunilor

zilnice singură sau

împreună cu surorile.

Surorile Se evidenţiază

sentimentul de

încredere în sine şi

în ceilalţi, precum şi

satisfacţia împlinirii

nevoii de

transcendent.


4. Management de caz nr. 4 - Persoana vârstnică D.T., 63 ani

1. Preluare caz

Cazul a fost luat în vedere de surori datorită cererii soţului doamnei D.T.

În urma unei analize asupra situaţiei şi a evaluării resurselor s-a hotărât

instituţionalizare pe perioadă determinată.

2. Istoric social

D.T. este o pensionară de CAP în vârstă de 63 de ani. Este căsătorită şi are doi băieţi

gemeni plecaţi din ţară, unul în Italia, iar celălalt în Cipru.

Deşi resursele materiale şi financiare există, D.T. nu poate fi îngrijită la domiciliu de

către soţ, acesta având mari probleme cu dependenţa de alcool.

Relaţiile cu membrii familiei lărgite nu sunt tocmai bune din cauza deselor scandaluri

pe care soţul le provoacă sub influenţa băuturilor alcoolice.

Venitul lunar din pensie este de 120 RON. Ceea ce face ca ei să ducă un trai decent

sunt banii pe care îi trimit cei doi copii.

Atunci când era încă în putere, îşi lucra pământul şi astfel îşi câştiga existenţa întreaga

familie. D.T. suferă de tensiune arterială şi paralizie la ambele picioare, boli care au făcut-o

cu totul dependentă.

Soţul s-a hotărât să solicite instituţionalizarea când, într-o seara, a venit acasă şi şi-a

găsit soţia căzută pe podea.

D.T. îşi petrece două săptămâni în spital pentru analize şi monitorizare.

D.T. obişnuieşte să îşi petreacă timpul ascultând muzică populară sau rugându-se.

Înainte să paralizeze participa zilnic la slujbele religioase, iar acum participă doar când au

timp surorile să o ajute cu deplasarea.

D.T. se autocaracterizează ca fiind o persoană singură şi dependentă de alţii.

3. Analizare

Forma de dependenţă atestă instituţionalizarea, dat fiind faptul că acasă nu era

îngrijită de nimeni.

Venitul lunar se află la limita cheltuielilor, medicamentele fiind necompensate.

D.T. este dependentă de instituţionalizare având în vedere dependenţa soţului de

alcool şi lipsa lui de susţinere şi îngrijire.



1. Locuinţa proprietate personală.

2. Venitul este alcătuit din pensia de CAP şi ajutorul acordat de cei doi copii.

3. Serviciile oferite gratuit de casa de bătrâni.

4. Nivelul ridicat al credinţei.

5. Starea generală de bine, sociabilă, evită marginalizarea.


Se are în vedere analizarea serviciilor acordate şi nivelul de folosinţă al acestora

vizavi de necesităţile doamnei D.T.

Se urmăreşte păstrarea atitudinii optimiste în scopul recuperării şi reîntoarcerii la

domiciliu.

6. Evaluare finală

Starea psio-afectivă a D.T. s-a stabilizat, de asemenea sunt semne şi al starea generală

de sănătate în urma tratamentelor şi serviciilor medico-sociale acordate în casa de bătrâni.

Dependenţa sa necesită monitorizare socio-medicală pe perioada instituţionalizării.

7. Concluzie

Din atitudinea optimistă a doamnei D.T. reiese că s-a acomodat programului

instituţiei şi că este mai bine ca acasă unde era mereu gălăgie din cauza scandalurilor

provocate de soţ.

Singura nemulţumire a doamnei D.T. este că trebuie să stea în loc, şi-ar fi dorit să se

mişte, să ajute surorile la îngrijirea celorlalţi bătrâni.

Singurul lucru pe care l-ar schimba în viaţă ar fi să danseze mai mult.

Nu doreşte ajutor din partea copiilor pentru că e suficient cât primeşte de la surori.

Faţă de soţ simte un dispreţ total, deoarece nu i-a acordat atenţie când avea mai mare

nevoie.


8. Harta Eco

Legendă:


- relaţie stresantă






Planul de acţiune


- fiziologice Hrana asigurată de Casa de

bătrâni

Asigurarea celor trei mese

pe zi sub forma unui regim

alimentar

Bucătăreasa şi surorile

care o însoţesc în

timpul mesei

Se observă că

regimul stabilit de

medic îi prieşte

pensionarei D.T.


asigurate de personalul Casei

de bătrâni.

Acordarea şedinţelor de

fizioterapie

fizioterapeutul se observă cu greu

îmbunătăţiri ale

stării generale de

D.T.

63 ani

Vecinii

Familia lărgită

Surorile

Soţ

Copii


Medicul

Biserică


sănătate,

- sociale sau de afiliere Vizitele soţului

Telefoanele copiilor

Prezenţa colegii de cameră

Comunicare şi interacţiune Soţul şi copii Doamna D.T. are

nevoie de mai multe

activităţi de

destindere.

- de apreciere Copii şi soţul Vizite şi însoţirea la

slujbele religioase

Soţul

Surorile

Personalul angajat

Se observă lipsa unei

sănătăţi mai bune

fără de care D.T. nu-

şi poate satisface

majoritate

dorinţelor.

- de transcendent Credinţa vie în puterea

miraculoasă a lui Dumnezeu.

Participare la slujbele

religioase

Recitarea Sf. Rozariu

zilnică

Preotul

surorile

Se observă starea de

linişte pe care aceste

activităţi i le oferă

doamnei D.T.


5. Management de caz nr. 5 - Persoana vârstnică C.I., 74 ani

1. Preluare caz

Cazul a fost semnalat de fiica pensionarei C.I., care a prezentat surorilor situaţia în

care mama sa este nevoită să trăiască de câţiva ani.

În urma unei anchete sociale efectuate la domiciliul pensionarei C.I., surorile au fost

de acord că situaţia necesită instituţionalizare.

2. Istoric social

C.I. este o pensionară de 74 de ani. Este văduvă de 12 ani, soţul murind de cancer.

Are 3 copii care nu locuiesc cu ea în localitate. Cea mai aproape fiind fiica sa din Roman, cea

care a semnalat cazul.

De câţiva ani fiica face naveta pentru a-şi îngriji mama care locuieşte singură. Acum

sănătatea nu-i mai permite, suferind şi ea de cancer.

Starea de sănătate a pensionarei C.I. este una precară, suferind de inimă. Boala a făcut

ca pensionara să nu mai poată munci încă de acum 9 ani în urmă.

Venitul său este redus, constând în pensia de CAP, 120 RON.

Singurele persoane cu care socializa erau cele două vecine ale sale.

3. Analizare

Starea de sănătate, imposibilitatea de a munci pentru a se întreţine, face ca pensionara

să fie dependentă de instituţionalizare.

Deşi copiii sunt în ţară, C.I. nu beneficiază de ajutorul lor direct sau indirect.

Venitul lunar, insuficient pentru acoperirea cheltuielilor necesare întreţinerii, nu ajung

şi pentru medicamente.


1. Locuinţa proprietate personală.

2. Pensia de CAP

3. Serviciile oferite de casa de bătrâni

4. Îşi asigură singură igiena personală.

5. Reprezintă ajutor pentru surori în îngrijiri simple ale altor vârstnici.

6. Credinţa sporită.

Pagina 81 din 87



Se urmăreşte echilibrarea stării psiho afective. Se verifică serviciile medicale oferite şi

eficientizarea lor în starea generală a sănătăţii. Se are în vedere evitarea marginalizării şi a

sentimentului de inutilitate.

6. Evaluare finală

La începutul instituţionalizării, starea psiho afectivă era agravată. Acomodarea la

programul instituţiei a făcut ca această stare să se îmbunătăţească.

Fiind parţial dependentă, beneficiara are nevoie de implicare în activităţi simple ale

instituţiei.

7. Concluzie

Din dialogul purtat cu C.I. reiese că atunci când a plecat de acasă nu a ştiut că

urmează să se instituţionalizeze. Fiica sa i-a spus că o va duce să se interneze într-un spital

pentru analize medicale. Cu toate acestea C.I. este mulţumită de tratamentele şi serviciile

primite în casa de bătrâni. Desigur că nu prea îi convine programul de masă la oră fixă şi de

igienă personală zilnică.

Îşi doreşte să se vindece şi să se întoarcă acasă deoarece nu vrea să moară printre

străini.

Pagina 82 din 87


8. Harta Eco

Legendă:







Planul de acţiune


- fiziologice Alimentele asigurate de Casa

de bătrâni.

Luare celor trei mese. Bucătăreasa

C.I.

Se observă

responsabilizarea

pensionarei C.I. de a

se hrăni singură.


Instituţionalizarea pe perioadă

nedeterminată

Asigurarea tratamentului

după programul stabilit de

medic

Surorile, asistente

medicale

Se constată o relaţie

de colaborare şi

supunere în luarea

tratamentului.

- sociale sau de afiliere copii Vizite lunare ale fiicei

Telefonarea copiilor

copii Se observă absenţa

unor persoane dragi

Pagina 83 din 87

C.I.

74 ani Vecinele

Familia lărgită

Surorile

Copii


Biserică


în viaţa doamnei C.I.

- de transcendent Credinţa şi speranţa Recitarea Sf. Rozariu C.I.

Surorile

Se urmăreşte

amplificarea acestei

dimensiuni.

6. Concluzii ale analizelor de caz

Starea de sănătate a vârstnicilor instituţionalizaţi este stabilă după intrarea lor în

instituţie. Deşi nu toţi şi-au dorit să se instituţionalizeze adaptarea la programul din casa sa

făcut cu bine la nivelul fiecărui vârstnic. Au reuşit să realizeze relaţii de colegialitate cu

grupul de bătrâni din casă, ceea ce este un semn bun pentru o se crea o atmosferă de familie,

care multora le lipsea la domiciliu. Vârstnicii sunt de părere că nevoile lor din casa de bătrâni

sunt cele menţionate în tabelul 6.

Figura 6. Răspunsul vârstnicilor instituţionalizaţi referitor la nevoile lor din instituţie.

Vârstnicii simt lipsa familiei şi a copiilor lor, de aceea comunitatea trebuie mobilizată

astfel încât aceştia să nu mai trăiască sentimente de inutilitate şi incomodare pentru familia

sa. Această mobilizare a comunităţii s-ar putea realiza printr-o campanie de informare -

educare – comunicare la nivel local. Prin aceasta se pot aduce în vedere necesitatea

vârstnicului de a-şi petrece ultimii ani din viaţă în sânul familiei, dar şi ce bogăţie reprezintă

Pagina 84 din 87


un vârstnic pentru familia sa. Astfel vor înţelege pe deplin de ce proverbul spune: „cine nu

are un bătrân, să-şi cumpere”.

Pagina 85 din 87


CONCLUZII

Problemele ce le implică îmbătrânirea, la nivelul persoanei umane, sunt greu de

depăşit. Însă viaţa „nu poate fi înţeleasă decât privind în urmă, dar trebuie trăită privind

înainte” (Lansky, B., 2004, p. 38). Sigur că percepţia asupra procesului de îmbătrânire diferă

de la o persoană la alta, totuşi, privită cu optimism, poate deveni etapa cea mai frumoasă din

viaţă. Acest lucru se întâmplă datorită nivelului ridicat de experienţă şi înţelepciune

dobândită în timpul vieţii. Pentru a putea transforma bătrâneţea în cea mai frumoasă etapă

avem însă nevoie de un echilibru pe parcursul celorlalte etape de viaţă. Acest echilibru

trebuie să cuprindă toate dimensiunile, de la cea medicală până la cea relaţională, care poate

influenţa toate activităţile de zi cu zi. Relaţionarea poate da naştere unei subculturi de

persoane de vârsta a treia, care presupune anumite consecinţe (Gîrleanu-Şoitu, Daniela, 2004

p.182). Însă, cu toate riscurile, bătrânul are nevoie de relaţionare cu cei de vârsta sa.

Prin lucrarea de faţă am realizat culegerea unor date cu privire la vârstnicul din

mediul rural, statutul său în familie şi comunitate, dar şi părerea sa despre instituţionalizare.

Am constatat transformarea mediului rural, datorită fenomenului de migraţie, în ceva

ce unii numesc „modernizare a ţărănimii”. Încercând să iau tot ce se putea mai bun de la

această expresie, nu am reuşit să fiu de acord cu ea. Singurul beneficiu adus de cei plecaţi

constă în împărţirea sătenilor în două categorii sociale. Unii au un trai de viaţă foarte bun,

conform standardelor aduse din Italia, Spania, etc. Însă există şi cealaltă categorie, persoanele

vârstnice, în mare parte „abandonate temporar” de copiii plecaţi.

Greşeala tuturor celor care au venit cu mentalităţi schimbate, a fost că au distrus

relaţionarea comunitară, transformând-o în interese, egoism şi indiferenţă faţă de aproapele.

Tot prin această lucrare am constatat că Biserica şi congregaţiile de persoane

consacrate şi-au găsit un nou domeniu în care au mult de muncă până vor ajunge la un

echilibru. Vârstnicul şi problemele sale primează între necesităţile mediului rural, dat fiind

faptul, nivelul general de îmbătrânire a populaţiei.

Consider că lucrarea şi-a atins obiectivele urmând paşii propuşi înainte şi în timpul

micro cercetării.

Pagina 86 din 87


Pagina 87 din 87

http://www.tocilar.ro/

Diploma - Www.tocilar.ro

Documents

Transcript of Diploma - Www.tocilar.ro