Aspecte generale privind expertiza armelor de foc

CAPITOLUL I.

Unele aspecte privind probaţiunea judiciară în dreptul procesual penal român.

1.1. Noţiuni introductive despre probele şi mijloacele de probă utilizate în dreptul

procesual român.

Pentru soluţionarea oricărei cauze penale, organele judiciare trebuie să stabilească

realitatea situaţiei de fapt, precum şi toate circumstanţele referitoare la fapta săvârşită şi la

făptuitor.

În cadrul procesului penal, organele judiciare au nevoie de fapte şi dovezi pentru a

stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru aceasta,

legiuitorul român a prevăzut în art.62 C.p.p. că organele de urmărire penală şi instanţa de

judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.

Din punct de vedere legal, prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la

constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a

săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

In lucrările de specialitate probele au fost definite ca fiind elemente de fapt cu

relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale. Acestea sunt împrejurări de fapt,

aflate în afara procesului penal, dar, prin administrarea lor în cadrul acestuia ele dobândesc

caracter procesual.

Proba, sub aspect funcţional, are un dublu caracter:

sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoaştere prin intermediul

căruia organul judiciar află adevărul;

sub aspectul conţinutului său etimologic, proba este un instrument de dovedire.

In doctrină, probele au fost calificate după mai multe criterii, în general probele

putând fi:

în acuzare sau în apărare;

principale, secundare sau incidentale;

1

preexistente sau survenite;

imediate sau mediate;

directe sau indirecte.

Desfăşurarea procesului penal impune invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi

administrarea acestora constituind un fascicol de acte procesuale ce poartă denumirea de

probatoriu. Acest element duce la aflarea adevărului şi soluţionarea procesului, trebuind să

răspundă la următoarele întrebări:

ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;

cine trebuie să aducă aceste dovezi;

cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă

efectele juridice corespunzătoare, în urma reţinerii lor ca adevărate de către organele

judiciare.

Răspunzând la prima întrebare, nu facem altceva decât să stabilim obiectul

probaţiunii (thema probandum) ce este alcătuit din totalitatea faptelor şi împrejurărilor de

fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării unei cauze penale. Referitor la obiectul

probaţiunii, doctrina ne arată că există un obiect generic (abstract) şi unul specific (concret);

primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice moment, iar al doilea reprezintă

obiectul probaţiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probaţiunii fac parte, de regulă, următoarele împrejurări:

cele care confirmă sau infirmă învinuirea, dacă există sau nu cauze ce înlătură

caracterul penal al faptei;

circumstanţele atenuante sau agravante;

mobilul infracţiunii;

anumite date cu privire la părţile din proces;

urmările infracţiunii;

faptele sau împrejurările care sau determinat sau favorizat comiterea infracţiunii.

Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii se împart în fapte şi

împrejurări care se referă la fondul cauzei şi fapte şi împrejurări care se referă la normala

desfăşurare a procesului penal. În rândul faptelor şi împrejurărilor cu ajutorul cărora se

rezolvă fondul cauzei deosebim:

fapte principale prin intermediul cărora se poate dovedi existenţa sau inexistenţa

infracţiunii, care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului;

2

fapte probatorii ce furnizează informaţii ce conduc la stabilirea pe cale indirectă a

faptului principal.

Pe lângă faptele şi împrejurările ce formează obiectul probaţiunii, mai există anumite

categorii de fapte care, deşi nu au legătură cu faptul principal, ajută la soluţionarea unei

cauze penale prin datele ce le pun în evidenţă. Aceste categorii de fapte sunt:

Fapte auxiliare - nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, dar ajută la

aprecierea unor probe administrate;

Fapte similare - se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probaţiunii, dar nu se

află în raport de cauzalitate cu acestea;

Fapte negative - împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt

inexistente, nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte

pozitive (alibi).

Stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce fac obiectul probaţiunii, precum şi a celor ce

ajută la soluţionarea cauzei, este deosebit de importantă deoarece sunt anumite cazuri în care

legea interzice expres administrarea de probe sau a faptelor şi împrejurărilor care vin în

contradicţie cu cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale.

După cum am arătat mai sus, nu toate probele sunt necesare într-un proces penal, ci

doar cele care îndeplinesc condiţiile de admisibilitate, pertinenţă, concludenţă şi utilitate.

Toate aceste noţiuni sunt foarte importante pentru organele de urmărire penală şi

organele judiciare deoarece legislaţia procesual-penală română instituie rolul cativ al acestor

organe (art.65 C.p.p.) revenindu-le obligaţia de a dovedi împrejurările ce formează obiectul

probaţiunii, adică sarcina probaţiunii. Deci rolul organelor de urmărire penală şi al celor

judiciare este acela de a stabili vinovăţia învinuitului sau inculpatului care, până în momentul

dovedirii vinovăţiei, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Această activitate a organelor judiciare, desfăşurată în colaborare cu părţile, constând

în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea,

verificarea şi prelucrarea, ca şi piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora

urmează să fie elucidate faptele şi soluţionată cauza, se numeşte administrarea probelor.

Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organelor judiciare să

se realizeze numai pe baza surselor admise de lege şi numai în formele prescrise în normele

juridice.

In cazul organelor de urmărire penală, administrarea probelor presupune în primul

rând strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate

3

aspectele. Pentru aceasta trebuie ca probele să fie în primul rând descoperite, identificate şi

adunate. Organul de urmărire penală este obligat să aibă în vedere probele atât în favoarea

învinuitului sau inculpatului, cât şi în defavoarea acestuia.

Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul

de probă.

Analizâd dispoziţiile art.64 C.p.p. desprindem că mijloacele de probă sunt acele

mijloace legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. Deci, după cum

se poate observa, există o legătură foarte strânsă între probe şi mijloacele de probă, primele

putând fi obţinute doar prin intermediul celor din urmă. Totuşi, aceste noţiuni nu trebuie

confundate. Imprejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu

trebuie confundată cu mijlocul prin care această împuternicire este cunoscută sau

demonstrată.

Actuala reglementare procesual penală enumeră limitativ mijloacele de probă (art.64

C.p.p.):

declaraţiile învinuitului sau inculpatului;

declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

declaraţiile martorilor;

înscrisurile;

înregistrările audio-video;

fotografiile;

mijloacele materiale de probă;

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;

expertizele.

Dintre toate aceste mijloace de probă, cele mai importante pentru lucrarea de faţă

consider că sunt mijloacele materiale de probă şi expertizele.

In conformitate cu art.94 şi 95 C.p.p. orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului

şi rezolvarea cauzei penale sunt demunite mijloace materiale de probă. Importanţa acestora

constă în faptul că dau indicaţii exacte şi complete, în măsura în care nu au fost alterate sau

contrafăcute, în scopul inducerii în eroare a organului judiciar.

Făcând o analiză a dispoziţiilor legale cu privire la mijloacele materiale de probă,

putem face o clasificare a acestora pe grupe de obiecte:

obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii

(de exemplu - arma de foc cu care s-a comis un omor);

4

obiecte care reprezintă produsul infracţiunii (arma de foc sau muniţia confecţionată

artizanal);

obiecte care conţin sau poartă o urmă a fapte săvârşite (gloanţe, tuburi trase, etc.);

orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei.

Mijloacele materiale de probă necesită şi păstrarea foarte atentă pe întreaga durată a

procesului. Ele se găsesc de regulă la organul care desfăşoară activitatea procesuală şi

urmează în principal calea dosarului.

1.2. Expertiza ca mijloc de probă.

a) Expertiza judiciară. Importanţă şi clasificare.

În procesul penal, cât şi în cel civil prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul

judiciar este aceea de a stabili exact situaţia de fapt supusă judecăţii. Astfel în procesul penal

trebuie să se stabilească dacă făptuitorul este cel învinuit şi infracţiunea a fost săvârşită în

mod real, precum şi împrejurările în care a fost comisă infracţiunea.

Organul judiciar poate să soluţioneze cauza respectivă numai pe baza satbilirii exacte

a împrejurărilor de fapt ale cauzei, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept

corespunzătoare acestei situaţii. De aici rezultă că probaţiunea este faza cea mai însemnată

din activitatea organelor judiciare, prin aceasta stabilindu-se realitatea faptelor deduse spre

soluţionare.

Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită în cazurile în care pentru precizarea unor

fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele, sunt necesare anumite cunoştinţe speciale

din domeniul ştiinţei, tehnicii sau artei. Nu putem avea pretenţia ca organul judiciar să fie

specialist în toate domeniile, mai ales în stadiul actualei dezvoltări a ştiinţei şi tehnicii. De

aceea, toate aceste probleme ce necesită cunoştinţe specializate vor fi rezolvate şi explicate

de persoane de specialitate, denumite experţi.

Prin urmare expertiza constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activităţi

de cercetare ce foloseşte date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului

judiciar concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare

cunoştinţe specializate.

Necesitatea folosirii expertizelor şi importanţa lor rezidă din chiar faptul că

legiuitorul a prevăzut obligativitatea expertizei în anumite cazuri. În acelaşi timp, înfiinţarea

5

unor instituţii destinate acestui scop, alegerea experţilor dintre specialiştii cu cea mai înaltă

calificare, demonstrează evident importanţa expertizei.

In literatura juridică expertiza a fost definită diferit, juriştii români considerând-o ca

fiind o cercetare “care constă în diferite operaţiuni specifice fiecărei specialităţi”, “o

operaţiune încredinţată unor anumite persoane, pe baza cunoştinţelor lor speciale, asupra

unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal “sau ca” operaţiunea procesuală

efectuată de o persoană cu o competenţă specială, tehnică sau ştiinţifică, şi concluzia ei

(declaraţia, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente, interesând

obiectul procesului sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe”.

Expertiza reflectă o anumită teză ştiinţifică, confirmată de practică, neaducând

organului judiciar o părere interceptată pe cale simţurilor, ci un raţionament ipotetic general;

expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de ştiinţă la

un anumit caz particular.

Deci expertiza îndeplineşte o funcţie dublă:

descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice interesante

pentru obiectul procesului;

expunerea unor concluzii ştiinţific argumentate asupra unor lucrări, evenimente sau

persoane.

Valoarea probantă a expertizei este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Opinia

expertului nu are forţa probantă absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului

judiciar, potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu poate fi hotărâtoare în dezlegarea unei

cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluţie, ci îi oferă acestuia posibilitatea de

a-şi forma o opinie proprie. În cazul în care instanţa înlătură concluziile (argumentate

ştiinţific) unei expertize, este obligată să motiveze acest lucru cu deosebită grije.

Trebuie subliniat faptul că expertul nu-şi poate asuma atribuţii de organ judiciar.

Organul de urmărire fixează obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul

trebuie să îndeplinească sarcina primită şi să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe informaţii şi

declaraţii ale unor persoane pe care a găsit el de cuvinţă să le interogheze.

Domeniile în care se recurge la sprijinul experţilor sunt foarte variate, îmbrăcând

aproape toate laturile cunoaşterii omeneşti. Din această cauză au fost diferenţiate mai multe

categorii de expertize judiciare, fiind atât de numeroase ca şi ramurile speciale ale ştiinţei,

tehnicii şi artei.

Potrivit unei opinii se pot stabilii două categorii de expertize:

6

expertize ce au la bază constatări materiale şi diferite date de specialitate, fără a se

avea în vedere şi elemente juridice (experţii fac constatări pur tehnice şi răspund la întrebări);

expertize ce trebuie să aibă la bază şi elemente juridice.

O altă clasificare împarte expertizele astfel:

expertize pentru adunarea şi evaluarea probelor;

expertize care au ca obiect stabilirea stării infractorilor şi identificarea lor.

Există o multitudine de astfel de clasificări, printre acestea şi aceea care foloseşte

drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Din acest punct de

vedere expertizele pot fi: tehnice, medicale, contabile, criminalistice, agricole, comerciale,

artistice, etc.

După o opinie mai recentă, expertizele sunt clasificate astfel:

expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit numai de organul judiciar,

expertiza făcându-se numai sub controlul organului;

expertiza contradictorie, când experţii sunt aleşi şi numiţi, unii de organul judiciar,

alţii de părţi;

expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist având atribuţii de

observator şi control în favoarea părţii, aşa numitul consilier tehnic.

b) Genurile expertizei criminalistice.

Expertiza criminalistică este un gen de expertiză folosit cu precădere în materie

penală şi care are drept conţinut caracteristic cercetarea ştiinţifică a materialelor judiciare, în

scopul identificării persoanelor, obiectelor, subsatnţelor pentru determinarea anumitor

însuşiri ale acestora sau a unor schimbări intervenite în conţinutul şi structura lor, pentru

stabilirea mecanismului acestor schimbări.

In literatura de specialitate au fost stabilite situaţiile concrete în care este necesară

folosirea expertizei criminalistice, fapt ce determină şi precizarea scopurilor acesteia.

Referitor la expertiza criminalistică, privită ca mijloc de probă autonom, au fost

formulate o serie de opinii ce contestă autonomia acesteia motivând prin aceea că expertiza

criminalistică se efectuează de către specialişti din diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii.

Aceste opinii au fost combătute de unii autori, argumentând că metodele şi

descoperirile diferitelor ramuri ale ştiinţei şi tehnicii sunt folosite în criminalistică, deşi nu

aparţin acesteia, dar într-un mod cu totul specific criminalisticii.

7

O altă problemă ce s-a pus în literatura juridică a fost aceea a expertizei mixte sau,

cum a fost definită mai recent, expertiza complexă. Aceste gen de expertiză întruneşte mai

multe tipuri de expertiză (criminalistică, medico-legală, tehnică, etc.) necesitând conlucrarea

unor specialişti din respectivele domenii, ce se concretizează în efectuarea (în fapt) unei

singure expertize.

Făcând o referire la infracţiunile comise cu arme de foc, practica a pus în evidenţă

următoarele două tipuri de expertiză complexă:

expertiza complexă criminalistică şi medico-legală, care se dispune, de exemplu, în

cazul omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc. In cadrul acesteia, experţii (criminalist

şi medico-legal) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interceptarea urmelor

descoperite pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire

la mecanismul de creare a lor, instrumentul creator, concordanţa dintre urmele existente, etc.;

expertiza complexă tehnică şi criminalistică, ce are o arie de aplicabilitate mai largă,

ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor, muniţiilor şi

materialelor explozive, experţii criminalişti şi experţii armurieri fiind chemaţi să contribuie la

lămurirea unor aspecte privind natura, starea tehnică, modul de construcţie şi funcţionare a

corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru examinare.

Revenind la expertiza criminalistică simplă, aceasta este alcătuită (se clasifică) din

mai multe genuri, în funcţie de ramurile criminalisticii, astfel:

expertiza dactiloscopică;

expertiza traseologică;

expertiza grafică;

expertiza tehnică a actelor;

expertiza fotografică-judiciară;

expertiza biocrimialistică;

expertiza fizico-chimică;

expertiza balistică;

expertiza fonobalistică s.a.

Nu doresc să dezvolt aceste categorii de expertize, rezumându-mă doar la expertiza

balistică şi tangenţial, la cea fonobalistică.

CAPITOLUL II

8

Consideraţii generale privind armele de foc şi muniţiile.

2.1. Regimul armelor de foc şi al muniţiilor în România.

Reglementările legale cu privire la regimul armelor şi muniţiilor prezintă o deosebită

importanţă şi din punct de vedere al criminalisticii deoarece, prin dispoziţiile referitoare la

faptele care constituie infracţiuni şi la atribuţiile unor organe ale autorităţii de stat, ajută la

identificarea şi tragerea la răspundere a infractorilor care au folosit arme de foc.

Principala reglementare în acest domeniu este legea nr. 17/12.04.1996 cu privire la

regimul armelor de foc şi al muniţiilor, lege care a abrogat reglementările anterioare:

Decretul nr. 367/1971 cu privire la regimul armelor de foc şi al munitiilor;

H.C.M. nr. 1396/1971 privind unele măsuri în legătură cu regimul armelor şi al

muniţiilor şi pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la acest regim;

Decretul nr. 299/1979 privind paza armată a pepenierelor-piscicole din Delta Dunării.

Importanţa acestei reglementări pentru criminalistică rezidă din aceea că stabileşte

reguli stricte referitoare la deţinerea, portul, folosirea armelor de foc şi muniţiilor, precum şi

la producerea, exportul, importul şi comercializarea acestora împuternicind în acelaşi timp

anumite organe ale autorităţii de stat pentru exercitarea controlului asupra acestor activităţi.

În acest sens trebuie subliniat rolul deosebit de important al organelor competente ale

Ministerului de Interne, care autorizează persoanele fizice şi juridice pentru deţinerea, portul

şi folosirea armelor de foc şi muniţiilor, stabilind şi numărul de arme ce pot fi deţinute,

ţinând totodată o evidenţă strictă a acestora.

Legea 17/1996 aduce unele modificări şi la uzul de armă în vigoare la momentul

respectiv, aceste dispoziţii prezentând un rol deosebit de important pentru stabilirea

vinovăţiei autorilor unor infracţiuni comise cu arme de foc.

Dispoziţiile legii prezintă interes şi pentru că deifnesc noţiunile de armă de foc şi

muniţie. Astfel, în baza art.3, prin arme de foc se înţelege acele arme a căror funcţionare

determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase ori

împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, având ca principiu de funcţionare

forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori explozia unei

încărcături. Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile, şi dispozitivele

care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc.

9

Muniţiile sunt definite ca fiind “cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel care

pot fi întrebuinţate la armele de foc”.

In continuare legea clasifică armele de foc astfel:

arme militare;

arme de tir;

arme de vânătoare;

arme confecţionate special pentru împrăştierea gazelor nocive, iritante sau de

neutralizare;

arme ascunse;

arme de recuzită.

După cum se poate observa această clasificare este făcută în baza unui unic criteriu,

acela al destinaţiei armelor de foc, criteriu ce se regăseşte şi în clasificările făcute de

majoritatea cercetărilor din domeniul balisticii judiciare.

Sancţiunile stabilite de Legea 17 prezintă o importanţă mai scăzută deoarece

majoritatea acestora sunt de natură contravenţională, răspunderea penală fiind stabilită de

Codul Penal, mai exact de art.279, care incriminează nerespectarea regimului armelor şi

muniţiilor.

In concluzie vreau să subliniez faptul că aceste reglementări legale trebuie să stea la

baza muncii pe care o desfăşoară organele de cercetare penală, implicit lucrătorii criminalişti

cu specialitatea balistică judiciară.

2.2. Infracţiuni care pot fi săvârşite cu ajutorul armelor de foc.

Făcând o analiză atentă a infracţiunilor ce pot fi săvârşite cu ajutorul armelor de foc,

putem constata numărul mare al acestora, precum şi rolul şi locul diferit al armei în cadrul

infracţiunilor. Din această cauză se poate observa că tratarea amănunţită a fiecărei infractiuni

în cazul în care este prezentă o armă de foc necesită un spaţiu vast, personal propunându-mi

să tratez doar locul şi rolul armei în săvârşirea anumitor infracţiuni ce prezintă mai mare

interes din punct de vedere criminalistic.

Astfel în cadrul infracţiunii arma de foc poate constitui:

obiectul material al infracţiunii;

instrumentul sau mijlocul material de săvârşire a infracţiunii;

circumstanţa agravantă;

10

cerinţa esenţială;

parte a elementului material al laturii obiective.

A. Arma de foc şi muniţia - obiect material al infracţiunii.

Este cazul infracţiunii prevăzute de art.279 C.pen. - nerespectarea regimului armelor

şi muniţiilor, în care obiectul material îl constituie armele şi muniţiile asupra cărora se

răsfrânge activitatea infracţională, cu excepţia armelor asimilate prevăzute în alin.2 art.151

C.pen. deoarece acestea nu sunt arme propriu-zise. Nu constituie obiect material al

infracţiunii nici piesele sau părţile dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de

funcţionare, precum şi muniţia ce nu poate fi folosită.

Această infracţiune este incriminată în trei variante: varianta tip, una asimilată şi alta

agravantă.

Varianta tip constă în deţinerea, portul, confecţionarea, transportul şi orice operaţii

privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau funcţionarea atelierelor de reparat arme, toate

acestea fiind făcute “fără drept” (art.279 C.pen. alin.1).

Varianta asimilată constă în nedepunerea armei sau muniţiei în termenul fixat de

legea la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea

valabilităţii permisului.

Varianta agravată presupune:

deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori arme militare,

precum şi amuniţiilor pentru astfel de arme;

deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme, cu excepţia celor

prevăzute la lit.a, precum şi armelor de panoplie ori muniţiile respective în cantităţi mari.

S-a constatat că acest gen de infracţiuni deţine ponderea cea mai mare din rândul

infracţiunilor săvârşite cu ajutorul armelor de foc. Sunt frecvente cazurile în care persoane

neautorizate au fost descoperite că deţineau sau purtau arme şi muniţii ori şi-au confecţionat

artizanal arme şi muniţii. De aici rezultă că subiect activ al infracţiunii poate fi orice

persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penală, subiect pasiv general fiind în toate

cazurile statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii.

Trebuie remarcat faptul că cerinţa esenţială pentru existenţa variantei tip şi a celei

agravate este aceea de a înfăptui acţiunile enumerate în alin.1 şi 3, art.279 C.pen. “fără

drept”. Aceste acţiuni sunt efectuate “fără drept” atunci când nu s-au respectat prevederile

Legii nr.17/1996 cu privire la regimul armelor şi al muniţiilor.

11

B. Arma de foc - instrument sau mijloc material de săvârşire al infracţiunii.

Acest rol este deţinut de arma de foc în cazul unora dintre infracţiunile:

contra statului: Atentatul care pune în pericol siguranţa statului (art.160 C.pen.);

Subminarea puterii de stat (art.162 C.pen.);

contrea persoanei: Omorul (art.174); Uciderea din culpă (art.178); Determinarea sau

înlesnirea sinuciderii (art.179)etc.

contra libertăţii persoanei: Ameninţarea (art.193)

contra proprietăţii: Tâlhăria (art.211); Pirateria (art.212);

contra păcii şi omenirii: Genocidul (art.357) s.a.

Dintre aceste infracţiuni consider că infracţiunile contra vieţii persoanei, respectiv

omorul (simplu, calificat şi deosebit de grav) interesează în principal munca criminalistului.

Acţiunea de ucidere a unei persoane stă la baza tuturor celorlalte infracţiuni contra

vieţii persoanei, acţiune prin care este definit în art.174 C.pen.- omorul.

Deoarece legiuitorul nu precizează modalitatea de înfăptuire a infracţiunii de omor,

putem concluziona că aceasta poate fi săvârşită inclusiv cu ajutorul armelor de foc,

modalitate care a luat proporţii odată cu creşterea posibilităţilor de procurare a armelor de

foc. Putem spune că arma de foc este instrumentul “preferat” pentru comiterea omorului

pentru că reprezintă mai multă siguranţă în mânuire, are precizie mai mare şi efecte mai

puternice.

Subiectul activ al omorului prin împuşcare poate fi orice persoană care se foloseşte de

o armă pentru aceasta, la unele infracţiuni existând condiţii expres prevăzute, ca de exemplu

condiţia ca autorul să fie soţ sau rudă apropiată cu persoana pe care a ucis-o (art.175 lit.c

C.pen.) sau să mai fi săvârşit un alt omor (art.176 lit.c C.pen.).

Subiectul pasiv poate fi, de asemenea orice persoană, cu condiţia să fie în viaţă în

momentul în care acţiunea de ucidere se îndreaptă asupra sa. La fel ca şi în cazul subiectului

activ, şi aici se face o calificare, subiect pasiv putând să fie o persoană aflată în

imposibilitatea de a se apăra (art.175 lit.d C.p.) sau femeie gravidă (art.176 lit.e C.p.).

Sub aspect criminalistic, în cazul omorului prin împuşcare, se pune problema

identificării armei, când aceasta nu este descoperită la faţa locului, a autorului infracţiunii şi a

modului de săvârşire a infracţiunii, precum şi stabilirea exactă a faptului dacă fapta comisă

este omor sau sinucidere.

12

C. Prezenţa armei ca circumstanţă agravantă apare în cadrul infracţiunilor:

contra libertăţii persoanei: Lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 C.p.) Violarea

de domiciliu (art.192 C.p.);

care împiedică înfăptuirea justiţiei: Evadarea (art.269 C.p.).

In aceste cazuri este suficient ca asupra autorilor infracţiunilor menţionate să se

găsească o armă, acest lucru constituind circumstanţă agravantă.

Astfel, în cazul violării la domiciliu, fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte de o

persoană înarmată. Această modalitate este posibilă numai dacă autorul poartă arma în mod

vizibil - căci numai aşa poate influenţa victima - indiferent dacă a făcut sau nu uz de armă.

Dacă persoana înarmată săvârşeşte şi acte de ameninţare sau de violenţă, va exista concurs de

infracţiuni.

Evadarea (art.169 C.p.) impune încă de la început ca subiect activ (autorul) să fie

calificat, adică să fie o persoană aflată în stare legală de reţinere sau de deţinere. Agravanta

acţionează şi în acest caz dacă autorul se foloseşte de arme pentru a evada, fapt ce măreşte

gradul de pericol social al infracţiunii cu specificaţia că armele trebuie folosite efectiv ori să

fi avut atitudinea obiectivă de a facilita evadarea.

D. Arma - cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii.

La unele infracţiuni acţiunea sau infracţiunea ce constituie elementul material al

infracţiunii, este întregită, prin prevederile normei de incriminare, cu unele condiţii denumite

în literatura juridică cerinţe esenţiale, a căror neîndeplinire face ca fapta respectivă să nu

constituie infracţiune.

Cerinţa esenţială sub forma existenţei armei de foc asupra infractorului, apare şi în

cazul furtului calificat (art.209 C.p.), cerinţă ce conferă tocmai caracterul calificat al furtului.

Săvârşirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă de foc este reţinută ca

o agravantă deoarece făptuitorul săvârşeşte fapta cu mai multă sigurannţă ştiind că are la

dispoziţie mijlocul cu care să anuleze o eventuală rezistenţă din partea victimei sau a unei

terţe persoane. Art.209 C.p. lit.b cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul

sustragerii, neavând relevanţă scopul în care el a deţinut arma.

Prin urmare, dacă înfăptuitorul nu are asupra sa o armă şi dacă nu se încadrează la

literele a, c, d, e, f, g alin.2 al art.209 C.p., atunci fapta comisă nu constituie furt calificat ci

13

furt, incriminat de art.208 C.p. În cazul în care infractorul foloseşte arma aflată asupra sa în

timpul comiterii furtului, din nou avem de-a face cu schimbarea încadrării juridice a faptei,

aceasta devenind tâlhărie (art.211 C.p.). Iar dacă arma era deţinută în mod ilegal, furtul

calificat sau, după caz, tâlhăria intră în concurs real cu infracţiunea prevăzută de art.279 C.p.-

nerespectarea regimului armelor şi muniţiei.

E. Arma de foc, ca parte a elementului material.

Prin element material al unei infracţiuni se înţelege activitatea fizică - manifestarea

sub formă de acţiune sau inacţiune, interzisă şi descrisă prin textul incriminator al acelei

infracţiuni.

Situaţia în care armele de foc sunt parte a elementului material este ilustrată de

art.162 ali.1 C.p. - subminarea puterii de stat la care elementul material constă dintr-o

“acţiune armată”, cu alte cuvinte acţiunea unor persoane înarmate (“de natură să slăbească

puterea de stat”).

Prin “arme” se înţelege instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin

dispoziţii legale (art.151 ali.1 C.p.), deci armele de foc definite de art.3 din Legea 17/1996.

În doctrina dreptului penal se apreciează că nu are relevanţă faptul că înarmarea s-a

făcut în mod special pentru a participa la acţiunea armată sau că cei în cauză aveau armele

asupra lor din alte motive. De asemenea, nu interesează dacă armele au fost sau nu folosite de

către cei care le purtau ori dacă armele au fost ascunse sau purtate la vedere, pericolul social

al faptei fiind determinat, în cea mai mare măsură de imboldul şi încrederea pe care o resimt

făptuitorii ştiindu-se protejaţi de respectivele arme pe care sunt gata oricând să le folosească.

Aria infracţiunilor ce pot fi săvârşite cu ajutorul armelor de foc este mult mai vastă,

existând posibilitatea, cel puţin teoretică, de a se comite şi alte infracţiuni pentru care

prezenţa armelor de foc nu este necesară.

Explicaţia acestui fapt este aceea că la ora actuală armamentul de foc este mijlocul de

atac şi apărare cel mai sigur şi eficient, fiind preferat - în limita posibilităţilor de procurare -

de majoritatea infractorilor, în special a celor recidivişti.

Prin exemplificările de mai sus am dorit să atrag atenţia asupra importanţei armei de

foc în sfera infracţionalităţii îi implicit a importanţei balisticii judiciare în cadrul

criminalisticii.

2.3. Noţiuni tehnice despre armele de foc şi muniţiile acestora.

14

a) Definiţia, clasificarea, construcţia şi funcţionarea armelor de foc.

Definiţia. Noţiunea de armă de foc a fost definită de-a lungul timpului din mai multe

puncte de vedere: legal, etimologic, militar şi criminalistic.

Deoarece din punct de vedere legal am tratat această problemă în secţiunea 2.1., încep

prin a evidenţia sensul etimologic al cuvântului “armă”.

După dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul “armă” vine de la latinescul

“arma” şi semnifică un obiect, o unealtă, un aparat sau dispozitiv care serveşte în lupta

împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive.

Din punct de vedere militar, prin “armament de foc” se înţelege armamentul care

foloseşte pentru aruncarea glonţului din ţeavă energia gazelor rezultate din arderea pulberii şi

este destinat nimicirii forţei vii dispusă în teren deschis sau înapoia unei adăpostiri uşoare, cât

şi a tehnicii de luptă a adversarului.

În criminalistică se acceptă, de regulă definiţia legală, cu mici diferenţe. Astfel, arma

de foc este considerată ca fiind “un mecanism, un instrument care serveşte la atac sau la

apărare şi foloseşte pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se crează, datorită

gazelor, o presiune care aruncă glonţul sau alicele din ţeava armei”.

Clasificarea. In literatura de specialitate cât şi din punct de vedere al criminalsticii

există mai multe păreri privind criteriile de calsificare a armelor de foc.

Pentru criminalistică prezintă importanţă (de regulă) armamentul uşor portabil

(portativ) cu care se săvârşeşte unele infracţiuni, dar nu excludem nici utilizarea

armamentului greu de infanterie (mitraliere, aruncătoare, etc.) deoarece practica a dovedit că

au existat numerose cazuri în care au fost folosite arme dina această categorie.

În urma studierii literaturii de specialitate sunt de părere că armele de foc se clasifică

după anumite criterii mai importante:

După destinaţie armele de foc se împart în:

arme de luptă (militare);

arme de vânătoare;

arme sportive;

arme de apărare apropiată (revolvere, pistoale);

arme cu destinaţie specială (pistoale de semnalizare, de start, cu gaze lacrimogene,

etc.).

15

După modul de funcţionare armele de foc pot fi:

cu repetiţie (se încarcă manual pentru fiecare tragere);

semiautomate (încărcarea şi aruncarea tubului se fac automat dar este necesară

apăsarea trăgaciului pentru fiecare tragere);

automate (reîncărcarea se face automat, la o singură apăsare pe trăgaci executându-se

foc în serii, cu o cadenţă de tragere de câteva zeci sau sute de cartuşe pe minut).

După lungimea ţevii se întâlnesc:

arme cu ţeava scurtă (revolvere, pistoale);

arme cu ţeava mijlocie (pistoale mitralieră);

arme cu ţeava lungă (puşti, carabine mitraliere).

După calibru armele de foc sunt:

de calibru mic (până la 6,35 mm.);

de calibru mijlociu (între 6,35 mm. şi 9 mm.);

de calibru mare (peste 9 mm.).

Calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul de alice având diametrul

egal cu cel al ţevii armei, ce pot fi confecţionate dintr-un material având greutatea de pfunf

(aprox. 0,5 kg.).

5. După construcţia canalului ţevii deosebim:

arme cu ţeava lisă (specifice armelor de vânătoare);

arme cu ţeava ghintuită (de regulă arme militare);

arme cu ţevi combinate (lisă şi ghintuită).

După modul de fabricaţie, armele de foc sunt:

de fabricaţie industrială;

de fabricaţie artizanală sau improvizate.

După muniţia folosită, armele de foc se împart în:

arme cu muniţie cu glonţ;

arme cu muniţie cu alice;

arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).

Clasificarea armelor de foc este necesară criminalistului pentru stabilirea datelor

tehnice ale unei arme de foc, pentru identificarea armei folosită de infractor.

Construcţia şi funcţionarea armelor de foc.

16

Pentru identificarea armelor de foc după urmele lăsate, trebuie să posedăm cunoştinţe

temeinice despre construcţia şi modul de funcţionare al acestora.

Orice armă de foc portativă, indiferent de forma şi destinaţia ei, se compune din

următoarele părţi:

ţeava;

corpul armei (la unele lipseşte);

mecanismul de dare a focului (sau de percuţie);

magazia (încărcătorul);

aparatele de ochire;

patul (crosa armei);

accesorii.

Pentru cercetarea criminalistică a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea,

interesează în mod deosebit ţeava, mecanismelor de percuţie, închidere şi extracţie a tubului

tras, deoarece acestea formează urme pe elementele cartuşului ce se folosesc în procesul de

identificare.

Teava - este o piesă de bază a unei arme de foc confecţionată dintr-un tub de oţel

străbătut de un canal, având la extremităţi gura ţevii şi culata. În interior, între culată şi gura

ţevii, există următoarele părţi:

camera cartuşului sau camera de detonare;

conul de forţare care asigură pătrunderea glonţului în ultima parte a ţevii;

partea ghintuită care are rolul de a imprima glonţului o mişcare de rotaţie necesară

stabilităţii pe traiectorie. La armele automate, în partea ghintuită există un orificiu pentru

recuperarea gazelor în vederea reîncărcării armei.

Ţevile armelor de foc prezintă o serie de caracteristici de construcţie, ce fac să se

deosebească una de cealaltă, contribuind la identificarea (de grup sau individuală) armei.

Unele dintre cele mai importante elemente ale unei ţevi sunt ghinturile. Acestea sunt

canale elicoidale practicate în peretele interior al ţevii. Pragurile dintre golurile ghinturilor se

numesc câmpurile ghinturilor sau plinuri. Destinaţia dintre două plinuri diametral opuse

reprezintă calibrul canalului ţevii. Faţa inferioară a ghintului se numeşte fundul ghintului sau

plinuri. Distanţa dintre două plinuri diametral opuse reprezintă calibrul canalului ţevii. Faţa

inferioară a ghintului se numeşte fundul ghintului, iar pereţii laterali - limitele sau flancurile

17

ghintului. Flancul care suporta frecarea cea mai puternică a proiectilului, imprimând acestuia

mişcarea de rotaţie în jurul axului său, se numeşte flanc de atac, iar flancul opus acestuia care

suportă un şoc mai mic, se numeşte flanc liber.

Numărul de ghinturi diferă de la o categorie de arme la alte, la armele portative (de

mărime redusă) fiind de 6,4, sau, mai rar, 3 sau 5.

În majoritatea cazurilor sensul de rotaţie al ghinturilor este spre dreapta şi mai rar

spre stânga.

Pasul sau lungimea cursei ghinturilor este distanţa pe care ghintul face o rotaţie

completă (spirală).

Pentru caracterizarea generală a ţevii şi pentru formarea urmelor pe gloanţele trase,

sunt foarte importante dimensiunile transversale ale canalului ţevii şi ale părţilor sale.

Prezintă importanţă următoarelor dimensiuni principale ale profilului canalului ţevii:

calibrul armei (distanţa dintre două plinuri diametral opuse);

diametrul canalului ţevii între două funduri de ghint diametral opuse;

adâncimea ghinturilor;

lăţimea ghinturilor (distanţa dintre flancul de atac şi flancul liber);

lăţimea plinurilor.

La majoritatea armelor de vânătoare, ţeava lisă poate avea formă cilindrică, conică

sau şoc. Ţeava de şoc are formă cilindrică până aproape de gura ţevii (aprox. 50mm.), apoi

urmează o formă conică până la 15 mm. de gura ţevii şi din nou cilindrică, dar cu un

diametru mai mic, fapt ce are ca efect concentrarea snopului de alice şi plinuri opuse,

făcându-se apoi media.

Armele de foc cel mai frecvent întâlnite, au următoarele calibre:

pentru revolvere: 7,62 mm.; 9mm.; 11,18mm.; 11,43 mm.

pentru pistoale: 4,5 mm.; 6,35 mm.; 7 mm.; 7,62 mm.; 7,65 mm.; 9 mm.; 11,5 mm.;

pentru armele cu ţeava lungă: 7,92 mm.; 8 mm.;

O serie de urme lăsate pe canalul ţevii pe cartuş se datorează particularităţilor de

construcţie sau apar ca urmare a modificărilor survenite pe parcursul întrebuinţării armelor

de foc. Astfel, în timpul confecţionării, pot rămâne unele defecte, ca urmare a strunjirii sau

dornuirii ţevii, la prelucrarea camerei cartuşului, a retezăturii dinaintea ţevii, la finisarea şi

crearea canalului ţevii, a ghinturilor, etc.

Deci, chiar o armă nouă, prezintă o serie de caracteristici proprii, strict individuale, ce

ajută la identificarea ei.

18

Modificările intervenite în timpul folosirii armei de foc sunt: arderea şi metalizarea

canalului ţevii, corodarea canalului din cauza umidităţii atmosferice sau schimbărilor rapide

de temperatură, uzura în urma folosirii îndelungate. Canalul ţevii armei poate fi modificat şi

în urma acţiunilor conştiente ale posesorului acesteia cum ar fi: încercări de reparaţie,

folosirea de cartuşe de calibre necorespunzătoare (mai mari sau mai mici), deteriorări

accidentale încercării de a modifica suprafaţa canalului pentru a îngreuna identificarea.

Ca urmare a diferitelor modificări ale armelor de foc, în canalul ţevii au loc

transformări sau schimbări ale aspectului următoarelor elemente:

calibrul armei se micşorează în cazul metalizării sau se măreşte ca urmare a uzurii

pronunţate;

pot să apară sau să dispară unele forme ale microreliefului;

pot să apară umflături ale canalului ţevii, ce fac să apară pe glonţ urmele plinurilor

duble;

defecte ale orificiului de ieşire - acestea pot deforma gloanţele trase;

rotunjirea marginii ghinturilor ca urmare a uzurii, fapt ce face ca urmele acestora să

nu mai apară pe glonţ.

Mecanismul de închidere şi de dare a focului (de percuţie) diferă de la armă la armă,

în funcţie de tipul şi modelul acesteia. Aceste mecanisme prezintă o importanţă deosebită

deoarece, prin modul de acţionare asupra cartuşului, formează pe acesta diferite urme

necesare identificării.

În urma închiderii cartuşului în camera de detonare, peretele frontal al închizătorului,

presând asupra fundului cartuşului, în timpul exploziei, suportă şocul de recul al acestuia,

imprimându-se forma lighenaşului.

In urma percuţiei, principala urmă care apare pe capsa cartuşului este forma

percutorului acţionat de către arcul său sau de către cocoş. Prin urma percutorului pe capsă se

pot stabili poziţia şi forma vârfului acestuia.

Mecanismul de scoatere şi aruncare (extracţie) a tuburilor trase este format dintr-o

gheară extractoare şi un prag aruncător. Aceaste componente, în urma funcţionării, imprimă

o serie de urme specifice particularităţilor de construcţie, pe tubul tras.

19

Pentru explicarea modului de funcţionare a armelor de foc şi, în subsidiar, pentru

înţelegerea modului de formare a urmelor de cartuş, exemplific prin descrierea funcţionării

armelor automate.

În timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea

pulberii, are loc azvârlirea glonţului din canalul ţevii; în acelaşi timp, o parte din gaze împing

pistonul şi portînchizătorul înapoi, deschizându-se astfel canalul ţevii; închizătorul extrage

tubul cu gheara extractoare, din camera cartuşului şi-l aruncă afară, iar închizătorul

comprimă arcul recuperator şi armează cocoşul. Sub acţiunea recuperatorului,

portînchizătorul cu închizătorul revin în poziţia iniţială, împingând cartuşul următor din

încărcător (banda) în camera cartuşului şi se închide canalul ţevii; portînchizătorul acţionează

asupra - autodeclanşatorului şi se produce percuţia.

Dacă piedica de siguranţă este la poziţia “foc lovitură cu lovitură” tragerea continuă

atâta timp căt se apasă pe trăgaci şi sunt cartuşe în încărcător (magazie).

b) Date despre muniţia folosită de armele de foc.

Cunoaşterea unor date referitoare la cartuşele folosite de armele de foc are o mare

importanţă în practica organelor judiciare, deoarece, alături de urmele formate, în majoritatea

cazurilor, singurele elemente rămase la faţa locului după folosirea unei arme de foc sunt

tuburile sau gloanţele trase ori caruşele pierdutede posesorul armei.

Pentru cunoşterea lor se folosesc atlase cu imaginea fotografică a cartuşelor folosite,

prezentând caracteristicile mai importante ale acestora, clasificându-le după diferite criterii.

O primă clasificare a muniţiilor armelor de foc este:

cartuşe pentru arme cu ţeavă ghintuită;

cartuşe pentru arme cu ţeavă lisă.

Din punct de vedere al destinaţiei, muniţia se poate clasifica astfel:

muniţie de război (cu glonţ obişnuit sau special);

muniţie de vânătoare (cu glonţ, alice sau mitralii);

muniţie pentru arme sportive (cu glonţ de plumb).

După modul de fabricaţie cartuşele pot fi:

de producţie industrială;

de producţie proprie (artizanală).

20

Cartuşele mai pot fi clasificate şi după calibrul acestora, corespunzător clasificării

armelor după calibru. Indiferent de forma, natura, destinaţia şi modul de fabricaţie, cartuşele

au aceleaşi componente de bază şi anume:

glonţul;

tubul;

încărcătura de azvârlire (pulberea);

capsa de aprindere.

Glonţul. După forma exterioară, glonţul are:

partea ogivală;

partea cilindrică;

partea posterioară sub formă troconică;

şanţul inelar.

Forma şi lungimea părţii ogivale au rolul să realizeze o rezistenţă minimă a aerului, să

asigure stabilitatea glonţului pe o traiectorie şi să-i mărească capacitatea de pătrundere.

Partea cilindrică este destinată să imprime glonţului mişcarea de rotaţie şi de a asigura

obturarea gazelor provenite din arderea pulberii, pe timpul deplasării glonţului pe canalul

ţevii. Gloanţele obişnuite şi cele speciale, cu excepţia celor trasoare şi de pistol, au pe partea

cilindrică un şană inelar, în care se păstrează gura tubului pentru realizarea sertizării glonţului

cu tubul.

Gloanţele obişnuite pot fi:

cu miez de plumb;

cu miez de oţel.

Ele se compun din:

un înveliş bimetalic;

un miez de oţel sau de plumb;

cămaşa de plumb (la glonţul cu miez de oţel).

Învelişul serveşte pentru realizarea formei exterioare a glonţului, asamblării cămăşii şi

miezului şi pentru asigurarea angajării sigure în ghinturile ţevii. Se fabrică prin presare la

rece, din oţel cu un conţinut redus de carbon, cu un strat subţire de tombac.

21

Cămaşa se fabrică din plumb sau aliaj cu antimoniu şi asigură asamblarea compactă a

miezului şi inveliş şi dispunerea corectă a masei glonţului, contribuind la atenuarea uzurii

ţevii.

Miezul poate fi din aliaj de plumb cu antimoniu sau din oţel. Miezul de oţel

înlocuieşte o parte din plumbul deficitar, mărind şi capacitatea de perforare a glonţului.

2. Gloanţele speciale, după destinaţia lor pot fi:

perforante - pentru neutralizarea blindajelor uşoare;

trasoare - pentru corectarea tragerii şi semnalizare;

incendiare - pentru incendierea carburanţilor şi materialelor;

de reglaj-incendiere - pentru reglarea tragerii şi incendiere;

perforant-incendiere - pentru incendiere după blindajele uşoare;

perforant-incendiere-trasoare;

explozive (interzise în convenţiile internaţionale).

Gloanţele folosite la armele cu ţeava ghintuită au o importanţă deosebită pentru

identificare deoarece reflectă caracteristicile reliefului ţevii. Diametrul lor este de regulă mai

mare decât calibrul ţevii (aprox. Cu 0.30 mm.) pentru a folosi efectul complet al gazelor

ezultate din arderea pulberii, reducând pierderile de gaze în favoarea forţei cinetice (de

azvârlire). Datorită acestei diferenţe de diametru, glonţul intră mai bine în ghinturi, aderând

perfect la pereţii interiori ai ţevii după care îşi adaptează forma. “Forma şi compoziţia

gloanţelor este foarte diferită, în funcţie de destinaţie sau de tipul de armă folosit”. Nu toate

gloanţele sunt cămăşuite unele au cămăşuit numai vârful, ceea ce le face să se deformeze uşor

la impactul cu un obiect dur.

Armele de vânătoare cu ţeavă lisă folosesc cartuşe care au proiectile alice sau mitralii.

Alicele sunt de formă sferică, confecţionate de regulă din plumb sau alte aliaje, cu o

greutate de până la 0.8 g. şi cu un diametru de 2-5 mm.

Mitraliile sunt alice cu dimensiuni mari, cu diametru de peste 5.5 mm.

Pentru încărcarea cartuşelor armelor de vânătoare se utilizează şi gloanţe aferice sau

cilindrice, acestea din urmă având o construcţie specială: un corp masiv de plumb prevăzut

cu striaţii pentru înşurubare în ţintă şi un stabilizator de care se fixează bura de plasă sau bura

lemnoasă (proiectil de tip “Brennek”).

22

Cartuşele pentru armele cu ţeavă ghintuită au, de regulă, încărcătura de azvârlire

formată din pulbere fără fum sau coloidală, iar cele pentru armele de vânătoare cu ţeavă lisă

au pulbere albă fără fum sau neagră cu fum.

Tubul cartuşului serveşte pentru asamblarea tuturor elementelor cartuşului, obturarea

gazelor pulberii pe timpul tragerii şi pentru protejarea încărcăturii de azvârlire şi a capsei de

aprindere împotriva agenţilor atmosferici. El poate avea formă cilindrică sau cilindrică cu o

parte conică. Este confecţionat din metal (fier sau alamă) pentru armele cu ţeavă ghintuită

sau din metal, carton, material plastic pentru armele cu ţeavă lisă.

Părţile componente ale tubului sunt următoarele:

corpul - pentru încărcătura de azvârlire (1);

partea cilindrică pentru fixarea glonţului (2);

partea conică (3);

fundul (rozeta) (4);

şanţul (gulerul) sau rebordul (5).

Şanţul şi rebordul folosesc la extragerea de către gheara extractoare a tubului din

camera cartuşului.

Fundul are un locaş pentru capsă, nicovală şi două orificii pentru transmiterea flăcării

la încărcătură, practicate în despărţitorul (montecula), care separă orificiul pentru capsă de

volumul interior al tubului, în care se găseşte pulberea.

Glonţul se fixează în tub prin îmbinarea stânsă şi presarea părţii cilindrice sau prin

îmbinarea strânsă şi punctată în 2-3 locuri.

Pentru protejarea împotriva coroziunii, suprafeţele tuburilor se acoperă cu lac (în

special cele de oţel).

La tuburile de carton sau plastic alicele sunt separate de praful de puşcă printr-o bură,

iar spre exterior sunt protejate printr-o bucată de carton circulară numită rondelă. Aceasta se

fixează între marginile tubului prin răsucire sau lipire.

Capsa este destinată aprinderii încărcăturii, conţine un exploziv puternic şi sensibil la

acţiunile mecanice (fulminat de mercur, stibilat de plumb). Aprinderea are loc în momentul

lovirii capsei de către percutor, urmată de spargerea acestuia pe nicovală. Capsa se compune

din:

căpăcelul (alveola) din alamă;

23

rondela de staniol;

compoziţia pirotehnică sensibilă la lovire.

Încărcătura de pulbere (de azvârlire) este destinată pentru a imprima glonţului viteza

iniţială, prin gazele rezultate în urma arderii.

Ca încărcătură de azvârlire se folosesc substanţe explozivă a căror combustie foarte

rapidă este însoţită de degajarea unei mai cantităţi de gaze. Ea poate fi pulbere neagră, cu

fum, sau pulbere coloidală, fără fum. Aceasta din urmă este folosită la muniţia pentru

armamentul de infanterie şi este pulbere de nitroceluloză marca V.U.F.L., V.T., P-45,

D.G.G., D.C.M., etc.

Pulberea neagră (cu fum) are în compoziţie următoarele substanţe (ea poate fi produsă

şi artizanal): salpetru KNO3 (aprox. 74%), sulf S (10%), cărbune C (15%) şi apă H2O

(0,95%).

Pulberea diferă în funcţie de lungimea ţevii, de destinaţia acesteia, uneori chiar după

modul de funcţionare a armei.

Pulberea cu fum se prezintă sub formă de garnule de formă neregulată, arde cu flacără

mare, mult fum (ardere incompletă) şi procude zgomot mare la împuşcătură. In urma arderii

formează un strat gros de reziduuri, iar arme se îmbâcseşte uşor. Se foloseşte la armele de

vânătoare şi la cele de construcţie proprie sau pentru încărcătura focoaselor de la grenadele

de mână, a amorselor, pentru fabricarea fitilului detonat etc.

Pulberile coloidale, după cum am amintit mai sus, reprezintă nitraţii de celuloză

plastifiaţi cu diferiţi solvenţi şi sunt: pulberea piroxilinică, balistică, cordita pulbere cu

solvent nevolatil.

Muniţia specială.

Pe lângă muniţia clasică cu glonţ obişnuit sau cu glonţ special, există şi alte tipuri de

muniţie cu caracteristici tehnico-tactice mai performante şi de o construcţie specială ca de

exemplu muniţiile pentru armamentul produs în cadrul programului Advanced Combat Rifle

(A.C.R.).

cartuşul Colt cu glonş duplex cu miez de oţel are o viteză la gura ţevii de 883 m/s.

Glonţul anterior cântăreşte 2,3 g., iar cel posterior 2,1 g. Muniţia utilizează încărcătura pentru

M855 cal. 5,65 x 45 mm. Cele două proiectile sunt dispuse în tandem în acelaşi cartuş şi în

24

aşa fel încât la o singură percutare vor pleca două gloanţe din tub. Ambele proiectile urmează

aceeaşi traiectorie: primul a fost studiat pentru a lovi cu uşurinţă punctul ochit, în timp ce al

doilea a fost proiectat pentru a lovi cu precizie.

Cartuşele A.A.I. şi Steyr-Mannlicher conţin câte o săgeată din oţel cu diametrul de

1,5 mm. şi lungimea de 41 mm., cântărind 0,66 g. şi respectiv 0,64 g. având o viteză la gura

ţevii de 1417 m/s şi respectiv 1493 m/s. Săgeata se află în interiorul unui sabot din material

plastic (polimeric) care se separă după părăsirea tubului. În cazul cartuşului Steyr, un sabot

circular din material plastic (polimeric) asigură presiunea gazului (cca. 4200 kg/cm˛) în

momentul azvârlirii săgeţii, ceea ce îi conferă acestuia o viteză superioară.

Cartuşul Hecker & Kock are un glonţ de 3,2 g. şi o viteză la gura ţevii de 91 m/s. La

această muniţie încărcătura de azvârlire de azvârlire nu lasă reziduuri de combustie, având

arderea completă. De asemenea este mai puţin sigură în transport şi în depozitare decât

muniţia clasică pericolul de autoaprindere fiind mai mare.

Elementel tragerii.

Un rol important în examinarea urmelor împuşcăturii şi în stabilirea distanţei de

tragere îl au cunoaşterea unor elemente ale tragerii, a unor noţiuni de balistică interioară şi

exterioară.

Principalele elemente ale tragerii, cu semnificaţie în soluţionarea cauzelor penale

sunt:

1. Viteza proiectilului sau viteza iniţială a glonţului este în funcţie de tipul şi de

cantitatea de pulbere, de greutatea glonţului şi de lungimea ţevii.

Viteza iniţială se măsoară în momentul ieşirii glonţului din canalul ţevii (V0).

Viteza glonţului influenţează asupra:

durata de traiect a glonţului până la obiectiv;

curburii traiectoriei;

puterii de pătrundere a glonţului.

S-a observat că, cu cât ţeava armei este mai lungă cu atât mai mult timp presiunea

gazelor va acţiona asupra glonţului şi drept urmare, cu atât va fi mai mare viteza iniţială a

glonţului.

Categorii de armament

Detalii

Pistol

mitralieră

Puşcă

mitralieră

Mitralieră Puşcă

semiautomată cu

25

lunetă

Lungimea părţii ghintuite

(mm.)

369 544 550 590

Viteza iniţială a glonţului

(m/s)

715 745 825 850

Prin sporirea iniţială a glonţului se urmăresc:

mărirea bătăii armamentului;

mărirea puterii de pătrundere a glonţului;

mărirea efectului omorâtor al glonţului;

reducerea influenţei condiţiilor exterioare asupra traiectoriei.

2. Traiectoria proiectilului este linia curbă descrisă de centrul de greutate al

proiectilului în drumul parcurs de la ieşirea din ţeava armei şi până la ţintă.

Este definită printr-o serie de elemente cum sunt:

1) originea traiectoriei; 13) ramura urcătoare;

2) orizontala traiectoriei; 14) ramura coborâtoare;

3) linia de tragere; 15) punctul de incidenţă;

4) unghiul de tragere; 16) unghiul de incidenţă;

5) linia de aruncare; 17) punctul de ochire;

6) unghiul de aruncare; 18) linia de ochire;

7) unghiul de zvâcnire; 19) unghiul de ochire;

8) punctul de cădere; 20) unghiul de teren al obiectivului;

9) unghiul de cădere; 21) distanţa ochită;

10) distanţa de tragere; 22) ordonata verticală;

11) vârful traiectoriei; 23) ordonata balistică;

12) săgeata traiectoriei; 24) linia de teren a obiectivului.

3. Bătaia armei reprezintă distanţa maximă la care poate să ajungă un proiectil. În

cadrul bătăii unei arme interesează în mod special distanţa până la care glonţul îşi păstrează

efectul distructiv (omorâtor). Aceasta depinde în mare măsură de viteze iniţială a glonţului.

26

De exemplu, distanţa până la care glonţul îşi păstrează efectul omorâtor asupra

omului, la unele categorii de armament este:

pistol (revolver) - până 500m.;

pistol mitralieră md. 1963 - până la 1500 m.;

puşcă mitralieră md.1964 - până la 1500 m.;

carabina md. 1944 - până la 3000 m.;

mitraliera md. 1966 - până la 3800 m.

4. Puterea de pătrundere - este capacitatea glonţului de a străbate diferite obstacole.

Fenomenul de pătrundere depinde de:

proprietăţile obstacolelor (consistenţă, duritate, etc.);

energia cinetică a glonţului în momentul impactului;

calibrul glonţului, greutatea şi forma acestuia.

Pentru a ilustra puterea de pătrundere a glonţului, în funcţie de materialul din care

este confecţionat obstacolul, exemplific cu ajutorul caracteristicilor pistolului mitralieră

md.1963 cal. 7,62 mm. Pentru tragere se folosesc cartuşe cu miez de oţel, obiectivele fiind

dispuse la 100 m.

Obiectiv Adâncimea de pătrundere

Zide de cărămidă

Lemn de bard uscat

Placă de oţel groasă de 7 mm., unghi de

incidenţă 90º

12 - 15 cm.

40 - 40 cm.

Procent de perforare sau adâncimea de

pătrundere 90%

5. Reculul armei îl constituie mişcarea bruscă a armei spre înapoi, în sens opus

mişcării glonţului, ca urmare a presiunii exercitate de o parte din gazele rezultate din arderea

pulberii de azvârlire, în momentul dării focului.

Datorită reculului, urmele de mână de pe crosa pistolului pot căpăta un aspect

dinamic, ceea ce demonstrează că arma a fost acţionată de victimă, în mâna căreia a fost

găsită şi nu pusă de o altă persoană în scopul de a simula sinuciderea.

Tot ca urmare a reculului se pot vedea urme în umărul sau braţul trăgătorului, ceea ce

demonstrează clar că acesta a tras.

Mişcarea de recul are la bază două faze:

faza întâi - când glonţul începe mişcarea spre înainte;

27

faza a doua - atunci când glonţul părăseşte canalul ţevii şi forţa de recul atinge

valoarea maximă.

Viteza reculului unei arme este de atâtea ori mai mică decât viteza iniţială a glonţului,

de câte ori glonţul este mai uşor decât arma respectivă.

In cazul armamentului automat (semiautomat), a cărui construcţie se bazează pe

principiul folosirii energiei de recul, o parte din puterea acestuia se consumă pentru punerea

în mişcare a părţilor mobile pentru reîncărcare. Din această cauză, forţa reculului este mai

mică decât la armamentul neautomat.

CAPITOLUL III.

Examinarea tehnică a armelor de foc.

Eficienţa constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizalor criminalistice depinde, în

bună măsură, de modul în care organele de urmărire şi instanţele de judecată dispun

efectuarea acestora.

în funcţie de probele, datele sau materialele existente în cauză este necesar să se

aprecieze dacă, şi în ce măsură, o expertiză este utliă, astfel încât nici să nu se întârzie

efectuarea unei expertize indispensabile soluţionării cazului, dar nici să se dispună efectuarea

de expertize fără importanţă, ceea ce ar duce la întârzierea nejustificată a procesului judiciar.

Oportunitatea expertizei se raportează şi la momentul dispunerii acesteia, întrucât

consecinţe negative pot avea atât întârzierea cât şi ordonarea ei prematură.

Pornind de la faptul că întrebările circumstanţiează direct obiectul expertizei, acestea

vor trebui formulate cu calritate, concis şi precis, evitându-se exprimările generale, echivoce,

greşite, care îi determină pe unii experţi să procedeze la reformulări, cu riscul apariţiei de

neconcordanţe între ceea ce a urmărit organul judiciar şi ceea ce a înţeles expertul din

întrebare.

Asigurarea calităţii materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a

obţinerii rezultatelor scontate prin administrarea acelui mijloc de probă.

Expertiza balistică judiciară este una din cele mai complexe examinări la care sunt

supuse armele de foc, muniţiile şi urmele acestora.

Pentru clarificarea unor aspecte pot fi puse expertului următoarele întrebări:

care este modelul, seria şi calibrul armei?;

28

care este starea tehnică a armei şi dacă poate declanşa tragerea fără acţionarea

trăgaciului;

care este tipul de muniţie folosită?

dacă arma prezintă urmele specifice unor trageri recente?;

dacă tuburile şi proiectilele ridicate de la faţa locului au fost trase cu arma supusă

examinării?.

În cazul săvârşirii de infracţiuni cu arme de foc, prin care se aduce atingere vieţii şi

sănătăţii persoanei, expertul criminalist va colabora strâns cu medicul legist.

3.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei.

Stabilirea tipului modelului şi calibrului armei este posibilă în multe dintre situaţiile

întâlnite în prectică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele armei. Există şi

situaţii în care inscripţiile lipsesc, fie datorită vechimii armei, fie datorită înlăturării acestora

de către infractor. In aceste cazuri se studiează caracteristicile de construcţie ale armei, ca de

exemplu greutatea, lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcţionare, de

blocare, de montare a mecanismelor, de tragere, etc. Datele obţinute sunt confruntate cu

tabele sau cataloage în care sunt înregistrate caracteristicile armelor.

Nr. Denumirea Calibru Lungimea in mm. Greutatea in gr.crt modelului mm. Totala Corp Inchizator Forma Total

incarcator1 Walther 9 6,35 99 99 99 246 2702 Mauser WP 6,35 104 103 103 264 2893 Browning md.3 6,35 114 103 113 353 3774 Fortuna 6,35 116 109 113 370 4005 T.T.Model special 7,62 194 148 190 805 8546 Bayard 7,63 123 122 122 442 4707 Singer 7,63 130 124 127 483 5258 Bereta 7,63 146 126 131 620 6759 Bereta 9 scurt 152 126 131 625 675

10 Walther Mod P.P 9 scurt 170 130 158 624 67011 Browning Hestal 9 lung 194 134 183 815 89212 Parabellum 9 lung 203 130 113 841 90713 Steyer 9 special 212 202 192 incarcator fix 91914 Steyer mod 14DR 9 special 222 190 13 incarcator fix 1,015

La stabilirea tipului, modelului şi calibrului armei se ivesc de obicei greutăţi atunci

când pentru expertiză a fost prezentată o armă de foc al cărui model este puţin cunoscut. În

aceste cazuri este necesar să se cerceteze marcajul de pe piesele armei şi anume: inscripţiile

29

de pe armă, marca fabricii, semnele firmei care a confecţionat arma şi alte semne. De

exemplu, pistoalele de fabricaţie străină mai au în afară de cifrele ce compun seria armei,

diferite inscripţii care indică, de obicei, denumirea pistolului, firma şi calibrul canalului ţevii.

În

lip

să

de

ase

me

ne

a

in

dic

aţi

i,

se

pr

oc

ed

ea

ză

la

sta

bil

ire

a

dat

elo

r

teh

nic

e

şi

Denumirea

modelului

Nr.

Ghintur

i

Calibru

l

in mm.

Greutatea

Fara cartuse

in gr.

Lungime

a

in mm.

Nr. Cartuse

in

in

incarcator

30

a

ap

rti

cul

ari

tăţ

ilo

r

de

co

nst

ru

cţi

e

ale

ar

me

i

cer

cet

ate

,

iar

ap

oi,

cu

aju

tor

ul

tab

ele

lor

se

31

det

er

mi

nă

m

od

elu

l

ar

me

i.

Nr

.

Cr

t.

1 Browning md.1900

nr1

6 7,63 630 164 6

2 Browning me1910 6 9 570 153 6

3 Browning md.1922 6 7,65 705 178 9

4 Browning md.1930 6 9 scurt 890 197 13

5 M-1 6 6,35 630 112 6

6 M-5 4 6,35 273 107 6

7 "R.R.K." 6 7,65 530 151 7

8 "N.R." sau pistol

md.1983

6 9 lung 1000 212 7

9 Model de buzunar 6 6,35/25 573 115 6

10 Model fara cocos

1897

6 9/38 650 161 6

11 Model de stat nr.1

md1911

6 11,43/4

5

1,106 216 7

12 Model C (doua

variante)

6 6,35 425 136 9

13 Model "W.T.P." 6 7,65 605 154 8

32

14 "T.T." model 1933 4 7,62 854 190 8

15 "P.M." 4 9 730 180 8

Datele tehnice ale unei arme de foc sunt: lungimea totală, greutatea (cu şi fără

cartuşe), calibrul, lungimea canalului ţevii, grosimea peretelui ţevii, numărul, direcţia şi

lăţimea ghinturilor.

Particularităţile de construcţie ale unei arme de foc sunt: construcţia ţevii, sistemul de

funcţionare (de dare a focului), schema de montare a ţevii şi a închizătorului, felul piedicii de

siguranţă şi direcţia de aruncare a tuburilor arse.

În ipoteza în care arma nu a fost găsită este posibilă stabilirea tipului, modelului şi

calibrului pe baza datelor desprinse din examinarea tuburilor şi proiectilelor care au fost

găsite la locul infracţiunii.

Caracteristicile specifice ale tubului de cartuş, cum ar fi prezenţa sau absenţa marginii

ieşite din afară de pe fundul tubului sau şanţului din jurul fundului tubului, prezenţa sau

absenţa urmelor lăsate pe tub de diferite piese ale armei cum sunt: gheara extractoare, dintele

opritor, capul închizătorului sau furca închizătorului, constituie o bază suficientă pentru

stabilirea tipului de armă.

Piesele pistolului care lasă urme pe tubul cartuşului în timpul tragerii unui foc sunt:

încărcătorul, planul înclinat de alunecare în camera de explozie, marginea de la intrarea în

camera de explozie, gheara extractoare, dintele opritor, vârful percutorului şi capul

închizătorului.

Există cazuri când examinarea stării tehnice a armei se realizează asupra armelor ce

au fost găsite şi scoase din fântâni, râuri, WC-uri, unde au stat un timp mai mult sau mai

puţin îndelungat. Dacă arma nu poate fi demontată se va proceda la fotografierea ei cu raze

gamma, ceea ce permite să se stabilească particularităţile de construcţie ale armei respective.

3.2. Verificarea stării de funcţionare a armei.

a) Examinarea prin mijloace balistice.

Stabilirea stării de funcţionare a unei arme se impune mai ales atunci când se

cercetează împuşcătura din lipsă de prevedere, invocându-se defecte ale armei. asemenea

cazuri sunt rare, dar presupun şi cele mai dificile expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice.

33

Operaţiile de examinare se fac într-o anumită ordine. Pentru cercetarea armelor se

recomandă folosirea instrucţiunilor fiecăreia în parte.

Examinarea armei se face în stare montată şi apoi în stare demontată.

Examinarea armei montate. Se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor

şi modul lor de funcţionare. Se recomandă ca înainte de a demonta arma să se facă

roentgenografia sau gammagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente, în cazul când este

blocată sau încărcată. Fotografia obţinută indică starea şi modul în care se îmbină piesele

armei. este necesar să se stabilească gradul de efort ce trebuie aplicat pe trăgaci pentru a

determina declanşarea închizătorului. Acesta se stabileşte cu ajutorul unui dinamometru sau

unei greutăţi atârnate pe trăgaciul armei. gradul de efort cel mai mic obţinut de la o armă în

stare de funcţionare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de

constructor.

La verificarea armei montată se poate observa dacă:

pe suprafaţa pistolului există rugină, zgârieturi şi dacă piesele componente au

crăpături;

şplintul extractorului şi capul percutorului sunt deplasate;

arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se menţine pe poziţia “montat”;

dispozitivul de oprire reţine închizătorul în stare deschisă la introducerea

inchizătorului fără cartuşe (pentru verificare se introduce în mâner încărcătorul fără cartuşe,

se trage închizătorul înapoi şi imediat i se dă drumul);

clama de susţinere a încărcătorului ţine în mânerul pistolului şi dacă sub presiunea

arcului depresantului (servantului) şi prin greutatea sa de apăsare pe butonul clamei de

susţinere a încărcătorului, acesta iese uşor din mâner;

cartuşul este împins din încărcător în camera cartuşului.

Pentru aceasta încărcătorul se încarcă cu cartuşe de exerciţiu şi se introduce în

mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi şi i se dă drumul. Se verifică dacă închizătorul

a revenit în poziţia anterioară şi dacă a fost împins cartuşul în camera sa.

Când cocoşul este blocat cu piedica de siguranţă şi se apasă pe trăgaci, trebuie ca

trăgaciul să nu se mişte înapoi şi nici închizătorul să nu se deplaseze.

Se verifică dacă cocoşul pus în poziţia “armat” este ţinut bine în această poziţie. La

pistolul în bună stare de funcţionare cocoşul pus în poziţia “armat” nu se va declanşa la o

uşoară apăsare din spate.

34

Ultima verificare urmăreşte să stabilească dacă mecanismele de tragere funcţionează

bine. În acest scop se verifică dacă, la apăsarea pe trăgaci, cocoşul scapă uşor de pe poziţia

“armat”. La încetarea apăsării pe trăgaci mecanismul de tragere revine în poziţia anterioară.

Examinarea armei demonate. Se va examina fiecare piesă în parte (închizător, ţeavă,

partea stângă a cadrului, cutia mecanismului de tragere şi capul încărcătorului) pentru a se

stabili dacă poartă aceeaşi serie.

După ce se va şterge ţeava cu câlţi sau cârpe curate, vor fi constatate defectele

canalului ţevii, printre care se pot enumera:

pete mici, formate de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate pe canalul

ţevii;

urme de oxizi ferici - pete de culoare închisă - superficiale, rămase după scoaterea

ruginii;

zgârieturi cu aspect de liniuţe, având, uneori, metalul atacat pe margini;

ştirbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;

rotunjiri ale colţurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;

dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu

întreruperi.

La verificarea închizătorului se va constata: dacă şplinturile închizătorului şi ale

capacului percutorului sunt sau nu mişcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a

închizătorului; uşurinţa cu care percutorul se mişcă în canalul închizătorului, uzura vârfului

percutorului şi proeminenţa lui în canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieşi din canal cu

1,3 - 1,7 mm.), dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi şi intră după

peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către

arc spre centru.

La examinarea blocului armei şi amecanismului de percuţie se verifică: starea

arcurilor, dacă proeminenţa ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoşului

şi pintenul opritor, precum şi cea a şplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La

cocoş se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului şi rotunjirea

crestăturilor piedicii de siguranţă.

La cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenţei sale, a

vârfului şi arcului său, dacă acesta se menţine strâns în locaşul său.

35

b) Stabilirea posibilităţilor de tragere cu o armă defectă.

Împuşcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unei piese, şi

anume:

uzura generală a suprafeţei exterioare a închizătorului şi cea concomitentă a suprafeţei

interioare a lăcaşului său;

uzura arcului susţinător al trăgaciului;

curbarea arcului trăgaciului;

slăbirea arcului trăgaciului;

uzura pieselor care menţin percutorul în poziţia “armat”;

slăbirea arcului percutorului;

o oarecare lărgire a lăcaşului închizătorului faţă de detunător, ştiut faptul că

dimensiunile cutiei ţevii trebuie să fie aceleaşi pe toată întinderea ei.

Posibilitatea degradării armei se măreşte odată cu uzura suprafeţelor închizătorului şi

a lăcaşului său, care duce la mărirea jocului dintre ele, ceea ce crează posibilitatea

închizătorului, sub presiunea pintenului opritor, să se ridice puţin în sus.

Slăbirea arcului de armare a percutorului ca şi existenţa unsorii, micşorează forţa de

frecare între pragul de armare şi pintenul opritor şi prin aceasta, uşurează decalnşarea lui.

Împuşcăturile accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe

defecte, apărute după o îndelungată şi neglijentă folosire a armei.

În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoşul lăsat

în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cutia ţevii 1,6 - 2 mm., împuşcătura este posibilă în

urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei.

În cazul loviturilor în capul patului armei, cartuşul, în baza inerţiei, se deplasează din

detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor - cocoş tinde, de asemenea, să se

deplaseze prin acţiunea forţei de inerţie, la care se opune arcul de armare, care deplasează

percutorul în poziţia iniţială, ajunge la capsă şi, dacă forţa de lovire este suficientă, produce

împuşcătura.

La declanşarea împuşcăturii fără apăsare pe trăgaci poate să se producă şi o montare

greşită a închizătorului armei (cocoşul nu este suficient înşurubat pe percutor).

36

c) Stabilirea producerii unei împuşcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună

funcţionare.

Împuşcăturile din întâmplare, cu o armă în bună stare de funcţionare, se produc, în

general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.

Expertiza balistică trebuie să evidenţieze particularităţile de construcţie ale armei,

care permit posibilitatea unei împuşcări din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul

încărcat nu are siguranţa pusă şi este lovit cu capul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în

virtutea greutăţii sale, până la peretele din spate al lăcaşului şi introduce cartuşul în detunător,

revine şi loveşte capsa, producând împuscătura.

O împuşcătură accidentală se poate produce fără a apăsa degetul mâinii pe trăgaci,

prin agăţarea trăgaciului de proeminenţa unui obiect oarecare, de exemplu, la vânătoare, prin

agăţarea trăgaciului de o crenguţă din pădure.

Unele pistoale, dacă nu au siguranţa pusă, iar cartuşul se găseşte în detunător, se pot

declanşa prin lovirea cocoşului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări

siguranţa, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce

împuşcătura.

O altă situaţie o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod

intenţionat, dar există convingerea că împuşcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este

convins că arma nu este încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare

tragere. Rolul expertului în asemenea cazuri se reduce la stabilirea împrejurărilor în care a

fost introdus cartuşul în detunător şi dacă acest lucru se poate produce în condiţiile relatate de

persoana care a efectuat împuşcătura.

Stabilirea posibilităţii unei împuşcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună

funcţionare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.

3.3. Formularea concluziei.

Expertul poate formula una din următoarele concluzii:

a) cert - pozitivă. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol BROWNING, model

1900, calibru 7,63 şi este în stare de funcţionare”.

37

b) cert - negativă. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol BROWNING, model

1906, calibru 6,35 şi nu este în stare de funcţionare”.

c) de probabilitate. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol COLT DE

BUZUNAR, calibru 6,35/25 şi se află, probabil, în stare de funcţionare”.

d) de imposibilitate. De exemplu: “Nu se poate stabili modelul şi tipul pistolului în

litigiu”.

3.4. Examinarea muniţiei.

Investigarea criminalistică a muniţiei are rolul de a stabili tipul, modelul şi anul de

fabricaţie al cartuşelor pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare,

existente pe rozeta tubului.

a) Examenul tehnic de laborator al muniţiei.

Prin examinarea de laborator a tuburilor şi gloanţelor trase se pot stabili următoarele:

starea cartuşelor şi dacă pot fi utilizate pentru tragere;

modelul cartuşului căruia îi aparţine glonţul;

dacă cartuşele fac parte din aceeaşi serie de fabricaţie;

dacă bucata de metal este un glonţ deformat sau o parte din el; dacă metalul prezentat

este un glonţ se va preciza felul şi modelul glonţului;

care este cauza deformării glonţului;

felul şi modelul glonţului;

dacă anumite cartuşe sau alice se aseamănă cu cele prezentate pentru comparaţie;

dacă materialele folosite pentru încărcarea anumitor cartuşe de vânătoare (tuburi,

capse, alice, bure, pulberi), se aseamănă cu cele prezentate pentru comparaţie;

dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit un aparat special;

dacă bucăţile de plumb sunt confecţionate manual;

dacă alicele artizanale au fost confecţionate de un anumit instrument;

dacă anumite alice, modelul de fabricaţie şi compoziţia chimică a celor pentru

comparaţie sunt asemănătoare;

caracteristicile burelor extrase dintr-o plagă, în timpul operaţiei chirurgicale sau la

autopsia medico-legală a cadavrului, ori găsite la locul săvârşirii infracţiunii;

38

rondelele (discurile de carton) destinate să ţină alicele în cartuşe până la producerea

împuşcăturii (de regulă, în timpul împuşcăturii sunt fărâmiţate de alice şi, rareori, constituie

obiectul unei expertize);

mecanismul folosirii urmelor pieselor armei pe tuburile arse, caracteristicile şi

semnificaţia lor;

modelul şi tipul armei din care s-a tras;

dacă cartuşul în litigiu a fost tras din arma examinată;

mecanismul formării pe glonţ a urmelor canalului ţevii;

dacă un glonţ tras şi un tub ars au format acelaşi cartuş, necesitatea acestui gen de

expertiză se iveşte îndeosebi atunci când glonţul găsit nu are pe el urmele canalului ţevii

pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;

care din tuburi sau gloanţe a fost tras primul;

dacă tuburile sau gloanţele sunt standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.

b) Examinarea fizico-chimică.

Una din sarcinile expertizei balistice judiciare este şi aceea de a rezolva, împreună cu

expertiza chimică judiciară şi problemele referitoare la pulbere, produsele de ardere ale

împuşcăturii şi produsele de descompunere explozivă ale compoziţiei de percuţie din capsă.

Astfel trebuie cercetate şi rezolvate următoarele probleme:

cărui fel de pulbere îi aparţine cea prezentată pentru expertiză (pulberi negre - cu fum

- şi pulberi coloidale - fără fum);

dacă din ţeava armei respective s-a tras vreun foc;

felul şi compoziţia pulberii cu care s-a efectuat tragerea cu arma respectivă; acest

lucru se poate stabili după resturile pulberii nearse din canalul ţevii, după resturile de ardere

ale pulberii explozive depuse pe canalul ţevii, pe gloanţe, pe bure şi obstacole aflate în

apropierea armei;

dacă încărcătura de pulbere din cartuşele de alicele respective nu este excesivă, dacă

acestea sunt încărcate regulamentar şi dacă se poate trage cu ele, fără teama că ţeava armei va

fi deteriorată. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar a se stabili marca pulberii şi

cantitatea ce o conţine fiecare cartuş, de asemenea, corelaţia dintre greutatea pulberii şi a

alicelor, iar dacă încărcătura este făcută cu pulbere fără fum, se va stabili şi gradul de apăsare

a pulberii de către bură;

cât timp a trecut de la efectuarea împuşcăturii prin ţeava armei respective.

39

CAPITOLUL IV.

Particularităţi ale cercetării locului faptei în cazul folosirii armelor de foc.

4.1. Cercetarea la faţa locului. Noţiuni generale.

Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală şi de tactică criminalistică al

cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a produs infracţiunea,

descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea mijloacelor de probă şi precizarea

poziţiei şi stării acestora.

privind prin prisma legii procesual-penale, cercetarea la faţa locului ne apare ca un

procedeu probatoriu care serveşte la administrarea unor mijloace de probă.

Importanţa acestei activităţi constă în aceea că organul de urmărire penalăpercepe

nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta,

putându-se obţine probe preţioase în măsură să formuleze o concluzie justă cu privire la

modul şi împrejurările comiterii infracţiunii şi la identificarea făptuitorului. Locul unde s-a

săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele activităţii ilicite şi care conservă, în orice

mod, urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în

scopul aflării adevărului. Din această cauză, cercetarea la faţa locului este activitatea cu care

debutează cercetările, faza în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii

ei, fătuitorii sunt extrem de sumare sau chiar inexistente.

Analiza conţinutul noţiunii, scopul cercetării la faţa locului este acela de a stabili

natura şi circumstanţele în care s-a săvârşit fapta, precum şi datele necesare identificării

făptuitorului, scop care, privit din punct de vedere al tacticii criminalistice, implică

următoarele sarcini:

examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infractiunii;

căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi îndepărtarea urmelor şi mijloacelor materiale

de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora;

elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori ori

referitoare la diverse împrejurări ale comiterii faptei - loc, timp, activităţi desfăşurate, metode

şi mijloace folosite, mobil şi scop, urmări;

40

determinarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au dus la sau favorizat

săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de prevenire care se impun.

Din sarcinile enumerate mai sus putem spune că se structurează anumite caracteristici

ale cercetarii la faţa locului, acestea fiind:

cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi ale organului de

urmărire penală, deci o activitate iniţială;

posibilitatea apariţiei modificărilor în ambianţa săvârşirii infracţiunii necesită ca

cercetarea la faţa locului să se efectueze fără întârziere - activitatea are caracter imediat;

este o activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situaţiei de la locul

faptei nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate;

de regulă, tot din cauza modificărilor ce pot interveni, cercetarea la faţa locului este o

activitate ce nu se poate repeta.

Cercetarea la faţa locului se supune anumitor reguli generale, indiferent de natura

faptei comise, dar trebuie să urmeze şi unele reguli speciale, în funcţie de infracţiunea

săvârşită sau de împrejurările speciale în care s-a produs aceasta. Astfel, putem aprecia că

avem mai multe tipuri de cercetare la faţa locului, ca de exemplu - cercetarea la faţa locului a

infracţiunilor comise cu ajutorul armelor de foc.

4.2. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora.

a) Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora.

Una din problemele importante în cercetarea infracţiunilor comise cu arme de foc o

constituie găsirea armei de foc cu care s-a tras, de fapt având o mare importanţă pentru

elucidarea cazului. Aceeaşi importanţă o are şi descoperirea tuburilor şi a gloanţelor din

câmpul infracţional, prin examinarea acestora obţinându-se date despre cailbrul, tipul armei,

fabricaţia, felul ţevii, etc.

La locul faptei armele pot fi găsite la vedere sau, în cazul în care autorul încearcă să

se debaraseze de armă, ascunse sau aruncate, fiind necesară folosirea unor mijloace tehnice

adecvate de căutare, existente în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile (detectorul de

metale, electromagneţii puternici, aparatura roetgen portabilă etc.).

In cazul sinuciderilor sau morţilor accidentale, arma se descoperă, de regulă, în

imediata apropiere a victimei, ori în mâna acesteia, însă şi în aceste cazuri pot apărea

41

dificultăţi sau împrejurări de natură să deturneze cercetarea. Au existat cazuri în care

sinucigaşii au simulat un atac din partea altei persoane sau întâmplător arma a căzut în

anumite locuri unde, la prima vedere, crea impresia că este vorba de omor.

În majoritatea cazurilor, cel ce a folosit arma caută să se debaraseze de ea, ascunzând-

o sau aruncând-o, în această situaţie necesitând o căutare mai amănunţită şi cu mai multă

atenţie.

Arma cu ajutorul căreia a fost săvârşită infracţiunea poate fi descoperită la locul

faptei, la domiciliul infractorului, la complicii acestuia sau în diferite alte locuri: fântâni,

lacuri, mlaştini, râuri, W.C-uri, scorburi, îngropată în pământ, în căpiţe de fân, lanuri de

grâu, porumb, etc., în aceste cazuri recurgându-se la folosirea mijloacelor tehnice adecvate de

căutare, aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice sau prin folosirea câinilor special

dresaţi în acest sens.

Când arma a fost ascună de făptuitor la domiciliul său, aceasta trebuie căutată sub

duşumea (parchet), în dulapuri printre diferite obiecte, în bibliotecă, în cărţi, fotolii, în

perete, în preajma locuinţei, în grajduri, sub stratul de gunoi, în fântână, în grădină sau

îngropată în pământ.

Descoperirea tuburilor şi a proiectilelor la locul faptei este mai anevoioasă, căutarea

lor începând de la corpul victimei înspre marginile câmpului infracţional, de regulă, după

examinarea corpului victimei şi stabilirea direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.

Arma şi celelalte urme descoperite la faţa locului se fixează (consemnează) prin

mijloacele cunoscute - proces-verbal, schiţă, fotografiere, filmare sau înregistrare pe bandă

videomagnetică, fără a se omite nici un detaliu necesar clarificării împrejurărilor în care a

fost săvârşită infracţiunea.

În procesul-verba se vor face menţiuni privind:

locul precis unde a fost descoperită arma;

distanţa dintre armă şi victimă şi dintre armă şi alte urme ale tragerii;

categoria de armă, calibrul şi modelul acesteia, seria şi numărul ei;

direcţia în care este îndreptată arma faţă de cadavru;

pe care parte este aşezată arma;

starea tehnică aparentă a armei;

dacă pe armă s-au descoperit şi alte urme;

dacă arma este încărcată sau nu, dacă are cartuş pe ţeavă, dacă este asigurată sau nu,

dacă în încărcător mai sunt cartuşe şi câte;

42

numărul ghinturilor şi sensul lor de rotaţie;

ce se afla pe canalul ţevii - praf, unsoare, reziduuri de tragere etc.; dacă se simte

miros specific de tragere;

indicarea obiectelor, a locurilor şi distanţelor unde s-au descoperit tuburile trase şi

urmele de pătrundere, ieşire sau ricoşare a proiectilelor trase, în raport de poziţia armei şi a

cadavrului.

Prin fotografiere trebuie să se evidenţieze în mod clar şi urmele acesteia, precum şi

cele descrise în procesul-verbal, această activitate desfăşurându-se în prima parte a fazei

statice a cercetării, până nu s-au produs modificări în “peisajul” locului comiterii infracţiunii.

b) Ridicarea armelor de foc, a tuburilor şi a gloanţelor de la locul săvârşirii

infracţiunii.

Această operaţie se execută în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor

tragerii, a urmelor de mâini sau de nautră bilogică.

Manevrarea armei se face în aşa fel încât să nu se şteargă urmele de pe ea, în acest

scop fiind necesar să se lucreze cu mănuşi sau cu un cleşte cu fălci protejate de manşoane de

cauciuc. Manipularea armei trebuie făcută cu multă atenţie pentru a se evita o eventuală

declanşare accidentală. De asemenea, nu este permisă ridicarea armei prin introducerea unei

tije, băţ, creion în canalul ţevii sau în garda trăgaciului întrucât se pot distruge urme necesare

identificării.

Pentru înlăturarea posibilităţii producerii accidentelor se va proceda la descărcarea

armei (cu mănuşi de piele sau cauciuc), apucându-se numai de părţile pe care nu se pot lăsa

urme, cartuşul de pe ţeavă ambalându-se separat de încărcător.

Pentru transportare, arma se ambalează în aşa fel încât să nu se distrugă urmele

existente. In acest scop, arma va fi învelită în vată, cârpă sau hârtie curată, şi introdusă într-o

cutie cu dimensiuni corespunzătoare pentru a nu permite mişcarea sau lovirea pe timpul

transportului. Este interzisă introdicerea de dopuri de vată sau alt material pe gura ţevii.

Diferitele substanţe depuse pe armă (fire de păr, sânge, ţesuturi, etc.) se strâng şi se

introduc în eprubete, indicându-se locul, data, ora la care au fost ridicate. Această operaţiune

va fi executată numai de expertul biocriminalist, în prezenţa expertului în balistică pentru

prevenirea eventualelor accidente.

43

Coletele în care se transportă armele şi celelalte urme vor fi însoţite de următoarele

date:

data ridicării armei;

persoana care a efectuat ridicarea;

locul unde a fost găsită arma;

marca şi seria armei;

dacă arma este sau nu încărcată;

metodele folosite în descoperire şi ridicare.

Ridicarea tuburilor se face respectând aceleaşi reguli privind descoperirea şi ridicarea,

precum şi cele de precauţie, îndeosebi pentru a nu se distruge reziduurile tragerii. Tuburile se

vor căuta începând cu zona unde se bănuieşte că a stat cel care a tras, ţinându-se cont de tipul

armei folosite (automată, semiautomată, etc.).

In determinarea relativă a numărului de cartuşe trase ne putem orienta după orificiile

descoperite pe îmbrăcămintea şi corpul victimei. Când urmele suplimentare lipsesc,

determinarea locului în care s-a aflat trăgătorul devine mai anevoioasă, în astfel de cazuri

încercându-se stabilirea direcţiei de tragere, linia de zbor a proiectilului şi, legat de aceasta,

planul de tragere, care să indice cu aproximaţie locul unde au fost aruncate tuburile arse.

Descoperirea glonţului într-un obstacol poate uşura căutarea tubului tras, stabilindu-se

în acelaşi timp felul armei folosite şi deci repartiţia posibilă a tuburilor la faţa locului.

Cartuşele armelor de vânătoare, în afara pulberii şi aliicelor, mai au şi bura ce separă

cele două compartimente şi este confecţionată din carton, câlţi, pâslă, material plastic sau

hârtie. Aceasta poate fi descoperită la faţa locului deoarece nu arde în timpul tragerii, ci este

aruncată la o distanţă de 5-10 cm., prezenţa ei indicând faptul (probabil) că s-a folosit o armă

de vânătoare. Fixarea tuburilor descoperite la locul faptei se face prin fotografiere împreună

cu un obiect fix din apropiere, menţionându-se poziţia lor în procesu-verbal.

Ambalarea tuburilor trase se face cu respectarea regulilor de ambalare a tuturor

categoriilor de urme, prinderea tubului făcându-se numai de extremităţi şi cu mâna

îmnănuşată sau cu o batistă.

Ridicarea gloanţelor (proiectilelor) se face în aşa fel încât să nu se altereze urmele

aflate pe suprafaţa lor, care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, acestea servind în final

la identificarea armei cu care s-a tras.

44

Gloanţele descoperite la locul săvârşirii unei infracţiuni cu arme de foc au o mare

importanţă în explicarea mecanismului de formare a urmelor tragerii, ele fiind totodată probe

de valoare în procesul de identificare a armei.

După descoperire şi fixare, gloanţele se ridică în vederea examenului de laborator, cu

batista sau cu mâna înmănuşată, procedându-se la ambalarea lor separată.

În cazul în care glonţul se află înfipt în diferite obiecte, se va proceda la ridicarea

obiectelor respective. Dacă acest lucru nu este posibil, va fi decupată o porţiune din suprafaţa

obiectului care să conţină glonţul astfel încât acesta să nu fie atins de instrumentul respectiv

şi să nu se distrugă urmele existente.

Din corpul victimei, glonţul va fi scos numai de medicul legist. Este interzisă

scoaterea gloanţelor folosindu-se lama cuţitului, şurubelniţă sau alte instrumente ce pot

produce urme suplimentare sau distruge pe cele existente.

c) Determinarea distanţei şi direcţiei de tragere. Posibilităţi şi limite.

Una dintre activităţile deosebit de importante ce se desfăşoară în cadrul cercetării la

faţa locului a infracţiunilor comise cu arme de foc este stabilirea direcţiei de tragere. Această

activitate poate continua la nevoie şi în procesul examinărilor de laborator, concomitent cu

examenul medico-legal al corpului victimei.

Prin noţiunea de distanţă de tragere înţelegem intervalul spaţial parcurs de proiectil de

la gura ţevii până la obstacol.

Distanţa de tragere poate fi mai mult sau mai puţin precis determinată, însă ţinând

seama de factorii suplimentari ai împuşcăturii şi de urmele existente pe proiectil sau de

efectul perforant al acestuia, putem să o determinăm cu aproximaţie.

In funcţie de distanţă, tragerile pot fi:

în limita de acţiune a factorilor suplimentari şi, în acest caz, vorbim despre ţeava

lipită de corp (fără destinaţie), cât şi despre tragerile de la mică distanţă (sub un metru);

în afara limitei de acţiune a factorilor suplimentari (trageri de la distanţe mari, adică

peste un metru în cazul armelor militare şi de tir şi peste 2-3 m. în cazul celor de vânătoare).

În cazul prezenţei factorilor suplimentari, stabilirea distanţei (cât şi a direcţiei) de la

care s-a tras este mai uşoară, prin expertiza criminalistică executându-se trageri

45

experimentale de la distanţe variabile, cu armă şi acelaşi tip de muniţie, fiind create astfel de

modele de comparaţie.

Dacă s-au folosit arme de vânătoare cu ţeavă lisă care folosesc alice sau mitralii,

distanţa de tragere se poate aprecia în funcţie de suprafaţa (câmpul) de dispersare a acestora.

cu cât gradul de dispersare este mai mare, cu atât este şi distanţa mai mare. O determinare

certă a distanţei, în cazul tragerii cu arme de vânătoare cu ţeava lisă, este posibilă în cazul

împuşcăturilor de la distanţe mici şi mijlocii (până la 10 m.).

Pentru distanţe apreciate convenţional ca fiind mai mari este necesar să se examineze

orificiile de intrare şi ieşire a proiectilului, determinându-se în primul rând direcţia de tragere

şi apoi, în coroborare cu particularităţile locului săvârşirii infracţiunii, se poate determina cu

aproximaţie şi distanţa de la care s-a tras.

Referitor la stabilirea direcţiei de tragere, este obligatorie studierea orificiilor de

pătrundere a proiectilelor, cât şi a celor de ieşire (dacă există), un rol deosebit având

stabilirea sensului de perforare.

Dacă proiectilul a perforat două suprafeţe apropiate, direcţia se stabileşte prin metoda

“vizării directe”, cu ajutorul unui tub de hârtie introdus prin cele două orificii şi, privind prin

tub, putem determina locul din care s-a tras.

Când nu este posibilă folosirea metodei “vizării directe”, între cele două orificii fiind

o distanţă prea mare, acestea vor fi unite cu o sfoară de-a lungul căreia se vizează. In acelaşi

caz se poate folosi şi dispozitivul special de vizare.

În stabilirea direcţiei sau a locului din care s-a tras se va ţine sema de elementele

balistice exterioare şi de factorii perturbatori externi (vânt, temperatură, rezistenţa aerului,

forţa gravitaţională, ploaie, etc.).

Pentru stabilirea direcţiei (în cazul expertizei balistice) se mai folosesc şi manechine

(în caz de omor prin împuşcare) îmbrăcate cu hainele victimei, fiind introduse vergele prin

orificiile de intrare şi ieşire, indicându-se astfel traseul proiectilului.

CAPITOLUL V

Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul cartuşului.

Identificarea armei cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul final al oricărei

expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a

46

gloanţelor, a tuburilor descoperite, în corpul victimei sau la faţa locului, cu gloanţele sau

tuburile trase experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicate de la persoana

suspectă.

Procesul de identificare a unei arme de foc percurge două faze:

a) În prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparţine arma, în baza

caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil şi pe tub, referitoare la

modelul, tipul, calibrul armei etc.

b) În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al

caracteristicilor individuale, specifice fiecărei ţevi ghintuite şi fiecărui ansamblu al

mecanismelor de tragere.

5.1. Identificarea generală a armei de foc cu ţeavă ghintuită.

Necesitatea de a stabili tipul şi sistemul unei arme de foc pe baza unui glonţ tras, a

unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracţiuni la care

infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru

formarea cercului de bănuiţi. Dacă infracţiunea a fost comisă cu o armă cu ţeavă

ghintuităntele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a

glonţului şi a tuburilor arse.

Studierea glonţului indică tipul şi sistemul armei din care a fost tras, ţinând cont de

forma, dimensiunea şi greutatea glonţului care pot indica felul armei: puşcă, pistol sau

revolver.

Forma alungită, ascuţită la capăt a glonţului în greutate de cca. 30 g. şi şi lungimea 28

mm. indică o armă cu ţeava lungă. Glonţul de revolver este cilindric şi are vârful bont, iar cel

de pistol are vârful rotunjit.

Diametrul (calibrul) glonţului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă

indică, în general, calibrul armei. glonţul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă

introdus nici înainte, nici după tragere, într-o armă prin gura ţevii, deoarece, în primul caz,

calibrul propriu-zis al glonţului este cu 0,2 - 0,5 mm. mai mare decât calibrul ţevii, iar după

tragere părăsind ţeava, revine la dimensiunile iniţiale sau capătă unele deformări

longitudinale.

Urmele ghinturilor şi ale plinurilor pe glonţul tras indică cu precizie construcţia

interioară a ţevii armei cu care a fost tras. Glonţul trecând prin ţeavă este supus acţiunii

47

acesteia şi reprezintă negativul suprafeţei interioare a ţevii. Suprafeţele proeminente dintre

ghinturile ţevii apar pe lângă cămaşa glonţului sub formă de şanţuri, iar ghinturile sub formă

de proeminenţe.

Sensul ghinturilor este de obicei dextrogir, iar unele arme au ghinturile sinistrogire.

Lăţimea urmelor câmpurilor de pe glonţ este egală cu lăţimea câmpurilor din ţeava

armei cu care s-a tras. Lăţimea câmpului se măsoară, de obicei, între marginile de jos ale

acestuia.

Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa

longitudinală, indică tipul armei.

Când nu se găsesc pe glonţ striaţiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi,

toată cămaşa fiind acoperită cu striaţii longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la

două posibilităţi:

a) Glonţul a fost tras dintr-o armă a cărei ţeavă a fost puternic atacată de oxizi, iar

datorită acestui fapt glonţul nu are imprimată mişcarea helicoidală, caracteristică armelor cu

ţeavă ghintuită, glonţul trecând prin ţeavă fără a mai fi înşurubat între ghinturi;

b) La comiterea infracţiunii autorul s-a folosit de cartuşe care nu au fost destinate

pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv.

Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul

fabricii din care se poate deduce provenienţa muniţiei. Acest semn se află pe partea

posterioară a glonţului.

Tubul ars găsit la cercetarea locului infracţiunii va fi studiat din următoarele puncte

de vedere:

a) Mărimea, forma şi greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: puşcă,

pistol sau revolver. Forma tubului şi particularităţile formei lui limitează mult posibilităţile

de a se folosi un cartuş de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au acelaşi

calibru şi aceasta datorită construcţiei camerei de explozie a armelor;

b) Modul de sertizare: glonţul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită

gâtul tubului. Modul de sertizare poate indica locul de fabricaţie a muniţiei.

Inscripţiile de pe fundul tubului indică provenienţa şi locul fabricaţiei muniţiei.

Dacă la cercetarea la faţa locului infracţiunii, pe baza direcţiei tragerii s-a stabilit

locul de unde s-a tras şi dacă în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul

armei. de exemplu: T.T. cal.7,62 mm. BROWNING cal.7,65 mm. aruncă tubul la dreapta;

48

PARABELLUM mod. 1908 cal. 9 mm. şi BERETTA mod. 1941 cal. 9 mm. aruncă tubul în

spate pe direcţia tragerii; WALTHER mod. 1938 cal. 9 mm. aruncă tubul la stânga.

Când se cunoaşte sistemul de armă cu care s-a comis infracţiunea, în cazul unei

sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars,

face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste

în ceea ce priveşte calificarea faptei.

Când la locul infracţiunii nu se găsesc tuburi arse, acest lucru indică următoarele

aspecte:

infracţiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (revolverul);

infractorul, foarte precaut, după comiterea infracţiunii a adunat corpurile delicte,

cunoscând importanţa acestora în identificarea armelor de foc.

5.2. Identificarea generală a armelor de foc cu ţeavă lisă.

Focul tras dintr-o armă cu ţeavă lisă, de vânătoare, porneşte din gura ţevii ca o masă

compactă cu rondelă şi bură.

Elementele generale de identificare pe baza burelor sunt:

a) Diametrul burelor indică cu aproximaţie calibrul armei. O concluzie asupra

calibrului armei se poate trage de către expert, numai după ce s-a consultat un specialist în

această materie;

b) Materialul din care sunt confecţionate burele arată dacă cartuşul a fost procurat din

comerţ sau infractorul s-a folosit de un tub vechi pe care l-a încărcat singur.

Numărul şi greutatea alicelor permit stabilirea calibrului armei numai în cazul când

acestea au fost găsite grupate. Modul de confecţionare şi felul materialului indică dacă alicele

provin din cartuşe cumpărate din comerţ sau sunt de construcţie proprie.

La armele cu ţeavă lisă după fiecare tragere tuburile se extrag manual din camera de

ardere, motiv pentru care tuburile arse se găsesc foarte rar la faţa locului.

Tubul ars, folosit de o armă cu ţeavă lisă, prezintă următoarele elemente de

identificare generală:

a) Dimensiunea care indică calibrul armei este stabilită convenţional;

b) Inscripţiile imprimate pe corpul tubului, care este confecţionat din carton presat şi

pe raza lui indică provenienţa şi locul de fabricaţie;

c) Gradul de uzură indică dacă cartuşul este nou sau a mai fost folosit şi reîncărcat.

49

5.3. Obţinerea modelelor tip de comparaţie.

Obţinerea modelelor tip de comparaţie se impune expertului balistician, atunci când i

se cere să constate dacă tuburile arse descoperite la locul faptei şi glonţul extras cu ocazia

autopsiei din cadavrul victimei, au fost sau nu trase cu arma care este supusă expertizei.

Pentru ca modelele tip să fie bune pentru comparaţie, tuburile trebuie să îndeplinească

două condiţii principale:

siguranţa că ele provin de la obiectul care se identifică;

aptitudinea lor de a fi comparate cu celelalte obiecte cu care se identifică.

Obţinerea modelelor tip de comparaţie se face prin trageri experimentale. În vederea

efectuării acestor trageri, expertul trebuie să pregătească materialul şi arma cu care se execută

tragerea. Prin pregătirea materialului se înţelege activitatea expertului balistician de a asigura

cartuşele necesare tragerilor experimentale, în raport cu tipul şi modelul armei corp delict, cât

şi celelalte materiale necesare.

În acest scop, este necesar ca expertul să procure, să aleagă cartuşe de acelaşi calibru,

de aceeasi fabricaţie, care au acelaşi marcaj pe rozetă, acelaşi fel de capsă, iar tuburile şi

gloanţele să fie confecţionate din acelaşi material din care sunt făcute tuburile arse şi

gloanţele trase, care urmează a fi comparate.

Înainte de fiecare tragere experimentală proiectilul şi tubul sunt examinate pentru a nu

avea zgârieturi sau urme de lovire, iar dacă acestea există, vor fi descrise sau fotografiate,

înainte de a le folosi la tragere.

Pentru buna reuşită a examenului comparativ, expertul trebuie să aibe la dispoziţie

mai multe modele tip de comparaţie. În acest scop el va procura pentru fiecare armă

examinată 3-5 cartuşe, care vor fi folosite la tragerile experimentale. Există două opinii în

legătură cu un număr mare de cartuşe pentru tragerea experimentală:

a) Se pot stabili precis urmele produse de mecanismul şi interiorul ţevii armei corp

delict, ceea ce necesită un număr mare de tuburi arse şi de gloanţe trase;

b) Repetarea tragerii cu aceeaşi armă, cu un număr mai mare de cartuşe, poate duce la

diminuarea sau alterarea proeminenţelor care crează urmele caracteristice existente pe

tuburile şi gloanţele incriminate, făcând posibilă crearea unor alte urme suplimentare ce pot

deruta expertul.

50

După ce au fost efectuate examinările preliminare, stabilindu-se eventualele

defecţiuni ale armei incriminate (prin gammagrafiere), dacă se poate trage cu ea, dacă nu se

descarcă accidental etc., după ce s-au colectat reziduuri, în vederea analizelor chimice, în

scopul de a se stabili dacă s-a tras sau nu cu acea armă, criminalistul va proceda la pregătirea

armei în vederea tragerilor experimentale.

În acest scop expertul va executa următoarele:

ţeava armei va fi curăţată de rugină şi reziduurile depuse cu ocazia ultimei

împuşcături, va îndepărta unsoarea şi toate impurităţile existente pe ţeavă;

va curăţa mecanismul de dare a focului, astfe ca arma să fie în condiţii optime de

tragere.

După aceste pregătiri expertul va proceda la efectuarea tragerilor experimentale.

În toate cazurile, în mod obligatoriu, atunci când organul de poliţie nu are o cameră

de experienţă cu poligon redus autorizat, tragerea experimentală se va efectua la poligonul

garnizoanei. Aceasta pentru a se evita unele accidente ce s-ar putea produce prin ricoşarea

sau devierea gloanţelor.

Obţinerea tuburilor arse drept modele de comparaţie pot fi captate într-un săculeţ

aşezat în dreptul orificiului de evacuare a tuburilor la armele automate sau semiautomate, sau

pot fi extrase cu grijă cu ajutorul închizătorului în cazul diferitelor puşti, pentru ca tuburile să

fie ferite de lovituri ce pot crea urme suplimentare atunci când tubul ars ia contact cu

pământul.

Gloanţele modele tip de comparaţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

să poarte pe cămaşa protectoare numai urmele provocate de interiorul ţevii armei din

care au fost trase;

să nu fie diforme (lovite sau turtite);

să fie ferite de formarea unor striaţii suplimentare;

toate gloanţele trase să intre în posesia expertului.

Pentru captarea gloanţelor sunt întrebuinţate mai multe feluri de dispozitive.

Unul dintre dispozitive este format dintr-un tub de oţel sau de beton de 2 m. având

diametrul de 20 cm. şi fixat în poziţie verticală. În tub se toarnă apă, aproximativ 3/4din

volumul acestuia. În interiorul tubului, pe fund, se află o plasă de oţel inoxidabil, ce serveşte

la scoaterea gloanţelor din tub, care se poate ridica cu ajutorul unui cordon, fără a vărsa apa.

Tubul este ataşat printr-un colier de un perete în poziţie verticală, astfel încât se poate

detaşa cu uşurinţă. Deasupra tubului se găseşte un dispozitiv de lemn care are o deschizătură

51

verticală care indică axul central al tubului şi serveşte drept ghid pentru tragerea în apă.

Rezistenţa apei este suficientă pentru a atenua forţa glonţului şi poate opri un glonţ tras cu

cea mai puternică încărcătură. Dispozitivul, deşi oferă captarea gloanţelor în condiţii

suficient de bune, fără striaţii suplimentare, nu a fost răspândit datorită faptului că este

incomod.

Captatorul de proiectile, în varianta folosită în ţara noastră este format dintr-o cutie

lungă de aprox. 3 m., cu o lăţime de cca. 40 cm. (fig.)

Lada de captare umplută cu câlţi.

În interiorul lăzii, la distanţe egale, 20-25 cm., sunt aşezate nişte rame de lemn prinse

de pereţi cu ajutorul unor jgheaburi, care împart lada în compartimente. Pe aceste rame se

prinde câte un carton alb, care are rolul de a marca dacă glonţul a trecu dintr-un

compartiment în altul. Spaţiile între aceste compartimente sunt umplute cu vată sau câlţi, care

au rolul de a frâna viteza glonţului şi, totodată, de a-l opri pentru a nu ieşi din ladă. În

primele compartimente, de regulă, se aşează plăci din cauciuc cu pânză, pentru a scade din

forţa de pătrundere a glonţului.

Pentru a evita lovirea, deformarea şi crearea de striaţii suplimentare prin lovirea sau

prin presarea gloanţelor între ele, se recomandă ca după fiecare tragere (foc), glonţul să fie

căutat şi scos din dispozitiv, orificiile de intrare în cartoane să fie însemnate, iar după

formarea a 20-30 de orificii de intrare să fie înlocuite. Gloanţele astfel colectate se

împachetează separat într-o bucată de hârtie sau vată şi pe ambalaj se va scrie tipul şi

modelul armei cu care s-a tras, numărul tragerilor, data tragerii şi numele expertului care a

efectuat tragerea experimentală.

Atât gloanţele cât şi tuburile corp delict sau modelul tip de comparaţie se vor

conserva în condiţii optime (se vor unge cu ulei de oase), iar după efectuarea şi întocmirea

raportului de constatare tehnico-ştiinţifică balistică judiciară, vor fi ataşate acestuia

trimiţându-se organului de poliţie care a solicitat efectuarea examenului comparative de

laborator.

Se impune efectuarea unor trageri experimentale speciale în situaţiile când expertului

îi sunt date spre cercetare probleme ca:

dacă se poate trage cu arma suspectă, care este defectă, improvizată sau de construcţie

proprie;

52

care este puterea de pătrundere a glonţului;

de la ce distanţă s-a tras, pentru stabilirea urmelor suplimentare ale împuşcăturii sau a

împăştierii alicelor (în cazul armelor de vânătoare).

Pentru efectuarea tragerilor experimentale cu unele arme defecte, de construcţie

proprie sau improvizate, expertul se va deplasa la poligon şi va instala arma în cauză în

şanţul de tragere, fixând-o pe un stâlp sau un trepied, iar percutarea se poate face la distanţă

cu ajutorul unei sfori legată de trăgaci.

Pentru a stabili puterea de pătrundere a glonţului, expertul va executa tragerea tot în

poligon, instalînd în direcţia tragerii obiecte diferite, a căror natură şi dimensiuni să fie cât

mai apropiate sau chiar similare cu acele ale obiectului cercetat. În acest scop, se pot efectua

trageri în bucăţi de lemn, tablă, fier etc., luând însă toate măsurile de precauţie, pentru a se

evita toate accidentele ce s-ar putea produce în urma ricoşării glonţului.

Distanţele de la care s-a tras se vor nota pe o etichetă, ce se va ataşa pe obiectul în

care s-a efectuat tragerea, separat pentru fiecare foc.

Pentru aprecierea distanţei de la care s-a tras, în cazurile de împuşcătură apropiată cu

arme cu glonţ, în scopul stabilirii urmelor suplimentare ale împuşcăturii, expertul care

execută tragerea experimentală la poligon, va instala în direcţia tragerii obiecte similare cu

cele cercetate, sau bucăţi de carton alb prinse în rame şi de dimensiuni corespunzătoare.

Distanţele de la care se pot efectua tragerile şi care se notează pe obiect, separat

pentru fiecare foc în parte, pot fi de la ţeava lipită până la 100 cm. distanţă până la care pot

zbura particulele de pulbere în funcţie de felul armei şi a pulberii. În ceea ce priveşte

stabilirea înmpăştierii alicelor la armele de vânătoare, tragerea se execută în panouri, în care

s-au prin bucăţi de carton alb sau pânză albă cu dimensiuni de 50x50 cm. până la 1x1 m., sau

şi mai mare, deoarece alicele armei de vânătoare se răspândesc într-un con ce se măreşte

uniform, în raport cu distanţa de la care s-a tras.

5.4. Identificarea individuală a armelor de foc cu ţeava ghintuită.

Identificarea pe baza gloanţelor.

Canalul ţevii armei de foc cu ţeava ghintuită, poartă întodeauna urmele uneltei cu care

a fost lucrată, urma ce apar sub formă de striaţii fine, microscopice, caracteristice pentru

fiecare lot de fabriacţie şi care se reproduc cu fidelitate pe cămaşa glonţului tras. Aceste

53

striaţii, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât

arma este folosită mai mult, fiind supusă şi agenţilor atmosferici şi acţiunii gloanţelor,

canalul ţevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a

unor caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonţ

se face pe baza acestor striaţii create de canalul ţevii şi reproduse perfect pe cămaşa

glonţului.

Examinarea la microscopul comparator.

Microscopul comparator dispune de două obiective şi de un singur ocular, în câmpul

căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate cele două imagini ale obiectivelor. Compararea

gloanţelor se face pe porţiuni, de aceea suporturile de susţinere pe care sunt aşezate

proiectilele vor fi mişcate sincronizat, pentru ca acestea să prezinte, în succesiune, aceleaşi

faţete.

Deosebită însemnătate o are iluminarea incidentă, cu aceeaşi intensitate şi din acelaşi

unghi. Iluminarea difuză, obţinută natural sau artificial este indicată la examinarea câmpului

de striaţii mai mari şi clare. Iluminarea laerală, sub un unghi de 30-45 faţă de planul

obiectului examinat reliefează în mod satisfăcător detaliile urmelor, fără a le denatura.

Această metodă permite observarea directă a continuităţii sau discontinuităţii liniare a

striaţiilor formate pe glonţ de particularităţile microreliefului ţevii.

Metoda comparării mulajelor.

Mulajul se poate obţine prin desfăşurarea unui strat gelatinos sau metalic, care,

desprin de pe glonţ şi îndreptat în plan, reflectă urmele caracteristice interiorului ţevii armei.

sunt cunoscute două metode de redare a suprafeţe glonţului prin contact static:

1. Mulaje transparente, pelicule formându-se prin introducerea gloanţelor în diferite

soluţii gelatinoase;

2. Mulaje opace, pelicula obţinându-se prin galvanoplastie.

La prima metodă pelicula (mulajul) obţinută se taie pe axa longitudinală, între urmele

formate de câmpurile dintre ghinturi, după ce a fost tăiată la bază şi la vârful glonţului. Apoi

se desprinde de pe glonţ şi se lipeşte între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.

Pentru colorarea peliculei se poate folosi fucsină, roşu de Sudan sau un alt colorant

care se dizolvă uşor în acetonă şi acetat de amil, dar nu şi în dicloretan. Acest mulaj redă

exact detaliile şi poate fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.

54

La a doua metodă copia reliefului glonţului se obţine prin depunerea unui strat

metalic pe suprafaţa cilindrică a acestuia, cu ajutorul curentului continuu, într-o baie

electrolitică.

După nichelare glonţul se spală bine, apoi stratul de nichel - cupru se taie pe axa

longitudinală, se îndreaptă şi se fotografiază (se compară). Fotografierea este necesar să se

facă concomitent la glonţul de la faţa locului şi la cel de comparat pentru a asigura o

iluminare constantă. Această metodă prezintă dezavantajul de a nu reda întodeauna detaliile

mici ale urmelor.

Tehnica de rulare a proiectilului.

Această metodă constă în rularea proiectilelor pe mase ceroase, aliaje metalice moi,

celuloid sau alte materiale plastice care pot reduce microrelieful de pe ele.

În unele cazuri copiile se obţin perin acţiunea mecanică (apăsarea proiectilului pe

suportul folosit pentru rulare), iar în altele, prin acţiunea termică, glonţul încălzindu-se până

la o anumită temperatură spre a se putea imprima pe suport.

Rularea se poate efectua normal, cu ajutorul unei rigle sau a unui dispozitiv, în care

glonţul se fixează la capete, pe axa sa longitudinală. Înainte de rulare, glonţul se curăţă,

pentru ca microrelieful să nu conţină impurităţi care să denatureze urma.

Rezultatele rulării se fixează fotografic. Examinarea comparativă se face atât pe

fotografii cât şi direct, pe copiile obţinute la microscop.

Prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea

ulterioară a examinărilor, a transpunerii în suprafaţa plană, dar în acelaşi timp, prezintă în

numeroase cazuri dezavantajul unei reproduceri incomplete a detaliilor mici.

Tehnica fotografică.

Procedeele fotografice se folosesc nu numai ca mijloc de fixare a ceea ce s-a obţinut

printr-una din metodele de comparare, dar şi ca metodă independentă de comparare,

fotocopiile constituind obiecte de comparare.

Se cunosc două metode fotografice: fotografia panoramică şi aşa numita “desfăşurare

optică a proiectilului”.

Prima metodă de comparare constă în fotografierea pe secţiuni longitudinale a

suprafeţei glonţului, care apoi se asamblează tăindu-se părţile care se repetă.

55

Pentru a doua metodă se foloseşte conversograful, care permite reproducerea pe

peliculă a întregii suprafeţe a proiectilului, datorită mişcării sincronizate a platanului care

susţine proiectilul şi peliculei din aparatul fotografic (mişcarea platanului şi a peliculei se

face în sens invers). Compararea fotografiilor reprezentând suprafaţa cilindrică a două

gloanţe se face prin metoda continuităţii liniare (îmbucşare) sau prin cea a suprapunerii. În

acest din urmă caz fotografiile se execută pe materiale transparente, colorându-se în culori

diferite (folosindu-se metoda virării) pentru a se putea urmări mai uşor detaliile respective.

Tehnica profilografică.

Unul din aparatele cele mai utilizate la analizarea suprafeţelor şi care corespunde cel

mai bine problemelor criminalisticii, respectiv, traseologiei şi implicit balisticii este

profilograful (striagraful).

Adaptat nevoilor criminalisticii, în scopul examinării profunzimii unor striaţii

materializate pe diagrame, striagraful este indicat pentru analizarea suprafeţelor plane sau la

trasarea longitudinală a obiectivelor cilindrice.

Identificarea pe baza tuburilor arse.

Tubul cartuşului prezintă mai multe variaţiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu

care s-a tras, determinate de tipul şi sistemul acesteia.

Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars sunt cauzate de:

a)Urmele percutorului. În momentul declanşării focului, percutorul loveşte capsa

tubului, imprimând o adâncitură mai mult sau mai puţin pronunţată şi caracteristică ca

profunzime, formă şi plasament. Secţiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi:

rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secţiunile longitudinale spre vârful

percutorului pot fi: plate, ascuţite, bombate, trapezoidale. Neregularităţile microscopice de pe

vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuţie, care se pretează foarte bine la

identificarea acestuia. Alte caracteristici individuale pentru identificare sunt formate în capsă

de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.

b) Urmele peretelui frontal al închizătorului. Peretele frontal al închizătorului care în

mod normal poartă urme de freză şi unele urme produse de uzură apasă cu forţă tubul, iar cu

ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularităţi se

imprimă mai mult pe capsă şi pe fundul tubului.

56

c) Urmele camerei de explozie. Camera de explozie prezintă pe perete neregularităţi

sau proeminenţe care se imprimă pe latura tubului cartuşului la introducerea acestuia, cât şi

datorită dilatării lui în momentul exploziei şi a extragerii tubului din camera de explozie.

d) Urmele ghearei extractoare. Gheara extractoare produce o serie de striaţii pe

gulerul tubului în momentul când tubul se loveşte de pragul aruncătorului şi este aruncat

afară. Urmele redau conturul muchiei ghearei extractoare.

e) Urmele pragului aruncător (dintele opritor). La extragerea tubului ars, în momentul

când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartuşului se loveşte de dintele

opritor care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se

crează urma dintelui, care apare pe partea opusă striaţiilor produse de gheara extractoare.

Discurile lui METZGER sunt transparente, gradate în cercuri concentrice şi linii

perpendiculare întretăiate. Cu ajutorul lor se poate calcula cu exactitate deschiderea

unghiurilor formate de ejector şi gheara extractoare, în raport cu urma percutorului.

Microscopul stereoscopic se utilizează la examinare separată a urmelor formate pe

tubul incriminat şi pe cel de comparaţie. Stereomicroscopul permite analiza în relief a

striaţiilor produse atât pe rozeta tubului, cât şi pe pereţii laterali ai acestuia. Cu ajutorul lui se

observă imaginea de ansamblu, forma şi plasamentul striaţiilor, precum şi ale craterului

tormat de percutor pe capsă în urma tragerii. Stereomicroscopul este dotat cu dispozitive de

iluminat şi fotografiere, permiţând, în lipsa microscopului comparator, procedeul secundar de

examinare comparativă a fotografiilor.

Microscopul comparator are două obiective şi un singur ocular. Cu ajutorul acestuia

se poate urmări continuitatea liniară a striaţiilor existente pe tuburile comparate. În afară de

dispozitivele de iluminat şi fotografiat, microscopul comparator este prevăzut şi cu suporturi

speciale pentru susţinerea şi rotirea pieselor examinate.

Striagraful este un aparat de palpare a suprafeţelor, fiind dotat cu analizoare mecano-

optice, prin intermediul cărora se poate urmări şi înregistra continuu orice diferenţă de relief

survenită pe cămaşa tubului - cartuş. Rezultatele obţinute ca urmare a palpării, cu ajutorul

unui vârf de diamant sunt înregistrate pe o profilogramă, iar cotele acestora sunt indicate

cifric, examenul comparativ putându-se efectua prin confruntarea atât a profilorgamelor

obţinute, cât şi a cotelor espective.

Dispozitivul DOLEGAL - CECCALDI permite fotografierea rapidă a rezetei

tuburilor - cartuş, putându-se reproduce pe un singur clişeu 12 rozete introduse într-un

dizpozitiv special. Sursa de lumină este o lampă de cuarţ cu iod se 12V./100w.

57

5.5. Identificarea individuală a armelor de foc cu ţeavă lisă.

Datorită principiilor balistice în baza cărora este construită o armă cu ţeavă lisă şi a

muniţiei folosite, identificarea individuală cu ajutorul alicelor se poate face numai în mod

indirect şi numai în cazul când alicele au fost confecţionate de infractor cu mijloace proprii.

Descoperind la locul comiterii infracţiunii alice din a căror formă şi material rezultă

că nu sunt cumpărate din comerţ, expertul va căuta să stabilească cu ce instrumente au fost

confecţionate. Astfel, se va putea deduce dacă alicele au fost confecţionate cu o daltă sau

cleşte de sârmă, cuie sau plumb. Prin analiza de laborator, difracţia şi fluorescenţa în raze X,

prin analiza spectrală se pot stabili unele elemente constitutive ale aliajelor materialelor din

care s-au confecţionat alicele comparativ cu materialele ridicate de la bănuiţi.

Singura urmă a mecanismului armei cu ţeavă lisă ce rămâne pe tub este cea lăsată de

percutor pe capsă, care permite stabilirea în mod sigur, pe baza caracteristicilor armei cu care

s-a tras. Cu toate că tubul poate fi folosite de mai multe ori, capsa trebuie schimbată după

fiecare tragere şi în acest fel, urma percutorului pe capsă reprezintă întodeauna rezultatul

ultimei trageri. În asemenea cazuri, elementele de identificare individuală sunt: forma,

profunzimea şi plasamentul percuţiei precum şi unele caracteristici microscopice ale vârfului

percutorului.

Burele au valoare numai atunci când sunt confecţionate de deţinătorul armei din

hârtie, pânză, câlţi sau lână. În asemenea situaţii burele descoperite la faţa locului vor fi

trimise expertului şi vor putea fi folosite ca material comparativ în cazul când la domiciliul

bănuitorului se descoperă materiale similare.

CONCLUZII

Balistica este o ramură a mecanicii teoretice care studiează fenomenele ce se produc

în urma folosirii armelor de foc. Datorită importanţei sale, balistica a ajuns să fie ridicată la

rangul de ştiinţă, având un obiect de cercetare bine definit, metode proprii de cercetare

ştiinţifică, principii şi legităţi proprii.

În acelaşi timp cu dezvoltarea şi perfecţionarea armamentului de foc a crescut din

nefericire, şi numărul infracţiunilor săvârşite cu ajutorul acestui tip de armament.

58

Din această cauză, în cadrul tehnicii criminalistice şi-a făcut loc o nouă ramură -

Balistica judiciară.

Balistica judiciară a devenit un domeniu de sine stătător încă de la începutul secolului

XX-lea, continuând în permanenţă să-şi perfecţioneze metodele de examinare şi, în special, a

celor de identificare a armelor după urmele lăsate de acestea.

Dacă studiem diferitele lucrări de specialitate apărute de-a lungul timpului, vom

constata că, în afara elementelor de noutate şi a diferitelor interpretări ale fiecărui ajutor, în

toate aceste lucrări descoperim aceleaşi principii de bază ale balisticii şi aceleaşi reguli

generale cu privire la identificarea criminalistică. Acest fapt se datorează neschimbării

caracterelor generale ale fenomenelor balistice, care au rămas la fel, chiar dacă s-au produs

unele modificări produse de procesul ştiinţei şi tehnicii.

Lucrarea de faţă abordează doar o mică parte a balisticii judiciare, aceea a examinării

şi identificării armelor de foc, privită prin prisma necesităţii acestor cunoştinţe în cadrul

probaţiunii din procesul penal.

În situaţia actuală, a ascensiunii fenomenului infracţional şi implicit a creşterii

numărului infracţiunilor comise cu arme de foc, este de necontestat rolul deosebit de

important deţinut de expertiza criminalistică în general şi expertiza balistico-judiciară în

particular, pentru soluţionarea cauzelor penale şi săvârşirea actelor de justiţie.

La baza acestei lucrări se află în primul rând literatura de specialitate apărută în ţara

noastră printre care menţionez: Emilian Stancu - “Criminalistica”; Camil Suciu -

“Criminalistica”; Vasile Măcelaru - “Balistica judiciară”; Ion Angelescu - “Expertiza

fonobalistică judiciară”. Pe linie de teorie a dreptului procesual penal, un rol foarte important

în realizarea lucrării de faţă l-au avut: “Tratat de procedură penală” de N.Volonciu,

“Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român” de V.Dorogoz şi colectiv,

precum şi “Expertiza judiciară” de E.Mihuleac.

Un deosebit aport pentru realizarea acestei lucrări l-au avut şi lucrările de specialitate

străine, revistele şi publicaţiile care au ca obiect armamentul de foc, precum şi sprijinul

experţilor de Balistică judiciară din cadrul Institutului de Criminalistică Bucureşti.

Deşi, după cum am menţionat anterior, balistica nu a înregistrat progrese deosebite în

ultimii 20 de ani, totuşi se poate remarca creşterea profesionalismului experţilor din

domeniu, apariţia de metode de cercetare noi şi ceea ce cred că este foarte important,

dobândirea de către expertiza ballistico- judiciară a unui loc bine determinat în cadrul

procesului penal.

59

Bineînţeles că pe această temă, a balisticii judiciare, se pot scrie multe pagini fără a

epuiza în întregime subiectul, prezenta lucrare fiind doar o timidă încercare de a trata în linii

generale problemele la care sunt chemaţi să răsupundă atât experţii balisticieni cât şi organele

de urmărire penală. Cele cinci capitole pe care este structurată lucrarea fac referire la

principalele aspecte ale cunoaşterii armelor de foc şi a cercetării infracţiunilor săvârşite cu

ajutorul acestora, accentuând problema expertizei şi a identificării armelor de foc după

urmele lăsate de acestea.

60