Diploma - Www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Taina hirotoniei prin prisma legislatiei ortodoxe canonice

Preliminarii

Motivaţia şi actualitatea subiectului

Învăţătura fundamentală a creştinismului este că omenirea a fost eliberată din osânda

păcatului prin jertfa de pe cruce şi prin triumful asupra morţii a Dumnezeu-Omului, Iisus

Hristos.

După căderea în păcat a primilor oameni, între Dumnezeu şi creaţia Sa s-a deschis

abisul păcatului, pe care nici o forţă din lume nu-l putea umple. Zadarnic s-au înălţat altare şi

temple, zadarnic se aduceau tămâieri şi sacrificii sângeroase, nici o acţiune umană şi nici o

jertfă nu era în stare să restabilească puntea de legătură între Creator şi făptura Sa.

Înţelepciunea divină a aflat însă calea păcii. Aceasta a fost întruparea celei de-a doua

Persoane a Sfintei Treimi, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu.

Prin smerenia Sa în chipul robului, prin patimi moarte şi înviere golul despărţitor

dintre om şi Tatăl s-a surpat, păcatele au fost iertate, firea lui Adam s-a restaurat, iar

omenirea întreagă a fost restabilită în comuniunea dragostei Ziditorului.

Prin jertfa de pe cruce s-a înfiinţat Biserica în chip nevăzut (Fapte 20,28).

Ceea ce s-a înfăptuit o singură dată pe Golgota trebuia să se actualizeze pentru toate

generaţiile care aveau să creadă în Fiul lui Dumnezeu. Jertfa ispăşitoare şi lucrarea

arhierească a Mântuitorului se cerea înnoită permanent, ca din roadele ei să se îndulcească

toţi acei care aveau să sufere de rănile păcatelor. Era nevoie de persoane care să devină centre

intermediare vizibile ale harului lui Dumnezeu.

Însăşi condiţia umană postulează această necesitate. Dacă am fi spirite pure, am putea

participa al viaţa divină în mod direct, am putea beneficia de darurile câştigate pe Golgota

fără nici un intermediar. Dar noi avem o structură dihotomică. Starea noastră corporală

implică lucrări văzute, concrete, care ating trupul nostru în continuare şi îl pun în legătură cu

izvoarele puterii dumnezeieşti.

Pagina 1 din 94


Acestea sunt Sfintele Taine, lucrări văzute, instituite de Hristos în Biserica Lui, prin

care se împărtăşeşte credincioşilor darurile cele nevăzute ale Duhului Sfânt.

Aceasta este o altă învăţătură de bază a Bisericii, şi anume realitatea preoţiei

sacramentale, slujirea unor persoane special rânduite de Mântuitorul ca să împlinească

lucrările sfinţitoare şi să continue misiunea Lui pe pământ.

Prin instituirea ei divină, preoţia sacramentală ţine de fiinţa Bisericii şi o exprimă,

căci unde nu este preoţie sacramentală, nu este nici ecclesia, deoarece Biserica este o

comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, aşezaţi de Hristos prin Duhul

Său.

Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Sf. Părinţi şi

Biserica au scris foarte mult despre taina hirotoniei. Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă nu poţi intra

în împărăţia cerurilor, de nu te naşti din apă şi din Duh (Ioan 3,5), dacă pierzi viaţa veşnică,

de nu mănânci Trupul Domnului şi de nu bei Sângele lui (Ioan 6,54), iar dacă toate acestea nu

se săvârşesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea fără

preoţi să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite.” Sf. Grigorie de

Nazianz: „Dar să ne închipuim că cel ce vrea să se facă preot nu este rău, că a ajuns la cea

mai înaltă treaptă a virtuţii. Totuşi nu văd ce ştiinţă trebuie să aibă acest om şi în ce puteri

sufleteşti să se încreadă, ca să îndrăznească la această dregătorie. Că mie mi se pare, într-

adevăr, că preoţia, arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând

şi fapte – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Îţi vei da seama de aceasta dacă pui fată în faţă

preoţia cu medicina, ştiinţa vindecării sufletelor cu ştiinţa vindecării trupurilor. Comparându-

le, vei vedea că medicina e grea, dar preoţia este şi mai grea, şi mai de preţ; şi prin natura

materiei şi prin puterea ştiinţei, şi prin scopul lucrării ei.” Sf. Efrem Sirul: „Ai văzut ,omule,

strălucitoare facere de minuni? Ai văzut cum treapta sfântă a preoţiei curăţă cu lesnire

întinăciunile sufletelor? Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest prea

strălucit şi curăţitor dar care a luminat cu har pe preoţi ca să lumineze ca nişte luminători în

lume!”

În faţa celor expuse până acum şi copleşiţi de mărturiile Sf. Părinţi citate mai sus,

această lucrare îşi propune să realizeze o evaluare eclesiologică a Sfintei Taine a hirotoniei,

pentru a evidenţia sublimitatea sacerdoţiului, aşa cum se regăseşte formulat în gândirea şi

spiritualitatea patristică.

În acelaşi timp, lucrarea îşi propune să surprindă în contrast cu gândirea şi opera

patristică a primului mileniu creştin abaterile intervenite în viaţa Bisericii odată cu schisma

de la 1054.

Pagina 2 din 94


Precizările aceleiaşi lucrări se impun în contextul în care în lumea creştină

contemporană, şi în special Biserica Apuseană, se integrează o criză spirituală şi o înţelegere

eronată sub anumite aspecte a Sfintei Taine a hirotoniei.

Lucrarea va căuta să arate acele aspecte ale doctrinei canonice catolice prin care

Biserica Romei, potrivit unor interese de timp şi spaţiu, s-a îndepărtat de spiritul genuin,

patristic a legislaţiei canonice din primele veacuri creştine, fapt pentru care s-a ajuns la

secularizarea şi desacralizarea cruntă în care se află astăzi.

Pagina 3 din 94


Noţiunea de taină

Sfintele Taine.

Îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuieşte in Biserică, trupul tainic al

Mântuitorului, cu care El petrece pururea şi căreia i-a dat puterea şi mijloacele de împărtăşire

a mântuirii. (Teologia dogmatică şi simbolică vol. II, Bucureşti, 1958, p. 826)

De aceea Sf. Taine sunt mijloacele externe şi sensibile prin care biserica împărtăşeşte

harul sfinţitor ce se revarsă prin jertfa crucii, prin Sfântul Duh, celor ce fac parte din Biserica

lui Hristos.

“La baza învăţăturii despre taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putinţa lucrării

duhului dumnezeiesc printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei

dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul

dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în

general şi asupra altor persoane.”

În Taină nu se poate o barieră clară între acţiunea persoanei umane şi puterea Duhului

dumnezeiesc, întrucât săvârşitorul Tainei, preotul, fiind reprezentantul Bisericii, prin el

lucrează Sfântul Duh în Sf. Taine.

Etimologic, cuvântul taină (mister) vine din limba greacă de la μύστηρηον şi

înseamnă un lucru tăinuit, ascuns, secret, ce nu poate fi cuprins cu mintea.

Deşi are un înţeles larg, noţiunea de taină are şi un înţeles restrâns. În acesta din urmă,

tainele sunt acele lucrări sfinte vizibile, întemeiate de Mântuitorul Hristos şi săvârşite de El şi

în Biserică prin episcopi şi preoţi, lucrări prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele

harul divin în chip nevăzut. Cu toate că se comunică prin forme perceptibile, esenţa Tainei

constituind-o harul, rămâne ascunsă, nevăzută şi nu poate fi cuprinsă cu mintea.

Mărturisirea ortodoxă dă Tainei următoarea definiţie: “Taina este o lucrare sfântă

care, sub o formă văzută, împărtăşeşte sufletului credinciosului harul cel nevăzut al lui

Dumnezeu. Rânduită de Hristos, fiecare credincios primeşte prin ea harul dumnezeiesc.”

La romano catolici, Codul de drept canonic semnat de însuşi Ioan Paul al II-lea

defineşte noţiunea de sacrament (taină) prin canonul 840: „Sacramentele Noului Testament,

investite de Hristos şi încredinţate Bisericii, ca acţiuni ale lui Hristos şi ale Bisericii, sunt

semne şi mijloace prin care credinţa se manifestă, se întăreşte şi se aduce lui Dumnezeu cult

public şi se realizează sfinţirea oamenilor şi de aceea contribuie la crearea, întărirea şi

manifestarea comuniunii ecleziale; prin urmare, atât slujitorii sacri, cât şi ceilalţi credincioşi

celebrându-le, trebuie să aibă cea mai mare veneraţie şi zelul necesar.”

Pagina 4 din 94


O opinie importantă a teologului catolic M. J. Scheeben, care vorbeşte despre

noţiunea sacramentalităţii ce pătrunde toată Biserica şi în toată iconomia mântuirii, consideră

că caracterul de mister al Bisericii se manifestă prin excelenţă în sacramente şi în raport cu

ele, prin ele se exercită forţa supranaturală a acestui organism.1

Tainele, în viziunea Bisericii Romano catolice, în parte comunică graţia supranaturală

a acestei sacramentalităţi a Bisericii, realizate prin misterul întrupării şi comunitatea cu Iisus

Hristos, unirea cea mai intimă dintre om şi Dumnezeu.

2. Fiinţa tainelor (deosebiri ortodoxie şi catolicism).

După ortodocşi şi catolici, Tainele sunt mijloace de comunicare a harului

dumnezeiesc, fiind definite în diferite chipuri: semne văzute care transmit harul nevăzut

(Fericitul Augustin); organe care aduc celor iniţiaţi harul în chip necesar, fiind alcătuite dintr-

un element natural şi unul supranatural (Patriarhul Dositei al Ierusalimului); forme văzute ale

harului nevăzut (Sinodul tridentin); sau cu o definiţie mai modernă: ceremonii înfiinţate de

Dumnezeu care indică şi totodată comunică harul nevăzut (Hristos Androutsos).

Puterea Sf. Taine izvorăşte din moartea pe cruce a Domnului, fiind manifestări văzute

ale puterii răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos îşi prelungeşte

lucrarea şi prezenţa Sa nevăzută dar reală în Biserică.

O mică deosebire de concepţie între ortodocşi şi catolici asupra fiinţei Tainelor se

poate constata în chiar termenii de care se foloseşte fiecare pentru denumirea Tainelor:

ortodocşii întrebuinţează de preferinţă termenul de „taină” aproape exclusiv (gr.

), punând accentul pe ceea ce e nevăzut, spiritual în lucrările sfinte (moştenirea

spiritului elenistic şi oriental), pe când catolicii folosesc termenul de sacramentum (de la

sacer = sfânt)punând deci accentul pe latura ceremonială, văzută a lucrărilor sfinte

(moştenirea spiritului roman, preocupat de ceea ce este mai mult exterior, formal şi legal).

În ceea ce priveşte legătura dintre materie şi har în fiinţa Tainelor, la catolici au fost

două concepţii: una formulată de Duns Scotul, după care Tainele nu conţin, ci numai aduc,

provoacă sau mijlocesc coborârea harului în om, şi alta susţinută de Toma d’Aquino, după

care Tainele nu numai că mijlocesc harul, dar îl şi conţin (aceasta din urmă a fost aprobată la

Sinodul tridentin, admisă şi în Ortodoxie).

Părintele Stăniloae, sprijinindu-se pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbeşte

despre harul Tainelor, pe de o parte ca energie necreată dumnezeiască, iar pe de altă parte ca

1 M. J. Scheeben, „Le mystere de l’Eglise et du ses sacraments”, Paris1946, p. 107, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în rev. „Ortodoxia”, anul 8, nr. 1/1956, p. 3-29

Pagina 5 din 94


fazele prin care a trecut umanitatea lui Hristos, sau energia dumnezeiască ce poate lua în om

forme de virtute, de iubire şi de viaţă spirituală tot mai înalt, dar aceasta prin lucrarea harului.

În afirmarea acestei învăţături, Biserica Ortodoxă se dovedeşte consecventă cu

considerarea Tainelor ca mijloace de extensiune a lui Hristos în oameni, cu derivarea

Tainelor în sens restrâns din misterul originar care este Hristos.

Nu aceeaşi consecvenţă o dovedeşte catolicismul. Am văzut cât s-a străduit Schreeben

să evidenţieze că Tainele decât manifestări ale sacralităţii Bisericii, care nu înseamnă decât

prezenţa lui Hristos în ea.

Obligaţi de doctrina catolică despre graţia necreată, teologii catolici trebuie să spună

că în Taine primesc graţia meritată de Hristos, dar nu o graţie din Hristos.

Odo Castel are meritul de a fi început în teologia catolică - şi deocamdată împotriva ei

- o adevărată luptă pentru ideea Părinţilor că în Taine primim pe Hristos însuşi în actele Sale

mântuitoare, nu numai o graţie creată deosebită de El.

3. Deosebiri cu privire la lucrarea Tainelor

Ne folosim de articolul părintelui Ene Branişte „Deosebiri interconfesionale cu privire

la Sf. Taine”, pentru a înţelege deosebirile cu privire la lucrarea Tainelor şi diferenţele

existente între ortodocşi şi romano – catolici.

În general toţi cei care acceptă Taine ca organe ale Harului, afirmă că harul din Taine

provine din instituirea dumnezeiască, (de la întemeietorul lor Hristos şi că, pentru primirea

lor, trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru ca harul să lucreze pentru mântuire.

Deosebirile între diferite confesiuni încep însă când e vorba să se precizeze modul în care

lucrează harul transmis prin Taine.

Astfel, după ortodocşi şi catolici, Tainele lucrează în mod necesar; lucrarea lor nu e

condiţionată de moralitatea sau vrednicia săvârşitorului. Lipsa de curăţie morală a acestuia nu

vatămă integritatea Tainelor, cum învăţau ereticii donatişti şi alţi eretici de mai târziu. Tainele

lucrează sau îşi fac efectul prin însăşi săvârşirea lor (ceea ce catolicii exprimă prin formula ex

opere operato, în opoziţie cu poziţia contrarie , ex opere operantis, care leagă eficacitatea sau

validitatea Tainelor de vrednicia morală a săvârşitorului). Aceasta pentru că adevăratul

săvârşitor al Tainelor este Mântuitorul sau puterea Sfântului Duh, care lucrează prin preoţi,

preoţii fiind numai săvârşitorii văzuţi, slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu, cum îi numeşte Sf. Ap. Pavel. (I Cor. 4,1)

Pagina 6 din 94


Odată săvârşit actul exterior, acţiunea harică urmează în chip necesar, dacă bineînţeles

sunt îndeplinite condiţiile obiective de validitate a Tainei, adică:

Săvârşirea de către preot sau arhiereu (fără sacerdoţiu nu există taină validă);

Săvârşirea conform rânduielii stabilite de Biserică (fără ca prin aceasta ritualul să fie

considerat ca un instrument mecanic al Harului care ar acţiona în chip magic, căci săvârşirea

Tainelor în afară de Biserică nu este valabilă)2;

Din partea săvârşitorului se cere mai ales intenţia de a săvârşi ceea ce cere Biserica

sau de a se conforma scopului stabilit de Biserică.

Din partea primitorului Tainei se cer de asemenea anumite condiţii subiective pentru

ca Taina să fie eficace. În primul rând să nu existe vreo piedică din cauza vreunui păcat de

moarte, să existe dispoziţie subiectivă pentru primirea Tainei formată din căinţă sau dorinţa şi

hotărârea de a primi Taina cu căinţă şi credinţă în puterea ei. Dogmatistul grec Hr.

Androutsos sintetizează aceste lucruri în formula „receptivitate pasivă care se poate aplica şi

la primirea botezului de către copii.”

Trebuie făcută distincţie între validitatea Tainei şi eficacitatea ei. Validitatea atârnă

mai mult de primitor. O taină valid săvârşită poate fi ineficace, lipsită de efectul scontat din

cauza lipsei de dispoziţie subiectivă a primitorului, cum se întâmplă de exemplu la primirea

Sf. Euharistii, care pentru cei pregătiţi şi credincioşi este pricinuitoare de tot binele,. Pa când

pentru cei nepregătiţi şi necredincioşi este foc arzător şi osândă, după cum precizează Sf. Ap.

Pavel (I Cor 11, 27-30)

Şi acum, cu ajutorul părintelui Stăniloae, să încercăm o definiţie mai cuprinzătoare a

Tainelor: „Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos şi săvârşite de Biserică prin

slujitorii ei, cu excepţia Botezului, care poate fi săvârşit la necesitate şi de un mirean,

membru al ei, care sub o formă sensibilă transmit membrului Bisericii sau celui care devine

acum membru al ei harul dumnezeiesc aflător în Biserică, prin aceea că primitorul Tainei

retrăieşte în chip mistic, împreună cu Hristos, moartea şi învierea Lui, deocamdată în planul

supraconştient al existenţei, ca prin colaborarea sa liberă să prelungească apoi în toată

existenţa lui conştientă continua moarte şi înviere cu Hristos şi făcându-se tot mai mult

asemenea Lui”.

2 În legătură cu aceasta se pune problema validităţii Tainelor săvârşite în chip corect de către eretici sau neortodocşi. Validitatea Tainelor săvârşite în chip corect de către eretici e admisă de catolici şi o parte din protestanţi cu …....că aceste taine devin eficace numai în momentul în care primitorul lor intră în Biserică; altfel spus, efectul Tainelor există virtual şi se activează la intrarea primitorului în Biserică. Teoretic, Biserica ortodoxă respinge Tainele săvârşite de eretici (dacă avem în vedere că harul mântuitor nu lucrează decât în Biserică, dar în practică le-a admis de multe ori, pentru iconomie şi pentru a favoriza readucerea ereticilor în Biserică.

Pagina 7 din 94


4. Numărul Tainelor

În ceea ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sunt ale unirii depline cu Hristos

şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea şi Euharistia). Două ale reintrării în

Hristos pentru cei îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa şi Maslul) şi două prin care se

acordă primitorului puterea de a îndeplini fie misiunea specială a săvârşirii Sf. Taine, a

propovăduirii Cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndatoririle

speciale legate de viaţa de familie (Cununia).

Cele şapte Taine sunt acceptate atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Romano –

Catolică.

Numărul de şapte al Tainelor a existat încă de la început, dar s-a fixat definitiv abia

prin secolele XII – XIII (îl găsim la Petru Lombardul şi la Hugo de Saint Victor în Apus, iar

în Răsărit la Iov Iasitul). Tot şapte Taine au şi eterodocşii Răsăriteni (monofiziţii şi

nestorienii, armenii, copţii egipteni, abisinienii, sirienii iacobiţi), ceea ce înseamnă că

numărul de şapte al Tainelor era fixat înainte de despărţirea acestora de Biserica Ortodoxă în

secolele V – VI.

Dintre aceste şapte Taine, trei nu se repetă: botezul, mirungerea şi preoţia nu pot fi

primite decât o singură dată de acelaşi subiect, deoarece ele conferă primitorilor ceea ce

catolicii au numit la sinodul de la Trident signum indelebile, adică o pecete care nu se mai

poate şterge. Celelalte patru se pot repeta, cu oarecare restricţii pentru nuntă.

Pagina 8 din 94


Noţiunea de Taină a Hirotoniei

„În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare celor ce cred în El, iar în Taina

Euharistiei se dăruieşte cu însuşi Trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne

dăruiască totuşi acestea, adică Trupul şi Sângele Său în chip văzut, trebuie să se dăruiască

prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei.

Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos este primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina

Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de către o persoană umană, pe

care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea sa către noi prin celelalte Taine.

Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din

cele date nouă de Hristos sau însuşi Trupul şi Sângele Său, preoţia califică însăşi persoana

văzută care împlineşte aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale, sau Trupul şi

Sângele Său prin aceste Taine.”

Sintetizând cele de mai sus, putem spune că Taina preoţiei este Taina în care, prin

punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume

pregătite în Biserică şi pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una din treptele preoţiei,

dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sf. Taine şi a conduce pe

credincioşi spre mântuire.

Taina preoţiei se mai numeşte şi Taina hirotoniei. Etimologic, termenul de hirotonie

este compus din χείρ = mână şi τείνω = a întinde, a desfăşura, a lungi şi înseamnă întinderea

mâini, acţiunea de a întinde mâna.

În perioada creştină primară Taina era numită şi hirotesie, de la grecescul χείροθεσία,

compus din χειρ = mână şi τίθημι = a pune a aşeza şi care înseamnă tot o punere a mâinilor,

acţiunea de a pune mâinile. Ulterior, s-a impus termenul de hirotonie. Denumirea de hirotesie

s-a dat ierurgiei prin care se instituie gradele inferioare a le ierarhiei bisericeşti şi se conferă

anumite ranguri şi distincţii.

În consens cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, „Codul de Drept canonic” al Bisericii

Romano – catolice, prin canonul 1008 afirmă: „Din orânduire divină, prin sacramentul

preoţiei, unii credincioşi sunt constituiţi slujitori în virtutea caracterului de neşters cu care

sunt însemnaţi, adică sunt consacraţi şi destinaţi să păstorească poporul lui Dumnezeu,

îndeplinind în persoana lui Hristos Capul, fiecare după gradul său, funcţia de a învăţa, de a

sfinţi şi de a conduce.” Sacramentul preoţiei mai este numit în terminologia romano –

catolică şi ordinario, în antichitatea romană fiind numite ordines diferitele corporaţii civile;

Pagina 9 din 94


astfel în Biserică a existat încă de la început un ordo de conducere pastorală, în care erau

primiţi printr-o ordinatio acei care erau aleşi pentru misteriul episcopilor, prezbiterilor şi

diaconilor. Ordinatio a fost întotdeauna ceva mai mult decât o simplă alegere sau desemnare

pentru o slujire; nici nu a pornit de jos, adică prin alegerea din partea comunităţii, dar a fost

concepută ca o consacrare care vine de la Hristos însuşi prin Biserica Sa, în puterea darului

Duhului Sfânt exercitarea unei „puteri sacre” (sacro potestas). Semnul vizibil al ordinatio –

consacratio este constituit de impunerea mâinilor din partea episcopului, împreună cu

rugăciunea de consacrare, rugăciune care conţine o epicleză prin care se cere de la Tatăl

ceresc darul Sfântului Duh şi celelalte daruri ale sale, necesare ministeriului pentru care

candidatul este hirotonit”.

Prin hirotonie, cel hirotonit devine săvârşitorul Sfintelor Taine. Despre cei care au

devenit slujitori ai lui Hristos, Sf. Apostol Pavel spune: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare

om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu ( I Cor IV,I).”

Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, săvârşindu-se prin Sfânta Sfintelor de

către persoane sfinţite, în speţă arhiereii despre care Biserica însăşi depune mărturie. Nu

întâmplător Hirotonia este numită Taina Preoţiei harice. Astfel, prin punerea mâinilor

arhiereului, cel sfinţit în demnitatea preoţească primeşte întreita slujire, devenind urmaş al

ucenicilor Mântuitorului şi al preoţilor hirotoniţi de Sfinţii Apostoli prin cetăţi.

Deşi săvârşitorii Tainei Preoţiei sunt episcopii, totuşi adevăratul săvârşitor al Tainei

este Hristos. Izvorul preoţiei căzute din Biserică este „preoţia nevăzută a lui Hristos”El este

preotul deplin şi modelul veşnic pentru iconomii tainelor lui Dumnezeu. Este Preot în veci,

singurul care apropie pe om de Dumnezeu prin calitatea sa de Fiu şi Dumnezeu adevărat.

Fiind şi om deplin, dincolo de îngustimea omenescului cotidian, ridică umanul la Tatăl

ceresc, făcând legătura dintre om şi Dumnezeu, dintre creator şi creatură o stare mereu la

timpul prezent. Preoţia lui Hristos nu este de la sine, ci este de la Treimea dumnezeiască.

Apostolul neamurilor spune evreilor: „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi

aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos, Care credincios a fost

Celui ce l-a rânduit, precum şi Moise în toată casa lui” (Evrei III, 1-2)

Preoţii, prin misiunea lor de slujitori ai lui Hristos, sunt organe văzute ale preoţiei

Fiului lui Dumnezeu. Puterea nevăzută a Mântuitorului se manifestă în planul contingent prin

acţiunea văzută a preoţilor slujitori. Întreaga manifestare a actului liturgic nu face decât să

semnaleze şi să certifice existenţa Logosului divin. În centrul tuturor se află Cuvântul

întrupat. Unitatea văzută a slujitorilor Lui îşi găseşte forţa în urmaşii Sfinţilor Apostoli, în

episcopi. Episcopul este cel investit cu obligativitatea săvârşirii exhaustive a Sfintelor Taine.

Pagina 10 din 94


Episcopului îi revine îndatorirea rânduirii şi sfinţirii preoţilor. Sfântul Ciprian spune:

”Episcopus in ecclesia et ecclesia in episcopa”. Sfinţii Părinţi văd în episcop reprezentantul

lui Hristos (nu ca în accepţia romano-catolică), persoana în jurul căreia gravitează viaţa

mundană a Bisericii.

Cercetând Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul Hristos alege doisprezece

Apostoli. Aceştia sunt ţinuţi în jurul Său şi învăţaţi tainele împărăţiei cerurilor: „Iar El

răspunzând le-a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi Tainele împărăţiei cerurilor pe

când acelora nu li s-a dat” (Matei XIII, II); „de acum nu vă mai spun slugi, că sluga nu ştie ce

face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate câte am auzit de la Tatăl meu

vi le-am făcut cunoscute” (Ioan XV; 15). Iar acestora Mântuitorul le promite cheile

Împărăţiei Cerurilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în

cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII, 18).

În prima zi a învierii Sale din morţi, venind în mijlocul lor le-a zis: „Pace vouă!

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor

şi le-a zis: ”Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,

vor fi ţinute” (Ioan XX, 21-23). Acesta este într-adevăr punctul culminant; este momentul

când Hristos coboară peste Apostoli puterea Duhului Sfânt şi-i consacră în misiunea lor.

Acum sub o formă văzută, Apostolii primesc puterea nevăzută a Duhului Sfânt. Înainte de a

se despărţi de Sfinţii Apostoli, Mântuitorul îi îndeamnă pe aceştia să meargă-n toată lumea

pentru a vesti Evanghelia Iubirii şi indirect pentru a instala preoţi şi episcopi care să continue

lucrarea mântuirii noastre de evrei: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept

aceea mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă şi iată Eu sunt cu voi în toate

zilele până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei XXVIII, 18-20); „Mergeţi în toată lumea şi

propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel

ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI; 15-16); apoi continuă evanghelistul Marcu în

versetele 19,20: „Deci Domnul Iisus Hristos după ce a vorbit cu ei s-a înălţat la cer şi a şezut

de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei plecând au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei

şi întărea cuvântul prin semnele care urmau.” Urmează pogorârea Duhului Sfânt la

Cincizecime: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer,

fără veste, s-a făcut un vuiet, o suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde

şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au

umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească-n alte limbi după cum le dădea lor

Pagina 11 din 94


Duhul a grăi.” (Fapte Ap. II; 1-4). Puterea pe care au primit-o Apostolii la Cincizecime are

trei dimensiuni:

puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a transmite lumii esenţa mântuitoare a

iubirii care se revarsă din Evanghelia lui Hristos;

puterea de a sfinţi pe oameni prin împărtăşirea harului dumnezeiesc prin Sfintele

Taine;

puterea de a conduce spre mântuire, de a îndrepta pe credincioşi spre cele ale lui

Dumnezeu, către izvorul vieţii, în definitiv către Dumnezeu.

Dovada peremptorie a acestei misiuni se vede imediat. În aceeaşi unică zi a

Cincizecimii Sfinţii Apostoli botează pe cei care primesc şi cred în Iisus Hristos, în moartea

şi învierea Domnului: „Deci cei ce au primit cuvântul s-au botezat şi în ziua aceea s-au

adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte II; 41). Hristos continuă să trăiască prin harul

preoţiei, prin urmaşii Sfinţilor Apostoli, prin succesiunea apostolică şi este veşnic prezent în

Biserică. „Preoţia este Taina vocaţiei speciale, harice, prin transmiterea succesiunii apostolice

şi succesiunii în credinţă prin punerea mâinilor arhiereului, prin invocarea Sfântului Duh

asupra unei persoane, bărbat anume pregătit în Biserică şi pentru Biserică”.3

Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul „Despre Preoţie” spune despre această misiune

unică în felul ei că: „Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos” şi aceasta pentru

că preoţia este cea mai mare dintre slujiri: „ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele

necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie deosebirea dintre păstori şi păcătoşi, ca să

nu spun chiar ceva mai mult.”

Împărtăşirea tainei preoţiei se face prin punerea mâinilor după un ritual bine rânduit

de Biserică. Aceasta este partea văzută a tainei, care se îmbină perfect cu partea nevăzută

reprezentată de prezenţa harului, har ce se coboară asupra celui adus în faţa acestei misiuni,

pregătit fiind în prealabil pentru Taina Sfântă a Hirotoniei. Prin Sfinţii Apostoli, Mântuitorul

Hristos „dă o bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul când El va trece în planul

nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că şi Biserica se va extinde de la grupul celor ce

cred la început în Hristos şi prefigurează Biserica.”. De fapt, totul are o urmare firească. Era

normal ca Fiul lui Dumnezeu să creeze totul perfect, să ofere un model şi un punct de plecare.

Ceea ce urmează se derulează ca o perpetuare a începutului creat de Hristos. „Dar baza

aceasta rămâne totuşi unitară prin comuniunea Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei.”

3 Diac. prof. dr. P. I. David, „De la erezie la sectă, de la schismă la grupări anarhice”, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 139

Pagina 12 din 94


Comuniunea Apostolilor în Hristos asigură unitatea preoţiei instituită ca taină de Fiul

lui Dumnezeu. „Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-şi găsească centrul ultim în planul

văzut, ci în Hristos, Hristos nu lasă un singur apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci o

comuniune de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă conştiinţa că unitatea lor ultimă şi a

Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El se află în Treime”.

Trebuie înţeles foarte clar că preoţia ca Taină nu a fost atribuită în mod subiectiv

unuia dintre apostoli. În atotştiinţa Sa, Hristos ca Dumnezeu, a exclus dintru început

eventualitatea unei singularizări a Tainei, atât în cazul celor doisprezece apostoli, cât şi a

urmaşilor sfinţilor apostoli, comunitatea episcopilor. Unitatea ultimă a Bisericii, a preoţiei

este în Hristos. Hristos este unicul arhiereu. El instituie Taina Hirotoniei. În El episcopii şi

preoţii îşi găsesc început. El le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârşi Sfânta

Euharistie. În sfârşit, Hristos îi îndeamnă să păzească toate cele câte le-a poruncit. „Prin toată

învăţătura şi activitatea Sa mântuitoare încredinţată apostolilor şi urmaşilor lor spre predare şi

continuare căzută, Hristos a dat un conţinut la care au fost chemaţi apostolii şi urmaşii lor”.

Având exemplu pe Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli îşi exercită chemarea şi

misiunea. Mergând prin cetăţi, apostolii hirotonesc preoţi cărora le dau în grijă comunitatea

pe care să o sfinţească şi să o ducă la mântuire: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică,

rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte XIV; 23).

Din textul de mai sus se vede că fiecare comunitate de credincioşi are nevoie de un

preot, care pentru a putea fi hirotonit în demnitatea preoţească trebuie să îndeplinească unele

condiţii esenţiale. Prima dintre acestea este credinţa în Dumnezeu şi aceasta nu ca o simplă

acceptare a unui adevăr în sens….., ci acea credinţă lucrătoare prin iubire, credinţă care ne

verticalizează spre Hristos şi pe orizontală ne apropie de toţi credincioşii. Hirotonia nu era

făcută la întâmplare. Înainte de a hirotoni un preot, apostolii se rugau şi posteau, de unde

importanţa actului săvârşit de vestitorii Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi

spune lui Timotei: „Din această pricină îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui

Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” (II Timotei 1,6) Observăm cele două

părţi ale harului – partea văzută – punerea mâinilor; partea nevăzută – harul lui Dumnezeu,

har ce se pogoară prin punerea mâinilor episcopului.

În perioada creştinismului primar, apostolii se puteau deplasa oriunde era nevoie

pentru a hirotoni preoţi. Înmulţindu-se numărul credincioşilor, Sfinţii Apostoli nu pot face

faţă solicitărilor din ce în ce mai mari ale comunităţilor nou înfiinţate. Atunci apostolii

hirotonesc episcopi cu misiunea de a rândui preoţi: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să

îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: de este

Pagina 13 din 94


cineva fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare

sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui

Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig

urât, ci iubitor de străini, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel

credincios al învăţăturii ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să

mustre pe cei potrivnici”. (Tit I;5-9). Celor hirotoniţi episcopi, Sfinţii Apostoli le arată şi

condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceştia. Despre aceasta vom vorbi însă la

momentul potrivit.

Referitor la înălţimea chemării preoţiei, în tratatul „Despre Preoţie”, Sf. Grigore din

Nazianz spune: „Dacă e greu unui om să ştie să se supună apoi fireşte e cu mult mai greu să

ştie să conducă pe oameni şi mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a

creştinilor, pe calea aceasta a legii dumnezeieşti care duce la Dumnezeu. Orice om cu

judecată îşi dă seama că pe cât e de mare înălţimea şi dregătoria preoţiei, pe atât e de mare şi

primejdia”. Cei care deţin plenitudinea harului sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor

Apostoli. Nu trebuie să confundăm episcopii cu apostolii. Apostolii au primit de la Hristos

poruncă de a vesti Evanghelia iubirii în toată lumea ca martori ai vieţii, morţii şi învierii

Mântuitorului. Ei au fost episcopii unui anumit loc, deoarece misiunea lor era de a vesti cu

timp şi fără timp cuvântul lui Dumnezeu.

Plecând de la motivaţia şi actualitatea subiectului, am făcut o prezentare în cadrul

acestor preliminarii a noţiunii de taină în general şi a celei de taină a Hirotoniei în special,

atât din punct de vedere ortodox, cât şi romano-catolic. Astfel am creat cadrul necesar pentru

a trata subiectul acestei lucrări: „Sfânta Taină a Hirotoniei în lumina legislaţiei canonice

ortodoxe şi a dreptului canonic catolic”, lucrare ce prezintă legislaţia canonică din primul

mileniu privitoare la această problemă, legislaţie în vigoare şi astăzi în Biserica ortodoxă,

apoi legislaţia canonică catolică, urmând a încheia printr-o evaluare ecleziologico-canonică a

acestora.

Voi face toate acestea după ce , printr-o scurtă introducere, voi prezenta ceea ce face

obiectul de studiu şi cercetare al acestei lucrări.

Introducere

Legislaţia canonică ortodoxă şi codul de drept canonic catolic – obiect de studiu şi

cercetare privind administrarea sfintelor Taine

Pagina 14 din 94


Legislaţia canonică ortodoxă

Este foarte important de precizat chiar de la început că în contrast cu codul de drept

canonic romano catolic, legislaţia canonică ortodoxă este o legislaţie canonică sinodală exact

cum a fost în Biserica primului mileniu, înainte de schisma de la 1054, în Biserica ecumenică,

după cum arată în lucrarea sa pr. prof. dr. N. Dură: ”Înainte de a vorbi de legislaţia canonică

sinodală, să aducem câteva precizări în ceea ce priveşte „legea canonică”. Pentru Biserica

ecumenică a primului mileniu, canoanele confirmate prin primele şapte sinoade ecumenice

constituie „fontis juris constituendi”. În limbaj ecleziastic, canonul este legea Bisericii, cu

alte cuvinte a Bisericii ecumenice.

Legislaţia canonică ecumenică a mileniului întâi este o legislaţie sui generis originală,

care revelează caracteristici proprii. Mai mult, ea pretinde acelora care vor să o studieze şi să

o înţeleagă inclusiv ceea ce este în legătură cu regimul sinodalităţii, să fie ei înşişi în acelaşi

timp teologi, canonişti, istorici şi jurişti. Dar utilizarea cunoştinţelor teologice, canonice,

istorice şi juridice trebuie să se facă pe orizontul gnoseologic şi în spaţiul realităţilor

universului credinţei. Într-adevăr, dreptul canonic este „aşezat” pe „ascultarea (supunerea)

credinţei în serviciul căreia - scrie profesorul Jean Passicas – el este în primul rând stabilit”.

Această afirmaţie este în întregime adevărată mai ales pentru mileniul întâi, când dreptul

canonic serveşte drept instrument pentru a apăra credinţa apostolică.

Legislaţia canonică sinodală este o legislaţie de felul său a Bisericii creştine pentru că

ea a fost editată pentru a servi unui scop special şi anume respectarea legii divine în vederea

obţinerii mântuirii.

Părinţii sinoadelor ecumenice depun mărturie ca sinoadele să le promulge canoane

„pentru mântuirea sufletelor şi tămăduirea suferinţelor”. De altfel, toată munca elaborării şi

redactării legislaţiei canonice din primul mileniu s-a desfăşurat în cadru clerical eclesiologic

pentru că scopul final al acestei legislaţii a fost soteriologic.

Regulile stabilite de Biserică privind disciplina bisericească „înainte să fi fost

sancţionate de Sf. Părinţi”, au meritat cu adevărat să fie numite canoane. În consecinţă, orice

apropiere epistemologică şi hermeneutică de dreptul canonic al primului mileniu trebuie să se

facă în lumina acestor „canoane”, confirmate de Sf. Părinţi atunci, a celor şapte sinoade

ecumenice.

În timp ce pentru un teolog al dogmei studiul sinoadelor permite să înţeleagă mai bine

definiţiile dogmatice la originea lor şi înţelegerea lor exactă de credinciosul de astăzi, pentru

Pagina 15 din 94


un canonist studiul sinoadelor îl ajută să înţeleagă mai bine principiile canonice de bază

exprimate prin textele legislaţiei canonice care au fost şi trebuie să rămână etalonul de măsură

al organizării canonicităţii fiecărei biserici locale. Este vorba de doctrina canonică exprimată

prin suma principiilor canonice ale legislaţiei canonice sinodale, ecumenice, care rămâne de

asemenea la baza regimului sinodalităţii. Dar ce ştim noi de această legislaţie canonică

sinodală din primul mileniu, lucrare sinodală prin excelenţă?

În primul mileniu activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislaţie canonică

sinodală, confirmată prin primele şapte sinoade ecumenice, prin care Biserica din Orient este

administrată până în prezent.

După tradiţia canonică orientală, fiecare decizie a sinoadelor se numeşte

„synodicon” , căci pentru Biserica primului mileniu, canoanele au fost considerate ca o operă

sinodală a Părinţilor participanţi la sinoade, pe care le redacta începând cu datele furnizate de

o tradiţie canonică care se ridică până în epoca apostolică… Într-adevăr, legislaţia canonică

sinodală este prin autoritate constituită de „ansamblul corpurilor apostolice”, pe care Biserica

le are, de la începuturile sale promulgate drept legi. Şi după modelul oferit de Sinodul

Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice au promulgat canoane.

Despre acestea depun mărturie Părinţii sinoadelor ecumenice şi locale. De exemplu,

cei din al patrulea sinod de la Constantinopol, vorbeau explicit de canoanele sinodale.

Sinoadele sunt deci cele care au creat un „jus conciliorum”, exprimat prin „statua sanctorum

canonum”, care au servit drept bază canonică tuturor formelor sinodale.

Patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) amintea în prefaţa Nomocanonului său în titlul

XIV că „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de colegiul episcopilor”. Conform

practicii şi doctrinei canonice a primului mileniu, „canoanele nu por fi redactate doar de un

episcop, ci de mai mulţi reuniţi împreună.

În această privinţă, Sf. Vasile cel Mare (+379), solicitat să s e pronunţe despre

procedura admiterii criticilor în Biserica ortodoxă de episcopul Amfilohie de Iconiu,

precizase deja că: „Cu cât se adună mai numeroşi episcopi, cu atât părerea este mai comună şi

promulgă o regulă generală, astfel încât să se poată acţiona fără risc şi răspunsul la o

asemenea întrebare să fie demn de încredere.

Un alt Părinte ecumenic la secolului l IV-lea, Sf. Grigorie de Nissa ţine să precizeze

de asemenea că „dat fiind că noi am inspirat puţină încredere, dacă voiam să stabilim regulile

de către noi înşine, noi nu vom face decât să adăugăm, la ceea ce precede, deciziile canonice

tradiţionale despre Actele în general cunoscute ca interzise” (can. 6)

Pagina 16 din 94


Această legislaţie canonică sinodală a fost promulgată de Părinţii Sinoadelor

Ecumenice sau locale sau de către ei în mod particular pentru o nevoie în viaţa Bisericii într-o

rânduială canonică, într-o disciplină menită să ferească Biserica de erezii, schisme sau alte

tendinţe centrifuge ivite în decursul timpului.

În cuprinsul acestei legislaţii canonice de tip sinodal se află printre alte dispoziţii cu

privire la organizarea vieţii Bisericii şi rânduieli şi canoane referitoare la administrarea

Sfintelor Taine. Între aceste norme privitoare la administrarea Sfintelor Taine, un loc deosebit

îl ocupă Taina Hirotoniei. Aproape că nu există sinod sau Sfânt Părinte care să nu facă

referire, care să nu promulge canoane referitoare la tot ceea ce ţine de Taina Hirotoniei şi

aceasta atât în mod expres cât şi tangenţial uneori.

În prezent în Biserica ortodoxă aceste rânduieli se găsesc în legislaţia canonică

alcătuită din patru categorii de canoane grupate astfel:

Canoanele Apostolice

Canoanele Sinoadelor Ecumenice

Canoanele Sinoadelor Locale

Canoanele Sfinţilor Părinţi

Împărţirea aceasta în patru categorii s-a făcut după două criterii şi anume: după

provenienţa lor şi după importanţa sau greutatea canoanelor.

În ceea ce priveşte Canoanele Apostolice trebuie să precizăm că ele nu provin de la

Sfinţii Apostoli, ci dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V.

Ele au fost alcătuite fie de către unii ucenici ai apostolilor, fie de alţi oameni pricepuţi din

epoca postapostolică şi din veacurile următoare, autorii lor dându-le titlul de Canoane

Apostolice pentru a le investi cu o putere mai mare, adică cu autoritatea apostolică.

Bineînţeles că unele norme cuprinse în aceste Canoane Apostolice provin din epoca

apostolică sau măcar dau expresie unor norme religioase şi morale cunoscute atunci. Cei care

au alcătuit aceste canoane au fost îndemnaţi să le fixeze în scris pentru a fi de folos în

rezolvarea diverselor probleme ce se puneau vieţii bisericeşti şi pa măsură ce acestea se

puneau în mod practic. Determinate de nevoi foarte variate, ele şi apar aşa cum le-au reclamat

aceste nevoi, în grupuri mici (circa 10-15), de către până la cinci şase canoane, care sunt

aşezate unele lângă altele fără nici o legătură. Cei care le-au adunat ulterior într-o singură

colecţie sau mai multe colecţii parţiale, din care a rezultat colecţia generală în 85 de

Pagina 17 din 94


canoane4,se vede că nu şi-au pus problema organizării sistematice a colecţiei, ci au aşezat

unele lângă altele grupurile de canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viaţa Bisericii.5

Canoanele Sinoadelor Ecumenice sun emise de numai şase din cele şapte Sinoade

Ecumenice, şi anume de:

Sinodul I Ecumenic, întrunit la Nicee în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane

Sinodul II Ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a dat şapte canoane

Sinodu III Ecumenic, întrunit la Efes în 431 a dat opt canoane

Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451 a dat 30 de canoane

Sinodul VI Ecumenic, adică sesiunea a doua a acestui Sinod, cunoscută şi sub numele

de Sinodul Trulan, care s-a întrunit în 691-692 a dat 102 canoane

Sinodul VII Ecumenic, care s-a întrunit în 787 la Niceea a dat 22 de canoane

Sinodul V Ecumenic, întrunit la Constantinopol în 553 nu a dat nici un canon, de

asemenea nici prima sesiune a Sinodului şase Ecumenic întrunit în 680 tot la Constantinopol

şi căreia i se zice de obicei Sinodul VI Ecumenic. Iar din cauză că Sinoadele V-VI

Ecumenice nu au dat canoane şi fiindcă sesiunea a doua a Sinodului VI Ecumenic, adică

Sinodul Trulan, a dat cel mai mare număr de canoane dintre toate Sinoadele Ecumenice,

acestuia i s-a zis şi Sinod Quinisext, adică al Cinci-şaselea Sinod Ecumenic, mai ales pentru

socotinţa că acesta ar fi avut sau şi-ar fi luat sarcina să completeze opera celor două Sinoade

anterioare printr-o legislaţia canonică pe care acelea nu o socotiseră necesară sau nu

avuseseră timpul să o elaboreze. Istoria reală a Sinoadelor acestea arată că nu a fost vorba de

aşa ceva.

Canoanele Sinoadelor locale au intrat mai târziu în Codul canonic al Bisericii şi

anume abia de la anul 692, când Sinodul Trulan le-a selecţionat şi a procedat la codificrea

tuturor normelor canonice de până aici, arătând (can 2) care sunt canoanele care trebuie să

intre în Codul canonic al Bisericii şi ce alte rânduieli nu trebuie să intre în acest Cod.

După vechimea lor, nu şi după importanţa lor, Sinoadele locale au fost următoarele:

Sinodul de la Cartagina din 256, care a dat un singur canon

Sinodul de la Ancyra (Ankara de azi), din 314, a dat 25 de canoane

Sinodul de la Neocezareea din 314 a dat 15 canoane

4 Biserica din Apus a avut iniţial o colecţie de numai 50 de canoane Apostolice, datorită faptului că numai atâyea tradusese în limba latină Dionisie Exiguul, pe la începutul sec. VI. Mai târziu însă canboanele Sinodului Trulan şi ale Sinodului Vi Ecumenic reproduc şi texte din Canoanele Apostolicec de la cifra de 50 în sus, ceea ce arată că nu numai în Răsărit, ci şi în Apus era cunoscută şi folosită o colecţie cu mai mult de 50 de Canoane Apostolice şi foarte probanbil aceeaşi colecţie care numără până astăzi 85 de Canoane Apostolice.5 Arhid. Prof. dr.Ioan. N. Floca, „Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească”, vol.I, Bucureşti, 1990, p. 76

Pagina 18 din 94


Sinodul de la Cangra din 343, care a dat 21 de canoane

Sinodul de la Antiohia din 341, cu 25 de canoane

Sinodul de la Laodiceea, din 349, care a dat 60 de canoane

Sinodul de la Sardica din 343 cu 21 de canoane

Sinodul de la Constantinopol din 349 cu 2 canoane

Sinodul de la Cartagina din 419 cu 133 de canoane

Ultimele două sinoade locale de la care nu ni s-au păstrat canoane incluse în Codul

canonic al Bisericii, adică Sinoadele de la Constantinopol din 871 cu 17 canoane şi de la 879-

880 cu trei canoane, au fost incluse între celelalte sinoade locale, „consensul Bisericii”

(„Nomocanonul” lui Fotie din 883, care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-a ţinut după ce

se încheiaseră Sinoadele Ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul unei hotărâri a unui Sinod

Ecumenic, aşa cum toate celelalte Canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărârii

cuprinse în canonul doi al Sinodului Trulan. De menţionat că dintre sinoadele locale ale

Bisericii din Apus, deşi au fost numeroase, nu a fost admis în rândul sinoadelor locale, ale

căror canoane au dobândit consacrare în întreaga Biserică, decât sinodul de la Sardica din

343.

În fine, canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui

cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sf. Părinţi în legătură cu

diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al

canoanelor propriu zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau anunţări de păreri ale Sf.

Părinţi, pa când altele sunt extrase târzii din unele scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor.

Cei 13 Sf. Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti stabilite într-un fel sau altul au fost incluse în

cadrul canonic al Bisericii, sunt toţi Părinţi răsăriteni, al căror nume şi număr de canoane sunt

cele arătate de canonul doi al Sinodului VI Ecumenic, şi anume:

Dionisie al Alexandriei (+265) 4 canoane

Grigorie Taumaturgul (+270) 12 canoane

Petru al Alexandriei (+311) 15 canoane

Atanasie cel Mare (+373) 3 canoane

Vasile cel Mare (+379) 92 canoane

Timotei al Alexandriei (+385) 18 canoane

Grogorie Teologul (+389) 1 canon

Amfilohie din Iconiu (+395) 1 canon

Grigorie de Nissa (+395) 8 canoane

Teofil al Alexandriei (+412) 12 canoane

Pagina 19 din 94


Chiril cel Mare (+444) 5 canoane

Ghenadie al Constantinopolului (+471) 1 canon

Tarasie (în scrisoarea către populaţia Romei) 1 canon (784-806)

În ceea ce priveşte legislaţia canonică ortodoxă din cel de-al doilea mileniu, ea se

înscrie în spiritul legislaţiei sinodale din primul mileniu. Astfel, au mai existat şi sinoade sau

conferinţe panortodoxe cum ar fi:

Sinodul de la Iaşi din 1642

Conferinţele panortodoxe de la 1961 încoace ţinute în insula Rodos

Sinodul de la Ierusalim din 1672

Sinodul de la Moscova din 1666-1667

Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923

Comisia interortodoxă de la Vatoped din 1930

Cosfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948

Codul de drept canonic Romano catolic

Actualul Cod de drept canonic al Bisericii Roman catolice, imtitulat „Codex Juris

Canonici”, promulgat „ex auctoritate Joannis Pauli P.P. II”, prin Constituţia Apostolică

„Sacrae Disciplinae Leges”, din din 25 ianuarie 1983 a fost adresat „venerabilibus frattribus

cardinalibus, archiepiscopis, episcopis, presbyteris diaconis caeterisque popui Dei membris”

(venerabililor mei fraţi, cardinali, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, diaconi şi toţi ceilalţi membri

ai poporului lui Dumnezeu).

Codul actual, ca şi cel precedent din 1917, de altfel primul Cod canonic al Bisericii

romano catolice, a fost promulgat de aceeaşi autoritate papală, adică din autoritatea, voinţa,

hotărârea sau împuternicirea actualului papă, ceea ce îi asigură sau îi garantează putere de

lege pentru întreaga suflare catolică şi titlul aceloraşi Constituţii Apostolice „Sacrae

Disciplinae Leges”, reţinem totodată că acest Cod canonic este adresat cardinalilor,

arhiepiscopilor, episcopilor, preoţilor, diaconilor şi laicilor (credincioşi catolici). Prin urmare,

potrivit acestei enciclice papale, elementele constitutive ale Bisericii romano-catolice sunt

doar clericii (cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, preoţii şi diaconii) şi laicii (credincioşii).”

Revizuirea şi reînnoirea legilor canonice

Pagina 20 din 94


Decizia „de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare”, luată din „porunca”

papei Ioan al XXIII-lea a fost materializată de papa Ioan Paul al II-lea, care afirma că „ de-a

lungul secolelor, Biserica romano-catolică (Catholica Ecclesia) a purces, de o manieră

obişnuită la reformarea şi renovarea legilor canonice”. Din nefericire nu ni se precizează dacă

aceasta „reformare” sau „renovare” a fost în „eadem substantio”, adică în conţinutul genuin,

autentic al legislaţiei canonice ecumenice din primul mileniu, aşa cum ar fi fost sau este

vorba doar de o prelucrare sau adaptare a textului acestei legislaţii prin optica eclesiologică a

doctrinei primatului papal, afirmată în chip învederat – după Schisma din 1054 – îndeosebi

prin acel „Dictatus Papae” din 1075, prin „Decretum Gratiani” din secolul al XII-lea şi prin

Decretele papale, care – începând din secolele XII-XIII – vor constitui de fapt sursa

principală – dacă nu chiar unică – a Dreptului Canonic romano-catolic.

În primul mileniu nu a fost cunoscută practica codificării canoanelor, precum şi nici

aceea a promulgării legilor canonice de către Episcopul Romei. Referitor la prima practică a

codificării, în prefaţa Codului canonic, în vigoare, se recunoaşte că „… s-a adoptat metoda

modernă de codificare (hodiernam codificationem rationem), abandonându-se sistemul de

compilare (moda compilationis), adică reproducerea pe larg a fiecărei legi după textul

original…” Această metodă „modernă” de codificare, adoptată de Biserica romano-catolică

abia la începutul secolului al XX-lea şi anume în anul 1917, prin publicarea primului său cod

canonic, a rămas deci străină Bisericii timp de aproape două milenii. Prin urmare am putea

spune – în limbajul Părinţilor Bisericii ecumenice din primele cinci secole – că, prin această

practică, „… ni s-a făcut cunoscut un lucru nou (inovaţie), contrar rânduielilor bisericeşti şi

canoanelor Sfinţilor Părinţi…” (can.8 III Ec.).

Străin lucru rămâne deci Bisericii primului mileniu şi această aşa-zisă practică de

reformare a canoanelor din porunca papilor. Aşa după cum mărturisea însuşi papa Ioan Paul

al II-lea în enciclica sa „Sacrae Disciplinae Leges”, Ioan al XXIII-lea este primul papă care a

„anunţat public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese

promulga în anul 1917”.

Papa Ioan Paul al II-lea, „promotor al revizuirii Codului”.

Deşi în această enciclică Papa Ioan Paul al II-lea se defineşte ca promotor al revizuirii

Codului, în realitate el nu face altceva decât să ducă la bun sfârşit lucrarea de revizuire

iniţiată de Ioan al XXIII-lea. De aceea el a ţinut să precizeze că promulgând noul Cod, a

urmat de fapt linia trasată de predecesorul său Ioan XXIII, care în 1959 anunţa pentru prima

Pagina 21 din 94


dată în mod public „reformarea Corpului de legi canonice în vigoare (reformandi vigens

Corpus legum canonicarum), promulgat în 1917”.

Necesitatea schimbării şi reînnoirii Codului din 1917 a fost voită şi cerută în mod

expres de Conciliul Vatican II

După cuvintele Papei Ioan Paul II „necesitatea de a reforma Codul în vigoare a fost

constatată de Conciliul Vatican II” Cu toate acestea, reforma Codului din 1917 nu este

rezultatul unei lucrări colegial episcopale, sinodale, ci doar expresia învederată a voinţei

unicului legiuitor al Bisericii romano catolice, adică a Papei.

Revizuirea şi reînnoirea Codului canonic din 1917 s-a făcut în lumina principiilor

eclesiologice afirmate de Conciliul II Vatican.

În enciclica sa Papa Ioan Paul al II-lea ţinea să precizeze că deşi revizuirea Codului

fusese anunţată încă din 1959, ea nu a fost posibilă decât după precizarea doctrinei despre

Biserică, pusă la punct abia în anii 1962-1965, da către Conciliul Vatican II.

Desigur că o asemenea precizare făcută de episcopul Ioan Paul al II-lea are darul să

evidenţieze o dată în plus faptul că doctrina eclesiologică elaborată de Conciliul Vatican II a

servit ca principal temei, referinţă şi orientare eclesiologică pentru autorii operei de revizuire

şi reînnoire a Codului din 1917. Că lucrarea de revizuire a vechiului Cod s-a dorit

înveşmântată în lumina principiilor eclesiologice anunţate şi afirmate de Vatican II ne-o

dovedeşte Ioan Paul II şi atunci când afirmă că actualul cod „ar fi tradus în realitate însuşi

spiritul Conciliului”.

În realitate însă, nu toate principiile eclesiologice anunţate şi afirmate în enciclica

„Lumen Gentium”, dar şi de alte documente ale Cociliului, au fost exprimate în textul

legislaţiei canonice a Codului canonic latin din 1983. Multe din canoanele acestui Cod rămân

încă tributare şî înfeudate nu numai gândirii şi conceptelor juridice romane şi moderne

(civile), ci şi doctrinei eclesiologico-canonice vehiculată de decretele papale şi decretele

Conciliilor de la Trident şi Vatican I.

Actul de promulgare a noului Cod canonic – expresie învederată a primatului papal

„Promulgând Codul astăzi, noi suntem pe deplin conştienţi de faptul că acest act este

o expresie vădită a autorităţii noastre pontificale şi îmbracă deci un caracter de primaţie”’

Pagina 22 din 94


preciza Papa Ioan Paul II. Despre această „autoritate pontificală”, care într-adevăr îmbracă un

vădit „caracter de primaţie”, avea de altfel să statuteze şi Codul de drept canonic. Conform

canonului 330, de pildă, „Pontiful roman” este „succesor Petri” „din voinţa Domnului”. După

comentariile canoniştilor catolici ”aceste cuvinte sunt înprumutate textual din Lumen

Gentium 22”. Or, in Constituţia dogmatică a Conciliului II Vatican, „Lumen Gentium”, din

21 noiembrie 1964, nu se afirmă că papa este succesorul lui Petru „din voinţa Domnului”, ci

doar că „aşa precum Sf. Petru şi ceilalţi Apostoli constituie un unic colegiu apostolic prin

instituirea Domnului, tot aşa şi Pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii

Apostolilor, formează între ei un tot”.

În fine, în „Nota explicativă preliminară” a acestei constituţii, redactată de secretarul

general al Conciliului la 16 noiembrie 1964, şi nu de către plenul episcopilor, se precizează

că paralelismul între Petru şi ceilalţi Apostoli, pe de o parte, şi suveranul pontif, pe de altă

parte, nu implică transmiterea puterii extraordinare a Apostolilor şi succesorilor lor şi ,

bineînţeles, nici egalitatea între cap şi membrii colegiului, ci doar o proporţionalitate între

primul raport (Petru – Apostoli) şi cel de-al doilea (papă – episcopi).”

Concluzionând, putem deci preciza că nici „Lumen Gentium” şi nici Nota explicativă

nu fac menţiune despre acest fel de primaţie, ci doar enciclica papei Ioan Paul II „Sacrae

Disciplinae Leges”, din 25 ianuarie 1983 vede în actul de promulgare a Codului canonic „o

expresie vădită” a autorităţii sale pontificale de natură primală şi universalistă.

Izvoarele principale ale Codului de Drept canonic

După mărturia papei, prima sursă o constituie „cărţile Vechiului Si Noului Testament,

de unde provine întreaga tradiţie juridic - legislativă a Bisericii.” De aceea pontiful roman a

ţinut să declare că acest Cod de drept canonic este bazat pe „moştenirea juridică şi legislativă

a revelaţiei şi tradiţiei”.

Cât priveşte cel de-al doilea izvor, tradiţia Bisericii, papa preciză că în noul Cod

canonic „structura ierarhică şi organică a Bisericii, aşa cum a fost ea voită de întemeietorul ei

divin … se fundamentează conform tradiţiei celei vechi …” Că „elementele fundamentale”

ale structurii ierarhice şi organice a Bisericii se fundamentează pe principiile de bază enunţate

de Mântuitorul Hristos, care au fost afirmate de Apostolii Săi, ne dovedeşte atât legislaţia

canonică de sorginte apostolică (cf. can. 1,2,34,74 ap.), cât şi de tradiţia şi practica canonică a

primului mileniu, codificată în mare parte şi în textul colecţiilor canonice răsăritene şi

apusene. Parte integrantă a „tradiţiei Bisericii”, în care se manifestă în mod vădit prezenţa

Pagina 23 din 94


unui principiu de viaţă stabilit de Hristos, această tradiţie canonică rămâne pentru Biserică un

instrument indispensabil pentru asigurarea ordinii canonice.

Al doilea izvor îl constituie doctrina eclesiologică a Conciliului II Vatican, care a fost

elaborată pe baza elementelor furnizate de „tezaurul tradiţiei vechi şi noi”, adică atât pe

vechea tradiţie a Bisericii celei una, din primul mileniu, cât şi pe noua tradiţie, de sorginte

teologică, făurită de scolastica apuseană după separarea Bisericii romane de Biserica

ecumenică.

În Biserica catolică decretaliile papale şi colecţiile acestora, începând cu „Compilatio

prima” (1190), cele cinci „Compilationes antique” (1190-1234), decretaliile papei Grigorie al

IX-lea (1234) etc., fac parte integrantă din această „traditio nova” canonică. Dar aceasta nu

îşi are temeiurile sale canonice în tradiţia canonică autentică a primului mileniu, ci în doctrina

primatului papal, pusă în circulaţie în faza ei embrionară încă din sec. IV-V şi apoi exprimată

atât de pontiful roman, cât şi în textele redactate de conciliile generale (zise ecumenice) ale

Bisericii catolice din cel de-al doilea mileniu.

Observaţii finale

Analizând acest Cod de drept canonic catolic, reţinem că principiile directoare ale

acestei Constituţii Apostolice au inspirat opera de „revizuire” a Codului de Drept canonic nu

în optica eclesiologică trasată de Conciliul II Vatican, ci în ceea a legiuitorului, adică a papei

Ioan Paul II.

Eclesiologii romano catolici din zilele noastre scriu despre Conciliul II Vatican ca a

contribuit la „o anumită eroziune a centralizării romane”. Or, papa Ioan Paul II a făcut acestei

„centralizări romane” nu numai reparaţiile necesare, ci i-a redat şi splendoarea din epoca

tridentină. În această privinţă, voinţa sa a vizat şi s-a concretizat prin trei iniţiative :

Conferinţele episcopale să rămână cantonate „… într-un statut canonic de cea mai

mare modestie”

„o politică de numiri episcopale favorizând persoanele cele mai dispuse a respecta

prerogativele sale”

„o latinizare instituţională a Bisericilor orientale catolice”.

Or, toate aceste iniţiative, întrezărite deja în textul Constituţiei „Sacrae Disciplinae

Leges”, şi-au găsit expresia verbală şi în textul canoanelor noului Cod, al cărui autor declarat

nu este altul decât papa Ioan Paul II, care, potrivit legislaţiei canonice (cf. can 6 I Ec., 3II Ec.,

28 IV Ec., 36 Trulan) şi nomocanonice din primul mileniu, nu este altceva decât primul

episcop al; creştinătăţii ecumenice şi patriarhul Bisericii din Occident. De altfel, conducerea

Pagina 24 din 94


pentarhică a Bisericii, adică sistemul administrativ de conducere a Bisericii ecumenice, prin

cele cinci scaune episcopale (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim),

menţionate în mod expres de legislaţia canonică ecumenică (cf. can 36 al sin. Trulan) a fost

aceea care „a reprezentat stavila juridică principală împotriva primatului jurisdicţional al

oricărui Scaun apostolic, şi ea constituie una din mărturiile cele mai zdrobitoare împotriva

existenţei vreunui primat de jurisdicţie a Scaunului roman în primele zece veacuri ale erei

noastre”.

Or, despre această formă de conducere de tip pentarhic a Bisericii ecumenice nu aflăm

nici cea mai „nevinovată” aluzie în „Sacrae Disciplinae Leges”, sau în Codul de drept

canonic promulgat promulgat de papa Ioan Paul al II-lea, tocmai prin această „Constituţie

apostolică”, care a făcut obiectul analizei noastre eclesiologico – canonice în lumina doctrinei

canonice ortodoxe.

Făcând o analiză de ansamblu a legilor Codului canonic catolic şi privindu-le în

contextul şi potrivit intereselor pentru care a fost el promulgat, este simplu de dedus că şi

prevederile canonice cu privire la administrarea Tainei preoţiei se înscriu în aceeaşi optică şi

gândire eclesiologico – canonică a Bisericii Romano catolice din cel de-al doilea mileniu.

Vom evidenţia acest lucru în capitolul numit „Administrarea sfintei taine a hirotoniei după

legislaţia canonică catolică”, iar aceasta după ce iniţial vom vorbi despre administrarea tainei

potrivit legislaţiei canonice din primul mileniu.

a. Mărturii ale tradiţiei şi doctrinei canonice ortodoxe din primul mileniu privind

administrarea tainei hirotoniei

Noţiunea şi împărţirea ierarhiei bisericeşti

Tratând despre noţiunea de Taină a hirotoniei, am stabilit că puterea bisericească a

primit-o numai anumiţi membrii ai Bisericii, dar nici aceştia într-o măsură egală, ci unii într-

un grad mai mare, alţii într-un grad mai restrâns, având membrii fiecărui grad anumite datorii

şi drepturi bine precizate prim legile bisericeşti. Totalitatea acestor membri ai Bisericii, care

au primit puterea bisericească în chip legal, prin succesiunea apostolică şi care persoane

formează în organismul bisericesc un corp propriu format din membrii de grade sau trepte

diferite, având membrii fiecărui grad drepturi şi datorii proprii, deosebite de cele ale altor

Pagina 25 din 94


grade, se numeşte ierarhie bisericească.6 (ιεραρχεία, de la ίερα şi αρχή, ”putere” sau

„stăpânire sfântă”)

În timpul apostolic ierarhia era formată din trei trepte: episcopatul;, presbiteratul şi

diaconatul. Deoarece aceste trepte sau grade au fost instituite direct de Hristos (episcopatul şi

presbiteratul) sau de Sf. Apostoli în urma ordinului direct al lui Iisus Hristos (diaconatul) se

numesc trepte de ordin divin. În cursul timpului pe lângă şi din aceste trepte fundamentale s-

au dezvoltat şi alte trepte ierarhice deosebite conform cu ramurile şi direcţiile diferite ale

puterii şi vieţii bisericeşti. Acestea din urmă se numesc trepte de drept omenesc.

Ierarhia bisericească se obişnuieşte a se mai împărţi şi în alte două categorii de trepte

ierarhice, şi anume în ierarhia sacramentală (hierarhia ordinis, ιεραρχεία ιερατική) şi ierarhia

jurisdicţională (hierarhia jurisdictionis, ιεραρχεία διοικητική). Categoria primă se referă mai

mult la exercitarea aspectului sacramental, iar a doua mai mult la exercitarea aspectului

jurisdicţional a puterii bisericeşti. Atât ierarhia sacramentală, cât şi cea jurisdicţională se

împarte în ierarhia de drept divin şi ierarhia de drept omenesc.

1. Ierarhia sacramentală

Canoanele menţionează şase grade7în ierarhia sacramentală, din care trei se dau în

interiorul altarului prin chemarea Sfântului Duh asupra candidatului. Celelalte trei grade se

dobândesc afară din altar prin binecuvâtarea episcopului. Purtătorii primelor grade îi numim

purtătorii gradelor superioare iar pe cei ai celor din urmă, purtătorii gradelor inferioare.

Gradele superioare

Din gradele superioare fac parte episcopatul, presbiteratul (preoţia) şi diaconatul.

Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericeşti şi îşi au originea în dreptul divin (ex

jure divino). După învăţătura Bisericii răsăritene nu pot fi mai multe nici mai puţine decât

aceste trei grade. Celelalte grade din Biserică sunt condiţionate de gradele acestea şi nu sunt

decât ramificări ale lor.

a) Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul. Întâietatea lui

îşi are baza în faptul că:

puterea episcopală e moştenită de la Apostoli;

în episcopat e deplinătatea puterii spirituale;6 În cuvântul „Cler” iese la iveală mai ales momentul deosebiri acestei clase faţă de popor, iar în „ierarhie” îndeosebi momentul deosebirii între gradele diferite din această categorie.7 Can. 69 Apost.: episcop, presbiter, diacon, subdiacon, anagnost, psalt

Pagina 26 din 94


el are cea mai înaltă administraţie în Biserică.

Primul fapt, că episcopii au dobândit puterea imediat de la Apostoli e dovedi de

învăţătura Bisericii din cele mai vechi timpuri; prin urmare şi Sf. Părinţi au vorbit de

drepturile episcopale şi apostolice şi au numit pe episcopi apostoli şi pe Apostoli episcopi.8

Succesiunea aceasta a episcopilor după apostoli nu duce însă la o deplină egalitate a celor

dintâi cu cei din urmă. Pe când Apostolii au fost chemaţi şi aleşi chiar de Mâtuitorul în slujba

Evangheliei, episcopii au fost instituiţi în primele timpuri de Apostoli, iar mai târziu de cei

orânduiţi de ei. Afară de aceasta, Apostolii erau luminaţi în chip nemijlocit de Duhul Sfânt şi

erau înzestraţi cu daruri extraordinare, episcopii însă au primit binecuvântarea prin hirotonie

apostolică şi darurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfinţirea de a

conduce Biserica. În fine, Apostolii erau primii şi cei mai înalţi conducători ai Bisericii, din

care pricină erau înzestraţi cu puteri extraordinare; dimpotrivă, episcopii primeau puterea de

la Apostoli numai pentru eparhia încredinţată lor şi o puteau exercita numai în sensul legilor

Bisericii.

Cu privire la al doilea fapt pe care se întemeiază întâietatea episcopatului, învăţătura

Bisericii de asemenea este unitară. Episcopatul e cel mai înalt grad şi cuprinde toate

drepturile privitoare la administrarea sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelalte grade ale

ierarhiei bisericeşti. În privind aceasta canoanele despart episcopatul de celelalte grade şi

îndeosebi de presbiterat. Presbiterul şi diaconul se instituie de un singur episcop, pe când

episcopul trebuie pus de un sinod de episcopi. Tot aşa, episcopului îi este rezervată instituirea

gradelor inferioare. De aceea niciodată n-a fost socotit ca membru al ierarhiei din partea

Bisericii acela care n-a primit sfinţirea din partea episcopului respectiv. De asemenea

Biserica a luat toate drepturile ierarhice a celor care au fost sfinţiţi de preoţi sau şi-au

împropriat în chip ilegal puterea episcopală.

Pe lângă aceste drepturi, care se cuvin episcopului pe baza puterii lui spirituale, după

învăţătura unanimă a Bisericii, el are ca al treilea drept pe care se bazează întâietatea lui, cea

mai înaltă putere în administraţia bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea

didactică, puterea administrativă şi puterea judecătorească. Dacă drepturile acesta se exercită

şi de alţii în Biserică, se exercită în virtutea împuternicirii primite de la episcop prin

hirotonie. Episcopul este organul prin care se împart toate tainele în Biserică. Nici o taină nu

se poate administra dacă cel chemat n-a primit hirotonia de la episcop. Dreptul conducerii

puterii didactice îl au în prima linie episcopii, tot astfel şi dreptul misiunii pastorale. Nici

puterea învăţătorească şi nici misiunea pastorală pe care o exercită preoţii în Biserică nu

8 Sf. Apostol Pavel numea pe episcopul filipenilor, Epafrodit, apostol (Fil.2,25)

Pagina 27 din 94


poate fi legală dacă nu vine de la episcopat şi nu stă în dependenţă nemijlocită de el. În

virtutea acestor privilegii, episcopatul e răspunzător pentru tot ce se face în Biserică.

b) După episcopat urmează presbiteratul. Presbiterii sau preoţii, pe baza

hirotoniei date de episcop, au oarecare drepturi în Biserică, deci şi o putere condiţionată de

puterea episcopală. Drepturile preoţeşti se întind până la anumite margini asupra tuturor

ramurilor administraţiei bisericeşti. În exerciţiul slujbei spirituale sau bisericeşti, puterea

preoţească e întărită prin mijloacele acelea care sunt consfinţite de puterea episcopatului. Prin

urmare, preoţii pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e chiar baza acestor

lucrări. Baza acestor lucrări este precizată de canoane:

în hirotonie;

în sfinţirea antimiselor;

în sfinţirea sf. mir.

Numai puterea episcopală e îndreptăţită la săvârşirea acestor lucrări sfinte, căci ea e

puterea sfinţitoare cea mai înaltă din Biserică. Preoţii au drept să săvârşească slujbele

bisericeşti, însă nu pot înlocui pe săvârşitorul acestor slujbe, făcând din el o personalitate

egală cu ei, căci acesta are puterea arhierească. Ei au drept să săvârşească Sf. Liturghie, însă

sfinţirea antimiselor, neapărat necesare la liturghie, o are numai episcopul; tot aşa au drept să

dea oamenilor harul duhovnicesc prin sfintele Taine, însă pregătirea mijlocului prin care

omul capătă însuşirea de a primi acest dar adică a sfântului şi marelui mir pentru taina

mirungerii, o poate face numai episcopul. În aceste lucrări se cuprinde nevoia puteri preoţeşti

superioare pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Biserică;

dimpotrivă, fiecare preot poate săvârşi sfintele lucrări întrebuinţând aceste mijloace.

c) Cel din urmă dintre gradele ierarhice fundamentale e diaconatul. Datoria

principală a diaconilor e servirea la slujbele liturgice. După rangul lor ierarhic, diaconii nu au

nici o putere în Biserică, ci în toate privinţele depind de episcopi şi preoţi. Ei au oarecare

putere numai cu privire la gradele inferioare9, şi prin împuternicirea expresă a episcopilor pot

lua parte chiar la afacerile administraţiei bisericeşti externe.10

Gradele inferioare

9 Can. 20 Laod. 10 Can. 7 Trul. În Evul Mediu, diaconii ocupaseră aproape toate posturile de la curtea patriarhală.

Pagina 28 din 94


Gradele inferioare se împart în trei trepte, adică în subdiaconi, anagnoşti şi psalţi.11

Gradele acestea nu-şi au originea în dreptul dumnezeiesc. Ele sunt instituiri posterioare,

pricinuite de nevoile Bisericii.12 Datoriile acestor grade inferioare se referă la serviciul divin

liturgic13, afară de acesta mai sunt întrebuinţaţi de episcopi în cancelariile lor după trebuinţă.

2. Ierarhia jurisdicţională

În ierarhia jurisdicţională s-a format în decursul timpurilor un şir de ranguri diferite,

dintre care unele nu mai există astăzi, sau se întrebuinţează numai ca titluri de onoare. Baza

pe care s-au dezvoltat aceste ranguri o formează episcopatul, presbiteratul şi diaconatul.

Din demnitatea episcopală s-au format:

Mitropoliţii. Numele acesta se dădea episcopului care îşi exercită jurisdicţia într-o

eparhie mai întinsă, în care se aflau mai mulţi episcopi. Au primit numele acesta de la

capitalele imperiului roman şi se aminteşte de ei pentru prima dată în Canoanele Sinodului I

Ecumenic.14

Arhiepiscopii. Titlul acesta era un titlu bisericesc care se dădea episcopilor ce ocupau

scaunele episcopale cele mai importante. Atanasie cel Mare întrebuinţează cel dintâi acest

titlu pentru predecesorul său Alexandru, care fusese pe tronul episcopal din Alexandria.

Exarhii erau episcopi care aveau reşedinţe în capitalele provinciilor mai amri ale

imperiului roman şi ca atare aveau întâietate onorifică faţă de mitropoliţii din aceeaşi dioceză.

Primaţii (Primates în Apus erau totuna cu Exarhii din Răsărit).

Titlul onorific de catolic îl aveau exarhii şi primaţii din câteva Biserici din Orient.

Patriarhii. Titlul acesta îl aveau pe timpul Sinodului IV Ecumenic câţiva episcopi,

cărora li se dădea un titlu onorific între mitropoliţii diocezelor mai mari şi care de atunci au şi

întâietate în jurisdicţie.

Papa e titlul patriarhilor din Alexandria şi Roma.

Autocefali se numeau episcopii care aveau sub jurisdicţia lor câteva eparhii şi erau cu

totul independenţi în exercitarea acestei jurisdicţii.

Toate demnităţile amintite arată dezvoltarea demnităţii episcopale de la episcop în

sus; dezvoltarea ei în jos o arată:

11 Afară de aceste trei grade, Constituţiile Apostolice mai citează ca un grad inferior şi pe păzitorii uşilor bisericeşti (ostiarii). În canoane sunt citaţi ca un grad deosebit şi exorciştii: Can. 20 And.; 2,6 Laod.12 Subdiaconii (ipodiaconii) şi psalţii sunt citaţi pentru prima dată în Canoanele Apostolice 43,69, deci la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV; psalţii sunt citaţi de Tertulian, deci în veacul II.13 Despre ipodiaconi, anagnoşti şi psalţi vorbesc Can. 21,22,24,25,43 Laod., 4,6 Trul., 4 VII Ec., 69 Vas. c.M. În secolul XII gradele din urmă sunt contopite într-un grad cum e şi azi.14 Can. 4 I Ec.; 9 Ant.

Pagina 29 din 94


Horepiscopii

Episcopii ajutători

Episcopii vicari

Din presbiteriat s-au născut:

Arhipresbiterii

Periodeuţii

Din diaconat s-au născut arhidiaconii şi protodiaconii.15

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei

Noţiunea de administrare a puterii sfinţitoare

„Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se

sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine

cât şi acela pe care îl împărtăşesc ierurgiile. Aceasta este lucrarea principală şi ţine de

administrarea puterii sfinţitoare. I se mai adaugă şi săvârşirea unor lucrări prin care se

determină unele forme sau rânduieli pentru săvârşirea lucrărilor sfinte, adică a Sf. Taine şi a

ierurgiilor.

Administrarea Sf. Taine a Hirotoniei

Importanţa deosebită a puterii sfinţitoare constă mai ales în faptul că prin mijlocirea ei

se conferă întreaga putere bisericească, şi anume prin săvârşirea Sf. Taine a Hirotoniei în cele

trei trepte de instituire divină .

După rânduiala statornicită de Mântuitorul Iisus Hristos, în Biserica primară, lucrarea

sfinţitoare A Duhului Sfânt s-a săvârşit prin mijlocirea ierarhiei de drept divin – episcop,

preot şi diacon, rânduiţi în mod canonic şi legal, prin hirotonie validă de episcopi ce îşi

puteau revendica o succesiune apostolică. În ceea ce priveşte administrarea Sf. Taine a

hirotoniei există un număr foarte mare de dispoziţii canonice cele mai multe scrise dar şi

unele ce s-au păstrat ori s-au impus prin cutumă. Problematica administrării Sf. Taine a

hirotoniei comportă mai multe aspecte:

Locul administrării Sf. Taine a hirotoniei este altarul bisericii aflată în jurisdicţia sau

măcar încredinţarea episcopului care hirotoneşte. Se recomandă ca, avându-se în vedere

15 Dr. Nicodim Milaş, „Dreptul bisericesc oriental”, Bucureşti, 1915, p. 196-201

Pagina 30 din 94


importanţa deosebită a tainei, aceasta să se săvârşească în biserici mai mari (de preferinţă

catedrale), la care să participe mulţi credincioşi.16

Timpul administrării Sf. Taine a hirotoniei poate fi orice zi de sărbătoare, în cadrul Sf.

Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Hirotonia diaconului se săvârşeşte

după prefacerea sfintelor daruri, ca să nu mai aibă rost să devină preot în cursul aceleiaşi Sf.

Liturghii, nemaiavând putinţa să oficieze prefacerea Sf. Daruri care e punctul esenţial al Sf.

Liturghii şi să pună în practică la aceeaşi liturghie slujirea principală a diaconului care este

aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea credincioşilor.17 Tot de aceea hirotonia preotului are

loc după intrarea cu Sf. Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi liturghie slujirea prefacerii

lor, actul esenţial al liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul liturghiei. Iar după aceea nu nai

are rost să fie înaintat la treapta arhieriei, nemaiavând ce face ca arhiereu la aceeaşi liturghie.

Şi din acelaşi motiv arhiereul e hirotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze

imediat, la aceeaşi liturghie citirea Apostolului şi a Evangheliei, care reprezintă slujirea

învăţătorească atât de esenţială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sf. Daruri.18

Săvârşitorul acestei Sf. Taine este numai episcopul eparhiot sau arhiereul delegat ori

autorizat de episcopul eparhiot. În ceea ce priveşte pe săvârşitorul acestei Sf. Taine, este de

menţionat că în Biserica veche, în afară de episcopul eparhiot au mai avut competenţa şi

bineînţeles mai întâi starea harică necesară pentru săvârşirea sf. taine a hirotoniei şi aşa

numiţii horepiscopi şi late categorii de episcopi ajutători, indiferent ce nume ar fi purtat. Cu

timpul însă, hirotoniile au fost luate din competenţa acestora şi rezervate numai episcopilor

eparhioţi, aceştia putând însă să delege pe episcopii ajutători cu săvârşirea lor.

Canoanele au stabilit că episcopii eparhioţi nu au dreptul de a săvârşi taina hirotonie

în afara teritoriului aflat sub jurisdicţia lor, decât în cazuri când ar fi chemaţi pentru asemenea

lucruri de către cei în drept. Canoanele 34, 35 Apostolice prevăd ca fiecare să facă numai

ceea ce se referă la eparhia sa (can. 35) şi că episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii

afară de hotarele eparhiei sale, prevăzându-se şi pedepse pentru încălcarea acestei rânduieli.

Deşi prin natura sa harică şi după învăţătura dogmatică a Bisericii fiecare episcop

poate hirotoni în mod valid pe un alt cleric în trepte de episcop, totuşi, din raţiuni de

disciplină şi bună rânduială bisericească, adică pentru a se evita orice abuz şi pentru a-şi

asigura într-un mod cât mai indubitabil transmiterea succesiunii apostolice prin transmiterea

neîntreruptă a hirotoniilor în treapta episcopală, s-a introdus norma ca hirotonia întru episcop

să nu se poată săvârşi decât în prezenţa a doi sau trei episcopi (Can. 1 Ap.), iar mai târziu în 16 Can. 35 Ap.; 7 Teofil al Alexandriei17 Drd. Dumitru M. Colotelo, „Hirotonia preotului în ritul liturgic bizantin”, în S. T. 7-8/1975, p. 57918 Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, op. Cit., p. 115

Pagina 31 din 94


prezenţa a trei episcopi, în frunte cu mitropolitul (Can. 4, I Ec.; Can. 1 Sin. 394 Const.).

Dezvoltându-se în continuare organizarea Bisericii în unităţi tot mai cuprinzătoare, dreptul de

hirotonie a mitropoliţilor a trecut asupra eparhilor diecezelor, apoi chiar dreptul de hirotonie a

unora dintre exarhi a trecut pe seama patriarhilor, ca în cele din urmă patriarhii să-şi

revendice, în unele cazuri, dreptul de a-i hirotoni pe toţi episcopii şi chiar pe toţi arhiereii

simpli din cuprinsul unei patriarhii, cum e cazul celei de Constantinopol.

O problemă delicată se pune în legătură cu hirotoniile pe care le săvârşesc episcopii

depuşi din treaptă, caterisiţi sau chiar daţi anatemei. În această privinţă există unele

controverse născute din faptul că se ignoră aspectul esenţial al problemei şi anume acela al

stării harice pe care o poate avea cineva, chiar dacă e supus unei pedepse grave, cum este

caterisirea, căci sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu şi-a pierdut starea harică,

poate săvârşi în mod valid toate Sf. Taine, inclusiv hirotonia, deoarece caterisirea nu

înseamnă luarea harului şi nici măcar anatema în cazul că aceste pedepse nu se pronunţă

pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. De fapt, pentru cazul că ele se pronunţă pentru

erezie, prin însăşi această pronunţarea se face doar constatarea că cei căzuţi în erezie au căzut

şi din har, de la data căderii în erezie iar nu de la data pronunţării pedepsei, care are în

asemenea caz caracterul unui act constatator.

În cazul special al rostirii anatemei împotriva unui episcop pentru act de hulă

împotriva Duhului Sfânt, se înţelege că acesta având o gravitate şi mai mare decât erezia, îl

lipsesc pe cel care l-a săvârşit de starea preoţească de orice treaptă, deci şi vreo hirotonie

săvârşită de vreun astfel de episcop nu conferă nimic din ceea ce transmite în mod obişnuit

actul hirotoniei.

Cazul lui Maxim, filosof cinic din Alexandria la sfârşitul secolului IV, care prin

mijloace necinstite a reuşit să dobândească încrederea episcopului de Constantinopol, Sf.

Grigorie de Nazianz, şi apoi, prin simonie, darul episcopiei de la episcopi străini, veniţi din

Egipt, a constituit obiectul canonului 4 al Sinodului II Ecumenic.

Deşi s-a afirmat că, întrucât canonul în cauză s-a referit „la împrejurări care nu mai

există…şi-a pierdut valabilitatea şi actualitatea”, totuşi, din contextul acestor realităţi istorice,

putem desprinde următoarele principii canonice, cu actualitate şi valabilitate:

hirotonia obţinută prin simonie este nulă

hirotonia săvârşită de episcopii unei Biserici în graniţele şi pentru altă Biserică este

nulă;

hirotoniile săvârşite de cei care ai obţinut darul arhieriei prin aceste căi sunt nule;

Pagina 32 din 94


cel ce s-a făcut vinovat de erezie şi de încălcarea canoanelor poate fi judecat şi în

lipsă, în cazul în care membrii Bisericii – cler şi credincioşi – stau drept mărturie.19

Cu alte cuvinte, hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de

cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele

produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale, şi din

această pricină se pedepsesc atât săvârşitorii, cât şi primitorii, dacă mai este posibil, pentru că

s-ar putea că săvârşitorul să se afle deja sub pedeapsa anatemei, iar primitorul să nu facă parte

din Biserică.

Primitorii Sf. Taine a hirotoniei, pot fi creştinii bărbaţi, care au fost botezaţi în mod

valid, şi care îndeplinesc anumite condiţii, stabilite în decursul timpului de Biserică. Aceste

condiţii se pot împărţi în mai multe categorii. Totuşi există o condiţie, care singură face cât o

întreagă categorie de alte condiţii, şi care este mai importantă decât toate. Această condiţie se

cheamă vocaţie20, sau chemarea firească pentru slujirea preoţească. Ce-i drept, ea nu este

condiţie prevăzută de legile bisericeşti, dar indiferent de aceasta pe ea s-a pus temei în mod

practic, ţinându-se cont întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre slujirea

bisericească, spre a se putea dedica acesteia, fără rezervă şi fără ezitări.21

De obicei, aceste condiţii pentru intrarea în cler sunt împărţite în următoarele

categorii: condiţii religioase, morale, intelectuale, fizice şi sociale.22

Condiţiile religioase sunt: botezul valid şi dreapta credinţă. Între acestea se mai

enumeră câteodată şi trebuinţa de a fi de parte bărbătească, întrucât această condiţie fizică la

baza ei a deveni şi o condiţie religioasă în Biserică, femeile nefiind admise la hirotonie, deşi

nu sunt excluse de la hirotesie şi de la altfel de trepte ale slujirii în Biserică, care pot fi

conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia. La condiţiile religioase se

numără şi aceea ca toţi membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparţină Bisericii,

adică să fie dreptcredincioşi, iar nu eretici sau schismatici.23

Între condiţiile religioase au apărut de la o vreme, începând de prin veacul IV de la

sinodul din Sardica (can 10) şi trecând apoi printr-o etapă nouă marcată de Sinodul Trulan

(can. 6) şi sfârşind cu sinodul local de la Constantinopol din 861 (can. 17) şi condiţia ca cei

ce urmează a fi hirotoniţi într-o treaptă superioară, să fie hirotoniţi în prealabil în treptele

inferioare, şi anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat.

19 Pr. Asist. Dr. N. V. Dură, „Legislaţia canonică a Sinodului II Ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina Bisericii”, în G.B., nr. 6-8/1981, p. 66120 Pr. Prof. E. Branişte, „Vocaţia pentru preoţi”, în Ortodoxia, 2/1979, p. 313-33221 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 5122 Ibidem, p. 5123 Can. 36 Cart.

Pagina 33 din 94


Aceasta însă nu a fost o condiţie cunoscută în Biserica veche, întrucât timp îndelungat s-a

practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoţiei de instituire divină, fără a se cere de

pildă ca cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit mai înainte întru diacon şi apoi

întru presbiter. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni în legătură cu stare civilă a clerului.24

Condiţiile morale sunt cele referitoare la ţinuta etică personală, precum şi la aceea a

familiei şi în speţă a soţiei, în cazul în care cel care doreşte să primească hirotonia , se

căsătoreşte. Este important să nu i se facă imputări din nici o parte cu privire la viaţa socială

sau familială, care ar putea avea aparenţa unei bănuieli asupra bunului său nume.25 În Vechiul

Testament, cel care nu se trăgea dintr-o anumită familie era considerat ca nevrednic de

preoţie (Ieşire 28,1 şi Numeri 18,7). Canoanele Bisericii Noului Testament dimpotrivă opresc

a se ţine seamă de acest lucru şi dispun ca atenţia să se îndrepte asupra calităţilor personale

ale celor ce vor să intre în cler.26 În privinţa aceasta canoanele permit intrarea în cler a celor

născuţi dintr-o căsătorie ilegală, dacă sunt demni de slujba spirituală şi împlinesc toate

condiţiile cerute.27

Cu privire la viaţa familială, chiar Apostolii au hotărât că numai aceia trebuie priviţi

ca vrednici a primi hirotonia, a căror purtare în viaţa casnică e exemplară (I Tim. 3; 2, 5, 11,

12).

Comportarea preotului în familia sa verifică propovăduirea orală în autenticitatea

celor exprimate în faţa credincioşilor. El trebuie să fie „lumină” mai întâi în familia sa, ca să

poată lumina apoi cu nai multă putere pe credincioşii săi. Preotul trebuie să creeze în sânul

familiei sale încă de la început ambianţa rugăciunii şi a postului, care îi va asigura liniştea

căminului şi bunul prestigiu al familiei sale în faţa credincioşilor săi.28

În privinţa aceasta canoanele îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra căsătoriei

candidaţilor la hirotonie şi opresc a intra în cler pe cei care s-au căsătorit de două ori 29, care

au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau vreo soţie despărţită de bărbatul dintâi 30, care

trăiesc în concubinaj31, care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit32, care s-

au căsătorit cu o adulteră33, cu o desfrânată activă sau cu vreo femeie care nu se putea căsători

24 Arhid. Prof. Dr. I. N. Floca, op. cit., p. 5125 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 21826 Can. 33 Trulan27 Can. 8 Nichifor al Constantinopolului28 Pr. Drd. Dan Miron, „Principii şi rânduieli morale privitoare la cler, în canoanele Sinoadelor Ecumenice”, în S.T., nr. 9-10/1970, p.69829 I Tim. 3, 2-12; Tit 1,6; Can. 17 Ap.; Can. 3 Trulan, Can. 12 Vasile cel Mare30 Can. 18 Ap.31 Can. 17 Ap. 32 Can. 19 Ap.33 Can. 8 Neocez.

Pagina 34 din 94


de bunăvoia ei34, care s-au căsătorit cu o femeie care nu e dreptcredincioasă35 şi care în genere

au contractat o căsătorie ilegală.36

Condiţiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea

culturală a lumii şi după trebuinţele Bisericii. Tratând despre „Chipul preotului după Sf. Trei

Ierarhi”, pr. prof. C. Rus arată că „vorbind despre misiunea împărătească, Sf. Ioan Gură de

Aur atrage atenţia cât de periculoasă poate fi ea pentru cel care o exercită fără calităţile

necesare. Cerinţele de bază ale bunilor predicatori sunt bunăvoinţa şi studiul, iar cine nu le

îndeplineşte, nu trebuie să se apropie de amvon.”37

De aceea Biserica a ţinut întotdeauna ca slujitorii săi să aibă o pregătire intelectuală

sau o formaţie culturală la nivelul societăţii şi îndeosebi să aibă o pregătire teologică la

nivelul culturii epocii în care trăiau. În acest scop s-a impus prin obicei şi apoi chiar prin legi

scrise ca în primul rând episcopii să aibă cultura trebuitoare şi ca ei să se îngrijească de

pregătirea necesară pentru ceilalţi slujitori bisericeşti.

În această privinţă, sunt deplin grăitoare canoanele 58 Apostolic şi 2 al Sinodului VII

Ecumenic, al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pa care a pus-o conducerea

bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică şi profană corespunzătoare. De altfel

aceeaşi grijă a pus-o şi stăpânirea romano-bizantină, mai ales că episcopii dobândiseră de

Constantin cel Mare şi atribuţii judecătoreşti pentru unele chestiuni nebisericeşti, devenind

astfel chiar demnitari de stat. Ţinând seama de situaţia pe care o aveau episcopii şî în viaţa de

stat, împăratul Justinian dispune ca episcopii să fie instruiţi. S-au organizat astfel şcoli pentru

candidaţii la preoţie pe două ramuri, una teologică şi una profană. Erau examinaţi atât

diaconii şi presbiterii, cât şi episcopii: „hotărând ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta

episcopală să ştie desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să înveţe aceasta.

Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie de a citi cu

pătrundere, iar nu superficial, atât sfintele canoane, cât şi Sfânta Evanghelie şi cartea

dumnezeiescului Apostol şi toată dumnezeiasca Scriptură şi să vieţuiască potrivit poruncilor

drepte.” (Can. 2 Sin VII Ec.)

În conformitate cu prevederile acestui canon, până astăzi se observă rânduială de a fi

supus orice nou ales pentru treapta episcopală unei examinări canonice, în care este inclusă şi

o minimă verificare a pregătirii celui ales.38

34 Can. 18 Ap.35 Can. 14 Trulan; 10 Laodic.; 21 Cart.36 Can. 26 Trul.37 Pr. Prof. C. Rus, „Chipul; preotului după Sf. Trei Ierarhi”, în M.B., 2/1987, p. 3838 Arhid. Prof. dr. I. N. Floca, op. cit., p. 52-53

Pagina 35 din 94


Condiţiile fizice. Dintre condiţiile fizice fac parte:

Constituţia sănătoasă a corpului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb.39

Dimpotrivă, oarecare slăbiciuni corporale neînsemnate nu stau în calea hirotoniei, dacă cel

care se hirotoneşte pare vrednic chiar şi cu ele.40 În canoanele care tratează despre lucrul

acesta, găsim principiul că, nu un defect corporal vatămă pe om, ci o pată psihică, de aceea şi

Biserica are în vedere numai unele defecte corporale, care nu împiedică îngrijirea regulată de

afacerile bisericeşti; dimpotrivă, se cere o deosebită atenţie când e în pericol ca din pricina

vreunei slăbiciuni corporale să se poată tulbura mersul regulat al afacerilor bisericeşti, cum ar

fi de pildă când cineva suferă de epilepsie, e schilod, etc. Atunci însă trebuie avut în vedere să

nu fie vreo slăbiciune corporală cum e invaliditatea prea mare, căci principiul conducător în

această privinţă trebuie să fie păstrarea prestigiului moral şi estetic al ierarhiei.

Vârsta canonică prescrisă. Intrarea în ierarhie e un act de voinţă liberă a candidatului ş

se presupune că el trebuie să fie tare în convingerile lui religioase şi să înţeleagă importanţa şi

însemnătatea slujbei cărei se dedică. Pentru ambele consideraţii trebuie să ajungă la o

anumită vârstă, pentru ca orice candidat să fie în stare să-şi exprime voinţa liberă în urma

unei examinări amănunţite, şi pentru ca Biserica să aibă garanţia că e conştient de serviciul

său. Cele mai vechi legiuiri bisericeşti şi-au îndreptat privirile în direcţia aceasta, iar legile

date sunt în vigoare şi azi. Prima hotărâre asupra vârstei candidatului la episcopat se cuprinde

în Constituţiile Apostolice, după care cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la

episcopat este de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta s-a stabilit mai

întâi vârsta de 35 de ani pentru candidaţii la episcopat, iar mai târziu 30 de ani împliniţi.

Pentru presbiteriat se cere vârsta de 30 de ani41, pentru diaconat 25 de ani42 şi pentru

subdiaconat 20 de ani.43 Cu privire ala diaconat şi subdiaconat, după hotărârile canoanelor,

vârsta prescrisă trebuie neapărat avută în vedere; iar „cel care primeşte un grad superior,

înainte de atingerea vârstei prescrise să fie depus44, chiar dacă ar fi vrednic în toate

privinţele.”45 În privinţa gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripţie de vârstă,

numai cu privire la anagnoşti o nuvelă a lui Justinian hotărăşte ca funcţia aceasta să poată fi

dobândită la vârsta de 18 ani.46 În unele Biserici, cum este exemplu cea a Greciei, se ţine la

39 Can. 78-79 Ap.40 Can. 77 Ap.41 Can 11 Neocez., 14 Trulan.42 Can. 16 Cart. Şi 14 Trulan43 Can. 15 Trulan44Can. 15 Trulan45 Can. 11 Neocez.46 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 213-214

Pagina 36 din 94


aplicarea prevederilor canonice, în privinţa vârstei pentru trepte de presbiter şi pentru cea de

diacon, şi din această cauză numărul persoanelor cu studii corespunzătoare pentru cler se

menţine redus, întrucât condiţiile de viaţă din vremea noastră nu mai permit nimănui să nu se

încadreze într-o muncă statornică până la vârsta de 30 de ani.

Condiţiile sociale.

Se referă mai întâi de toate la voia liberă, pe care trebuie să o arate cel care intră în

cler, precum şi la poziţia lui neatârnată în societate, adică nu e legat prin nici un fel de datorii

faţă de societate. În ceea ce priveşte primul punct, nimeni nu poate fi silit să primească

hirotonia, căci aici decide voinţa liberă a candidatului şi vocaţia care o simte în sine pentru

slujba spirituală. Canoanele condamnă orice hirotonie făcută împotriva voinţei candidatului47;

acelaşi loc îl fac şi legile civile. Cu privire la al doilea punct, în canoane găsim accentuat

principiul neschimbat că slujba spirituală trebuie dată numai persoanelor care, în privinţa

poziţiei lor sociale, sunt independente. Presupunând că acela cere intră în cler trebuie să se

dedice numai treburilor bisericeşti, evitând să se amestece în afacerile lumeşti48, urmează

neapărat că numai acela poate fi primit în cler care nu e legat prin nici o datorie externă care

să împiedice împlinirea liberă a slujbei. Prin urmare, dacă cineva are asemenea îndatoriri,

poate fi primit numai după ce se achită în chip desăvârşit de ele. Având în vedere raporturile

sociale din Imperiul roman, canoanele opreau primirea următoarelor clase în cler:

sclavii, câtă vreme stăpânul nu s-a degajat de îndatoririle lor49;

curiaţii, care ocupau anumite locuri în serviciul statului;

soldaţii, adică acelora care după legile statului erau supuşi serviciului militar50.

Când se constată întrunirea condiţiilor stabilite pentru intrarea în cler, în mod

corespunzător sau în mod suficient, fiecare episcop în cazul preoţilor şi al diaconilor şi

fiecare sinod competent, în cazul celor din treapta episcopală, aprobă sau încuviinţează

hirotonia candidaţilor în treptele pentru care au fost desemnaţi.

Materia Tainei

Ca element material, sau semn văzut în săvârşirea tainei hirotoniei, este mâna

arhiereului (arhiereilor) şi gestul însoţitor, împreună cu rostirea rugăciunilor. Nu numai o

suflare de duh este necesară în transmiterea Duhului, aşa cum aceasta s-a produs în momentul

47 Can.10 Vasile cel Mare48 Can. 6,81,83 Ap.49 Can. 82 Ap., 3 Gangra50 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 217

Pagina 37 din 94


instituirii ei, ci atingerea mâinii, impunerea ei asupra capului postulantului. Mâna prin care se

dă binecuvântarea, care atinge sfintele daruri, care pune cununii în taina nunţii, care unge cu

mir la Taina Mirungerii, mâna cu care Mântuitorul a făcut atâtea minuni prin atingere directă,

acesta este elementul omenesc şi material cel mai indicat pentru a transmite „dumnezeiescul

har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” – cum zice

rugăciunea de la hirotonie.51

Formula Tainei hirotoniei

Pentru hirotonia întru diacon arhiereul îşi scoate mâna ca să arate că nu el ca om va

investi cu puterea diaconiei pe candidat, ci însuşi Hristos. Pune mâna dreaptă pe capul

aceluia, ca organ (materie)prin care se transmite harul lui Hristos şi rosteşte cuvintele:

„Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le

împlineşte, prohiriseşte pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul

ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”52 La hirotonia întru preot formula este:

„Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le

împlineşte, prohiriseşte pe cucernicul diacon în preot. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să

vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”53 La hirotonia arhiereului se pune pe capul

candidatului nu numai mâna unuia dintre episcopi, ci şi Sf. Evanghelie, indicându-se pe de o

parte sarcina principală ce o primeşte noul arhiereu, pe de alta accentuâdu-se credinţa că

Hristos însuşi şi-l face organul Său deplin. Iar formula tainei este: „Cu alegerea şi încercarea

Sf. Sinod, şi confirmarea autorităţii politice, dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele

neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohiriseşte pe cuviosul preot în

arhiereu ca…(titlul funcţiei). Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot

Sfântului Duh.”54

Condiţiile legalităţii hirotoniei55

Pentru ca hirotonia să fie validă, trebuie să se facă după rânduielile canonice în

vigoare, care se pot rezuma în următoarele:

Hirotonia nu se poate repeta în acelaşi grad ierarhic.56

51 Drd. Anca Manolache, „Sf. Taină a hirotoniei”, în G.B., nr. 3-5/1981, p. 33352 „Arhieraticonul”, IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 7453 Ibidem, p. 7954 Ibidem, p. 9755 Dr. Nicolae Popovici, op. cit., p. 125-12856 Can. 64 Ap.

Pagina 38 din 94


Hirotonia trebuie dată de jos în sus, începând cu gradul cel mai mic, iar pentru

diferitele grade, la anumite intervale de timp, astfel încât să se poată cerceta vrednicia

candidatului pentru gradul superior.57

Hirotonia să se facă în Biserică şi în mod public, ca poporul să poată mărturisi, de este

vrednic candidatul, ş numai în timpul liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel

Mare, iar nu la liturghia Sf. Gr. Dialogul. În aceeaşi zi şi liturghie se por hirotoni numai un

episcop, un presbiter şi un diacon, dar por fi hirotesiţi mai mulţi citeţi şi ipodiaconi.

Hirotonia nu poate fi împărtăşită fără un loc de slujit sau fără o destinaţie anume,

fiindcă canonul 6 al sinodului din Calcedon zice: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, nici

alt cleric nu poate fi sfinţit absolut, dacă nu a fost destinat pentru o biserică de la oraş sau de

la ţară sau pentru o capelă consacrată unui martir sau pentru o mănăstire, iar în privinţa celor

hirotoniţi fără destinaţie, Sf. Sinod a orânduit ca sfinţirea aceea să rămână fără nici un efect şi

ca aceştia să nu poată funcţiona nicăieri, spre ruşine a aceluia care l-a hirotonit.” Această

normă se aplică şi pentru episcopi. Astfel se explică cauza, pentru care se interzice

presbiterului părăsirea bisericii sale şi mutarea la alta, precum şi instituirea la două biserici

fără un motiv întemeiat şi fără învoirea episcopului.58

hirotonia pentru gradul de episcop, presbiter şi diacon se poate săvârşi numai de

episcopi şi anume presbiterul şi diaconul se hirotonesc de un singur episcop, cu asistenţa a cel

puţin doi preoţi, iar pentru hirotonia episcopului se cere o adunare de trei episcopi sau cel

puţin doi.59 Numai pentru timpul persecuţiilor sau în caz de altă extremă necesitate poate fi

hirotonit episcopul de un singur episcop, dar având împuternicirea de la mai mulţi episcopi

(Constituţiile Apostolice 8,27). Puterea de a hirotesi gradele inferioare o au şi presbiterii din

autorizaţia Episcopului.60

Dar nici oricare episcop sau oricine are hirotonia gradului de episcop are şi dreptul de

a face hirotonii după placul său, ci pentru aceasta se cere ca episcopul să îndeplinească

anumite condiţii. Numai acel episcop poate hirotoni, care şi el a primit hirotonia prin

succesiune neîntreruptă de la Apostoli, fiindcă aceasta este baza legalităţii ierarhiei. Apoi

episcopul trebuie să fie membru legal al ierarhiei şi să ocupe un loc legal în ea, adică să fie

înzestrat cu jurisdicţie legală din partea autorităţilor în drept. Prin urmare nu sun legale

hirotoniile săvârşite de acel episcop care nu are jurisdicţie legală într-o eparhie, cum sunt cei

care s-au dedicat vieţii pustniceşti, cei demisionaţi, cei depuşi sau cei care au părăsit unitatea

57 Can. 10 Sard., 17 I Ec.58 Can. 14,15 Ap.; 15 I Ec.; 20 IV Ec.; 21 Ant.; 16 Sard.59 Can. 1,2 Ap.; 4 I Ec.; 3 VII Ec.; 19 Ant.; 13 Cart.60 Can. 6 Nichifor Mărturisitorul

Pagina 39 din 94


Bisericii şi au devenit eretici. În fine, episcopul are dreptul de a hirotoni numai in graniţele

eparhiei sale şi numai persoane care aparţin jurisdicţiei sale, iar în alte eparhii numai în mod

excepţional şi cu împuternicirea episcopului eparhial local. Persoanele care sunt supuse

jurisdicţiei altui episcop, pot fi hirotonite numai cu permisiunea episcopului respectiv dată în

scris (litere dimisioriale). Episcopul poate da dreptul de a hirotoni preoţi şi dioaconi şi a sfinţi

celelalte grade din eparhia sa şi horepiscopilor (episcopi ajutători) iar superii mânăstirilor,

prin împuternicirea episcopului pot sfinţi citeţi şi ipodiaconi pentru mânăstirile lor.

Efectele juridice ale administrării Tainei Hirotoniei

Aceste efecte sunt de cea mai mare importanţă pentru viaţa Bisericii şi se împart în

două categorii:

Efecte cu privire la structura sacerdotală61:

cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate

cere nici primi hirotonia din nou pentru acelaşi grad, căci ca şi Botezul, hirotonia nu se

repetă.62 „Episcopul, preotul sau diaconul care primeşte hirotonia pentru a doua oară

împreună cu acela care l-a hirotonit să se depună” hotărăşte Canonul 68 Apostolic. Sf.

Ciprian al Cartaginei compară hirotonia cu botezul şi arată cât de importante sunt aceste acte

deoarece botezul introduce pe om în cercul membrilor Bisericii, iar hirotonia în rândul

slujitorilor Bisericii; ambele acte au ca parte comună că nu se pot repeta. Canoanele permit

repetarea hirotonie numai atunci când a fost săvârşiră de un episcop eretic, deoarece hirotonia

eretică nu e valabilă. Tot nevalabilă este şi hirotonia câştigată prin simonie.63

hirotonia are caracter definitiv; dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai

poate renunţa la ea după gustul lui. Canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic hotărăşte că aceia

care au intrat în cler şi părăsesc mai în urmă preoţia, ca să ocupe o slujbă profană fi anatema.

Asprimea acestei hotărâri se explică prin ideea neschimbată a Bisericii creştine despre strânsa

legătură între preot şi slujba bisericească pe care a primit-o prin sfinţirea tainei care uneşte pe

om cu Biserica pe viaţă. Sfânta Scriptură spune că preotul trebuie să rămână credincios

slujbei sale până la sfârşitul vieţii, deoarece Dumnezeu cere aceasta de la administratorii

tainei dumnezeieşti şi de la slujitorii lui Hristos (I Cor. 1, 1-2). În canoane nu se aminteşte

nici un motiv pentru care un preot ar fi silit să renunţe la slujba spirituală, cum ar fi din

pricina unor lipsuri sufleteşti, care ar fi o piedică pentru împlinirea cu succes a serviciului

spiritual. Canoanele nu presupun asemenea motive. Motivele acesteia îşi pierd importanţa 61 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 229-23162 Can. 47,48 Ap.; 48 Cart.63 Can. 21 Ap.; 2 Iv Ec.; 22 Trul.

Pagina 40 din 94


dacă ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Mântuitorului privitoare la primirea slujbei

spirituale şi împlinirea ei: „Iar Iisus i-a zis: Nici unul care pune mâna pe plug şi se uită

îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. (Luca 9,62) În explicarea Sf.

Scripturi, canoanele condamnă pe preotul care părăseşte slujba spirituală pentru a se ocupa de

servicii lumeşti. Canonul 62 Apostolic dă un aspru verdict asupra preotului care renunţă la

slujba sa, fie chiar în cel mai mare pericol al vieţii; la fel canonul 81,83 Apostolic condamnă

pe episcopul sau preotul care se ocupă de slujbe lumeşti. În amândouă aceste canoane este

vorba de preoţii care pe lângă slujba spirituală vor să aibă şi o slujbă profană. Ele nu tratează

deci despre părăsirea slujbei spirituale, ci accentuează această idee principală, că cel care s-a

dedicat slujbei spirituale nu poate ocupa nici o slujbă profană. Părăsirea slujbei spirituale şi

intrarea în slujba profană o discută canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic, care hotărăşte pentru

cei ce îndrăznesc să facă lucrul acesta şi nu se întorc cu părere de rău aceea care au ales

pentru Dumnezeu, pedeapsa bisericească cea mai grea, afurisirea. În canonul 9 al Sinodului

III Ecumenic către sinodul din Pamfilia, care s-a ţinut cu ocazia renunţării în scris a

mitropolitului Eustaţiu la slujba lui se condamnă în modul cel mai aspru şi mai lămurit

părăsirea arbitrară a slujbei spirituale şi primirea renunţării la slujba spirituală. Acelaşi lucru

se condamnă şi în canonul 9 al Sinodului III Ecumenic. Chestiunea aceasta este dezlegată în

chipul cel mai lămurit de canonul trei al lui Chiril al Alexandriei. El condamnă procedeul

preoţilor care renunţă la slujba lor din pricina ameninţărilor vreunor persoane sau de frică şi

de nevoie, şi adaugă că nici aceste motive nu sunt suficiente.

prin hirotonie, cei care o primesc potrivit importanţei tainice a ei şi în legătură cu

caracterul ei ierarhic, îşi impun obligaţia ascultării canonice. Ascultarea aceasta îşi are

originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei şi e condiţionată de întâietatea

persoanelor din treptele ierarhice superioare faţă de aceia care ocupă un rang inferior.

Ascultarea canonică, începând de la diacon în sus e stabilită prin canoanele 13,14,15 ale celui

de-al nouălea sinod particular din Constantinopol din 861. Îndeosebi canoanele vorbesc de

ascultarea faţă de episcopi, pe care îl numesc părinte spiritual al preoţilor. Canoanele hotărăsc

pentru neascultarea de episcop depunerea clericilor respectivi şi numesc procedeul unor

asemenea neascultători dorinţă de stăpânire şi violenţe. Au fost cazuri când unii preoţi care

slujeau la institute ce nu erau sub conducerea nemijlocită a episcopului n-au vrut să asculte de

episcopul competent. Canonul opt al Sinodului IV Ecumenic supune pe asemenea preoţi

pedepsei canonice şi hotărăşte ca fiecare cleric, fără deosebire, să se supună episcopului său

şu să depindă de el în orice privinţă. Potrivit canoanelor, se dă pedeapsă pentru neascultare şi

Pagina 41 din 94


atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică şi candidatul se opune

acestei înaintări.

hirotoniei i se atribuia şi efectul iertării păcatelor, afară de cele trupeşti cunoscute

după hirotonie (Sinodul de la Neocezareea, can. 9 şi 10, Sinodul de la Elvira, can. 76).64

Efecte cu privire la starea civilă a clerului65

Prin starea civilă se înţelege starea aparte a unei persoane determinată de ansamblul

legilor civile dintr-o societate. Mai precis se poate spune că starea civilă constă în identitatea

unei persoane, determinată de normele de drept civil. Aceste norme prevăd drepturi şi

îndatoriri ale persoanelor particulare, referitoare la libertăţile şi drepturile care le asigură

interesele lor ca indivizi, făcând abstracţie de libertăţile şi drepturile publice sau politice.

Pentru determinarea identităţii sau stării civile a unei persoane, elementele cele mai

caracteristice le reprezintă calitatea de persoană liberă şi conştientă care se poate afla fie în

stare de minorat, fie în stare de majorat, în stare de tutelă, apoi în situaţia de membru al unei

familii sau de a nu fi membru al nici unei familii, căsătorit sau necăsătorit, căsătorit a doua

oară, a treia oară, divorţat, văduv, dat dispărut, declarat mort etc. În general, fiecare persoană,

precum are o identitate fizică aparte, aşa are şi o identitate civilă, adică o stare civilă aparte.

Dar nu numai persoanele luate individual, ci şi unele grupuri de persoane sau categorii de

persoane pot avea identităţi sau stări civile aproape identic sau asemănătoare, sau în orice caz

determinate de aceleaşi norme juridice, care nu determină starea civilă a tuturor persoanelor

sau a tuturor categoriilor de indivizi. Un astfel de grup cu o identitate civilă sau cu o stare

civilă aparte, este ş clerul.

După cum am precizat, administrarea Sf. Taine a Hirotoniei produce unele efecte

juridice asupra stării civile a clerului, despre care se poate spune că este caracteristică pentru

întregul cin preoţesc, sau pentru întreaga stare a preoţiei, care constituie o categorie aparte

dintre acelea care intră în alcătuirea socială a Bisericii. Actuală stare civilă a clerului este

reglementată printr-o serie de norme scrise, dar şi prin rânduieli ce s-au impus prin cutumă,

dat toate acestea au cunoscut o dezvoltare istorică întocmai ca şi celelalte rânduieli de

organizare a Bisericii sau a vieţii bisericeşti.

Spre a înţelege în mod corespunzător rânduielile acum în vigoare privitoare la starea

civilă a clerului, este necesar să cunoaştem în prealabil vechile rânduieli care determinau

această stare, aşa cum au fost ele promulgate de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinoade în Biserica 64 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. Dr. Teodor Bodogae, „Istoria Bisericească Universală”, vol., IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 24365

Pagina 42 din 94


primului mileniu creştin, şi modul în care s-au dezvoltat de-a lungul vremii. Să vedem aşadar

care era starea ierarhiei Bisericii în primul mileniu creştin.

La început clericii de toate treptele, adică atât diaconii şi presbiterii, cât şi episcopii,

aveau libertatea deplină de a se căsători sau de a nu se căsători, precum şi aceea de se căsători

înainte de hirotonie sau după. Cum însă era mai firesc pentru cei destinaţi să devină slujitori

ai Bisericii ca în privinţa stării lor civile să se ia o hotărâre înaintea primirii hirotoniei, s-a

ajuns ca, procedându-se mereu în acest fel, să se stabilească o practică întemeiată pe

considerente nereligioase, care nu aveau nici o legătură cu hirotonia, ci erau de natură

comună, omenească. Este adevărat că starea pe care o dobândea cineva prin hirotonie era mai

puţin indicată şi pe atunci, aşa cum este şi astăzi, pentru ca cineva să manifeste şi după aceea

preocupări de natura celor legate de căsătorie.

Cu toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduială căsătoriei înainte de hirotonie

a celor care urmau să devină clerici, nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri să se

căsătorească şi după hirotonie pe cei ce doreau acest lucru. Abia mai târziu, prin secolele III-

IV s-a socotit că ar fi mai nimerit să se vină în această privinţă cu o normă generală, în sensul

obiceiului prevalent de a se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei

rânduieli îi dă expresie legală canonul 26 Apostolic, care dispune ca dintre cei ce intră în cler

necăsătoriţi să nu se mai căsătorească decât citeţii şi cântăreţii. Canonul nu prevede însă nici

o pedeapsă pentru ceilalţi membri ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie

pentru că o astfel de pedeapsă nu avea pe ce să se întemeieze.

Abia ceva mai târziu sau poate în aceeaşi vreme, sinodul local de la Ancira din 312,

vine cu o normă mai precisă, cuprinsă în canonul 10: „toţi cei hirotoniţi diaconi, dacă chiar la

hirotonirea lor au mărturisit şi au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa , aceia

căsătorindu-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat voie de către episcop. Dacă

însă oarecare tăcând şi primindu-se la hirotonie cu condiţia ca să rămână aşa şi după aceea s-a

însurat să înceteze din diaconie.” Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a

Bisericii se introdusese deja rânduială de a nu se mai permite decât diaconilor să se

căsătorească după hirotonie, dar şi aceasta numai în anumite condiţii, adică dacă ei declarau

cu ocazia hirotoniei că nu pot să rămână necăsătoriţi şi că doresc a încheia ulterior căsătoria şi

prevăzându-se în acelaşi timp îndepărtarea din slujba hirotoniei a celor care s-ar căsători după

hirotonie, fără să fi reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.

Vechea practică a Bisericii şi însuşi textul acestui canon arată clar: căsătoria nu

constituie o piedică de natură doctrinară sau dogmatică în calea primirii hirotoniei şi că, prin

urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după hirotonie, este de natură

Pagina 43 din 94


juridică şi ca urmare de la ea se poate acorda dispensă în acele cazuri pe care le apreciază

autoritatea bisericească.

Problema stării civile a clerului a preocupat mereu conducerea Bisericii şi diverse

sinoade, care au venit mai târziu cu hotărâri în spiritul rânduielii prevalente care se

statornicise, în sensul interzicerii căsătoriei clerului după hirotonie. Cea mai categorică şi mai

precisă normă canonică în această privinţă este cea cuprinsă în canonul 6 al Sinodului VI

Ecumenic, care se întemeiază pe cea cuprinsă în canonul 26 Apostolic, căruia îi şi dă cu acest

prilej o interpretare autentică: „După cum s-a zis în canoanele apostoleşti ca dintre cei care au

intrat în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii se pot căsători şi noi păzind acest lucru,

orânduim ca, de acum înainte, în nici un chip ipodiaconul sau diaconul sau presbiterul să nu

aibă îngăduinţă a încheia însoţire de căsătorie după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă

acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce ar urma să intre în cler să

se lege cu o femeie prin căsătorie după lege, să facă acest lucru înainte de hirotonia întru

ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter.”

Est de notat că acelaşi sinod care a adopta acest canon a dat şi canoanelor unor

sinoade locale, printre care cel de la Ancira, deci şi canonului 10 al acestui sinod, valabilitate

generală în Biserică. După cum am văzut, acel canon permite în condiţii determinate

căsătoria după hirotonia diaconului, pe când canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic interzice

acest lucru sub pedeapsa caterisirii.

Cu toate acestea, în practica vieţii bisericeşti nu s-a generalizat şi nu s-a impus

definitiv rânduiala stabilită de canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, decât spre sfârşitul

secolului al IX-lea, când în 897, împăratul Leon VI Filosoful a emis o novelă prin care

interzicea practica existentă încă şi atunci de a se permite nu numai diaconilor, ci şi preoţilor

căsătoria după hirotonie, pentru care s-a acordat un termen de doi ani după hirotonie. Novela

lui Leon VI arată că în practica vieţii s-a păstrat rânduială precizată în canonul 10 de la

Ancira, care permite diaconilor căsătoria după hirotonie, şi care rânduială s-a aplicat prin

analogie şi la presbiteri, dar cu restricţia că nu pot beneficia de acest drept decât un timp de

doi ani de la data hirotoniei.

Din epoca respectivă s-a ajuns la generalizarea şi la impunerea definitivă a rânduielii

care interzice clerului căsătoria după hirotonie.

O altă chestiune aparte în legătură cu starea civilă a clerului este cea a stării civile a

episcopilor, care se deosebeşte de starea civilă a celorlalţi membri ai clerului.

Pagina 44 din 94


La început, din epoca apostolică şi până târziu de tot, episcopii puteau fi şi ei

căsătoriţi sau necăsătoriţi, ca şi ceilalţi clerici, urmându-se timp îndelungat şi în privinţa lor

aceeaşi normă ca şi în privinţa presbiterilor şi diaconilor.

„Episcopul sau diaconul să nu lepede pe soţia sa pe cuvânt de evlavie, iar dacă o va

lepăda să se afurisească, iar persistând să se caterisească.” (can. 5 Ap.) „Dacă vreun episcop

sau diacon şi oricare din catalogul ierarhicesc se abţine de la nuntă nu pentru mântuire, ci din

scârbă… or să se îndrepteze or să se caterisească şi să se lepede din Biserică.” (can. 51 Ap.)

Din textele citate se vede clar nu numai că episcopii era liberi să se căsătorească, ci că

însăşi încercarea unora dintre ei de a nu se căsători sub anumite pretexte, sau de se despărţi de

soţii, sub cuvânt de evlavie, a fost osândită.

Această stare civilă de oameni căsătoriţi sau liberi să trăiască şi necăsătoriţi a fost

păstrată timp îndelungat de episcopi, în orice caz până Sinodul Trulan (anul 692), când se iau

cele dintâi măsuri pentru a se impun e celibatul preoţilor. Astfel, prin canonul 48, Sinodul VI

Ecumenic se dispune ca aceia dintre candidaţii la episcopie, care vor fi aleşi pentru această

treaptă, să se despartă prin bună înţelegere de soţiile lor după ce vor primi hirotonia întru

episcop, aceasta urmând să se retragă la mânăstire. Canonul nu prevede însă nici un fel de

sancţiune şi nici un fel de urmare cu caracter de sancţiune în cazul că soţii în cauză nu s-ar

despărţi sau în cazul în care soţia nu ar consimţi să se despartă şi mai ales să se retragă la

mânăstire.

La acelaşi sinod, prin canonul 12 se interzice ca episcopii să convieţuiască cu soţiile

lor după hirotonie, sub sancţiune caterisirii. Prin această măsură se interzicea totodată ca

episcopii să mai fie căsătoriţi, adică li se schimbă starea civilă, înlocuindu-se aceea de

căsătorie cu cea de celibat, pentru că, prin nici o dispoziţie de atunci sau de mai târziu a

vreunui canon nu se impune episcopului obligaţia de a intra în cinul monahal.

În motivarea măsurii ce se ia prin canonul 12 se invocă numai considerentul de ordin

moral, arătându-se că prin noua măsură nu se urmăreşte a se răsturna cele legiferate de Sfinţii

Apostoli, adică cele pe care le-am văzut în canoanele 5 şi 51 Apostolice, ci numai un bine

mai mare al credincioşilor şi a stării sacerdotale. În fapt, în stările foarte grave care se

creaseră pentru viaţa Bisericii, prin invazia arabă, cărei îi căzuseră victime teritoriile a trei

patriarhate înfloritoare din Răsărit, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, a apărut mai indicat şi

mai folositor pentru Biserică ca episcopii să nu mai fie căsătoriţi. De altfel, aceeaşi problemă

s-a pus şi pentru clerul celălalt, adică pentru presbiteri şi diaconi, însă canonul 13 al aceluiaşi

sinod respinge propunerea de a-i obliga la celibat şi pe ceilalţi clerici, aşa încât această nouă

stare civilă se impune numai pentru episcopi.

Pagina 45 din 94


Se mai făcuse şi o altă încercare de a se impune starea celibatară şi celorlalţi clerici cu

ocazia Sinodului I Ecumenic, din partea episcopului Osiu al Cordobei. Împotriva acestei

propuneri s-a ridicat vestitul eremit Pafnutie din Tebaida de Sus, care a apărat cinstea şi

vrednicia tainei căsătoriei.

Aşadar această rânduială a avut un caracter cu totul excepţional în Biserică şi nu s-a

aplicat strict şi imediat această dispoziţie, ci s-a admis mai departe ca unii episcopi să fie

căsătoriţi, stare care a durat până în sec XII inclusiv, în Biserica din Răsărit.

Până la canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, starea civilă a episcopilor putea fi de trei

feluri: căsătorit, celib, monah. După această dispoziţie au rămas doar celibatul şi, în

concurenţă puternică cu acesta din sec. IX, monahismul, care din timpul luptelor iconoclaste

dobândise o puternică influenţă şi care tindea să se impună. Ca reacţie împotriva acestei

tendinţe de impunere a stării monahale pentru treapta de episcop, canonul 2 al sinodului local

din Constantinopol din 789 declară că între statutul de episcop şi cel de monah există o

incompatibilitate din pricina contradicţiei dintre îndatoririle stării monahale şi acelea ale

slujirii episcopale.

Cu toate acestea s-a ajuns ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop să

devină o condiţie absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii, stabilindu-se ca de atunci

încoace, pe cale de obicei, rânduiala în vigoare şi acum: cel ales sau desemnat pentru treapta

episcopală să fie tuns în monahism înainte de hirotonia în episcop.

Din cele arătate, se vede că potrivit normelor în vigoare starea civilă a clerului de mir

şi mai precis a preoţilor şi diaconilor poate fi cea de căsătorie sau de celibat pe când starea

episcopilor poate fi doar cea monahală.

În cazul că vreun candidat pentru clerul de mir doreşte să se căsătorească, el poate

încheia căsătoria numai înainte de hirotonie, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub

pedeapsa caterisirii.

O Chestiune specială privind starea civilă a clerului, aflată de mult timp în discuţii pro

şi contra, este problema căsătorie a doua a clerului.

Problema s-a pus în discuţie sub două aspecte: dogmatic şi canonic. Sub aspect

dogmatic, s-a căutat a se arăta că nu ar fi posibil în nici un chip căsătoria a doua a clerului,

atât pentru că aceasta ar fi interzisă prin cuvintele Apostolului Pavel, care spune că episcopul,

şi deci şi ceilalţi clerici, nu poate fi decât bărbatul unei singure femei, cât şi pentru că taina

hirotoniei ar constitui un impediment de natură dogmatică în calea primirii cununiei.

În fond însă, nici în cazul cuvintelor Sf. Apostol Pavel şi nici în cazul căsătoriei după

hirotonie nu avem de-a face cu lucruri de natură dogmatică.

Pagina 46 din 94


În primul caz avem de-a face cu o poruncă de-a Sf. Apostol Pavel, al cărei înţeles este

că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Ea a fost însă interpretată ca interdicţie pentru

membrii clerului de a se căsători de două ori, iar acestei interdicţii i s-a atribuit caracter

dogmatic. În fond nu este însă vorba de o dispoziţie sau o poruncă apostolică privitoare la o

chestiune de credinţă sau la un principiu moral cu fond dogmatic, ci la o chestiune de

disciplină matrimonială.

Dar şi în cazul că ar fi oprit prin poruncă apostolică ca un cleric să se căsătorească de

două ori, şi atunci, aşa cum se socoteşte a fi poruncă cu caracter dogmatic şi deci categoric

obligatorie, aceea privitoare la starea civilă a episcopului, adică cea care spune că se cade ca

episcopul să fie bărbat al unei singure femei, tot la fel nu ar putea fi socotită nici aceasta ca

având caracter dogmatic, şi precum s-a schimbat sau nu se mai aplică aceea, se poate schimba

sau poate să nu se mai aplice nici aceasta.

Mai precis, oricum s-ar interpreta porunca menţionată, ea nu are caracter dogmatic ce

nu poate fi invocat ca atare pentru a se dovedi, pe baza ei, că ar fi interzisă, chiar prin

cuvântul Sfintei Scripturi, căsătoria a doua a clerului.

Cât priveşte socotinţa că hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic, în calea

primirea primirii Tainei Hiorotoniei, este de observat că această socotinţă nu are nici un temei

acceptabil, ci din contră, pentru că nici una din stările de har pe care le comunică o Sfântă

Taină nu constituie şi nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări prin

comunicarea unui nou har sau a unui har în plus. De altfel, atât dispoziţia canonului 10

Ancira, pe care am văzut-o şi care permite căsătoria diaconilor după hirotonie, cât şi practica

Bisericii de până în veacul al nouălea care permitea şi preoţilor să se căsătorească după

hirotonie, arată că nimeni şi pe nici un temei n-a socotit şi nu poate socoti hirotonia ca piedică

de natură dogmatică in calea primirii Tainei Cununiei.

Biserica nu le-a interpretat însă în sens dogmatic, şi aceasta rezultă din practica ei

îndelungată.

Aspectul canonic al problemei. Este singurul aspect rea al ei şi e cât se poate de

simplu şi de uşor de înţeles, şi anume: căsătoria clerului de mir după hirotonie este interzisă

atât prin texte precise de canoane, cât şi prin obiceiul îndelungat care a apărut mai târziu şi

care a dobândit şi el putere de lege. Cu toate acestea însă, fiind vorba de norme legale fără

fond dogmatic, ele pot fi abrogate sau modificate, de autoritatea bisericească competentă care

este sinodul ecumenic, fie, în lipsa posibilităţilor de a-l întruni, consensul tuturor bisericilor.

Pagina 47 din 94


Ţinându-se seama de trebuinţele vieţii bisericeşti, este îngăduit ca autoritatea

bisericească chemată să aplice canoanele, să poată face uz de puterea ei acordând dispensă de

la obligativitatea oricărui canon care n-are cuprins dogmatic sau care nu dă expresie vreunui

principiu moral cu fond dogmatic. În temeiul acestei puteri, autoritatea bisericească

competentă din cadrul fiecărei biserici autocefale, poate proceda pe cale de dispensă la

încuviinţarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora se va

aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă.

Această autoritate este sinodul plenar pentru întreaga Biserică autocefală şi fiecare

episcop pentru eparhia sa. Cum însă este necesar să se procedeze în mod unitar la acordarea

unor astfel de dispense, spre a nu se crea sminteală între credincioşi, s-a socotit că este mai

indicat ca pentru acordarea dispenselor respective să stabilească normele corespunzătoare

sinodul plenar sau sinodul fiecărei biserici autocefale. În felul acesta au gândit şi membrii

Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923, care au apreciat că este necesar să se

acorde astfel de dispense, dar au lăsat la latitudinea fiecărui sinod al bisericilor locale să

hotărască dacă şi unde este cazul precum şi în ce fel să procedeze la acordarea unor astfel de

dispense.

În acelaşi chip a gândit şi procedat sinodul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române,

aducând în această chestiune două hotărâri: una în 1938 şi alta în 195266

Drepturile şi îndatoririle clericilor67

Dreptul la întreţinere Fiindcă clericii trebuie să-şi consacre tot timpul, întreaga lor

capacitate şi putere pentru serviciul lor spiritual, este just să aibă de Biserică întreţinere în

conformitate cu starea lor socială. Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Vrednic este lucrătorul de

plata sa” (Matei 10,10), iar Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Slujitorii altarului de la altar

să primească plata lor, căci aşa a orânduit Domnul, ca predicatorii Evangheliei din

Evanghelie să trăiască.” (I Cor. 9,7-14) De fapt Biserica a recunoscut totdeauna dreptul

clericilor la întreţinere, dându-le o parte corespunzătoare din darurile aduse de credincioşi şi

din veniturile averilor bisericeşti. De la Constantin cel Mare încoace, clericii primeau

mijloace de întreţinere şi din vistieria statului, ceea ce se întâmplă şi astăzi, acolo unde între

Biserică şi Stat există raporturi normale.

Scutiri de datorii civile. Tot de la Constantin cel Mare înainte clericii au fost scutiţi de

plata unor dări (privilegium imunitatis tributorum) şi de unele servicii publice necompatibile

66 Vezi în BOR, nr 6-8/1952, p. 43867 Dr. Nicolae Popovici, op. cit., p. 111-115

Pagina 48 din 94


cu serviciul spiritual, cum e serviciul militar şi altele; de exemplu, persoanele ierarhiei

bisericeşti erau scutite de jurământ înaintea autorităţilor civile, de a îndeplini rolul de jurat, de

a se înfăţişa la judecată înaintea autorităţilor politice în zile de duminică şi sărbători. Dar

aceste privilegii, bazate pe prescripţiuni canonice şi ale dreptului greco roman, au fost, în cele

mai multe state, restrânse odată cu schimbarea concepţiei despre purtarea sarcinilor civile.

Totuşi şi astăzi clericii se bucură de unele scutiri, aşa cum în România toţi clericii sunt

dispensaţi de serviciul militar.

Imunitatea personală. Membrii clerului, în urma caracterului serviciului lor se bucură

de o cinste deosebită în societate. Sf. Apostol Pavel zice: „Preoţii care rânduiesc bine să fie

învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură” (I Tim.

5,17), iar Mântuitorul spune: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40)

Porunca a treia bisericească dispune ca persoanele bisericeşti să fie cinstite, iar după canoane,

cel ce îl răneşte pe un preot îşi atrage pedepse grele (Prav. Târg. Glav. XLVII).

Privilegiul forului bisericesc (privilegium fori), care se derivă de la împăraţii

Constantin cel Mare şi Justinian şi conform căruia clerici nu numai în afacerile bisericeşti, ci

şi în cele civile şi criminale erau judecaţi de forurile bisericeşti, iar nu de cele lumeşti.68

Privilegiul acesta în cele mai multe ţări s-a şters şi astăzi clericii sunt supuşi forurilor

bisericeşti numai în chestiuni bisericeşti.

Datoriile

Serviciul spiritual sublim le impune clericilor în afară de datoriile speciale legate de

fiecare grad ierarhic în parte, şi unele datorii generale, in urma cărora conduita lor trebuie să

fie potrivită demnităţii lor şi de aşa fel, încât să servească ca exemple vii pentru credincioşi,

să aibă toate virtuţile creştine, să se abţină chiar şi de la cele mai neînsemnate abateri morale,

precum şi de la unele îndeletniciri incompatibile cu slujba spirituală şi prin care s-ar putea

sustrage de la îndeplinirea datoriilor pastorale şi în fine exteriorul lor să fie potrivit slujbei

spirituale.

Însuşi mântuitorul le zice ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii … aşa să lumineze

lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească

pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5,14-16), iar Apostolul Pavel cere de la candidaţii la

episcopie şi diaconat să fie împodobiţi cu toate virtuţile creştine (I Tim. 3, 1-13), ca astfel să

fie î stare să îndemne pe credincioşi pe temeiul învăţături sănătoase, cât şi să mustre pe cei

care vorbesc împotrivă (Tit 1,5-9.

68 Can. 15 Cart.

Pagina 49 din 94


Nu s-a spus aici totul despre preoţia ortodoxă. Ea nu este un aşezământ artificial,

alcătuit într-un anumit moment de pe parcursul celor douăzeci de veacuri creştine. Ea a

existat şi în primul secol al erei creştine, cum o confirmă Sfânta Scriptură, atât teoretic cât şi

practic, şi a exista şi în secolele următoare, cum o confirmă legislaţia canonică a Sf. Părinţi,

exact cum este ea astăzi în Biserica Ortodoxă.

O îndepărtare în timp de primele veacuri creştine ar putea să producă şi o îndepărtare

de înţelesul genuin al unei învăţături din Sfânta Scriptură, sau a unor rânduielile promulgate

de legislaţia canonică, în speţă a celor despre preoţie. La o distanţă mare e posibilă o

deformare optică, determinată de cine ştie câţi factori; în schimbul apropierii de ele, o

întoarcere la ele, pe un fir care de acolo a pornit şi nu s-a mai întrerupt, produce şi o apropiere

în sensul corect pe care îl cunoşteau mai mult şi mai bine ca cei din urmă. Continuitatea

istorică dă dovezi de neabatere. Aşa este cazul cu preoţia în Biserica Ortodoxă.

B. Administrarea Sfintei Taine a hirotoniei după Codul de drept canonic catolic

Aşa cum am precizat în introducerea aceste lucrări, o notă esenţială a Codului de

Drept Canonic catolic din anul 1983 constă în faptul că a tradus în limbaj canonic doctrina

eclesiologică a Conciliului II Vatican. Papa Ioan Paul II declară că în noul Cod Canonic am

putea vedea „un mare efort pentru a traduce în limbaj canonic doctrina eclesiologică

conciliară”. De aceea înainte de a trata despre administrarea Sf. Taine a hirotoniei potrivit

noului Cod de Drept canonic catolic, vom vorbi despre constituţia ierarhică a bisericii aşa

cum a fost formulată ea în Constituţia dogmatică „Lumen Gentium”.

Constituţia ierarhică a Bisericii69

Introducere

Domnul Hristos pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu a instituit

în Biserica Sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului Trup. Cei care le exercită,

înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din

69 „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii”, Arhiepiscopia Romano catolică de Bucureşti, 2000, p. 75-88

Pagina 50 din 94


poporul lui Dumnezeu şi ca atare se bucură de adevărata demnitate de creştin aspirând

împreună în mod liber organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire.

Acest conciliu, mergând pe urmele primului Conciliu din Vatican, învaţă şi declară

împreună cu el că Iisus Hristos, păstorul veşnic a întemeiat Sfânta Biserică, trimiţându-i pe

Apostoli aşa cum El însuşi a fost trimis de Tatăl (Ioan 20,21), şi a voit ca urmaşii lor, adică

episcopii să fie până la sfârşitul veacului păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul

însuşi să fie unul şi indivizibil, a aşezat î fruntea celorlalţi Apostoli pe Sfântul Petru şi a

stabilit în el principiul şi fundamentul veşnic şi vizibil a unităţi credinţei şi comuniunii.

Conciliul pune din nou în faţa credincioşilor pentru a fi crezută cu tărie această învăţătură

despre instituirea perpetuarea, puterea şi caracterul primatului sacru al Pontifului Roman şi

despre magisteriul său infailibil, mergând pe aceeaşi linie, a hotărât să mărturisească şi să

proclame în faţă tuturor învăţătura despre episcopi, urmaşii Apostolilor, care împreună cu

urmaşul lui Petru, vicarul lui Hristos şi capul văzut al întregii Biserici, conduc casa

Dumnezeului celui viu.

Chemarea şi instituirea celor 12

Domnul Iisus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la Sine pe cei pe care i-a voit, a

stabilit 12 pentru a fi cu El şi pentru a-i trimite să predice împărăţia lui Dumnezeu; pe aceştia

i-a constituit Apostoli, în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe

Petru, ales dintre ei i-a trimis mai întâi la fii lui Israel şi apoi la toate neamurile, pentru ca ei

împărtăşindu-se din puterea Lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului şi

astfel să extindă Biserica şi să o păstorească, exercitându-şi slujba sub conducerea

Mântuitorului, în toate zilele, până la sfârşitul veacului. În această misiune, ei au fost pe

deplin întăriţi în ziua Rusaliilor, conform făgăduinţei Domnului: „Veţi primi puterea Duhului

Sfânt care se va pogorî peste voi, şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi

Samaria, până la marginile pământului.”(Fapte 1,8) Apostolii, aşadar, predicând pretutindeni

Evanghelia primită prin lucrarea Sfântului Duh de către cei care îi ascultau, adună laolaltă

Biserica universală, pa care a întemeiat-o Domnul pe Apostoli şi a zidit-o pe Sfântul Petru,

mai-marele lor, Iisus Hristos fiind El însuşi piatra cea din capul unghiului.

Episcopii – urmaşi ai Apostolilor

Misiunea divină încredinţată de Hristos Apostolilor e menită să continue până la

sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28,20), deoarece Evanghelia pe care trebuia să o transmită este

Pagina 51 din 94


pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea Apostolii în această

societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi.

Într-adevăr, nu numai că au avut diferiţi colaboratori în activitatea lor, ci, pentru ca

misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, ei au lăsat

colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi lucrarea începută de

ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să

păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fapte 20,28). Ei au rânduit aşadar, pe aceştia şi au

dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să la preia slujirea pentru diferitele

slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiţiei, pe primul

loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat, printr-o succesiune neîntreruptă de la

origini, sunt vlăstare din trunchiul Apostolic. Astfel, după cum atestă Sf. Irineu, prin aceia

care au fost instituiţi episcopi de către Apostoli şi prin urmaşii lor până la noi, Tradiţia

Apostolică este manifestată şi păstrată în întreaga lume.

Pin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o

exercite ajutaţi de preoţi şi de diaconi, conducând în numele lui Dumnezeu turma ai cărei

păstori sunt, ca învăţători ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi având drept slujire cârmuirea

Bisericii.

Caracterul sacramental al episcopatului

În persoana episcopilor, asistaţi de preoţi, este prezent în mijlocul credincioşilor

Domnul Iisus, Pontiful Suprem. Într-adevăr, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, El nu

încetează a fi prezent în comunitatea pontifilor săi, ci, în primul rând, prin slujba lor

privilegiată, predicator neamurilor cuvântul lui Dumnezeu şi administrează necontenit

credincioşilor sacramentele credinţei.

Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, Apostolii au fost doriţi de

Hristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt care a coborât asupra lor (cf. Fapte 1,8; Ioan

20,22-23). Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual

care s-a transmis până la noi prin consacrare spirituală. Conciliul afirmă învăţătura de

credinţă că, prin consacrarea spirituală este conferită plenitudinea Sacramentului Preoţiei pe

care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sf. Părinţi o numesc Preoţie Supremă, culmea slujirii

sacre. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a

învăţa şi conduce, misiuni care, însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune

ierarhică cu Capul şi membrii Colegiului.

Pagina 52 din 94


Treptele sacramentului preoţiei

a)Slujirea episcopală

Episcopii în calitate de urmaşi ai Apostolilor, primesc de la Domnul căruia i-a fost

dată toată puterea în cer şi pe pământ, misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica

Evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii prin credinţă, Botez şi împlinirea

poruncilor să ajungă la mântuire (cf. Matei 28,18; Marcu 16,15-16; Fapte 25,17). Pentru

împlinirea acestei misiuni L-a trimis din cer, pentru ca prin puterea Acestuia ei să-i fie

martori până la marginile pământului înaintea tuturor neamurilor.

Funcţia de a învăţa. Printre principalele funcţii ale episcopilor prima este predicarea

Evangheliei. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinţei, care aduc la Hristos noi ucenici. Ei

sunt adevăraţii învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Hristos, care vestesc poporului

încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică, învăţători

care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, luminează această credinţă, scoţând din comoara revelaţiei

lucruri noi şi vechi. (cf. Matei 13,52,), fac credinţa să rodească şi veghează cu grijă pentru a

îndepărta de la turma lor erorile care o ameninţă (cf. II Timote 4,1-4). Episcopii, când învaţă

în comuniune cu Pontiful Roman, trebuie să fie veneraţi de toţi ca martori ai adevărului divin

şi catolic; credincioşii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui

Hristos, asupra credinţei şi moravurilor şi cugetul lor să-l îmbrăţişeze cu un respect religios.

Această supunere religioasă a voinţei şi a minţii, este datorată în mod cu totul deosebit

magisteriului autentic al Pontifului Roman chiar atunci când vorbeşte ex cathedra, aşa încât

magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o

adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura

documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, or din însuşi modul de exprimare.

Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi, atunci

când, fie şi răspândiţi în întreaga lume, dar păstrând comuniunea între ei şi cu urmaşul lui

Petru în învăţătura lor de credinţă şi morală autentică sunt de acord asupra unei afirmaţii care

trebuie socotită definitivă, atunci ei anunţă în mod infailibil învăţătura lui Hristos. Acest lucru

este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu Ecumenic, ei sunt pentru întreaga Biserică a lui

Hristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor şi definiţiile lor trebuie primite cu

supunere de credinţă.

Această infailibilitate, cu care divinul Mântuitor a vrut să înzestreze Biserica Sa în

definirea învăţăturii privind credinţa sau moravurile, are aceeaşi extindere cu tezaurul

revelaţiei divine pe care Biserica trebuie să-l păstreze cu sfinţenie şi să-l expună cu fidelitate.

Pagina 53 din 94


De această infailibilitate se bucură Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea

misiunii sale, atunci când, în calitate de păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor

care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Luca 22,32), proclamă printr-un act divin

învăţătura sa privind moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului Roman

sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au

fost proclamate cu ajutorul Sfântului Duh, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sf. Petru, şi

că prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare şi nu admit nici un apel la o altă

instanţă. Într-adevăr, atunci Pontiful Roman nu se pronunţă ca persoană particulară, ci expune

şi apără învăţătura credinţei catolice, ca învăţător suprem al Bisericii Universale, învăţătură

care rezidă într-un mod deosebit harisma infailibilităţii Bisericii însăşi. Inafailibilitatea

promisă Bisericii rezidă şi în Corpul Episcopal atunci când exercită magisteriul suprem

împreună cu urmaşul lui Petru.

Funcţia de a sfinţi. Episcopul înzestrat cu deplinătatea sacramentului preoţiei, este

„împărţitorul harului cu care este înzestrată Preoţia Supremă” mai ales în ce priveşte

euharistia, pa care el însuşi o oferă şi se îngrijeşte să fie oferită şi prin care Biserică creşte şi

trăieşte fără încetare.

Orice celebrare a euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredinţată

îndatorirea de a aduce maiestăţii dumnezeieşti cultul religiei creştine şi de a-l orândui

conform poruncilor Domnului şi legilor bisericeşti, pe care le aplică în dieceza sa, după

judecata proprie.

Astfel, episcopul rugându-se şi muncind pentru popor revarsă în forme diferite şi cu

îmbelşugare din plinătatea sfinţeniei lui Hristos. Prin slujirea Cuvântului, ei împărtăşesc

credincioşilor puterea lui Dumnezeu spre (cf. Rom. 1,16)mântuire iar prin sacramente, a căror

administrare corectă şi rodnică o orânduiesc cu autoritatea lor, îi sfinţesc pe credincioşi. Ei

orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoţia cerească a lui Hristos.

Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă Ordinele sacre şi reglementează

disciplina penitenţială; îndeamnă şi instruiesc poporul cu grijă ca să-şi îndeplinească cu

credinţă şi cu respect rolul pe care îl are în Sfânta Jertfă a liturghiei.

Funcţia de a conduce. Episcopii conduc bisericile locale încredinţate lor, ca vicari şi

delegaţi ai lui Hristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritate şi puterea sacră,

de care ei nu se folosesc decât pentru a-şi edifica turma în adevăr şi în sfinţenie, amintindu-şi

că acela care este mai mare trebuie să fie cel mai mic şi cel care este în frunte ca unul care

slujeşte (cf. Luca 22,26-27). Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui

Hristos este proprie, ordinară şi imediată, deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă

Pagina 54 din 94


instanţă de autoritatea supremă a Bisericii şi poate fi circumscrisă în anumite limite ţinând

seama de binele Bisericii şi al credincioşilor. În virtutea aceste puteri, episcopii au dreptul

sacru şi , în faţa Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supuşii lor, de a judeca şi a

organiza tot ceea ce ţine de cult şi de apostolat.

Lor le este încredinţată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obişnuită şi zilnică

pentru turmă şi nu trebuie socotiţi vicari ai Pontifului Roman, deoarece exercită o putere care

le e proprie şi pe bună dreptate sunt numiţi întâistătători ai popoarelor pe care le conduc.

Aşadar, puterea ;or nu este micşorată de puterea supremă şi universală, ci dimpotrivă este

afirmată, întărită şi apărată, întrucât Sfântul Duh păstrează neîntinată forma de conducere

fixată de Domnul Hristos în Biserica sa.

b)Slujirea presbiterială

Hristos, sfinţit şi trimis în lume de Tatăl (cf. Ioan 10,36) i-a făcut părtaşi de misiunea

şi consacrarea sa pe Apostoli şi prin ei pe urmaşii lor episcopii. Aceştia la rândul lor au

transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi a diferite

persoane. Astfel, slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată în diferite ordine

de cei care încă din antichitate au fost numiţi episcopi, preoţi, diaconi.

Presbiterii, deşi nu deţin deplinătatea preoţiei şi depind de episcop în exercitarea

puterii lor sunt totuşi uniţi cu acesta în demnitatea sacerdotală. În virtutea sacramentului

preoţiei, după chipul lui Hristos, Marele Preot veşnic, ei sunt consacraţi pentru a propovădui

Evanghelia pentru a păstori pe credincioşi şi pentru a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi

ai Noului Legământ. Părtaşi după gradul slujirii proprii la misiunea lui Hristos, unicul

Mijlocitor, ei vestesc tuturor cuvântul divin. Deşi îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia

sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acţionând in Persona Christi şi proclamând

misterul Lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi în jertfa Liturghiei, cea a

lui Hristos, care se oferă odată pentru totdeauna pe Sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evrei

9,11-28). Pentru credincioşii penitenţi sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba

împăcării şi alinării şi poartă în faţă lui Dumnezeu Tatăl nevoile şi rugăciunile credincioşilor.

În sfârşit, ei se ostenesc prin cuvânt şi învăţătură, crezând ceea ce au citit şi meditat în Legea

Domnului, învăţând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învăţat.

Preoţii, înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare şi instrumente ale

acestuia, chemaţi să slujească poporul lui Dumnezeu alcătuiesc împreună cu episcopul lor o

unică preoţie distribuită pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală

Pagina 55 din 94


de credincioşi ei îl fac prezent pe episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos,

luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestora şi

îndeplinindu-le zilnic cu toată grija. Sub autoritatea episcopului ei sfinţesc şi conduc acea

parte din turma Domnului care le-a fost încredinţată; acolo unde se află ei fac să apară în mod

vizibil Biserica universală şi contribuie în mod eficient la zidirea întregului trup al lui Hristos.

Mereu preocupaţi de binele fiilor lui Dumnezeu, se vor strădui să-şi aducă contribuţia la

întreaga activitate pastorală a diecezei şi chiar a întregii Biserici. Având în vedere această

comuniune între preoţie şi misiune, preoţii trebuie să vadă în episcop pe părintele lor şi să i se

supună cu respect. Episcopul trebuie să-i considere pe colaboratorii să preoţi ca pe nişte fii şi

prieteni, după cum şi Hristos nu-i mai numeşte pe ucenicii săi servitori, ci prieteni.(cf. Ioan

15,15) Prin urmare, toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări sunt asociaţi corpului episcopal

în virtutea preoţiei şi a slujirii şi după chemarea şi harul lor, contribuie la binele Bisericii.

În virtutea hirotoniei şi misiunii comune, toţi preoţii sunt uniţi între ei printr-o strânsă

legătură frăţească, ce trebuie să se manifeste spontan şi cu dragă inimă în într-ajutorarea

spirituală şi materială, pastorală şi personală, în întruniri şi în comuniunea de viaţă.

c) Slujirea diaconală

Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor „nu

pentru preoţie, ci pentru slujire”. Într-adevăr, întăriţi de harul sacramental, în comuniune cu

episcopul şi cu preoţimea, prin slujirea Liturghiei, a cuvântului şi a carităţii, ei sunt în slujba

poporului lui Dumnezeu. Îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredinţate de

autoritatea competentă sunt: să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze şi să

distribuie în mod solemn Euharistia, să asiste la căsătorie şi să o binecuvânteze, să ducă

Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioşilor, să instruiască şi să îndemne

poporul să prezideze cultul şi rugăciunea credincioşilor, să administreze sacramentaliile, să

săvârşească ceremoniile funeraliilor şi înmormântărilor. Dăruiţi operelor de caritate şi de

asistenţă, diaconii să-şi amintească de îndemnul Sfântului Policarp: „Să fie milostivi, zeloşi,

umblând în adevărul Domnului Care S-a făcut slujitor tuturor.”

Deoarece aceste funcţii extrem de necesare pentru viaţa Bisericii pot fi mai greu

îndeplinite, în multe locuri în cadrul actualei discipline a Bisericii latine, diaconul va putea fi

în viitor restabilit ca grad propriu şi permanent al ierarhiei. Conferinţele episcopale teritoriale

competente vor hotărî cu aprobarea Supremului Pontif, dacă şi unde este oportun pentru

binele sufletelor să fie instituiţi astfel de diaconi. Cu consimţământul Pontifului, acest

Pagina 56 din 94


diaconat va putea fi conferit unor bărbaţi de vârstă matură, chiar şi căsătoriţi, precum şi unor

tineri apţi pentru aceasta, pentru care însă trebuie să rămână în vigoare legea celibatului.

Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei

Formarea preoţească

Dată fiind unitatea preoţiei catolice, această formare sacerdotală este necesară tuturor

preoţilor, atât seculari, cât şi regulari, de toate riturile. De aceea, decretul privind formarea

preoţească Optatam totius promulgat de papa Paul VI în cadrul Conciliului II Vatican şi care

se referă direct al clerul diecezan trebuie să fie aplicat adaptările necesare tuturor candidaţilor

la preoţie.70

a)Favorizarea vocaţiei preoţeşti71

Cel ce cheamă la preoţie este Dumnezeu, însă el nu o face de obicei în mod direct şi

personal, prin revelaţii şi viziuni, dar se foloseşte şi de un mediu, de un sfat şi de exemplul

persoanelor sfinte. În felul acesta apare problema pastoralei vocaţiilor pentru a-l cunoaşte şi

a-l face conştient de vocaţia sa pe cel chemat şi pentru a-l ajuta să răspundă la invitaţia divină

prin pregătire, formare şi dezvoltarea vocaţiei. Papa Ioan Paul II ne aminteşte că istoria

oricărei vocaţii sacerdotale, precum şi a oricărei vocaţii creştine, este istoria este istoria unui

dialog inefabil între Dumnezeu şi om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă şi libertatea

omului, care, în iubire, răspunde lui Dumnezeu. În trecut rea mult mai uşor pentru om să intre

în sine însuşi şi să asculte de glasul lui Dumnezeu. Asta însă fără crearea unui mediu sănătos

şi fără o activitate vocaţională este foarte greu de a recepţiona şi a urma invitaţia divină.

Desigur că Dumnezeu continuă să cheme şi astăzi că şi înainte, staţia divină de emisie

funcţionează ca mai înainte, problema este că staţia umană de recepţie primeşte mai greu

semnalele divine.

Dacă în Biserica noastră particulară sunt multe vocaţii, aceasta nu înseamnă că nu

trebuie să se organizeze pastorala vocaţiilor. În urma rapidelor transformări socio-culturale,

nu se poate prevedea cât timp ne vom mai putea bucura de un număr aşa de mare de vocaţie

religioasă. Comunitatea parohială şi familia profund creştină formează mediul cel mai

70 Idem, p. 19171 Alois Bişoc, op. cit., p. 166-167

Pagina 57 din 94


prielnic pentru dezvoltarea vocaţiilor. Dacă este animată de spiritul de credinţă, de iubire şi

de evlavie, familia poate constitui un fel de prim seminar.72

Pe lângă părinţi, care deţin un rol deosebit în descoperirea chemării şi formarea

copiilor lor, o mare responsabilitate o are preotul. Fiecare preot este chemat să se consacre

acestei misiuni. El poate să catehizeze şi să instruiască pe credincioşi asupra vocaţiei

religioase, asupra valorii sale, asupra demnităţii şi măreţiei sale; să anime activitatea pastorală

în favoarea chemării în parohie, să descopere pe copiii şi tinerii care ar da semne de vocaţie şi

să se ocupe mai mult de ei; să promoveze rugăciuni în parohie şi în familie pentru chemări, să

încurajeze asociaţiile de tineri în care este mai uşor să asculte şi să primească chemarea

Domnului; să încurajeze apostolatul suferinţei, învăţând pe cei ce suferă să ofere totul lui

Dumnezeu ca să trimită cât mai mulţi lucrători în secerişul său.73

Experienţa atestă că un mare număr de preoţi datorează vocaţia lor unui preot care a

ştiut să-i ajute să o descopere şi să o cultive, prin exemplul unei vieţi consacrate cu bucurie

Domnului, Bisericii şi fraţilor. Încă din seminar, toţi candidaţii la preoţie trebuie să fie

sensibilizaţi şi pregătiţi pentru pastorala vocaţională. În această privinţă o mare răspundere

revine episcopului care trebuie să încurajeze toate iniţiativele de promovare a vocaţiilor

pentru necesităţile întregii Biserici. Domnul care vrea mântuirea tuturor oamenilor (cf. I Tim.

2,4) prin intermediul ministeriului preoţilor (cf. Matei 28,20) nu va lăsa ca Biserica Sa să

ducă lipsă de preoţii de care are nevoie. Totuşi, întreaga comunitate şi fiecare membru al ei,

după rolul propriu în Biserică, sunt chemaţi să ofere o contribuţie permanentă de

conştientizare, de rugăciune şi o de autentică maturitate creştină.

b)Formarea clericilor74

La început, Biserica nu avea aşezăminte aparte pentru formarea clericilor. Episcopii

luau pe lângă ei pe cei ce voiau să devină preoţi şi îi pregăteau, fie la cererea lor, din iniţiativă

personală, fie la cererea credincioşilor. Sf. Martin de Tours, în 385, a înfiinţat o mănăstire

pentru formarea clericilor.

În Evul Mediu, clericii se formau lângă mânăstiri sau în palatele episcopale. În secolul

XII iau naştere universităţile: Palermo, Bologna (pentru studii de drept), Praga, Paris (pentru

studii de filosofie şi teologie), Roma.

Odată cu pătrunderea erorilor protestante în universităţi, a ereziilor, s-a simţit nevoia

ca tinerii să fie feriţi de contaminarea cu spiritul lumesc. Astfel, episcopii au început să 72 Conciliul Ecumenic Vatican II….,p. 19273 Idem, p. 198, can. 23374 Isidor Mărtincă, „Drept canonic” (curs), Bucureşti , 1995, p. 64

Pagina 58 din 94


protesteze pe tineri; Sf. Ignatiu de Loyola înfiinţează în Roma colegiul Germanicus şi ulterior

pe cel Ungaricus. Conciliul tridentin cu decretul Cum Adolescentibus, dispune înfiinţarea de

seminarii în toate diecezele, sub grija episcopilor. După conciliul tridentin, se înfiinţează în

fiecare dieceză câte un seminar. Prima deosebire dintre seminarul mic şi cel mare e făcută de

Sf. Vincentiu de Paula.

- Documente actuale Decretul Optatam totius al Conciliului Vatican II şi „Pratio

fundamentalis sacerdotalis” a congregaţiei pentru educaţia catolică din 1970 şi canoanele

232-293.

Canonul 232 „Biserica are datoria şi dreptul propriu şi exclusiv de a-i educa pe aceia

care sunt destinaţi slujirilor sacre. Legiuitorul stabileşte că Biserica are dreptul şi obligaţia de

a forma pe cei ce sunt destinaţi să îmbrăţişeze ministerele sacre. Este un drept propriu şi

exclusiv; este un drept obligaţie; exclusiv în sensul că îşi revendică formarea întru totul fără

amestecul autorităţilor civile. Cei care vor să intre în ordo clericorum au dreptul să fie

formaţi, constituţia romano-catolică garantează acest lucru. Există seminarii mici şi seminarii

majore. Seminariile minore s-au desfiinţat în cele mai multe locuri. Codul prevede că acolo

unde nu există nici un tip de seminar trebuie să se înfiinţeze.75

- Seminarul major. Tinerii vor putea studia cel puţin patru ani la seminarul major.

Există seminarii diecezane şi interdiecezane. După Conciliul II Vatican s-au desfiinţat

seminariile diecezane şi s-au format cele interdiecezane sau chiar naţionale, dar nu cu

rezultate prea bune. Pentru înfiinţarea seminariilor interdiecezane, este nevoie de aprobarea

Sfântului Scaun, atât în ce priveşte statutele, cât şi a modului de funcţionare. Odată înfiinţate,

seminariile se bucură de personalitate juridică.76

Persoanele de conducere din seminar Cel care reprezintă persoana juridică este

rectorul, iar atunci când este cazul, poate exista şi un vicerector şi pe lângă aceştia activează

şi directorul administrativ, econom. În cazul când studenţii primesc formaţia în seminar,

atunci vor fi prezenţi şi profesorii. În orice seminar există un director spiritual şi orice

seminarist are libertatea de a se adresa oricărui preot.77 Pe lângă un moderator însărcinat cu

observarea şi promovarea, toţi cei prezentaţi vor fi asociaţi în funcţii de conducere sau de

învăţământ, chiar şi studenţii. Pe lângă director „spiritalis”, vor fi mai mulţi duhovnici

ordinari sau extraordinari, fiecărui seminarist rămânându-i posibilitatea să-şi aleagă 75 Can. 23776 Can. 237, 23877 Can. 240

Pagina 59 din 94


confesorul pe care îl vrea. Atunci când este vorba de formarea hotărârilor cu privire la

admiterea, la ordinele sacre sau îndepărtarea din seminar a candidaţilor nu li se cere votul.

- Calităţile candidaţilor la misterele sacre. Cel care apreciază şi admite pe candidaţi

este episcopul iar criteriile de admitere sunt: calităţile umane şi morale, spirituale şi

intelectuale, sănătatea fizică şi psihică precum şi intenţia sacră, candidaţii trebuind să fie

botezaţi şi confirmaţi. Atunci când vor fi primiţi candidaţii ce au început studiile într-un alt

seminar, se va cere şi părerea acelui rector, mai ales motivul plecării sau al trimiterii din

seminar.78

Orice seminar se conduce după un regulament (ordinatio). Atunci când seminarul este

diecezan, regulamentul va fi aprobat de ordinariul locului, iar pentru cele interdiecezane,

regulamentul va fi aprobat de episcopii în cauză.79 Dreptul prevede ca în fiecare naţiune

Conferinţa episcopilor să elaboreze nişte norme fundamentale proprii specifice locului.80

Elaborarea regulilor urmează ratio fundamentalis locali, iar acestea sunt conforme cu ratio

fundamentalis tipice, elaborat de Congregaţia de educaţie catolică din 1970.

- Formarea spirituală. Toată formaţia urmăreşte atingerea unei maturităţi spirituală şi

intelectuale, formaţia spirituală având în vedere pastoraţia, apostolatul.81 Studenţilor

seminarişti li se va întipări spiritul preoţesc, dragostea faţă de Biserică, adeziunea faţă de

Sfântul Părinte, faţă de păstorul diecezei, faţă de ceilalţi preoţi.82

Celebrarea euharistică constituie centrul întregii vieţi a seminarului. Prin aceasta se dă

o personalitate în ocupaţiile de fiecare zi urmând ca studenţii să fie iniţiaţi la celebrarea

liturghiei orelor, în numele Bisericii, având de asemenea un cult deosebit faţă de Sfânta

Fecioară, manifestat prin rostirea Rozariului şi prin alte practici.83 Codul vorbeşte de o

apropiere frecventă de sacramentul penitenţei şi prevede ca fiecare student să aibă o călăuză

în cele spirituale; în fiecare an seminariştii vor face exerciţii spirituale. 84 Un loc important se

acordă pregătirii în vederea celibatului preoţesc, urmând ca ei să fie informaţi despre

dificultăţile vieţii preoţeşti, obligaţiile şi responsabilităţile ei.85

78 Can. 24179 Can. 24380 Can 24281 Can. 24482 Can. 24583 Can. 246; 1,2,3 84 Can. 246; 4,585 Can. 247; 1,2

Pagina 60 din 94


- Pregătirea doctrinară. În pregătirea doctrinară, se va avea în vedere adaptarea

studiilor la situaţia locală, la cultura, nevoile şi timpurile. Se va avea grijă ca materiile să fie

corelate. Astfel, în decurs de şase ani studenţilor să le fie prezentată întreaga învăţătură

creştină într-o formă unitară. Cursurile sunt împărţite în cursuri teologice şi filosofice, nefiind

permis un curs teologic pe o perioadă mai mică de patru ani, în acest timp prevăzându-se

studierea limbilor moderne, dar şi a limbii latine.86 Disciplinele propuse sunt: Sfânta

Scriptură, teologia dogmatică, teologia morală, teologia pastorală, dreptul canonic, teologia

liturgică, istoria bisericii. Profesorii trebuie să acopere ca număr toate disciplinele de studiu,

ei fiind pregătiţi în Universităţile pontificale recunoscute de Sfântul Scaun, având obligaţia

să-şi facă în mod responsabil datoria, propunând nu învăţături proprii, ci învăţătura

Bisericii.87 Studenţii vor fi iniţiaţi în pregătirea unor lucrări personale de cercetare teologică. 88

Toată formaţia spirituală şi intelectuală a studenţilor trebuie să aibă un caracter pastoral.89

c)Formarea pastorală propriu-zisă90

- Educarea la dialog. Preocuparea pastorală care trebuie să străbată întreaga formare a

seminariştilor cere şi o pregătire atentă în cele privitoare în mod special la slujirea sacră, mai

ales în cateheză şi predică, cultul liturgic şi administrarea sacramentelor, operele de caritate,

îndatorirea de a ieşi în întâmpinarea celor rătăciţi şi necredincioşi şi celelalte sarcini

pastorale. Să fie familiarizaţi cum se cuvine cu arta de a conduce sufletele, prin care să poată

forma pe toţi fii Bisericii, în primul rând la o viaţă creştină pe deplin conştientă şi apostolică

şi la îndeplinirea îndatoririlor stărilor proprii91, cu aceeaşi solicitudine să înveţe să îi ajute pe

călugări şi pe călugăriţe să persevereze la harul chemării proprii şi să înainteze conform

spiritului diferitelor Institute.

În general, să li se dezvolte seminariştilor aptitudinile care favorizează mult dialogul

cu oamenii, cum ar fi capacitatea da a-i asculta pe alţii şi de a-şi deschide sufletul în spirit de

caritate faţă de diferitele aspecte ale convieţuirii umane.

- Educarea spiritului misionar. Să fie învăţaţi să se folosească şi de aportul

disciplinelor teologice, psihologice şi sociologice după metode corecte şi după normele

autorităţii bisericeşti. Să fie de asemenea instruiţi cu grijă pentru a suscita şi susţine acţiunea

86 Can. 249, can 250,25187 Can. 252,253,254; 188 Can. 254; 289 Can. 25590 Conciliul Ecumenic Vatican II, p. 202-20491 Can. 256;1,2

Pagina 61 din 94


apostolică a laicilor precum şi pentru a promova diverse forme mai eficiente de apostolat şi să

fie impregnaţi de acel spirit cu adevărat catolic, care să-i obişnuiască să depăşească limitele

diecezei sau ţării, pentru a răspunde necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să

predice oricând Evanghelia.

- Activităţi practice de apostolat. Seminariştii trebuie să-şi însuşească arta

apostolatului nu numai în teorie, ci şi în practică şi să poată acţiona pe răspundere proprie şi

în colaborare cu alţii să fie iniţiaţi în practica pastorală prin activităţi bine alese încă din

perioada de studii şi în timpul vacanţelor.92 Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare conform

cu vârsta lor şi cu condiţiile locale după aprecierea prudentă a episcopilor, în mod metodic şi

sub conducerea unor persoane cu mare experienţă pastorală, având mereu prezentă

eficacitatea dominantă a mijloacelor supranaturale.

d) Perfecţionarea formării după perioada studiilor

Întrucât formarea preoţească, mai ales în condiţiile societăţii actuale, trebuie

continuată şi perfecţionată şi după terminarea ciclului de studii din seminar. Conferinţele

episcopale au datoria să folosească în fiecare naţiune mijloacele cele mai adecvate, cum ar fi:

Institute pastorale aflate în colaborare cu unele parohii alese judicios, sesiuni periodice,

activităţi corespunzătoare cu ajutorul cărora clerul tânăr să fie introdus progresiv , sub aspect

spiritual, intelectual şi pastoral în viaţa preoţească şi în activitatea apostolică şi să le poată

reînnoi şi perfecţiona din zi în zi.

Celebrantul sacramentului

Hristos Însuşi şi-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea Sa.

Înălţat de-a dreapta Tatălui, el nu îşi părăseşte turma ci, prin Apostoli, El o păzeşte neîncetat

cu grijă ca ea să fie călăuzită de păstorii care i-a rânduit să continue lucrarea Sa. Deci Hristos

este cel care le-a dat unora să fie Apostoli, altora să fie păstori, El continuând să acţioneze

prin episcopi.

Deoarece sacramentul preoţiei este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca

urmaşi ai Apostolilor, au misiunea de a transmite „darul spiritual”93, „sămânţa apostolică”94.

92 Can. 25893 Idem, p. 7794 Ibidem, p. 76

Pagina 62 din 94


Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid, conferă în mod valid cele trei grade ale

sacramentului preoţiei.95

Canonul 1012 prevede că „Slujitorul sacru al preoţiei este episcopul consacrat”.96

Acest canon priveşte săvârşitorul unei hirotonii valide a uneia sau alteia din cele tei trepte:

orice episcop sfinţit, chiar dacă nu este în deplinătatea comuniunii eclesiale în momentul când

are intenţia cuvenită şi când execută ritualurile substanţiale prescrise. Disciplina pozitivă

răspunde afirmativ. În lumina decretului Pro Armonis, al conciliilor de la Florenţa şi Trent, s-

ar spune că este mai puţin săvârşitor ordinar. Un preot ar putea fi săvârşitorul extraordinar cu

rezerva necesităţii autorizaţiei? Nici Codul, nici Conciliul II Vatican nu au vrut să rezolve

această problemă doctrinară. Problema se pune astfel mai ales din cauza anumitor documente

pontificale care dau unui simplu preot capacitatea de a conferi diaconatul (Bula Exposcit a

papei Inocentiu al VIII-lea, din 1489) şi chiar presbiteratul (Bula „Sacre religiones”, a lui

Bonifaciu al IX-lea, în 1400; de asemenea Bula Apostolica servis, în 1403; Bula Gentes

advos, a lui Martin V în 1427). Oricum aceste texte nu sunt citite şi interpretate într-o

manieră unanimă de autori şi nu par să fie suficiente pentru a rezolva prin ele însele problema

doctrinară. Actualmente disciplina pozitivă este formală.97

Canonul 1013 menţionează că „nici unui episcop nu-i este permis să consacre pe

cineva episcop, dacă nu rezultă cu certitudine că există deja mandatul papal.”

Aceasta ar fi o consacrare validă, dar ilicită, cu consecinţe foarte grave de a nu mai

face parte din colegiul episcopilor (ce. „Lumen Gentium”, 22a şi can. 336) şi de a nu fi un

subiect apt pentru a primi o misiune canonică pentru o sarcină pastorală determinată.

Canonul 1014 „dacă nu există dispensă din partea Scaunului Apostolic la consacrarea

episcopală, episcopul consacrat principal trebuie să fie însoţit de cel puţin doi episcopi

consacraţi, dar e foarte potrivit ca, împreună cu ei, toţi episcopii prezenţi să-l consacre pe cel

ales.”

Această practică canonică care vine din antichitate, exprimă conform Lumen Gentium

natura şi forma sinodală a tainei episcopatului.

Canonul 1015-1 „Fiecare în parte să fie hirotonit preot şi diacon de episcopul propriu,

sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia.

95 „Catehismul Bisericii Catolice”, Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti, 1993, p. 34396 Canoanele folosite în acest capitol pot fi găsite în „Codul de Drept Canonic”, editura „Presa Bună”, Iaşi, 1995, p. 249-25997 În această expunere am uzat explicaţiile canonice din „Code de Droit Canonique annote”, Les editions du cerf et les editions Tardy, Paris, 1989, p. 548-562

Pagina 63 din 94


-2 Dacă nu este împiedicat dintr-un motiv just, să-i hirotonească personal pe episcopii

săi, însă fără indult apostolic nu poate să-l hirotonească licit pe un supus de rit oriental.

-3 Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotoniilor, poate conferi şi personal

aceste hirotoniri, dacă are caracter episcopal.”

Episcopul autentic este cel desemnat de canonul 1016. Scrisorile dimisoriale sunt

acelea pe care episcopul autentic le trimite unui alt episcop pentru a hirotoni pe unul din

candidaţi. Disciplina reunind scrisori dimisoriale figurează la canonul 1018 pentru clerul

secular (laic) şi la canonul 1019 pentru ceilalţi clerici. Regulile canoanelor 1020 şi 1023 sunt

comune. A hirotoni un candidat străin fără scrisorile dimisoriale este un delict pedepsit de

canonul 1383.

Canonul 1016: „În ce priveşte hirotonia diaconală a acelora care intenţionează să se

înscrie în rândul clerului secular, episcopul propriu este episcopul diecezei în care cel care

trebuie promovat îşi are domiciliul, sau a diecezei în slujba căreia el a decis să se dedice; în

ce priveşte hirotonirea presbiterială a clericilor seculari, este episcopul diecezei în care

candidatul s-a încardinat prin diaconat.”

Canonul 1017 „Un episcop nu poate să confere hirotonirile în afară cadrului

jurisdicţiei sale decât numai cu permisiunea episcopului diecezan”.

Acest canon este coerent cu afirmaţia Lumen Gentium 23b: „Episcopii fiecare pentru

partea sa, aşezaţi în fruntea fiecărei Biserici particulare îşi exercită autoritatea pastorală

asupra părţii din poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată şi nu asupra altei Biserici.”

Dar se poate ajunge ca un episcop să nu poată acţiona în dieceza sa şi atunci trebuie chemat

un episcop dintr-o lată dieceză.

Canonul 1018-1 „Pot să dea dimisoriale pentru secular:

Episcopul propriu, de care vorbeşte 1016

Administratorul apostolic şi, cu consimţământul colegiului consultanţilor,

administratorul diecezan provicarul şi proprefectul apostolic, cu consimţământul consiliului

de care vorbeşte can. 495-2

-2 Administratorul diecezan, provicarul şi proprefectul apostolic să nu acorde

dimisoriale celor cărora li s-a refuzat accesul la hirotonie de către episcopul diecezan, vicarul

apostolic şi prefectul apostolic”.

Canonul 1019:-1 „Îi aparţine de drept Superiorului major al unui institut călugăresc

clerical de drept pontifical sau a unei societăţi clericale de viaţă apostolică de drept pontifical

să acorde dimisoriale pentru diaconat şi presbiterat supuşilor proprii care, conform

constituţiilor, sunt înscrişi perpetuu sau definitiv în institut sau în societate.

Pagina 64 din 94


-2 Hirotonia tuturor celorlalţi seminarişti ai cărui institut sau ai cărei societăţi este

reglementată de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice indult acordat

superiorilor.”

Canonul 1020 ”Să nu se dea dimisoriale decât dacă în prealabil există toate mărturiile

şi documentele impuse de drept prin canonul 1050 ş 1051.

Importanţa ministeriului sacerdotal în Biserică împiedică trecerea cu uşurinţă la

momentul de prezentare al candidaţilor la hirotonie, de unde exigenţa acestui canon.

Canonul 1021 „Dimisorialele pot fi trimise oricărui episcop care este în comuniune cu

Scaunul Apostolic , cu excepţia numai a episcopului ce aparţine unui rit diferit de cel al

candidatului, care nu are indult apostolic”.

Canonul 1022 „După ce a primit dimisorialele legitime, episcopul consacrat să nu

procedeze la hirotonire decât dacă rezultă clar că dimisorialele sunt autentice”.

Acest canon impune episcopului care hirotoneşte verificarea autenticităţii scrisorilor

dimisoriale mai ales că circumstanţele arată că există un risc major de falsificare din cauza

contextului socio-religios, a izolării.

Canonul 1023 „Dimisorialele pot fi limitate sau revocate de către acela care le-a dat

sau de către succesorul lui, dar odată acordate nu încetează prin încetarea dreptului aceluia

care le-a dat.”

Primitorii sacramentului

a) Candidaţii la hirotonie

Canonul 1024 „Numai un bărbat botezat primeşte în mod valid hirotonia”. Fără botez,

poarta de intrare de neînlocuit a Bisericii, nu este posibil de a încredinţa cuiva funcţii şi slujiri

bisericeşti. Referitor la condiţia de a fi de gen masculin, a se vedea declaraţia Inter

insignioris, din 15 noiembrie 1976. Această declaraţie arată sentimentul Bisericii asupra

admiterii femeilor la slujirea sacerdotală şi mărturiseşte că „prin fidelitate faţă de exemplul

Domnului, ea nu poate fi autorizată să admită femeile la hirotonia sacerdotală”.

Canonul 1025-1 „Pentru a conferi în mod licit hirotonirea presbiterială sau diaconală,

este necesar ca respectivul candidat, după ce a terminat perioada de probă, după normele

dreptului, să fie înzestrat, după aprecierea episcopului propriu cu calităţile trebuincioase, să

fie liber de orice iregularitate şi de orice impediment şi să fi împlinit condiţiile împlinite de

canoanele 1033-1039; în afară de aceasta, să existe documentele despre care vorbeşte canonul

1050 şi să fi fost făcută investigaţia de care vorbeşte canonul 1051.

Pagina 65 din 94


-2 În plus, este necesar ca după aprecierea superiorului, candidatul să fie considerat

util în slujba bisericii.

-3 Episcopul care hirotoneşte un supus al său, distinct slujirii unei alte dieceze, trebuie

să fie sigur că acesta va fi atribuit acestei dieceze.”

Acest canon rezumă în primul punct condiţiile impuse pentru o hirotonie licită,

condiţii care vor fi dezvoltate în canoanele următoare. În al doilea punct este subliniată

dimensiunea eclesială a persoanei hirotonite. Persoana nu trebuie să fie hirotonită în vederea

propriei satisfacţii, ci în vederea slujirii comunităţii. Iată de ce nu ar trebui hirotonit unul care

după judecata episcopului nu ar fi util pentru slujba Bisericii. Trebuie avut în vedere nu doar

Biserica particulară, ci întreaga Biserică (vezi can. 271), dar în principiu trebuie considerat ca

util oricine îndeplineşte condiţiile impuse şi este dispus să accepte şi să duca la îndeplinire

sarcina pe care i-o încredinţează hirotonia (cf. can. 274-2). Dispoziţia punctului trei tinde să

evite că poate fi sfinţit un cleric acefal, împotriva prescripţiilor imperative ale canonului 265.

b) Condiţii necesare din partea candidaţilor la hirotonie

Canonul 1026 „Ca cineva să fie hirotonit, trebuie să se bucure de libertatea necesară;

este absolut interzis a constrânge pe cineva, indiferent în ce mod sau din ce motiv să

primească hirotonia, sau a îndepărta de la primirea ei pe cineva care este apt din punct de

vedere canonic.”

Slujirea care este asumată prin hirotonire şi obligaţiile care îi revin justifică pe deplin

această dispoziţie. Dacă cineva accede la hirotonire din cauza unei temeri grave, hirotonirea

este validă (cf. can. 135-2), dar ar putea obţine să renunţe la statul; clerical (cf. can. 290-3),

cu consecinţele indicate de canonul 292. Tocmai pentru a preveni aceste situaţii, s-au luat în

vedere toate dispoziţiile candidaţilor la sacerdoţiu şi aceia care este specificată pe larg în

canonul 1036.

Canonul 1027 „Aspiranţii la diaconat şi presbiterat să fie instruiţi printr-o pregătire

făcută cu grijă, conform normelor dreptului.”

Canonul 1028 „Episcopul diecezan sau superior competent să aibă grijă la respectivii

candidaţi, înainte de fi promovaţi la hirotonire, să fie instruiţi cum se cuvine la acea

hirotonire şi la obligaţiile ce decurg din ea.”

Canonul 1029 „Să fie promovaţi la hirotoniri numai aceia care după judecata prudentă

a episcopului sau a superiorului competent, analizându-se toate cu grijă, cu credinţă intactă,

sunt însufleţiţi de intenţie dreaptă, posedă ştiinţa necesară, se bucură de reputaţie bună, sunt

Pagina 66 din 94


înzestraţi cu moravuri curate, cu virtuţi deosebite şi cu celelalte calităţi fizice şi psihice

adecvate hirotoniei pe care o primesc.”

Acest canon enunţă ceea ce se poate chema „semnele vocaţiei divine”, care permit

superiorului competent să aprecieze o autentică vocaţie a lui Dumnezeu.. Acest discernământ

presupune o vocaţie personală a celui interesat (cf. can. 259 2).

Canonul 1030 „Nu numai dintr-un motiv canonic, chiar ocult, episcopul propice şi

superiorul major competent pot interzice diaconilor supuşi lor, distincţi la presbiterat, să

primească această sfinţire, rămânând posibilitatea de recurs, conform dreptului.”

Cauza canonică este o iregularitate, un impediment, o cenzură.

Canonul 1031-1„Preoţia să nu se ofere decât acelora care au împlinit vârsta de 25 de

ani şi dispun de o maturitate suficientă, observându-se în plus interstiţiul de cel puţin şase

luni între diaconat şi presbiterat; cei care sunt distincţi la presbiterat să fie admişi la diaconat

numai după ce au împlinit vârsta de 23 de ani.

-2 Candidatul la diaconat permanent care nu este căsătorit, să nu fie admis la diaconat

decât după ce a împlinit cel puţin 25 de ani; cel căsătorit, decât cel care a împlinit cel puţin

vârsta de 30 de ani şi cu consimţământul soţiei.

-3 Conferinţele episcopilor pot să stabilească o normă conform căreia vârsta necesară

pentru presbiteratul şi diaconatul permanent să fie mai mare.

-4 Dispensa de la vârsta impusă de articolele 1 şi 2 pentru mai mult de un an de zile

este rezervată Scaunului Apostolic”.

Vârsta prevăzută de dreptul comun pentru fiecare treaptă sacramentală poate fi mărită

de conferinţa episcopilor pentru teritoriile lor. Vârsta cea mai avansată cerută candidatului

căsătorit la diaconatul permanent ş explică prin decizia de a-i promova doar pe cei care după

mulţi ani de căsătorie au demonstrat că-şi conduc bine casa, că au soţie şi copii care trăiesc

într-adevăr o viaţă creştină şi se bucură de o reputaţie ireproşabilă (cf. I Tim. 1,10-12).

Canonul 1032-1 „Aspiranţii la presbiterat pot fi promovaţi al diaconat numai după

numai după promovarea anului V de studii filosofico-teologice.

-2 După terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la presbiterat,

diaconul să participe la grija pastorală, exercitând solicitarea diaconală pentru un timp

adecvat, ce trebuie stabilit de episcop sau de superiorul major.

-3 Aspirantul la diaconatul permanent să nu fie promovat la această hirotonire decât

după terminarea timpului de instruire.”

Acest canon corespunde exigenţei ştiinţei cuvenite din partea candidaţilor. Aceste

cunoştinţe trebuie asociate cu o anumită experienţă pastorală a căror conţinut şi durată sunt

Pagina 67 din 94


determinate de superiorul competent. Referitor la formarea candidatului la diaconatul

permanent a se vedea canonul 236.

c) Condiţiile necesare pentru hirotonire

Canonul 1033 „Este promovat în mod licit la hirotonire numai cine a primit

sacramentul Mirului.”

Canonul 1034-1 „Un aspirant la diaconat sau presbiterat să nu fie hirotonit dacă mai

întâi nu a obţinut prin ritul liturgic al admiterii de la autoritatea de care este vorba în

canoanele 1016 şi 1019 înscrierea în rândul candidaţilor, în urma unei cereri personale , scrise

şi semnate cu mâna proprie şi aprobată în scris de aceeaşi autoritate.

-2 Nu este ţinut la obţinerea acestei admiteri acela care prin voturi a fost primit în

rândul unui institut călugăresc clerical.”

Canonul 1035-1 Înainte ca cineva să fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la

cel tranzitoriu, este necesar să fie primit şi să fi exercitat o perioadă adecvată de timp

ministeriile de lector şi de acolit.

-2 Între conferirea acolitatului şi a diaconatului să exista un interstiţiu de cel puţin

şase luni.”

Cu toate că sunt slujiri laice (cf. can. 230-1), acolitatul şi citeţul figurează ca una

dintre condiţiile prealabile ale hirotoniei. Ele permit candidatului să acceadă în mod gradual

şi responsabil la hirotonia diaconală şi îi dau superiorului o indicaţie suplimentară pentru a-l

susţine pentru hirotonire şi comunităţii creştine ocazia de a-i cunoaşte mai bine pe viitorii

slujitori şi chiar să depună mărturie în favoarea lor.

Canonul 1036 „Candidatul, ca să poată fi promovat la hirotonia diaconală sau

presbiterală, să prezinte episcopului propriu sau superiorului major competent o declaraţie

scrisă şi semnată cu mâna proprie, prin care să depună mărturie că va primi de bunăvoie şi în

mod liber hirotonia şi că se va dedica pentru totdeauna slujirii eclesiastice, cerând totodată să

fie admis să primească hirotonirea.

Canonul 1037 „Acela care trebuie promovat la diaconatul permanent şi nu este

căsătorit şi acela care trebuie promovat la presbiterat să nu fie admişi la hirotonirea diaconală

decât dacă şi-au asumat, în mod public, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, obligaţia

celibatului sau dacă au depus voturile într-un institut călugăresc.”

Canonul 1038 „Diaconul care refuză să fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de

la exercitarea hirotonirii primite afară de cazul când este reţinut de un impediment canonic

Pagina 68 din 94


sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de episcopul diecezan sau de superiorul major

competent.”

Canonul 1039 ”Toţi aceia care trebuie promovaţi la o hirotonire să facă cel puţin cinci

zile de exerciţii spirituale, în modul şi locul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la

hirotonire, episcopul să fie înştiinţat că respectivii candidaţi au făcut în mod reglementar

aceste exerciţii”

Exerciţiile spirituale constituie un element important întrucât candidatul îşi verifică

dispoziţiile şi se pregăteşte pentru o lucrare atât de transcendentă. Dacă hirotonirea este

amânată pentru un motiv oarecare după ce aceste exerciţii au fost făcute, canonul nu

precizează dacă ele trebuie sau nu repetate. Dar este posibil să se aplice ceea ce Codul din

1917prin canonul 1001-2 spune: trebuie repetate dacă hirotonia este amânată mai mult de

şase luni; în alt caz, ordinariul va hotărî dacă trebuie repetate sau nu.

d) Neregularităţi sau impedimente

Canonul 1040 „Sunt opriţi de la primirea hirotoniei aceia care au un impediment

perpetuu numit şi iregularitate, sau un impediment simplu; nu există alte impedimente, decât

cele care sunt menţionate în canoanele ce urmează”.

Iregularităţile şi impedimentele nu au caracter de pedeapsă şi nu pedepsesc o vină (cu

toate că uneori se presupune că a fost săvârşită o greşeală). Ele au fost instituite luându-se în

considerare respectul datorat slujitorilor sfinţiţi. Ele afectează legalitatea dar nu şi validitatea

hirotoniei; enumerarea pe care o face Codul este imperativă şi limitativă.

Canonul 1041 „Este iregular, deci nu poate primi hirotonirile:

cine suferă o formă de demenţă sau o boală psihică datorită căreia, după ce au fosto

consultaţi specialiştii, este judecat incapabil să judece în mod corect ministeriul;

cine a comis delictul de apostazie, erezie sau schismă;

cine a atentat, chiar numai ş civil, căsătoria, fiind el însuşi împiedicat să o încheie, fie

datorită legământului matrimonial datorită unei hirotoniri, fie datorită votului pentru castitate

sau pentru că a atentat căsătoria cu o femeie căsătorită valid sau cu una legată de acelaşi vot;

cine a săvârşit omor voluntar sau a procurat avort urmat de efect sau toţi aceia care au

cooperat pozitiv;

cine s-a mutilat pe sine însuşi sau a mutilat pe altcineva, în mod grav şi culpabil sau

cine a încercat să se sinucidă;

cine a îndeplinit un act sacerdotal rezervat episcopului sau preotului, fie că el nu avea

aceste hirotoniri, fie că îi era interzisă exercitarea lor datorită unei pedepse canonice,

declarate sau impuse.”

Pagina 69 din 94


Una din iregularităţile menţionate presupune nu doar vina apostaziei sau a schismei,

ci ş delictul care nu este comis dacă persoana nu face dovada unei declaraţii sau unei

manifestări în acest sens (cf. can. 1330). A se vedea de asemenea canoanele 194-1,2 şi 1364-

1. Cea de-a treia iregularitate este legitimată de necesitatea de a apăra atât celibatul eclesial şi

votul public al castităţii, cât şi sfinţenia căsătoriei creştine. Cea de-a patra iregularitate este o

manifestare necesară şi suplimentară a apărării necondiţionate a vieţii din partea Bisericii.

Omuciderea trebuie să fie voluntară; dacă este accidentală sau este comisă prin inadvertenţă

(din cauza omisiunii grijii cuvenite) sau dacă este comisă în stare de legitimă apărare, nu se

consideră iregularitate. Avortul trebuie să fie urmat de efect. Se expun astfel iregularităţii cei

care cooperează în mod pozitiv, mai ales dacă sunt cooperatori necesari.

Cea de-a cincea iregularitate presupune o acţiune gravă, păcătoasă. Mutilarea trebuie

să se facă asupra unui membru care are o funcţie proprie şi distinctă: ochiul, mâna, piciorul

etc. Dacă tentativa de suicid nu a fost în mod grav imputabilă, de exemplu în caz de boală,

iregularitatea nu a fost expusă.

Ceea ce se numeşte abuz de funcţie (cea de-a şasea iregularitate iregularitate)

presupune că actul realizat aparţine puterii de ordin, proprie episcopilor şi preoţilor şi că cel

care îl dă sau este privat de această putere şi nu o poate exercita din cauza unei pedepse

canonice declarată sau impusă. A se vedea canonul 1378-2,3 şi 1384.

Canonul 1042 „Este împiedicat în mod simplu să primească hirotonirile:

bărbatul care este căsătorit, dacă nu este destinat în mod legitim diaconatului

permanent;

cine exercită un oficiu sau un serviciu administrativ interzise clericilor, conform

canoanelor 285-286, care comportă dări de seamă, până când, părăsind oficiul şi serviciul

administrativ şi făcând dare de seamă devine liber;

neofitul, dacă nu a fost probat suficient.”

Aceste impedimente încetează fără să fie nevoie de dispensă când încetează cauza

care le-a propus.

Canonul 1043 „Credincioşii au obligaţia de a dezvălui înainte de hirotonie,

ordinariului sau parohului impedimentele la hirotonirile sacre dacă le cunosc”.

Canonul 1044-1 „Este iregular pentru a exercita hirotonirile primite:

cine a primit în mod ilegitim hirotonirile în timp ce era împiedicat de o iregularitate să

le primească;

cine a comis delictul despre care vorbeşte canonul 1042-2, dacă delictul este public;

cine a comis unul din delictele prevăzute de canonul 1041-3,4,5,6;

Pagina 70 din 94


-2 Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor:

cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment ce îl oprea

să le primească;

cine este afectat de dementă sau de o altă boală psihică, despre care vorbeşte

canopnul1041-1, până când ordinariul, consultând un specialist îi va permite exercitarea

hirotoniei.”

Prima iregularitate cuprinde exerciţiul licit al ordinului deja primit. Prescripţia de la

punctul 1 stabileşte că iregularitatea se prelungeşte după primirea hirotoniei.

Iregularitatea de la punctul doi cere ca delictul apostaziei, erezie sau schismei să fie

publice. Dacă delictul este deja divulgat sau este produs, să se prezinte în circumstanţe astfel

încât poate fi judecat cu prudenţă, el va trebui să fie uşor divulgat. Asupra iregularităţii de la

punctul trei, a se vedea canonul 1041.

Canonul 1045 „Necunoaşterea iregularităţilor şi a impedimentelor nu scuteşte de ele”.

Este vorba după cum am văzut la canonul 1040 nu de o sancţiune, ci de o lege insuficientă,

conform canonului 10.

Canonul 1046 ‚Iregularităţile î impedimentele se multiplică din diferitele lor cauze, nu

însă din repetarea aceleiaşi cauze, cu excepţia iregularităţii provenite din omorul voluntar sau

din avortul procurat urmat de efect.”

Canonul 1047-1 „Dispensa de toate iregularităţile este rezervată exclusiv scaunului

apostolic, dacă faptul pe care ele se bazează a fost deferit forului judecătoresc.

-2 Este rezervat aceluiaşi scaun şi dispensa din următoarele iregularităţi şi

impedimente de a primi hirotonirile:

de iregularităţile provenite din delicte publice, despre care este vorba în canonul

1041-2,3;

de iregularitatea provenită dintr-un delict, fie public sau ocult, despre care vorbeşte

canonul 1041-4;

de impedimentele despre care vorbeşte canonul 1042-1;

-3 Tot Scaunului Apostolic îi este rezervată dispensa de iregularităţile pentru

exercitarea hirotoniei primite, prevăzute în canonul 1041-3, numai în cazurile publice şi în

cazul punctului 4 al aceluiaşi canon, chiar şi în cazurile oculte.

-4 Ordinariul poate să dispenseze de iregularităţile şi impedimentele care nu sunt

rezervate sfântului Scaun.”

Canonul 1048 „În cazurile oculte nai urgente, dacă nu se poate recurge la ordinariu ori

pentru iregularităţile despre care vorbeşte canonul 1041-3,4 la penitenţiarie şi există pericolul

Pagina 71 din 94


iminent al unei daune grave şi defăimări, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercitat

hirotonirea, poate să o exercite, rămânând valabilă obligaţia de a recurge cât mai curând la

ordinariu sau la penitenţiarie, fără ase menţiona numele şi prin intermediul unui confesor.”

Codul utilizează în acest caz sistemul dispensei automate, dar rămâne obligaţia

subzistentă de a recurge de îndată ce este posibil ceea ce poate fi interpretat în conformitate

cu Codul din 1917, canonul 2254-1, în răgazul unei lumi; este vorba de o dispensă temporală,

care durează din timpul care s-a făcut şi până la luarea unor măsuri.

Canonul 1048-1 „În cererile pentru obţinerea dispensei de iregularităţi şi

impedimente, trebuie să fie indicate toate iregularităţile şi impedimentele; totuşi, dispensa

generală valorează şi pentru cele omise cu bună credinţă, cu excepţia iregularităţilor despre

care vorbeşte canonul 1041-4, sau a acelora deferite forului judecătoresc, însă nu pentru cele

trecute cu rea credinţă sub tăcere.

-2 Dacă este vorba de iregularitatea ce derivă din omorul voluntar sau din avortul

procurat, pentru validitatea dispensei trebuie să se indice exact şi numărul delictelor.

-3 Dispensa generală de iregularităţile şi impedimentele de a primi hirotonirile

valorează pentru toate hirotonirile.”

Celebrarea sacramentului

Documentele necesare şi investigaţia

Canonul 1050 „ca cineva să poată fi promovat la hirotonire, sunt necesare următoarele

documente:

certificatul de studii făcut în mod regulamentar, conform canonului 1032;

în cazul candidaţilor la presbiterat, certificatul de primire a diaconatului;

în cazul candidaţilor la diaconat, certificatul de primire a botezului şi a mirului şi de

primire a ministeriilor decare vorbeşte canonul 1035; de asemenea, o dovadă privind

efectuarea declaraţiei despre care vorbeşte canonul 1036, iar în cazul când candidatul ce

trebuie promovat la diaconatul permanent este căsătorit, certificatul de căsătorie şi o dovadă

privind consimţămâtul liber al soţiei.”

Canonul 1051 „În ce priveşte investigaţia asupra calităţilor necesare ale candidatului

la hirotonire, trebuie observate următoarele prescripţii:

rectorul seminarului sau al casei de formaţie să ateste că respectivul o candidat posedă

calităţile necesare pentru a prii hirotonirea, adică doctrină dreaptă, evlavie autentică,

moravuri bune, capacităţi de a exercita ministeriul; de asemenea, în urma unei investigaţii

corecte, să ateste cu privire la sănătatea fizică şi psihică a candidatului.

Pagina 72 din 94


Pentru ca investigaţia să fie făcută cum trebuie, episcopul diecezan şi superiorul major

pot recurge şi la alte mijloace pe care le consideră utile, în funcţie de circumstanţele de timp

şi de loc, cum sunt scrisorile testimoniale, vestirile sau alte informaţii.”

Canonul 1052-1 „ Ca episcopul care conferă hirotonirea în toată virtutea dreptului

propriu să o poată începe, trebuie să fie sigur că au fost prezentate documentele prevăzute de

canonul 1050 şi că după ce s-a făcut investigaţia conform normelor dreptului, aptitudine a

candidatului este dovedită cu argumente pozitive.

-2 Ca episcopul să procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul unui alt

superior, este suficient ca dimisorialele să menţioneze că au fost prezentate documentele de

mai sus, că investigaţia a fost făcută conform dreptului şi că aptitudine candidatului este

evidentă; dacă cel care trebuie promovat este membru al unui institut călugăresc sau al unei

societăţi de viaţă catolică, dimisorialele trebuie să ateste că el a fost cooptat definitiv în

institut sau în societate şi că depinde de superiorul care a dat dimisorialele.

-3 Dacă în ciuda tuturor acestora episcopul datorită unor motive precise, se îndoieşte

cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, să nu-l promoveze.”

Timpul, locul şi elementele celebrării sacramentului

După ce în prealabil s-a constatat că au fost îndeplinite toate condiţiile cerute de

normele Codului de Drept Canonic, s-a făcut investigaţia şi documentaţia necesară,

celebrantul sacramentului preoţiei, episcopul consacrat poate acorda candidaţilor hirotonirea.

Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoţilor sau a diaconilor, dată fiind importanţa

ei pentru viaţa Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de

credincioşi.98 Ea va avea loc de preferinţă duminica99 sau într-o sărbătoare de poruncă, dar din

motive pastorale, poate fi celebrat şi în alte zile, inclusiv zilele de lucru. Totuşi este de dorit

să se celebreze într-o zi importantă din viaţa Bisericii şi într-o catedrală100 pentru a avea

solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri urmează aceeaşi desfăşurare. Locul lor

este în cadrul Sf. Liturghii.101

Elementele fundamentale ale sacramentului preoţiei sunt impunerea mâinilor şi

rugăciunea care o însoţeşte. Acestea sunt semnele externe ale consacrării prin care, împreună

cu darul Sfântului Duh, în vederea ministeriului sacerdotal, este imprimat caracterul

sacramental.

98 Can. 1011-299 Can. 1010100 Can. 1011-1101 Catehismul Bisericii Catolice… p. 342

Pagina 73 din 94


În rugăciunea de consacrare este exprimat harul special al Sfântului Duh dăruit

fiecărui grad al acestui sacrament:

pentru episcopat: puterea Duhului Sfânt pentru a conduce turma sfântă şi a îndeplini

în mod corect misiunea preoţiei maxime, pentru a ierta păcatele, pentru a dispune ministerele

Bisericii, pentru a dezlega tot ce a fost legat;

pentru presbiterat: duhul de sfinţenie pentru a conduce pe toţi la o comportare de viată

integră, pentru a face ca să ajungă Evanghelia pretutindeni, pentru ca toate naţiunile să

formeze poporul sfânt al lui Dumnezeu;

pentru diaconat: revărsarea Duhului Sfânt care să-i fortifice pe diaconi cu cele şapte

daruri ale harului, pentru a putea îndeplini cu fidelitate oprea ministeriului lor; să fie sinceri

în caritate, plini de grijă faţă de cei slabi şi săraci, drepţi şi curaţi la inimă, vigilenţi şi

credincioşi în spirit; viaţa lor să fie un apel constant la Evanghelie, să fie puternici şi

perseverenţi în credinţă.102

Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Foarte variate în

diferitele tradiţii liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului

sacramental. Astfel, riturile de început, în ritul latin, prezentarea şi alegerea candidatului la

hirotonie, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litanie sfinţilor, atestă că alegerea

candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al

consacrării, după care mai mulate rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic

misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn a

ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului

a evangheliarului, a inelului, a mitrei şi a crucii, ca un semn al misiunii lui apostolice de

vestire a cuvântului lui Dumnezeu, al fidelităţii lui fată de Biserică, mireasa lui Hristos, al

misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei şi a

potirului, „ofranda poporului sfânt”, pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu;

punerea în mâinile diaconului a evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti

Evanghelia lui Hristos.

Efectele sacramentulu preoţiei103

Caracterul indelebil

Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Hristos, printr-un har

special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept instrument al lui Hristos pentru Biserica Lui.

102 Ibidem, p. 154-155103 Idem, p. 344-345

Pagina 74 din 94


Prin hirotonie el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Hristos, Cap al Bisericii, în

tripla lui funcţie de preot, profet şi rege.

Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului, această participare al funcţia lui Hristos este

acordată odată pentru totdeauna. Sacramentul preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de

neşters şi nu poate fi repetat, nici conferit temporar.

Un subiect hirotonit în mod valid, poate fi, desigur, dispensat de obligaţiile şi funcţiile

legale din motive întemeiate, ori i se poate interzice exercitarea lor, însă nu mai poate deveni

laic în sens strict, deoarece caracterul exprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna.

Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie.

După ce Hristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte hirotonia prin slujitorul

hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Hristos să acţioneze. Sfântul Augustin o

spune cu tărie: „Dacă e trufaş slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru

aceasta nu e profanat darul lui Hristos care continuă să curgă prin el la fel de curat şi prin el

ajunge limpede în pământ dându-i rodnicie. Puterea spirituală a sacramentului este, într-

adevăr, asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi nici dacă trece

prin fiinţe întinate, ea nu se întinează.”

Harul Sfântului Duh

După cum am arătat la punctul b, un alt efect al sacramentului preoţiei este harul

Sfântului Duh, care se dă primitorilor la hirotonie, în chip deosebit fiecărei trepte sacerdotale.

Înregistrarea şi certificatul efectuării hirotoniei

Canonul 1053-1 „După ce s-a săvârşit o hirotonire, numele fiecărui hirotonit şi a

episcopului care a oferit hirotonirea, locul şi ziua hirotonirii să fie înscrise într-o condică

specială, ce trebuie păstrată cu atenţie în curia locului unde a fost efectuată hirotonirea, şi să

se păstreze cu grijă şi documentele fiecărei hirotoniri.

-2 Episcopul care conferă hirotonirea să dea fiecărui hirotonit un certificat autentic de

hirotonire; dacă cineva a fost hirotonit de un episcop străin pe bază de dimisoriale, să prezinte

certificatul Ordinariului propriu pentru adnotarea hirotoniei în condica specială ce trebuie

păstrată în arhivă”.

Canonul 1054 „Ordinariul locului, dacă este vorba de supuşi ai săi, să înştiinţeze

despre fiecare hirotonire efectuată de parohul locului Botezului, care să adnoteze în condica

botezaţilor, conform canonului 535-2”

Pagina 75 din 94


Pierderea stării clericale

În ceea ce priveşte acest aspect al sacerdoţiului romano catolic trebuie de la început

făcută distincţia între declararea nulităţii preoţiei şi pierderea statutului clerical. Nulitatea

preoţiei are loc pentru:

cauze ce se referă la subiect: lipsa libertăţii adecvate; impedimente;

cauze ce se referă la rit: lipsa impunerii mâinilor, lipsa rugăciunii consacrării.

În acest caz nu se poate vorbi de pierderea statutului clerical. Competenţa acestei

probleme aparţine Congregaţiei pentru Sacramente şi Cult Divin.

Canonul 291 precizează că în afara cazurilor de nulitate, pierderea statutului clerical

nu implică dispensă de obligaţia celibatului.

Statutul clerical se pierde:

prin intermediul pedepsei de demitere, prevăzută de drept prin canoanele 1367, 1370-

1, 1395-1,2.

Prin hotărârea Sfântului Scaun.

Canonul 293 „Odată pierdut statutul clerical, credinciosul devine laic? Poate este mai

bine să spunem că este considerat după criteriul unui laic, în spatele acestei probleme

existând mai multe probleme de ordin teologic. Deci odată primită în mod valid hirotonirea

nu devine nulă niciodată; totuşi clericii pot pierde starea clericală:

printr-o sentinţă judecătorească sau printr-un decret administrativ prin care este

declarată invaliditatea hirotonirii;

prin pedeapsa demiterii aplicată în mod legal;

prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul

Apostolic numai diaconilor numai pentru motive grave iar preoţilor pentru motive foarte

grave.104

Atunci când cineva pierde starea clericală, fie în urma unei sancţiuni, fie printr-un

rescript apostolic, nu este dispensat de legea celibatului; aceasta o acordă numai Suveranul

Pontif.105

Pierzând starea clericală, clericul pierde toate drepturile specifice clericilor şi este

eliberat de toate obligaţiile, cu excepţia celibatului; nu toate exercita o funcţie izvorâtă din

puterea de hirotonire; pierde orice oficiu bisericesc şi orice delegaţie. Cel care a pierdut starea

104 Can.290105 Can. 291

Pagina 76 din 94


clericală nu o mai poate redobândi decât numai printr-un rescript apostolic106, iar în caz de

pericol de moarte poate dezlega în mod valid şi licit până şi de cenzuri.107

Obligaţiile şi drepturile clericilor108

Obligaţii:

Sfinţenia. Clericii au obligaţia specială de a tinde la sfinţenie , deoarece sunt

consacraţi lui Dumnezeu cu un titlu nou prin primirea sacramentului preoţiei. (can. 276)

Ascultarea. Clericii au obligaţia specială de a arăta respect şi ascultare Suveranului

Pontif şi Ordinariului propriu. (can. 273)

Fraternitatea şi colaborarea. Deoarece contribuie cu toţii la o unică lucrare, adică la

zidirea Trupului lui Hristos, clericii trebuie să fie uniţi între ei prin legătura frăţietăţii şi a

rugăciunii. (can.275)

Celibatul. Clericii sunt obligaţi să păstreze continenţa perfectă pentru Împărăţia

cerurilor, şi de aceea sunt ţinuţi în celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin

care slujitorii sacri se pot dedica mult mai uşor slujirii lui Hristos. (can. 277)

Datoriile eclesiastice. Dacă nu sunt scutiţi datorită unui impediment legitim, clericii

au obligaţia de a accepta şi a îndeplini cu fidelitate funcţia ce le-a fost încredinţată de

ordinariul lor. (can. 274)

Rezidenţa. Clericii sunt datori să-şi continue studiile şi după hirotonire, să participe la

cursurile pastorale, consfătuiri teologice sau conferinţe, care le oferă ocazia să dobândească o

cunoaştere mai temeinică a ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale (can. 279).

Ţinuta decentă. Clericii trebuie să poarte o haină eclesiastică decentă, după normele

emise de Conferinţa Episcopilor şi cutumele legitime ale locurilor.

Drepturile:

Asocierea. Clericii seculari au drept a se asocia cu alţii pentru a urmări finalităţi care

sunt conforma cu starea clericală. (can. 278)

Remunerarea. Deoarece se dedică ministeriului eclesiastic, clericii merită o

remuneraţie conformă condiţiei lor, ţinându-se seama atât de natura oficiului, cât şi de

circumstanţele locurilor şi timpurilor, cu care să poată face faţă necesităţilor personale. De

asemenea au dreptul la asistenţă socială în caz de boală, invaliditate sau bătrâneţe, iar diaconii

106 Can. 293107 Can. 976108 Codul de drept Canonic … , p. 63-67

Pagina 77 din 94


căsătoriţi care se dedică exclusiv ministeriului eclesiastic, au drept la o remuneraţie cu care să

poată face faţă întreţinerii personale şi a familiei lor. (can. 281)

Concedii. Clericii au dreptul să beneficieze anual de o perioadă necesară şi suficientă

de concediu, îndepărtându-se de dieceză pentru o perioadă însemnată de timp, numai cu

aprobarea Ordinariului locului. În general, perioada de concediu este de o lună. (can. 283-2)

Scutiri, dispense. Clericii au dreptul la scutirea de exercitarea funcţiilor şi oficiilor

publice incompatibile cu starea clericală, pe care le acordă lor legile, convenţiile sau

cutumele, afară de cazul când Ordinariul propriu a stabilit altfel. (can. 289-2)

C. Evaluarea eclesilogico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei, după

legislaţia canonică a celor două Biserici.

În primele două capitole, înainte de a arăta modul în care se administra Sfânta Taină a

Hirotoniei în primul mileniu şi respectiv potrivit actualului Cod de Drept canonic al Bisericii

romano catolice, am vorbit despre constituţia ierarhică a celor două Biserici. Am procedat

astfel tocmai în ideea de a arăta doctrina eclesiologico-canonică a celor două Biserici şi

contextul în care Biserica romano catolică, datorită unor influenţe sau interese mai mult sau

mai puţin justificate, a ajuns la unele practici canonice străine de practicile din primul mileniu

creştin, elaborată de Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte hirotonia. De aceea în acest capitol de

evaluare eclesiologico-canonică a administrării hirotoniei potrivit legislaţiei canonice a celor

două Biserici, vom prezenta în primul rând asemănările şi deosebirile privind constituţia

ierarhică a Bisericii, urmând ca apoi să arătăm similitudinile şi diferenţele cu privire la

administrarea hirotoniei. În final vom încerca să stabilim premisele dialogului

interconfesional în ceea ce priveşte hirotonia.

I. Evaluare eclesiologico-canonică a constituţiei ierarhice a celor două Biserici

Puncte comune

Concepţia despre constituţia ierarhică a Bisericii, despre preoţia bisericească ca taină

la catolici nu diferă de concepţia ortodoxă în ceea ce priveşte fundamentarea ei dogmatică.109

109 Ioan Mihălţan, „Preoţia mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească”, Ed. Episcopiei Oradiei, 1993, p. 153

Pagina 78 din 94


Din punct de vedere eclesiologic şi canonic, cele trei trepte ierarhice există în ambele

Biserici, fiind recunoscute reciproc atât de Biserica ortodoxă, cât şi de cea catolică.

Biserica romano catolică prin Constituţia Lumen Gentium îşi exprimă punctul de

vedere în ceea ce priveşte autenticitatea ierarhiei ortodoxe, vorbind despre „Biserica şi

creştinii necatolici”: „Cu aceia care fiind botezaţi poartă numele de creştin, dar nu

mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului

lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere. Există într-adevăr, mulţi care

cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios

sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Hristos, ba chiar recunosc şi

primesc şi alte sacramente în Bisericile şi comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se

bucură şi de episcopat, se celebrează şi Sf. Euharistie, au o evlavie deosebită faţă de fecioara

născătoare de Dumnezeu.”

Aceeaşi atitudine romano catolică de recunoaştere a validităţii preoţiei ortodoxe o

întâlnim şi în Constituţia Orientalum Ecclesiarum: „De al orientalii despărţiţi care, sub

impulsul Duhului Sfânt, vin la unitatea catolică, nu se va cere mai mult decât cere simpla

profesiune a credinţei catolice. Şi, deoarece al ei a fost păstrată preoţia validă, clericii

orientali care vin la unitatea catolică, au facultatea de a-şi exercita puterea conferită de

Ordinele permite după normele stabilite de Autoritatea competentă.”

„Orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica catolică, dacă cer din

proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei,

Euharistiei, Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară de la preoţii

necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există vreo necesitate

sau vreun real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este fizic sau moral imposibil.”

În constituţia Unitatis Redintegratio, Biserica Apuseană se exprimă astfel: „Întrucât

aceste Biserici (Orientale), deşi despărţite de sacramente adevărate şi, mai ales în puterea

succesiunii apostolice, cu preoţia şi euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o

anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există

împrejurări favorabile şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti.”

Conchidem din aceste extrase că Biserica Catolică recunoaşte existenţa ierarhiei de

succesiune apostolică în Biserica Ortodoxă. Această atitudine este mutuală, aspect pe care

vom insista în finalul acestui capitol.

Puncte divergente

Pagina 79 din 94


În ciuda acestor asemănări, după Conciliile I şi II Vatican s-au accentuat unele

deosebiri, mai ales prin promovarea infailibilităţii primatului papal. Aceasta a adus

divergenţe de păreri privind în general Biserica, chir şi între teologii catolici.

Aceste diferenţieri în catolicism, provin din concepţia despre Biserică, diferită de cea

ortodoxă. Dar această concepţie e criticată chiar de unii teologi catolici; astfel, Congar spune

în una din scrierile sale: „Până la reînnoirea bisericească, cu patruzeci de ani în urmă, care a

fost consacrată de Conciliu, noţiunea de Biserică, vulgarizată de manuale, era dominată de

ideea de societate ierarhică, nu de ideea de comunitate.”

În ceea ce priveşte noţiunea ortodoxă de Biserică, ca un răspuns la teza catolică, că

papalitatea ar fi singura instituţie care păstrează unitatea Bisericii, nu într-un centru ultim

văzut ci în Hristos. Dar Hristos nu lasă un singur Apostol ca centru al ei, ci o comunitate de

Apostoli şi de episcopi, pentru a avea conştiinţa că unitatea ultimă a Bisericii este Hristos.

Cea mai mare deosebire între concepţia ortodoxă şi cea romano catolică despre

Biserică, şi implicit a ierarhiei bisericeşti, e legată e legată de recunoaşterea sau respingerea

primatului papal.

Primatul papal. În timp ce în Biserica ortodoxă toţi episcopii sunt egali după puterea

lor de drept divin, fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într-o eparhie, iar întrunit în

sinod ecumenic constituie organul învăţătoresc al Bisericii, în catolicism s-a tins să se

accentueze şi să se concentreze în papă toată puterea lumească şi spirituală. Puterea lumească

a pierdut-o treptat în ultimele veacuri, sfârşitul ei fiind marcat de revoluţia lui Garibaldi.

În schimb, a concentrat puterea spirituală, conciliul de la Trident îi acorda puteri în

toată Biserica, cu dreptul de a-i întări pe episcopi. Mărturisirea tridentină îl numeşte pe papă

„urmaş al Apostolului Petru”, „corifeu al Apostolilor”, „reprezentantul lui Hristos”, iar

catehismul roman declară că faţă de Hristos, conducătorul Bisericii nevăzute, urmaşul lui

Petru conduce Biserica văzută.

Biserica Ortodoxă a respins aceste pretenţii ale papei, ca şi Biserica Protestantă. De

asemenea la Conciliul I Vatican a avut loc în rândul unor teologi şi ierarhi romano catolici un

protest împotriva aceste pretenţii papale, grupare protestatară ce s-a constituit în anul 1870 în

Biserica Vetero Catolică, cu sediul la Utrecht, organizată principii şi rânduieli canonice

vechi, în unităţi bisericeşti autonome naţionale, conduse prin sinoade de ierarhi şi prin organe

care să reprezinte întreaga obşte. 110

110 Diac. dr. Miron V. Mihuţ, „Aspectul canonic al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Veche Catolică”, în Ortodoxia, nr. 3/1976, p. 368

Pagina 80 din 94


Interpretând textul de la Matei 16,18 , Biserica Ortodoxă arată că acest text nu se

referă la Petru ca persoană, ci la credinţa mărturisită de el în numele Apostolilor. Faptele

Apostolilor nu-l arată cu rol de supremaţie peste Apostoli: el a fost mustrat de Pavel în

Antiohia (Gal. 2,1, când s-a separat de creştinii dintre păgâni; Sinodul Apostolic din anul 50 a

fost prezidat de Iacob, ruda Domnului, nu de Petru. Nu se poate dovedi nici că a fost primul

episcop al Romei sau că a instituit şi alţi episcopi care ar avea dreptul să revendice aceeaşi

autoritate.111

Pentru ortodocşi, episcopul Romei rămâne Primus inter pares, şi nu de drept divin.

Aşa după cum precizase Sf. Ignatie de Antiohia (+107), Biserica Romei „prezidează în

dragoste şi nu în revendicări de jurisdicţie universală, de infailibilitate şi oficiu petrin.” În

consecinţă, numai restaurarea pentarhiei îl aduce pe papă din nou în fruntea listei primus inter

pares, din care acum este exclus în toată lumea răsăriteană.

Din nefericire, reinstaurarea pentarhiei nu se poate întrevedea în momentul de faţă.

Eclesiologii şi canoniştii romano catolici evită să amintească sistemul de conducere pentarhic

din biserica primelor veacuri, iar actuala legislaţie romano catolică prevede doar dreptul de

jurisdicţie universală a papei în baza aşa zisului „drept petrin”. Comentând noul Cod Canonic

al Bisericii Romano Catolice, cardinalul Johannes Willebrands afirma că în privinţa

primatului papal „Codul urmează doctrina Conciliului I Vatican, în perspectiva Conciliului II

Vatican.” Dar a spune că un singur episcop este succesorul lui Petru, de drept divin, şi că el

posedă putere ş autoritate asupra celorlalţi episcopi, înseamnă că episcopul respectiv este

ontologic diferit de toţi ceilalţi episcopi. Acest lucru este contrar vechii învăţături potrivit

căreia fiecare episcop posedă deplinătatea episcopatului, deplinătatea ambelor succesiuni,

apostolică şi petrină.112

Infailibilitatea papală. Şi mai arbitrară este dogma despre infailibilitatea papală,

întrucât Scriptura nu face nici o menţiune pe care să poată fi sprijinită, iar pe de alta arată

istoric greşeli ale unor papi, ca Liberiu, care a subscris o formulă de aderare la erezia

semiariană şi Honoriu care a aprobat erezia monotelită. Explicaţia teologilor romano catolici

că aceştia în greşelile lor s-au pronunţat ca persoane particulare, şi nu „ex cathedra”, adică

oficial, în calitate de învăţători ai lumii întregi, nu poate convinge pe nimeni.113 Catolicii

111 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Teologia Dogmatică” (curs), an IV, sem.II, p.1112 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, „Primatul papal în perspectiva dialogului romano catolic. Consideraţii eclesiologice”, în MB, nr. 5/1987, p. 27113Pr. prof. dr. Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, „Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice”, ed IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 317

Pagina 81 din 94


vorbesc de infailibilitatea episcopatului fie adunat, fie dispensat, numai dacă are în fruntea lui

pa papa. Din faptul că episcopatul fără papă este infailibil se vede că sursa infailibilităţii este

papa, iar episcopatul o anexă necesară. În cazul unui diferend între papă ş episcopat,

dreptatea este de partea papei.

În răsărit, hotărârile unui sinod ecumenic nu au valoare dacă nu sunt însuşite ulterior

de către Biserică. Această aprobare descoperă dacă sinodul a fost ecumenic sau nu. În Răsărit

Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod care a întrunit cel mai

mare număr de episcopi (Tâlhăresc, Ferrara-Florenţa). În Apus, părerile papei nu se schimbă

prin voinţa Bisericii.

La ortodocşi, episcopatul are magisteriul învăţaturii, dar numai în acord cu Biserica.

După doctrina catolică, subiectul infailibilităţii este biserica compusă din episcopi.

Dar în final ea se rezumă la papă, fără consimţământul Bisericii. Definiţiile papei sunt

valabile „es sese non ex Consensu Ecclesiam”. Conciliul I Vatican nu a legat infailibilitatea

papei de nici o condiţie, acest lucru făcându-l pe papa Pius IX să spună „Io sono la

Tradizione e io sono la Chiesa”

Doctrina infailibilităţii este solidară cu cea despre primat; Biserica este o societate

închisă, neavând pe Hristos în ea, e firesc ca el să fi lăsat un conducător ca centru exterior,

pentru ca ea să nu se împrăştie. Teologia catolică justifică primatul şi infailibilitatea papală

nu prin argumente biblice sau patristice, ci prin raţiuni de ordin practic. Această societate,

neavând pe Hristos, ci o graţie creată, e normal ca Hristos să fi înzestrat pe locţiitorul său cu

infailibilitate. Doctrina despre papă ca locţiitor al lui Hristos a slăbit conştiinţa prezenţei lui

Hristos în Biserică.114

114 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 1-2. a

Pagina 82 din 94


În veacul nostru , în teologia romano catolică au apărut publicaţii115 în care, cu referire

la primatul papal şi la infailibilitatea papală, se găsesc expresii despre care ar fi greu să se

creadă că fost gândite şi rostite, dacă n-ar fi fost tipărite şi răspândite cu aprobarea autorităţii

bisericeşti. Autorii acestor afirmaţii şi exclamaţii al adresa papei nu ar fi îndrăznit să

vorbească sau să scrie astfel în epoca apostolică sau în cea a Sf. Părinţi din primul mileniu.116

II. Evaluarea eclesiologico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei

Puncte similare.

Cu diferenţele de rit, aspectele administrării aceste Taine sunt în general similare.

Locul administrării Tainei Hirotoniei, atât din punct de vedere ortodox, cât şi romano

catolic, este Sfânta Biserică (de preferinţă catedrale), dorindu-se asistenţa unui număr mare

de credincioşi.

Timpul administrării este de asemenea în ambele legislaţii canonice în zi de

sărbătoare, , în timpul liturghiilor (la ortodocşi a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile, iar la

catolici în timpul missei).

Săvârşitorul este de asemenea episcopul eparhiot (diecezan) sau arhiereul delegat de

episcopul eparhiot, pentru diaconat şi presbiterat, iar în cazul hirotoniei în treapta de episcop,

fiind necesară prezenţa a doi sau trei arhierei, care-l vor hirotoni pe respectivul candidat.

Primitorilor li se cer aceleaşi condiţii religioase, morale, intelectuale, fizice, sociale,

cu diferenţele despre care vom discuta la punctul doi al acestui capitol.

115 Astfel de articole au apărut în revista „Stimmen Der Zeit”, în „Observatore Romano”, precum şi în unele cărţi ca Mgrs. Prunel, „Curs superior de religie”, episcop Bougaut, „Biserica” ş.a., toate scrise de teologi. Iată ce putem citi în astfel de articole şi cărţi: Papa e fiinţa unică căreia i se atribuie onoruri divine; strălucirea maiestăţii sale supraumane, maiestatea sa sfântă, concretizează, face vizibilă maiestatea sa în mod determinant în demnitatea papei ca purtător al jurisdicţiei; după cum în Euharistie Hristos este prezent real, aşa şi în papa Hristos este prezent real; s-ar putea spune că în Euharistie Hristos este numai jumătate prezent, fiind mut în Euharistie, cealaltă jumătate a lui Hristos se găseşte în papa care vorbeşte; a doua jumătate a lui Hristos, s-ar putea spune cea mai necesară, este în Vatican; ea este în papa. Papa este al doilea mod a l prezenţei reale a lui Hristos în Biserică; Hristos şi-a făcut aceste două moduri de prezenţă reală, amândouă inefabile; reunite, formează extensiunea totală a Întrupării; mergeţi la Iisus Hristos care vorbeşte, mergeţi la papa! Taina creştinismului ocnstă în această minune a Întrupării, prelungită sub două acoperăminte, al Euharistiei şi al papei, Biserica referă la papa toată iubirea care nutreşte pentru Domnul; hristos a adunat, a condensat toată puterea în papa. Fericită Romă! Ea singură posedă două tabernacole: tabernacolul euharistic, în care Iisus se împărtăşeşte pe Sine tuturor inimilor, şi Vaticanul, de unde Iisus prin gura papei transmite tuturor oamenilor cuvântul adevărului, imuabil şi infailibil.Faţa de aceste elogii eretice la adresa papei, glasurile mai noi ale unor teologi catolici, ca Hans Kűng şi alţii, rămân neascultate şi neauzite. Apud pr. prof. dr Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 323116 Pr. prof. dr Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 317

Pagina 83 din 94


Materia Tainei. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea romano catolică, elementul

material sau semnul văzut al săvârşirii Tainei Hirotoniei este mâna arhiereului (arhiereilor) şi

gestul asociat, împreună cu rostirea rugăciunilor.

Formula. Datorită diferenţelor de timp şi spaţiu şi, implicit a celor de rit, formulele de

administrare a tainei diferă textual în ritul bizantin faţa de cel roman, dar ideea de investire în

fiecare treaptă sacramentală este similară; rugăciunile diferite de asemenea textual, insistă pe

aceleaşi idei: pogorârea Sfântului Duh asupra celui hirotonit şi invocarea ajutorului divin în

misiunea pe care cel hirotonit o are de îndeplinit.

Condiţiile legalităţii hirotoniei sunt şi ele asemănătoare în cele două legislaţii

canonice.

Efectele administrării Tainei hirotoniei sunt şi ele parţial asemănătoare în cele două

legislaţii canonice, cu excepţia celor privitoare al starea civilă a clerului.

Drepturile şi îndatoririle clericilor se înscriu în aceeaşi notă de asemănare, cu excepţia

obligaţiei celibatului impus de legislaţia canonică catolică.

Puncte divergente. Celibatul preoţesc.

Problema celibatului preoţesc în tradiţia Bisericii romano catolice.

Până în secolul al IV-lea, Biserica creştină, urmând învăţătura Sf. Apostoli, nu a

considerat celibatul ca pe un lucru obligatoriu, ci ca pe u sfat. Aşa cum am arătat în capitolul

cu privire la „Starea civilă a clerului”, cel ce voia să intre în cler, atât în Biserica de Răsărit,

cât şi în cea de Apus, trebuia să fie bărbat al unei singure femei.

Începând cu sinodul Trulan, în Biserica Răsăritului, cel ce candida la treapta de

episcop trebuia să fie necăsătorit, canonul 12 al acestui sinod oprind căsătoria episcopilor în

mod expres.

În Apus, la începutul secolului al IV-lea s-a interzis în Spania, prin sinodul de la

Elvira din anul 300, hirotonia celor căsătoriţi, clericii fiind obligaţi să-şi lase soţiile. Canonul

33 prin care se hotărăşte aceasta este greşit redactat (luat după literă, el interzice nu

convieţuirea clericului cu soţia, ci celibatul), dar se ştie, din aplicarea şi interpretarea acestui

canon că sinodul a impus celibatul. Sinodul I Ecumenic, ţinut la Niceea în325, în discuţia

referitoare la celibatul clerului, nu l-a aprobat.117

117 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. Dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 172

Pagina 84 din 94


Conciliul din 386 ţinut de papa Siricius prezintă poziţia papilor în această privinţă.

Papa invocă în favoarea decretului său autoritatea Vechiului şi Noului Testament. Această

regulă a fost adresată episopilor din Africa. Câţiva ani mai târziu, papa Inocenţiu I a reînnoit

această regulă, care avea să fie urmată de Africa , Spania şi Galia.

Secolul al VIII-lea încadrează o perioadă de criză pentru disciplina celibatului

eclesiastic. Moralitatea clerului diferă. În Galia, sub cardinalul Martel, ea e într-o decadenţă

vizibilă. În Spania, regele Witiza abrogă legea celibatului. Disciplina s-a îmbunătăţit simţitor

în vremea carolingienilor, sinoadele reamintind clerului că trebuie să se abţină de la orice

legătură conjugală, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, când decadenţa morală s-a

făcut tot mai simţită, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinată. Pentru a fi reabilitată a

fost nevoie de acţiunea papilor Leon IX, Grigorie VII, Urban II şi Calixt II.

În 1031, sinodul din Bouges poruncea ca preoţii, diaconii şi ipodiaconii să rupă orice

legătură cu concubinele lor şi hotăra ca cei care nu se spun să fie degradaţi din treapta ce au

ocupat-o, astfel ca să nu mai poată îndeplini în Biserică alt serviciu decât cel de cântăreţ sau

de citeţ.

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale conciliului din Clermont,

prezidat în 1095 de Urban II şi la canonul 5 al conciliului din Reims, prezidat de Calixt II în

1119.

Conciliul din Lateran din 1139, prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin canonul

1 şi cel din Reims prin canonul 7, scolastica prin Toma d’Aquino, conciliul tridentin, prin

canonul 9, n-au făcut altceva decât să repete decretul lui Calixt II. În secolul XIII, preoţi care

trăiau în concubinaj nu însemnau decât o excepţie, dar în secolele XIV-XV, celibatul suferă o

nouă decadenţă.

Codex Juris Canonici, din timpul lui Pius X, a precizat hotărârea romană de a nu

renunţa la celibat, poziţie pe care a rămas până în zilele noastre. Prin aceasta, s-a ştirbit unul

din darurile dumnezeieşti cu care a fost înzestrat omul: libertatea. Prin canonul 132 al acestui

Codex, ca şi celelalte, se legiferează un sfat, iar sfatul cuprinde în sine o rezervă. Sfatul indică

un drum, dar în acelaşi timp lasă pe sfătuiţi să alegă. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog

între cel care îl dă şi cel care îl primeşte, pentru că dacă am legifera toate sfaturile, dacă le-am

urma fără aceste dialog, n-a mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar ştirbi din

demnitatea lui.

Orice sfat dă posibilitatea de a fi urmat sau nu . Dictonul machiavelic nu are nimic

comun din structura creştinismului . Scopul nu scuză mijloacele murdare. Nu se poate trece

peste om, peste libertatea lui. „Iată, Eu stau la uşă şi bat”, spune Mântuitorul, dar El nu

Pagina 85 din 94


forţează această uşă. Această bătaie în uşă e un sfat, iar Sf. Ap. Pavel spune clar că în privinţa

fecioriei nu are poruncă de la Domnul. Singura poruncă este „să vă iubiţi unii pe alţii”, şi nu

iubind pe Dumnezeu printr-un „trebuie” juridic, ci printr-un „trebuie” care strigă în noi, care

ne obligă din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frică, ci din dragoste.

Canoanele Apostolice, precum şi cele date în Sinoadele Ecumenice, după cum am

arătat, permit clerului, în afară de episcopi să fie căsătorit.

Misionarii romani, trimişi în secolul al IX-lea în Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de

Biserica de Răsărit, predicau că preoţii ortodocşi trebuie priviţi cu scârbă pentru că sunt

căsătoriţi. Slujirea lor e în afara legii şi neplăcută lui Dumnezeu.

Preotul în Ortodoxie e împreună rugător cu credincioşii şi nu înlocuieşte pe Hristos, ci

caută să ducă pe credincioşi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprimă această strânsă legătură cu

poporul. La Botez, de exemplu, zice: „Se botează robul lui Dumnezeu ….” (de către

Dumnezeu). Toată săvârşirea Tainei se face de către Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit

iconom al darurilor dumnezeieşti. Nu e nici o interpunere. Nu zice: „Eu te botez”. Nu eu, ci

Dumnezeu. Eu nu înseamnă decât un chivernisitor al Tainelor.118

Ca o reacţie împotriva abuzurilor puterii papale şi a celibatului preoţesc, în 1870 la

Conciliul I Vatican, s-a înfiinţat Biserica Vetero - Catolică.

În cadrul Bisericii Vetero – Catolice este permisă căsătoria clericilor, atât a

presbiterilor şi diaconilor, cât şi a episcopilor. De asemenea vetero – catolicii admit şi

căsătoria preoţilor după hirotonie, aceasta şi din cauza situaţiilor istorice ale existenţei

bisericilor. Biserica Vetero – Catolică a anulat celibatul şi a permis căsătoria clericilor chiar

în perioada naşterii şi organizării ei, când majoritatea slujitorilor erau proveniţi din rândul

clericilor celibatari.119

Situaţia actuală a celibatului în Biserica Romano-catolică

În prezent celibatul e suportat tot mai greu de preoţimea catolică. Totuşi papa Paul VI

stăruie în apărarea lui. În timpul sesiunii a IV-a a Conciliului II Vatican, la 11 octombrie

1965, a afirmat că nu numai că va păstra „legea veche sfântă şi providenţială a celibatului

eclesiastic, dar chiar va întări menţinerea ei, reamintind preoţilor Bisericii latine conştiinţa

cauzelor şi raţiunile care astăzi chiar în mod special ne dau ocazia de a considera ca foarte

adoptată această lege.”

118 Drd. Dumitru Ichim, „Problema celibatului preoţesc în Biserica Romano catolică”, în ST, nr. 9-10/1970, p. 705-707119 Diac. drd. Miron V. Mihuţ, art. cit., p. 376-379

Pagina 86 din 94


Papa îşi rezolvă punctele de vedere prin enciclica Sacerdotalis Celibatus. Această

enciclică consideră celibatul ca pe ceva „sacru”, ca pe un „giuvaer splendid”, care-şi menţine

toată valoarea şi în epoca noastră. Papa examinează obiecţiile ce se aduc celibatului. În prima

parte expune raţiunile celibatului, iar în partea a doua se ocupă de formarea viitorilor preoţi în

vederea îndepărtării tuturor elementelor inapte din punct de vedere fizic, psihic şi moral.

Aminteşte de „dureroasele dezertări” şi cazuri când au fost acordate dispense şi subliniază

faptul că Conciliul „a confirmat în mod solemn vechea lege sfântă şi providenţială a

celibatului preoţesc, aşa cum există şi astăzi. Referitor la cei care părăsesc preoţia, arată că

aceasta s-a întâmplat nu din cauza celibatului, ci a unei educaţii nu îndeajuns de eficace în

trăirea sacerdotală.

În presa catolică, în anii din urmă se aduceau unele obiecţii împotriva celibatului.

Lipsa de preoţi în America Latină face pe monseniorul Koap, episcop brazilian, să ceară de

urgenţă crearea unui cler căsătorit în aceste locuri, unde situaţia Bisericii este dezastruoasă.

Un pas spre realizarea acestui cler s-a făcut prin hotărârea Vaticanului de a institui un

diaconat căsătorit. Aceste lucruri se întâmplau în 1965. La vremea respectivă, monseniorul P.

Koap face o prezentare a situaţiei Bisericii Catolice din America Latină din acel an, Biserică

care formează 33% din Biserica Universală. Cu toate acestea, arată monseniorul Koap, ea nu

are decât 6% preoţi din întreaga lume. În 35 de ani, adică în anul 2000, întrucât ea va

constitui 50% din Biserica Catolică, ea va avea trebuinţă de 120000 de preoţi. Noua situaţie a

diaconatului micşorează dificultatea situaţiei, însă niciodată nu o va remedia. Diaconii nu pot

săvârşi prin statutul lor sacramentele, de aceea este nevoie urgentă de preoţi. El propune ca

Conciliul să ofere posibilitatea de a acorda preoţia unor laici căsătoriţi de cel puţin cinci ani.

Preoţii aleşi dintre bărbaţii căsătoriţi vor duce cu ei starea lor conjugală, familială şi

economico-socială, care fără îndoială va da o mare eficacitate slujirii lor.

Ca argumente contrare se arată că episcopul n-ar putea să deplaseze un preot căsătorit.

Preotul căsătorit ar avea un complex de inferioritate în comparaţie cu alţii. Preoţii sunt din ce

în ce mai mult asociaţi episcopului şi se cade să fie şi ei asociaţi la celibatul său.120

Totuşi soluţia preotului celibatar ajutat de diaconi căsătoriţi nu e o soluţie adevărată.

Monseniorul Ancel, episcop auxiliar de Lyon, a ţinut o conferinţa la Roma asupra acestui

subiect. În favoarea preoţilor căsătoriţi, monseniorul Ancel argumentează astfel: „Recrutarea

preoţilor celibatari este insuficientă, existenţa preoţilor căsătoriţi nu împiedică pe a celor

120 „Pentru şi contra căsătoriei preoţilor”, în Le Monde, din 5 octombrei 1965, p. 2, apud drd. Dumitru Ichim, art. cit., p. 708

Pagina 87 din 94


celibatari, cum se vede în Orient, unde castitatea este foarte apreciată; mai bine preoţi

căsătoriţi decât scandalul preoţilor necredincioşi.

Importanţa căsătoriei clerului

Mai întâi, întemeierea căsătoriei în vederea naşterii de copii este o instituţie şi o

poruncă divină (Facere 1, 28), generală pentru toţi oamenii, o datorie faţă de umanitate, de la

împlinirea căreia nici preotul nu are motive să se sustragă. În familie îşi găseşte orice om pe

cei mai apropiaţi şi mai intimi tovarăşi de viaţă, cu care poate împărtăşi greul şi amarul în

societate, dar şi bucuriile şi avantajele ei. În intimitatea şi căldura căminului familial, soţii îşi

clădesc viaţa lor proprie, deosebită de a altora, pot fi ei înşişi, se consultă, se sprijină şi se

ajută reciproc în clipele mai grele ale vieţii lor, ca şi în împlinirea misiunii lor sociale. Părinţii

găsesc în nevinovăţia şi gingăşia copiilor stimulentul necesar pentru continuarea muncii, clipe

de recreaţie şi de bucurie.

Atmosfera de cămin constituie şi pentru preot o fortăreaţă personală şi intimă, o oază

de refugiu , de repaus şi de refacere în mijlocul lumii. Aici între membrii familiei sale el

găseşte mediul cel mai potrivit în care îşi poate descreţi fruntea pentru a uita măcar o clipă

greutăţile, necazurile şi obstacolele în lupta sa cu lumea. Aici el îşi poate reîmprospăta

puterile de luptă şi reînnoi entuziasmul în împlinirea datoriei lui sacerdotale. După biserică,

unde sufletul său poate simţi atingerea harului prin rugăciune, cel de-al doilea loc de refugiu

şi de reconfortare morală şi spirituală, este pentru preot căminul propriu, unde el găseşte

apropierea, căldura şi înţelegerea unor fiinţe dragi, care îl mângâie, îl consolează şi îi toarnă

în suflet încrederea că el nu e singur, că alături de sine sunt fiinţe care simt ca el, care îl pot

ajuta şi pentru care la rândul ui e dator să trăiască şi să lupte.

A-l împiedica pe preot să se căsătorească înseamnă deci a-l lipsi ca om de un mare

sprijin sufletesc în tumultul vieţii preoţeşti.

Un alt aspect al acestei probleme este acela al statutului său în faţa societăţii, a

comunităţii pe care o conduce. Căsătorit fiind, el nu va fi supus suspiciunilor care vin din

partea credincioşilor în ce priveşte viaţa sa intimă, cum se întâmplă în cazul clericilor celibi

din lumea romano-catolică.

Printr-o viaţă de familie, clericii căsătoriţi au o experienţă prin care sunt mai aproape

de societate, binefacerile familiei în pastoraţie fiind imense dacă familia preotului e

conştientă de rolul pe care îl joacă.

Pagina 88 din 94


Perspectiva ce se deschide este dezmorţirea din dogmatizarea unei reguli fără

echivalent şi justificare revelaţională. Acest pas care va contribui la apropierea de biserica

ortodoxă care a păstrat cu fidelitate tezaurul revelaţiei divine.

Problema validităţii Sfintei Taine a Hirotoniei

Discutând despre problema validităţii Sfintei Taine a Hirotoniei din punct de vedere

ortodox, vom arăta că există două aspecte:

Aspectul dogmatic. Acest aspect constă în autenticitatea, integritatea şi veridicitatea

mărturisirii de credinţă a celui în cauză. Cel care nu păstrează adevărata şi întreaga învăţătură

de credinţă a Bisericii Una, nu se poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine. Dar,

cum Taina Hirotoniei este cea care garantează şi verifică adevărata învăţătură creştină,

validitatea ei, fără ţinerea tezaurului sfânt, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor prin

Sfintele Taine.121

Aspectul canonic. Sub acest aspect recunoaşterea validităţii Tainei Hirotoniei

postulează:

stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică aplicarea principiului istoric,

ducând lista episcopilor care hirotonesc pe noul ales până la Sfinţii Apostoli;

păstrarea ritualului Hirotoniei: punerea mâinilor şi rugăciunea pentru invocarea

Sfântului Duh.

Evident, separarea şi analiza problemei sub cele două aspecte este mai mult de ordin

metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime simbolic ceea ce învăţăm

dogmatic. Mai mult, este lesne de a ne găsi ordinea, fundamentul validităţii Tainei Hirotoniei,

din punct de vedere canonic, urmărind firul istoric, deoarece acesta, făcând abstracţie de

Schismă, există, de vreme ce atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea romano-catolică s-au născut

dintr-o singură Biserică.

Prin urmare, elementul substanţial şi capital al succesiunii apostolice rămâne

mărturisirea de credinţă şi atunci când vorbim despre validitatea Tainelor în general şi a

Hirotoniei în special, nu se poate face abstracţie de unitatea şi integritatea mărturisirii de

credinţă. Primează, prin urmare, aspectul dogmatic al problemei, apoi cel cultic, care nu este

121 Drd. Jan Rusin, „Sfânta Taină a Hirotoniei şi validitatea ei în raporturile interconfesionale”, în Ortodoxia, Nr. 3, 1993, p. 375

Pagina 89 din 94


decât expresia celui dogmatic şi în ultimă instanţă cel canonic; evident nici unul din aceste

aspecte nu poate fi neglijat în detrimentul altuia.122

Când analizăm problema validităţii Hirotoniei romano-catolice remarcăm câteva

deosebiri cu privire le Hirotonie, respectiv problema celibatului discutată mai sus. În acest

caz apare întrebarea: Există sau nu impedimente pentru recunoaşterea validităţii Hirotoniei?

Fără îndoială că da, dar nu insurmontabile. Şi aceasta pentru că aceste dispoziţii sunt de ordin

canonic şi nu dogmatic, intrând în categoria mobilului şi a reformabilului şi nu a

invariabilului. În istoria Bisericii universale constatăm că, în recunoaşterea validităţii

Hirotoniilor romano-catolice s-a urmat practica iconomiei.123

Ioan al Kievului spune că o hotărâre sinodală poate certifica validitatea acestei Taine.

Teologul rus Macarie şi majoritatea confraţilor lui recunosc validitatea Tainei romano-

catolice şi afirmă că cei ce vin din sânul Bisericii romano-catolice să nu mai fie hirotoniţi. În

1840, Biserica Rusă a primit fără a hirotoni pe episcopii uniţi, iar Biserica din Constantinopol

l-a primit pe preotul latin, Calinic Deliconis.124

Până în prezent, Biserica Ortodoxă a recunoscut validă săvârşirea Tainei Hirotoniei

romano-catolicilor, dar tot prin iconomie. Cei care au venit la ortodoxie n-au fost nevoiţi să

fie supuşi unei noi Hirotonii şi aceasta pentru că suntem foarte apropiaţi doctrinar de

învăţătura romano-catolicilor, cu privire la Taina Hirotoniei.

„După conferinţele pan-ortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi

repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de romano-catolici a Bisericii ca şi

comunitate, au schimbat radical perspectivele şi deci atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că cea ce a încredinţat Hristos Bisericii Sale –

mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, mai ales la preoţia unică a lui

Hristos şi succesiunea apostolică a episcopilor, nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă

a uneia dintre Bisericile noastre.”125

Premise ale actualului dialog ortodox-romano-catolic privind Sfânta Taină a preoţiei

Dialogul teologic ortodox-romano-catolic şi implicaţiile sale eclesiologice.

122 Ibidem, p. 376123 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii”, în Ortodoxia, Nr. 2/1956, p. 210-215124 Drd. Jan Rusin, art. cit., p. 378125 „Uniatismul. Metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni”, Documentul de la Balamand (text şi comentariu), Arhiepiscopia Sibiu 1993, p. 18, articolul 13

Pagina 90 din 94


Relaţiile ecumenice dintre Biserica Orodoxă şi Biserica romano catolică, pregătite

îndelung, sunt continuate în prezent prin dialogul teologic. Textele rezultate din acest dialog

oferă teologilor un preţios material informativ şi documentar pentru studiu şi reflecţie. În ceea

ce urmează vom prezenta aceste implicaţii eclesiologice în lumina doctrinei canonice

ortodoxe.126

Acest dialog trebuie să pornească de la ceea ce avem în comun şi dezvoltând aceasta

să abordăm din interior şi progresiv toate punctele asupra cărora nu suntem de acord. Aşadar

dialogul de credinţă dintre cele două Biserici va aborda fără îndoială şi problemele de natură

eclesiologică ce dezbină Bisericile noastre.

Una din aceste probleme este „Uniatismul”. La întrunirea de la Pathmaos-Rhodos

(1980), toţi membrii ortodocşi ai comisiei mixte au obiectat prezenţa uniaţilor în rândul

delegaţiei romano catolice, ca fiind un obstacol în efortul comun întreprins pentru refacerea

unităţii creştine, deoarece apropierea dintre cele două Biserici la nivelul psihologiei poporului

lui Dumnezeu ar putea fi enorm facilitată de abolirea uniatismului de către Biserica romano

catolică precum şi de o valorificare a unui ecumenism liturgic ce a reunit credincioşii celor

două Biserici într-o comunitate de rugăciune şi de evlavie.

Sesiunea de la Baltimore (2000) a reprezentat cea de-a opta reuniune plenară a

comisiei mixte şi prima după reuniunea de la Balamand (1993). În acest an, anul jubileului a

două mii de ani de creştinism, comisia mixtă a aniversat totodată douăzeci de ani de la prima

ei aniversare de la Pathmos-Rhodos, unde s-a adoptat un plan, o metodă şi o listă propuse

pentru prima etapă a dialogului. Aici s-a stabilit că scopul dialogului este restaurarea

comuniunii depline între cele două Biserici, bazată pe unitatea credinţei, potrivit experienţei

şi tradiţiei comune a Bisericii primare şi exprimate în celebrarea comună a Euharistiei.”

Metoda sa trebuie să fie pozitivă, plecând de la elementele comune care unesc cele două

Biserici, iar primele teme abordate să fie cele legate de Sfintele Taine şi relaţia lor cu Tradiţia

şi structura Bisericii. Pregătite de lucrările preliminare a trei subcomisii sintetizate de un

comitet de coordonare, sesiunile plenare erau planificate să se desfăşoare tot la doi ani. Acest

ritm n-a fost menţinut decât în primii zece ani de prezenţă şi activitate a comisiei, respectiv

între anii 1980-1990, când au avut loc şase sesiuni plenare (Pathmos-Rhodos, 1980;

Munchen, 1982; Creta, 1984; Bari, 1986-1987; Valamo, 1988; Freising, 1990), care au

126 Pr. asist. Dr. Nicolae V. Dură, „Dialogul teologic ortodox - romano catolic şi implcaţiile sale eclesiologice”, în MB, nr. 1/1986, p. 24-32

Pagina 91 din 94


condus la adoptarea a trei documente teologice comune, reprezentând tot atâtea importante

etape pe calea realizării unei convergenţe teologice:

„Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi” (Munchen,

1982);

„Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii” (Bari, 1987);

„Taina preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, cu referire deosebită la

importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu”

(Valamo, 1988).

În februarie 1990, comitetul de coordonare reunit la Moscova a pregătit pentru

sesiunea plenară din iunie 1990 de la Freising proiectul de document comun: „Consecinţele

eclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: conciliaritate şi autoritate în

Biserică”, care însă nu avea să fie discutat până astăzi. Precipitarea evenimentelor legate de

reorganizarea Bisericilor Unite din Ucraina şi România, odată cu prăbuşirea comunismului

între anii 1985 şi 1989 a impus începând din 1990 încoace Uniatismul drept temă unică a

dialogului teologic dintre Bisericile ortodoxă şi romano – catolică.

Lucrul a fost cerut încă de cea de-a treia conferinţă presinodală panortodoxă

(Chambesy, 1986), precum şi cu insistenţă de reunire a tuturor întâistătătorilor Bisericilor

ortodoxe care au protestat împotriva prozelitismului catolic mascat sub reînvierea

Uniatismului (Fanar 1992). În aceste condiţii, sesiunile a şasea şi a şaptea ale comisiei au

condus la adoptarea a două documente comune privitoare la Uniatism:

declaraţia de la Freising 1990

documentul de la Balamand 1993: „Uniatismul ca metodă de unire în trecut şi

căutarea actuală a deplinei comuniuni.”

Reactivarea Bisericilor unite cu Roma în estul Europei a reprezentat o experienţă

traumatică pentru Bisericile ortodoxe, ieşite şi ele din comunism, care au perceput-o ca

relansare a unei vechi versiuni a Uniatismului istoric. Datorită discrepanţei dintre declaraţiile

şi acţiunile Vaticanului, dialogul iubirii dintre Bisericile ortodoxe şi romano catolică a

îngheţat, iar cel teologic (al Adevărului) a intrat într-un grav impas. Din acest impas s-a putut

ieşi la Balamand, unde s-a reuşit un document comun numai prin distincţia între „Uniatism” –

respins ca „metodă” de unire specifică trecutului, dar inacceptabilă astăzi – şi realitatea

Bisericilor Unite actuale, acceptată şi încurajată de Vatican şi recunoscută aici de ortodocşi

doar ca parte a comuniunii catolice. Uniatismul era respins la Balamand ca metodă si model

de unire inacceptabilă pe baza unei recunoaşteri reciproce a Bisericilor catolice şi ortodoxe

drept „Biserici surori”, posedând ambele în mod egal mijloacele mântuitoare (12 şi 14).

Pagina 92 din 94


Dacă pentru Vatican vatican documentul de la Balamand a reprezentat o soluţie

satisfăcătoare, el reuşind să determine în cele din urmă acceptarea lui chiar şi de către

Bisericile Unite din Orientul Apropiat şi Ucraina, în schimb, în Bisericile Ortodoxe el a

provocat o adevărată criză. Acceptat de Patriarhia Română (1993) şi de Patriarhiile

Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Moscovei, precum şi de Bisericile Ciprului,

Poloniei, Albaniei, Finlandei, el a fost respins catogoric de Bisericile absente de la

Balamand : Biserica Greciei (1994), precum şi Patriarhiile Sârbă, Bulgară şi a Ierusalimului.

Salutat de o parte din Biserica ortodoxă ca un document profetic (România Antiohia)

e; a fost acuzat de către altele ca trădare a ortodoxiei şi un prim pas spre o unire mascată.

Aceasta datorită în principal bazei „eclesiologice obscure” din 6-18 şi recunoaşterea bisericii

Catolice (şi implicit a Bisericilor Unite) ca „Biserică soră” cu Taine valide înaintea discutării

şi rezolvării chestiunilor dogmatice controversate între cele două Biserici: primat,

infailibilitate, filio que, pugatoriu, har creat etc.

În 1995 dialogul părea blocat într-un impas de nedepăşit. Abia în 1997 la Roma şi

apoi în 1998 la Ariccia s-a întocmit un document ce reafirma documentul de la Balamand. În

concluzia acestui document se preciza că implicaţiile eclesiologice şi canonice ale

Uniatismului şi existenţei Bisericilor Unite sunt profund legate de chestiunea autorităţii şi a

primatului în Biserică, problemă ce urmează să fie discutată în următoarea etapă a

dialogului.127

O altă problemă de natură eclesiologică, ce dezbină încă Bisericile noastre rămâne

primatul papal. Eclesiologia romano catolică a conciliului II Vatican şi cea postconciliară a

rămas rigidă în această problemă despre care am discutat şi în capitolele anterioare şi care nu

figurează încă în tematica dialogului ortodox – romano catolic, dar soluţionarea ei ar duce la

materializarea comuniunii „in sacris”.128

În general, atât teologii ortodocşi, cât şi cei romano-catolici s-a oprit asupra

dialogului, relevând aspectele care ne unesc şi evitând în mod deliberat abordarea unor

probleme din domeniul eclesiologic – primatul papal şi infailibilitatea papală. Sesizând

această realitate, a treia conferinţă panortodoxă presinodală (Chambesy, 1986) a hotărât că

„în privinţa tematicii, conferinţa propune alegerea – de acum înainte – a temelor pentru

dialog nu numai dintre cele care unesc cele două Biserici, ci şi dintre cele care le despart,

îndeosebi dintre cele care privesc domeniul eclesiologiei.” De fapt, unii teologi au făcut deja

cunoscu faptul că perspectivele şi rezultatul acestui dialog nu pot fi evaluate în mod critic

127 Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică Jr., „Uniatismul – impas eclesiologic”, în Deisis, nr. 9-10/2000, p. 49-551128 Pr. asist. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 26

Pagina 93 din 94


obiectiv dacă nu sunt în prealabil abordate şi soluţionate problemele de natură eclesiologică şi

îndeosebi cea a primatului papal şi infailibilitatea papală, care constituie până astăzi „causa

dirimens” a unităţii creştine.

Canoniştii romano catolici declară că sfâşierea unităţii creştine şi impasul în care se

află dialogul se datorează unor cauze istorico politice, unor raţiuni de natură psihologică,

unor mentalităţi şi culturi diferite, controverselor teologice din secolele trecute şi tentativele

de unire care au eşuat şi care continuă să influenţeze lumea greacă în raporturile ei cu

Occidentul şi Biserica Romei. Realitatea adevereşte însă că adevărata „causa dirimens” a

unităţii creştine o constituie doctrina primatului papal, cu consecinţele şi implicaţiile ei

eclesiologice nefaste.129

Un prestigios canonist al Bisericii noastre îşi exprima speranţa că „cei au al inimă

marea cauză a refacerii unităţii ecumenice a Bisericii, nu-şi pot pierde nădejdea că cele două

pietre de poticnire – primatul de jurisdicţie universală a papei şi infailibilitatea aferentă

acestui primat – care stau în calea acestei unităţi vor fi înlăturate într-o zi prin voinţa şi

înţelegerea creştinilor, vor fi dărâmate ca doi idoli care s-au născut tot prin voinţa oamenilor,

însă nu prin înţelegerea ci tocmai prin neînţelegerea lor.”130 Reînnoind cu gândul plin de

speranţă al regretatului canonist, nădăjduim că problema primatului papal „causa dirimens” a

unităţii creştine – atunci când va fi abordată în cadrul dialogului – va duce la soluţionarea şi

înlăturarea acestui „idol”, despărţitor al unităţii creştine.131

129 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, „Primatul papal în perpectiva dialogului ortodoxo – romano catolic. Consideraţii eclesiologice”, în MB, nr. 5/1987, p. 23-24130 Pr. prof. dr. Liviu Stan, „Har şi jurisdicţie”, în ST, nr. 1-2/1970, p. 27131 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 30

Pagina 94 din 94

http://www.tocilar.ro/

Diploma - Www.tocilar.ro

Documents

Transcript of Diploma - Www.tocilar.ro