1 | P a g e

Dinicu Golescu

Constantin Golescu, cunoscut sub numele de Dinicu

Golescu (n. 7 februarie 1777, d. 5 octombrie 1830), a

fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban de

Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.

Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804.

Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-

1878) Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu

Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873).

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat

la Academia grecească din București. Participă, de

asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea unei societăți literare secrete la

Brașov, iar în 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat

în francmasonerie într-o lojă masonică dinElveția; în același an, revenit din călătorie,

începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în 1826, pe moșia sa din

Golești, o școală în care puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri indiferent de

categoria socială din care făceau parte.

În 1826, Dinicu Golescu împreună cu Ion Heliade Rădulescu scot revista „Curierul

românesc” care avea o orientare iluministă.[2] În 1827, Dinicu Golescu împreună cu Ion

Heliade Rădulescu pune bazele „Societății Literare” din București.[2] Ședințele Societății

aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei.[2] În același an

inițiază apariția primei reviste în limba română „Fama Lipschii” (gazetă tiparită la

Leipzig, în Germania, cu apariție lunară).

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin

Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826. Este

primul jurnal călătorie tipărit din literatura română. Notele sale de drum cuprind referiri

critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii

literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la

limba română literară modernă.

2 | P a g e

Julius Popper

Primii ani

Julius Popper s-a născut într-o familie de intelectuali evrei din Bucureşti, originari din Polonia. Tatăl său, Naftalí C. Popper (1820-1891), era un intelectual care cunoştea mai multe limbi străine şi, printre altele, a înfiinţat prima şcoală israelită din Bucureşti, cu o programă avansată pentru acea epocă. Pentru a nu scandaliza majoritatea ortodoxă evreiască, nu se studia în limba ebraică, ci în idiş, română şi germană. Tatăl său se mai ocupa şi cu gazetăria; el edita săptămânalul bilingv româno-idiş Timpul, de factură liberală şi care a funcţionat doar trei luni deoarece nu a fost acceptat de către sectorul iudaic mai conservator.

Aşadar viaţa nu era uşoară pentru un tânăr aparţinând comunităţii evreieşti de la mijlocul secolului al XIX-lea. Popper a studiat la colegiul tatălui său, dar acesta a fost

ulterior închis. Colegiul a fost închis pentru că nu respecta programa şcolară stabilită de Ministerul Educaţiei din acea vreme şi studiile făcute la acest colegiu nu erau astfel validate. Astfel că vrând să se înscrie la Universitatea Politehnică din Bucureşti, nu este acceptat datorită nerecunoaşterii studiilor.

A optat în cele din urmă să emigreze în căutare de orizonturi mai bune pentru aspiraţiile sale. La 17 ani pleacă în Franţa pentru a studia ingineria. A studiat la Universitatea Politehnică din Paris, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, pe care a absolvit-o ca inginer de mine. În această etapă a dat meditaţii pentru a-şi plăti cursuri suplimentare la Sorbona în domeniul fizicii, chimiei, meteorologiei, geologiei, geografiei şi etnografiei. Având o afinitate deosebită pentru însuşirea limbilor străine, Popper vorbea fluent germana, româna, idiş şi franceza. De asemenea, avea noţiuni de italiană, latină şi greacă.

Călătorii

După absolvirea universităţii ajunge, în căutarea unei slujbe, la Constantinopol, poarta de intrare spre Orient. De aici, trece în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului Suez. Călătoreşte apoi prin Orientul Mijlociu până în India, China şi Japonia. Cu prilejul acestor călătorii, ca şi în tot restul vieţii, întreţine o strânsă corespondenţă cu secţia de geografie a Academiei Române. În anul 1881 revine în România, însă numai pentru o scurtă perioadă în care îşi vizitează familia. Era pentru ultima oară când o vedea.

A încercat să intre în legătură cu Societatea de Geografie din ţara sa, dar setea sa de aventură îl mână mai departe, fără a avea un loc stabil unde să locuiască. Începe un nou periplu care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada, pentru a ajunge în cele din urmă în Statele Unite ale Americii. Aici rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare şi urbanizare al oraşului.

În anul următor, îl găsim în Cuba, pe atunci o colonie spaniolă. Acolo realizează un proiect de sistematizare a oraşului şi portului Havana. Trece în Mexic, unde face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor Diario de Los Forasteros.

În anul 1885, Julius Popper se afla în Brazilia când află ştirea despre descoperirea de aur în Argentina, la Cabo Vírgenes (Capul Fecioarelor), provincia Santa Cruz, cu ocazia sosirii transportului naţional Villarino din călătoria sa în sudul continentului american.

Fără să ezite, tânărul în vârstă de 28 de ani pleacă la Buenos Aires. Asemenea conchistadorilor spanioli de altădată, Julius Popper visează să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou El Dorado.

3 | P a g e

În Ţara de Foc

Provincia Ţara de Foc din sudul continentului american. Partea de vest aparţine statului Chile, iar partea de est Republicii Argentina.

La sfârşitul anului 1885, în timpul perioadei cunoscute sub denumirea de „febra aurului”, Popper călătoreşte la Buenos Aires. Acolo, el studiază cu atenţie informaţia şi posibilităţile existente. La scurt timp intră în relaţii cu societatea politică şi cu oamenii de afaceri din Argentina cărora le expune planul său. Descoperirea aurului din Santa Cruz, într-o regiune pe drept numită de Popper „râpa dezolării”, a adus ţinutul îndepărtat şi misterios al Ţării de Foc în prim-planul celei mai interesante etape din istoria exploatării aurului din Argentina.

În epocă, după semnarea Tratatului Frontierelor cu statul vecin Chile, în anul 1881, Ţara de Foc devenise pentru Republica Argentina un important areal geopolitic. El a fost introdus în programele naţionale de colonizare începând din anul 1884, primul său guvernator, Senor Felix M. Paz, stabilindu-şi reşedinţa la Ushuaia. Guvernul naţional argentinian şi Administraţia Guvernului Teritorial aveau în vedere stimularea colonizării regiunii, dar aceasta a fost influenţata în mod negativ de „febra aurului”. Procesul a fost afectat şi de către căutătorii de aur chilieni de dincolo de frontieră, care acţionau în regiune încă de pe la 1879, adică pe timpul expediţiei lui Ramon Serrano şi Montaner, dar şi mai târziu, după sosirea în regiune a căutătorilor de aur argentinieni în anul 1881.

Pe de altă parte nu mai puţin importantă era şi existenţa întregului teritoriu neexplorat al Ţării de Foc. Ushuaia se bucura desigur de o poziţie geografică ideală pentru dezvoltarea unei localităţi, fiind situată pe ţărmul unui port natural bine protejat şi înconjurată de păduri bogate în esenţe de interes industrial. Ea era însă izolată de partea cea mai bogată a teritoriului prin munţi înalţi. Acesta era contextul istorico-instituţional în care avea să se desfăşoare unul dintre cele mai importante momente din trecutul Ţării de Foc, un trecut ce se poate constitui într-un reper dătător de speranţe pentru viitorul exploatării bogăţiilor minerale din această regiune.

La începutul anului 1886, Compania Anonimă „El Dorado” (aflată în proces de înfiinţare) îl trimite pe Popper pentru a inspecta exploatările lor miniere de la Cabo Vírgenes. Reîntors în Argentina, ajunge la ideea că exploatarea auriferă ar fi mai productivă în Ţara de Foc decât la Santa Cruz. Din acest motiv, începe să strângă personal şi materiale pentru organizarea unei explorări ştiinţifice în Ţara de Foc.

Expediţia lui Popper în Ţara de Foc

Locul unde dorea Popper să-şi organizeze expediţia sa se afla în partea de nord a Insulei Mari a Ţării de Foc. La 7 septembrie 1886, el a plecat către oraşul Punta Arenas cu un vapor englez care venea de la Montevideo. Elemente cum ar fi instrumentar geologic, arme, aparate fotografice, o duzină de catâri, alimente, îmbrăcăminte de iarnă şi câţiva cai, făceau parte din echipamentul expediţiei lui Popper. Grupul era format din Julius Popper, în calitate de şef, inginer, căpitan, mineralog, cronicar al expediţiei şi fotograf, din Julius Carlson, inginer minier şi metalurgist, câţiva colaboratori pe partea tehnică şi un grup de salahori (peoni) recrutaţi din Punta Arenas; în total 18 oameni buni la toate. Popper ceruse autorizaţie pentru a transporta şi oameni înarmaţi. Aceasta însemna după el să instruiască o gardă personală care să fie trimisă pe acele pământuri necunoscute.

Vagonet pentru transportul nisipului aurifer la exploatarea El Paramo, 1887. Imagine din Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Istorie din oraşul Rio Grande, Ţara de Foc argentiniană.

Traversează Strâmtoarea Magellan şi după o scurtă oprire la Punta Arenas (Chile), debarcă în golful Porvenir şi traversează insula, ajungând în golful Inútil a San Sebastián, stabilindu-se în nordul golfului

4 | P a g e

aflat la Oceanul Atlantic în punctul unde începe peninsula care închide golful prin partea de est. Aşa cum prevăzuse, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţin aur. Surpriza este că aici metalul preţios se găseşte într-o cantitate mai mare decât în restul Patagoniei.

Studiile şi observaţiile pe care le întreprinde au fost de mare importanţă. A fost primul care a acreditat descoperirea aurului în Golful San Sebastián. El descrie caracteristicile fenomenului în următoarea manieră:

„Aurul se găseşte amestecat în nisipul adus de apă din munţi, iar spălarea acestuia o realizează periodic valurile enorme de pe ţărmul Oceanului”

Ziarele La Nación şi La Prensa anunţă, împreună cu alte periodice, într-o formă extinsă că inginerul Julius Popper va organiza prima sa conferinţă publică sub auspiciile Institutului Argentinian de Geografie. La 5 martie 1887, prin cuvinte simple şi convingătoare, şi ajutat de o colecţie mare de fotografii, hărţi, arme, ustensile indigene şi mostre de nisip aurifer aduse din Ţara de Foc, a trezit un interes nesperat de participare la subscripţia publică de acţiuni pentru înfiinţarea companiei anonime „Lavaderos de Oro del Sud”. Această societate era destinată strângerii fondurilor necesare exploatării metalului galben şi la fondarea ei au participat personalităţile capitalei argentiniene.

În concluziile prezentate de el, Popper afirmă:

„Ţinând cont de caracterul general al ţării [se referea la Ţara de Foc, n.n.], înclin să cred că viitorul său este reprezentat de două industrii importante. Prima dintre ele, cea mai productivă, constă în exploatarea zăcămintelor aurifere şi va servi pentru introducerea celei de-a doua, mai pozitivă şi fecundă, care este creşterea ovinelor”.[1]

În acel timp, guvernul argentinian era interesat să populeze zonele îndepărtate ale ţării. Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în golful San Sebastian. În această regiune foarte neprietenoasă, bătută de vânturi din toate direcţiile, construieşte instalaţii de spălare a aurului şi locuinţe pentru o comunitate numeroasă în punctul aflat la 53° 1´20´´ sud şi 68° 15´ vest. El întemeiază astfel o colonie căreia îi dă un nume semnificativ: El Páramo (Pustiul) - astăzi Río Grande - cea mai importantă dintre aşezările miniere pe care le-a avut Popper în Ţara de

Foc. Până în anul 1891 au fost angajate la El Páramo 540 persoane, iar după moartea sa încă vreo 750, unii dintre mineri stabilindu-se definitiv în acea regiune.

În jurul instalaţiei de separare a aurului construieşte o clădire administrativă, o baracă cu 80 de paturi pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalaţia de separare a aurului include: staţia de pompare a apei marine, acţionată de doua motoare cu aburi, sistemul de jgheaburi şi site, forja şi o linie decovil pentru transportul vagonetelor cu nisip. Pentru a economisi forţă de muncă inventează o instalaţie care valorifică forţa uriaşă a valurilor. În câteva săptămâni, reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi.

Ştirea se răspândeşte cu repeziciune şi încep să sosească şi alţi căutători de aur din sudul Patagoniei, ceea ce nu-i place deloc lui Popper. Spre El Páramo se îndreaptă o mulţime de aventurieri şi oameni de joasă speţă - marinari dezertori, puşcăriaşi evadaţi - nu întotdeauna cu intenţii bune. Cei mai mulţi vin din Punta Arenas, unde se ocupau cu creşterea vitelor sau căutau aur în nisipurile râurilor din apropiere. Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestor certaţi cu legea, Popper organizează, în anul 1888, o armată ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace.

5 | P a g e

Partea argentiniană a Ţării de Foc.

Călătoreşte la Buenos Aires pentru a obţine garanţii, obţinând aprobarea de a înfiinţa primul comisariat de poliţie la San Sebastián, şi desemnarea fratelui său Maxim Popper drept comisar de poliţie, cu 12 jandarmi aflaţi la ordinele sale. Dar când revine, Popper găseşte aşezarea El Páramo cu totul abandonată. Toţi oamenii săi plecaseră luând cu ei 24 kilograme de aur! Popper recuperează aurul şi îi urmăreşte pe fugari.

Reîncepe lucrările, extinzându-şi activitatea şi la alte colonii din Ţara de Foc, cum ar fi Beta, Cullen şi Carmen Sylva, unde înfiinţează noi exploatări. Cum totul era sub controlul său, Popper achiziţionează o ambarcaţiune, "María López", şi o dedică pasiunii sale: explorarea ţinuturilor necunoscute. Navighează prin canalele din sudul insulei. Reîntors la El Páramo, au loc o serie de înfruntări cu un grup de căutători de aur, răufăcători veniţi din zona chiliană a Ţării de Foc. Aceştia se instalaseră în apropierea coloniei Beta. Românul, împreună cu doi camarazi, îi atacă din flanc, punându-i pe fugă cu focuri de armă.

Cei care reuşesc să scape răspândesc în Punta Arenas zvonul că Popper ar fi un despot crud. Pe 9 august 1888 are loc o manifestaţie publică în piaţa oraşului Punta Arenas, unde populaţia cere „capul” lui Popper. La toate acestea, se adaugă şi acordul argentiniano-chilian din anul 1881 când s-a stabilit cu claritate limitele teritoriale ale insulei, iar coloniile lui Popper se aflau fără îndoială pe teritoriul argentinian. Căutătorii de aur din zona chiliană nu erau însă singurii duşmani ai lui Popper: autorităţile argentiniene îşi simţeau subminată autoritatea (Popper emiţând propriile monede şi timbre poştale), iar cele din Punta Arenas (aflat în zona chiliană) se temeau că el şi-ar putea extinde controlul asupra întregii insule.

Minerii, simţindu-se sprijiniţi de opinia publică, atacă colonia Carmen Sylva, distrugându-i instalaţiile şi dându-i foc. În ianuarie 1889, Popper atacă încă o dată în conflictul care este cunoscut astăzi drept „lupta din colonia Beta”. Triumful lui Popper s-a datorat mai mult ingeniozităţii sale decât puterii militare: trimite în primul flanc cai pe care se aflau câteva manechine deghizate în soldaţi, procedând la fel ca regele dac Decebal în timpul războaielor cu romanii, în timp ce căutătorii de aur îşi irosesc muniţia contra acestor manechine. Popper îi atacă apoi, după ce aceştia îşi terminaseră muniţia şi obţine o mare victorie. Aceste succese militare îi conferă lui Popper un prestigiu ireal. Începând cu bătălia de la colonia Beta, nu a mai fost nimeni care să încerce să-i atace teritoriile.

I se acordă unele privilegii: nu doar dreptul de a dispune de o armată proprie, cu uniforme şi armament, are monede proprii din aur de 1 şi 5 grame şi, în anul 1891, îşi imprimă propriile timbre poştale de 10 centavos care purtând iniţiala numelui său îi creează evident probleme cu autorităţile locale.

În anul 1891 Popper îşi brevetează cu nr. 830 celebra sa „maşină de separare a aurului” („Cosechadora de Oro”) care, după el, este capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi extrăgând 99,6% din aurul pe care-l conţine nisipul extras. O instalaţie de acest tip poate fi văzută şi astăzi în „Muzeul Capătului Lumii” din Ushuaia, alături de alte obiecte legate de viaţa şi activitatea lui Popper.

6 | P a g e

Dimitrie Ghica-ComăneștiDimitrie Ghica-Comăne tiș  (n. 31 decembrie, 1839, Ia iș  - d. 1923), cunoscut i sub numele deș  Ghika Comăne teanuș  a fost un jurist, doctor în drept, explorator român, politician, aventurier, unul dintre cei mai faimo i exploratori români.ș

Descendent din Ghicule tii moldoveni. Consilier la Curte. Iubitor al frumuse ilor naturii ării, pe care a ș ț țcunoscut-o din copilărie i adolescen ă, străbătînd-o apoi repetat — în mun i, cîmpie, Deltă — ca ș ț țparticipant la ac iuni vînătore ti de amploare, care l-au situat printre frunta ii cinegeticii române ti din a ț ș ș șdoua jumătate a secolului trecut. A călătorit prin ări străine —ț  Austria, Fran aț ,Germania, Anglia, Italia — dar faima de explorator i-a adus-o expedi ia organizată în anii 1895—1896, împreună cu fiul săuț  Nicolae Ghica-Comăne tiș , în „cornul oriental al Africii", regiune ce cuprinde astăzi teritoriul Somaliei  i sud-șestul Etiopiei. Ac iunea s-a desfă urat sub impulsul a două motive: explorarea, în folosul tiin ei ț ș ș țromâne ti, a unor teritorii necunoscute i curiozitatea cunoa terii faunei exotice; impulsul determinant alș ș ș efectuării ei: lectura memorialului contelui Ernest Hoys despre „ ara somalilor". Traseul, pe un spa iu vastț ț al continentului african, de la nord la sud, cu abateri către zonele vestice, a debutat în Anglia! Aici a fost pregătită expedi ia din punct de vedere material, prin cumpărarea alimentelor, îmbrăcămintei, armelor, țcorturilor, -medicamentelor i aparatelor tehnice necesare. La Trieste (3 octombrie 1895) a avut loc șîmbarcarea pe vaporul „Imperatrix" al companiei austriece Lloyd, cu destina ia India. Navigînd pe țMediterană (Brindisi, insula Creta, Port Said) i traversînd Canalul de Suez, românii au ajuns prin Marea șRo ie în portul Aden. După un scurt popas, au trecut dincolo de Bab el Mandeb, oprindu-se la Berbera (19 șoctombrie 1895), unde îi a teptau bagajele, cămilele, personalul caravanei i Eggc Nerlayo, conducătorul ș șacesteia. Punîndu-se în mi care, convoiul a părăsit Berbera la 22 octombrie 1895. A fost ajuns din urmă deș prin ii români i de icarii (vînătorii principali) Gheli i Duale venind călări pe cai iu i crescu i în ț ș ș ș ț țgarnizoanele dm India. Drumul s-a dovedit lung, greu, cu peripe ii i a traversat regiunea Guban, situată ț șîntre Golful Aden i mun ii Golis, Leferung, Hargeisa, rîul Mandera, Udjiwadji, Buhalga an, peste Harar, ș ț șde-a lungul limitei nordice a platoului Haud, Jiga-Jiga, valea Jererului, Gaburo, rîul Dagato, Mun ii Djigo dinț inutul Ogaden, trecătoarea Durdurului. La 21 decembrie 1895, după 61 de zile de la pornirea dm Berbera,ț

a fost atins Webi Shebeli („Fluviul leoparzilor"), pe care expedi ionarii l-au trecut la 26 decembrie într-un țloc aflat aproape de vărsarea rîului Madesso. Au mers, în continuare, mereu spre sud, încît, la 1 ianuarie 1896, au depă it limita atinsă de expedi ia condusă de Hoys, iar la 3 ianuarie au campat în pădurea ș țecuatorială de lîngă localitatea Delni, punctul cel mai îndepărtat al itinerarului stabilit ini ial. D.G.C., fiul țsău i cei doi icari au coborît, însă, pentru vînarea unei girafe, i mai spre sud, pînă la un reper situat nu ș ș șdeparte de întretăierea meridianului 43° est de Greenwich cu paralela 5° latitudine nordică. Locul acesta e marcat de o colină înaltă de peste 500 m. El a fost marcat ulterior, pe harta întocmită de Institutul cartografic din Gotha, cu numele de Lahovary. Întoarcerea la Hargeisa s-a făcut, pînă la „Fluviul leoparzilor", pe drumul cunoscut, iar de aici, peste platoul Haudului, printr-o zonă locuită de triburile somalilor din Ogaden: amadeni, ugasrosheni, midgani, melengari i rer-ali. Românii s-au înapoiat la șBerbera la data de 22 februarie 1896, după patru luni de mar prin inuturi aride, timp în care s-au ș țconfruntat cu dificultă i ce li s-au părut adesea insurmontabile. Revenirea în ară a avut loc pe un traseu ț țprin Aden, Cairo, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constan a. Expedi ia aceasta în „ ara somalilor" s-a ț ț țsoldat cu trofee cinegetice demne de pasiunea celor doi vînători. D.G.C. a adunat un material bogat, cuprinzînd exemplare din 55 specii de plante, studiate mai tîrziu de G. Schweinfurt i G. Volkens, șspeciali ti de renume. Multe dintre speciile colec ionate de români nu mai fuseseră întîlnite, pînă atunci, ș țde cercetătorii perimetrului geografic somalez. La propunerea botani tilor germani, unui soi de plante șnecunoscute, o specie din familia Sclophularisceelor, distinsă prin mărimea i frumuse ea florilor, i s-a datș ț numele de Ghikeea. De altfel i alte specii au primit denumiri române ti. Cei doi exploratori nu s-au ș șmanifestat numai ca vînători i botani ti. În cele peste patru luni petrecute pe pămîntul african, ei au ș șconsemnat, de trei ori pe zi, date cu caracter meteorologic, au notat presiunea atmosferică, temperatura aerului, viteza vînturilor, au desenat profilul mai multor lan uri de mun i i au descris, din punct de ț ț șvedere geografic i peisagistic, diferite regiuni. Un savant german, profesorul dr. Philip Pauliscke, s-a șocupat de totalitatea releveelor expedi iei Ghika, le-a calculat i, pe baza lor, a întocmit o hartă la scara 1: ț ș1000000 i un memoriu tiin ific. El a arătat că de i expedi ia românească a avut un număr mare de ș ș ț ș țpredecesori în domeniul cartografiei Somaliei, abia acum s-a reu it să se realizeze o lucrare geografică șimportantă. Acela i savant a inut să noteze: „Dimitrie i Nicolae Ghika înainte de a porni spre Africa au ș ț șurmat cursuri de topografie i botanică pentru a putea fi astfel cît mai utili tiin ei". Documentatul studiu ș ș țal lui Pauliscke, tradus de D.G.C. i publicat ca anexă la descrierea expedi iei, se încheia astfel: „În ș țcuno tin a împrejurării că sînt cei dintîi români care au întreprins o călătorie tiin ifică în Africa, efii ș ț ș ț șacestei expedi ii erau condu i, în toate explorările i releveele lor topografice, de un entuziasm patriotic ț ș șcare i-a îndemnat să dea numiri române ti la patru puncte mai marcante, nou descoperite sau explorate ș

7 | P a g e

de ei. Trecătoarea peste Webi Shebeli („Fluviul leoparzilor"), la est de gura Madesului i la sud de șSonmoretu, descoperită de exploratorii români, ca cea mai bună trecătoare, întrebuin ată pînă astăzi de țindigeni, a fost denumită, în onoarea prezen ei celor doi Ghika pe malurile acestui fluviu, Vadul Ghika". țAlături de Vadul Ghika i culmea Lahovary, au mai fost consemnate i alte denumiri române ti. De ș ș șremarcat că, în timpul expedi iei africane, Nicolae Ghika-Comăne ti a urcat, în chip de alpinist, muntele ț șînalt de 1371 m. căruia i-a dat numele primului rege al României. Impresiile expedi ionarilor români au țfost comunicate în două căr i, una în limba română, cealaltă în limba franceză. Ele sînt jurnale scrise cu țacurate e stilistică.ț

Nicolae Ghica-ComăneștiNicolae Ghica-Comăne tiș  (1875, Comăne tiș  — 1921, Bucure tiș ) - eplorator i om politic.ș

Fiul lui Dimitrie Ghica-Comăne tiș , fost magistrat i deputat, i al so iei acestuia, Zoe Ghica, născută ș ș țLahovary.

Studii de drept la Lausanne i Geneva. Proprietar de mo ii pe Valea Trotu ului. Fost ata at diplomatic la ș ș ș șParis, guvernator al Băncii Na ionale, pre edinte al Fondului forestier i ministru în guvernul ț ș șMarghiloman. Mare iubitor al naturii, protector al pădurilor na ionale, vînător pasionat. i-a înso it ț Ș țpărintele în expedi ia din „ ara somalilor" (1895—1896), dar a călătorit i singur, dornic de aventuri ț ț șvînătore ti în lumea faunei exotice. În 1899 a revăzut Africa, străbătînd muntele „Marele Atlas" din Maroc, șpînă la castelul Glahui, în marginea de ertului Sahara. În 1910 i 1911 a traversat de două ori Atlanticul, ș șpentru vizite i vînătoare în Statele Unite i Canada. În prima călătorie, după popasul din New York, a ș șcercetat pădurile din statele New York, New Jersey, Pennsylvania, Maryland i Connecticut. Din Chicago s-șa îndreptat, prin Minnesota i Dakota, spre cîmpiile cu zăvoaie de plopi i sălcii în irate pe malurile ș ș șrîurilor Mississippi i Missouri, spre întinsele preerii lipsite de vegeta ie forestieră i, mai departe, spre ș ț șRocky Mountains (Mun ii Stînco i). A observat atent vegeta ia întîlnitâ i a rămas surprins de marile ț ș ț șincendii ce mistuiau, pe sute de mii de hectare, pădurile („ ire întregi de mun i apar carbonizate cu totul, Ș ț

i acolo unde au rămas păduri intacte, marginile lor sînt roase de focuri"). Trecînd rîul Columbia i culmileș ș dealurilor din regiune, ca i Mun ii Cascade, s-a apropiat de Oceanul Pacific. În ziua de 5 august 1910 a ș țpărăsit teritoriul continental i, pe micul vapor „Portland", urmînd coastele Canadei occidentale, a plecat șspre nord. După ase zile de naviga ie pe bra ul de mare ce despăr ea Columbia Britanică de Insula ș ț ț țVancouver, văzînd mereu păduri „din malul mării pînă în vîrful mun ilor", a ajuns iară i pe teritoriul ț șS.U.A., în Alaska. Marea peninsulă străbătută de fluviul Yukon i-a re inut aten ia românului prin bogă iile ț ț ței: mine de aur i de cupru, blănării i pescării în care se lucra pe baze industriale. Călătorind mai departe ș șpe mare, printre insulele Sitka i Junean, a privit, pe continent, cupola mun ilor Crillon, La Perouse i St. ș ț șElias, ghe arul Malaspina, „cel mai mare din lume, formînd în Ocean un zid perpendicular de ghea ă înalt ț țde 300 de metri pe o lungime de 140 kilometri". În peninsula Kenai, unde i-a stabilit tabăra pentru șplecare la vînătoare în împrejurimi, trăiesc berbecii sălbatici (Ovis dalii), ursul negru (Ursus americanul)

i cel mai mare cerb din lume, elanul de Alaska (Alus gigas), „de două ori mai mare decît elanul din șNorvegia sau Canada, cu coarne a a de late încît un om are loc să se întindă între ele". Pentru a ajunge la șlocurile de vînătoare, aflate în mun i, deasupra regiunii împădurite, N.G.C. a trebuit să urce pe rîul țKussiloff pînă la lacul Tustamena, cu luntrile. De acolo, după alte zile de mers cu un vapor, a debarcat i, șînso it de indieni, s-a îndreptat, pe jos, prin pădure, pînă deasupra ghe arului Sheep Creek, la marginea ț țCercului Polar, unde a campat. A văzut, de aici, turmele de mufloni, despre care nota: „Carnea lor e bună de mîncare, blana însă nu are nici o valoare, părul fiind scurt i aspru". A vînat chiar cinci berbeci bătrîni i ș șalte animale, dar s-a lăsat i pradă visării în atmosfera inspirată de peisajul înconjurător: „Întins pe o șstîncă prive ti de sus admirabilul peisaj nordic. În apropiere, Mun ii Kenai, mai departe — păduri, lacuri ș ț

i tundre, la orizont — Oceanul Pacific, Golful Cook, muntele Mac-Kinley, vulcanii activi Iliamna i ș șRedoubt..." Din insula Kenai, N.G.C. a inten ionat să meargă în Marea Bering (Insulele Aleutine) pentru a ț

8 | P a g e

vîna cerbi caribou i marele urs ro iatic (Ursus middendorfi), După 17 zile de navigare pe un vapor mic, a ș șfost nevoit să se întoarcă din cauza furtunii, abandonîndu- i astfel proiectul. La 2 noiembrie 1910 a ajuns șpe insula Kodiak din sudul Alaskăi, s-a îmbarcat pe un vapor pentru Statele Unite i, de acolo, a revenit șacasă. După numai un an însă, în toamna lui 1911, pleca din nou în America. A revăzut Mun ii Stînco i cu ț șparcul Yellowstone, precum i Canada, pe care a străbătut-o de la sud la nord, înso it de ase călăuze piei ș ț șro ii, care i-au fost i ajutoare de vînătoare. Din călătoriile sale dincolo de Atlantic a adus multe trofee de ș șvînătoare, care, împăiate artistic la Rowland Ward din Londra, au ajuns cu bine în ară. Despre ele, țpasionatul călător scria că se află în „stare bună i atîrnă de ziduri la Comăne ti, aducîndu-mi mereu ș șaminte de greută ile pe care le-am învins pentru a mi le procura". N.G.C. n-a fost un simplu vînător. În țAfrica, în expedi ia intreprinsă împreună cu tatăl său, s-a manifestat ca un veritabil explorator, observator ț

i cercetător al locurilor vizitate. Acela i lucru l-a făcut, de altfel, i în drumurile lui dincolo de Atlantic. A ș ș șobservat relieful, fauna i vegeta ia, a făcut însemnări despre fenomenele meteorologice întîlnite, despre ș țatitudinea indienilor fa ă de el, despre anumite fenomene naturale neobi nuite ării natale, despre ț ș țvaloarea pădurilor în economia S.U.A. i a Canadei. Cartea tipărită la Paris, Basel i Geneva, în care î i ș ș școmunică impresiile din călătoria africană, ca i notele memorialistice tipărite în limba română relevă un șreporter care tie să se exprime cu u urin ă reu ind să selecteze faptele esen iale din multitudinea ș ș ț ș țaspectelor ce i s-au arătat privirilor pe drumurile mapamondului — atîtea dintre ele nemaicălcate înainte de al i români.ț

Basil Assan – Expeditie in zona polara nordica

Numele lui Basil Assan mi–a sunat cunoscut de prima data. Nu stiam de unde si am inceput primele cercetari. Nascut in 1860, Basil a fost fiul lui George Assan (unul dintre primii industriasi bucuresteni ati auzit vreodata de "Moara lui Assan" monument al arhitecturii industriale romanesti?) si, totodata, primul roman care a facut inconjurul lumii. Calatoria a inceput in anul 1899 la Constantinopol, pe ruta Alexandria Ceylon Tokyo San Francisco Londra, fiind cea de–a doua expeditie personala reusita, dupa cea din 1897, cind a intreprins o expeditie in zonele polare nordice. La ea ne vom opri acum, in prag de iarna, pentru a ne aminti ca romanii au avut o serie de exploratori de exceptie, Basil Assan calcind pe urmele lui Iulius Popper, Dimitrie Ghica Comanesti sau Gregoriu Stefanescu.

Sire, Onorata adunare, 

Itinerarul parcurs de mine se rezuma astfel: am plecat la 15 iulie din Hamburg, in companie de 50 de calatori, in mare parte profesori si oameni de stiinta, pe un elegant vapor norvegian "Erling–Jart", sub comanda capitanului Bade, din Meklenburg, specialist in conducerea unei asemenea expeditiuni, ca unul ce facuse multi ani pescuitul balenei in regiunile polare.

Am urmat toata coasta Norvegiei, printre insule si fiorduri, oprindu–ne putin la diferite orase ca Bergen, Molde, Tromsoe, pina la Hammerfest, cel mai septentrional din lume. De acolo, am traversat Oceanul Glacial in doua zile, atingind Insula Ursilor, apoi am calatorit 15 zile in Spitzbergen, atit la statiunea balonului Andre (n.b. explorator suedez care a incercat sa survoleze Polul Nord cu un balon), cit si in alte parti din nord si vest, singurele practicabile si neprinse de gheturi. De la Insula Daneza (unde era Andre), am mers printre gheturi si banchize plutitoare pina la latitudinea 81 35, adica pina la 900 de kilometri departe de Pol, unde gheturile, de formele cele mai variate, devenind din ce in ce mai dese, nu ne–au permis sa mergem inainte, cu toate ca anul acesta, caldura fiind exceptionala, curentul marin Gulf Stream topise foarte departe gheturile si a facut sa ajungem acolo unde, altadata, Peary, Scoresby si altii cu greutate au ajuns.

La intoarcere, am urmat itinerarul acesta: Liefde–Bay, Sneerenburg, Magdalena–Bay, King–Bay, conturind Insula Printului Carol, caci strimtoarea Foreland nu este adinca si practicabila (...). La Vasoe eram la 9 August, cind am asistat la cel mai grandios si rar fenomen, eclipsa totala de Soare, vizibila din nordul Europei, al Siberiei si Japoniei. Eram in Tara Laponilor, cind s–au intors Nansen si vaporul "Fram". Am reluat apoi coasta Norvegiei (...) si am debarcat la Trondheim, pentru a vizita interiorul tarii si capitalele Christiania (unde aveam afaceri pentru exportul fainei romanesti), Stockholm si Copenhaga. Totul a durat doua luni, iar o luna am locuit si navigat pe acelasi vapor. Acesta fiind itinerarul parcurs, sa–mi dati voie a intra in detalii mai interesante si as incepe cu: 

Insula Spitzbergen 

si Insula Ursilor

Geografiile moderne considera aceste insule ca nefacind parte din Europa. Ele, impreuna cu Groenlanda si cu Franz Josephland, precum si cu arhipelagul din nordul Americii, formeaza o lume aparte, care nu apartine inca omului.

9 | P a g e

Statele din Europa au revendicat posesiunea Insulei Spitzbergen, au plantat drapelul lor, insa, de fapt, nicio natiune n–a putut face act de posesiune, astfel ca, astazi, aceasta mare intindere de pamint, avind aproape 70.000 de kilometri patrati si egalind in suprafata Romania (de dincoace de Milcov; n. red. – in 1898, Transilvania, Basarabia si Bucovina nu erau inca unite cu Romania), nu apartine nimanui si fiecare din noi poate lua posesiune si exploata bogatiile ei subterane, singurele ce s–au putut vreodata exploata, in afara de pescuit. 

Aceste paminturi neospitaliere, unde intunericul domneste patru luni, nu au fost decit temporar locuite de pescari si de naufragiati, precum si de citiva oameni devotati stiintei. Plecind spre Spitzenberg de la Hammerfest, am intilnit, la jumatatea drumului, adica aproape la 450 de kilometri, Insula Ursilor, descoperita odata cu insulele Spitzenbergen de olandezul Barents, in iulie 1596, adica tocmai 300 de ani pina astazi. Calatoria mea deci a avut o coincidenta frumoasa cu aceasta data istorica, deoarece tocmai in iulie, cind ma aflam acolo, s–ar fi putut celebra al treilea centenar de la descoperirea acestor insule. Marinarii lui Barents, ucizind acolo un urs, au dat acestei insule numele de Insula Ursilor, nume ce a fost schimbat, in unele harti englezesti, de catre Benner, un englez care, sapte ani dupa Barents, a vizitat–o din nou si a numit–o Chery, dupa numele patronului sau. 

Aici se faceau mari pescuiri de catre norvegieni, dar focile si morsele, care in 1600 erau atit de abundente, incit echipajul unei corabii a prins in 7 ore peste 1000 de astfel de amfibii, au inceput astazi sa dispara. Geologul Keilhau, care a studiat aceasta mica insula, zice ca se gasesc gismente (n. red. – strat de minerale) de galena – sulfura de plumb, ca apartine formatiunei carbonifere si ca se pot exploata bogate gismente de huila. 

Capitanul Bade al expeditiunei noastre are chiar intentiunea de a intreprinde aceasta exploatare si spera ca desfacerea carbunilor va fi asigurata, in vedere ca acest combustibil lipseste cu totul in Norvegia, in nordul Rusiei, in Marea Alba si Arhanghelck, si ca ar concura cu carbunii englezi.

Se zice ca aceasta insula facea parte dintr–un mare continent, care a disparut sub valuri, si aceasta, judecind dupa identitatea florei fosile din toate insulele Oceanului Glacial. 

Adincimea marii este mica, ea variaza intre 50 si 300 de metri. Flora insulei este din cele mai sarace. Ea numara vreo 30 de fanerogame (n. red. – plante care produc seminte) si vreo 80 de specii de muschi. Arborii, ca si in Spitzenberg, lipsesc cu desavirsire. Totul este piatra, zapada si muschi. Din aceasta cauza, calatorul nu–si poata face idee de distante; caci nu are niciun punct de comparatiune si se insala asupra timpului cu care va parcurge distanta de la un punct la altul.

Partea de sud a insulei est ripoasa, abrupta in mare si de o frumusete infioratoare. Ea cuprinde stinci de formele cele mai curioase, semanind cu bastioane de citadele, bolti de biserici gotice, obeliscuri inclinate, ca turnul de la Pisa, stinci de un acces dificil, impodobite cu milioane de pasari albe. Inaltimea dinspre sud, numita Muntele Mizeriei, se inclina lin spre nord si se termina cu niste dune pina la nivelul marii. 

Arhipelagul Spitzbergen se limiteaza la extremitatea vestica cu Insula Printul Carol si la extremitatea de est cu Insula Regele Carol. Pentru un calator roman, sosirea in aceste doua puncte judecind dupa mine este o adevarata emotie de placere si de mindrie, caci, la extremitatea pamintului locuibil, sint doua insule care reamintesc cele doua faze de marire prin care a trecut dinastia noastra subt Regele Carol (n. red. – se refera la Independenta din1878 si la transformarea in regat din 1881).

Arhipelagul Spitzbergen se compune din cinci mari insule si dintr–o multime de altele mai mici, care se intind pe un spatiu de patru grade latitudine si care nu sint mai departe de 1.000 de kilometri de Polul Nord. Numele de Spitzbergen i–a fost dat de la inceput de marinarii lui Barentz, si insemneaza "Muntii Ascutiti", dupa cum se prezinta partea de sud a insulei. (...) Muntii nu au o inaltime prea mare; printre cei mai inalti, putem cita Catena din Insula Printului Carol, ce are o inaltime de 1.500 de metri. Cu toate ca interiorul este aproape necunoscut, se stie ca rocile comune sint granitul, gnaisul si formatiunile paleozoice. La sud se gasesc roci apartinind formatiunei secundare si chiar tertiare.

Englezii si ursoaica

Englezii inaintasera cu o barca pina foarte aproape de un ghetar, cind un fenomen precum cel descris (n. red. – dislocarea unui aisberg) produse niste valuri asa de mari, incit barca era aproape de a se ineca. Cu totul udati de apa, isi scoasera vesmintele ca sa le usuce; cind, pe mal, zaresc un urs alb. Indata debarcara si, in costumul sumar despre care am vorbit, inaintara spre animal. Era o ursoaica cu doi ursi mici.

Vinatorii ucid intii unul dintre pui. Atunci ursoaica, la care instinctul de mama predomina, uita pentru moment de adversarii sai si se intinse asupra puiului ei cazut, pentru a–l apara. Vinatorii trag foc asupra ei, insa fara a o atinge. Ursoaica atunci se repede cu o furie ingrozitoare, incit cei doi englezi sint terorizati si fug inapoi spre barca. Se zice ca ursii albi sint putini abili la inotat, caci vinatorii lesne au putut–o ucide in momentul cind, cu o laba, era gata sa le serveasca o a doua baie rece. Ramasese insa pe mal cu cel de–al doilea pui mic, pe care era uman de a nu–l lasa singur sa se chinuiasca, fara mincare si fara mama, caci ursul polar se stie ca este un fel de tata denaturat, care de mult isi parasise familia. Puiul ramas primi si el un glont in cap; aceasta ca exemplu devisoriu de umanitate. Cind s–au intors la statiunea balonului Andre, unde eram, a trebuit sa scoata ursoaica din barca cu o macara, caci era de o marime colosala.