„DIN CEAS DEDUS” DE ION BARBUDin ceas, dedus, adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mânuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent ! Poetul ridică însumareaDe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierziŞi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,Meduzele când plimbă sub clopotele verzi

DATE PERIOADA INTERBELICĂ – ERMETISM Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei” a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta „principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de extracţie rurală spre cele citadine, dinspre subiectiv spre obiectiv, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în această perioadă în proză Camil Petrescu, G.Călinescu, M.Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi în poezie Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic, Tudor Arghezi, ca reprezentant al modernismului clasicizant şi Ion Barbu, ca reprezentant al ermetismului. Ermetismul, termen derivat de la numele zeului grec Hermes, considerat de alchimişti patron al ştiinţelor oculte, se constituie într-o expresie a unor tendinţe de ascundere, de încifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune o pregătire prealabilă a cititorului, solicitând intelectul în procesul descifrării textului literar şi mai puţin afectivitatea.

DATE AUTOR Acesta din urmă, contemporan cu Lucian Blaga şi Camil Petrescu, matematician de o valoare incontestabilă sub numele de Dan Barbilian, „Ion Barbu” fiind pseudonimul literar, ajunge poet din ambiţia de a-i demonstra prietenului său, Tudor Vianu că poate să scrie şi poezie, el fiind convins că „există undeva în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”. El a încercat prin lirica sa imaginarea unor lumi probabile generate de oscilaţia permanentă între intelectualitate şi senzualitatea frustă, între contemplaţia apolinică şi frenezia dionisiacă, ilustrând astfel relaţia dintre matematică şi geometrie, după propria mărturisire: „Ca în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”. În operele sale se disting trei etape de creaţie. Prima, cea parnasiană, aparţine perioadei de creaţie dintre anii 1919 şi 1920 şi cuprinde poezii ca: „Lava”, „Munţii”, „Banchizele”, „Copacul”, poezii picturale, reci, poezii ce respiră atmosfera poeziei filozofice, iar perioada baladică şi orientală cuprinde poezii publicate între anii 1920 şi 1934: „Riga Crypto şi lapona Enigel”, „Domnişoara Hus”, poeme epico-lirice ce depăşesc caracterul abstract al primelor reorientându-se spre viaţa naturii cu simplitate şi umor. Ultima perioadă, cea ermetică, presupune eludarea din poezie a tot ceea ce lui Barbu i se părea inutil atât timp cât închipuirea poate să recupereze singură. Rezultatul este o formulare ermetică, poeziile fiind scrise într-un limbaj alchimic, cu termeni preluaţi din matematică cu simboluri ermetice, care ascund idei referitoare la condiţia umană şi condiţia poeziei, multe poeme conţinând idei de „ars poetica”.

TEMATICA ŞI TITLUL - O astfel de poezie este şi „Din ceas dedus...”, numită de unii critici şi „Joc secund”, după numele volumului în deschiderea căruia este inclus, mai ales că poetul nu i-a pus un titlu, intenţia lui fiind ca acest text liric să iniţieze cititorul într-un univers unic, inconfundabil. Poezia este, aşadar, o artă poetică a liricii lui Barbu, in sensul unei concepţii exprimate într-un limbaj şi o viziune aparte. Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Călinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e afectiv, ci numai latent.” Titlul poeziei are în componenţa sa substantivul „ceas”, substantiv ce face parte din câmpul lexical al noţiunii de timp şi care sugerează în acest caz ideea de timp neclintit în care se situează creaţia. IMAGINARUL POETIC- IDEILE – Imaginarul poetic va fi construit în descendenţă ermetică. Astfel, în concepţia lui ion Barbu, poezia este reprezentarea unui univers aparte rezultat din transgregarea celui material într-un „joc secund” în urma oglindirii. Prima strofă plasează poezia în afara timpului, o scoate din timpul obiectiv, din contingent, lexemul „dedus” presupunând filtrare, transfigurare a realităţii. Structura „adâncul acestei calme creste” întăreşte ideea că prin poezie se ajunge la esenţă, poezia fiind un proces exclusiv intelectual ce presupune oglindire, reflectare, ea se obţine prin reflectarea realităţii în esenţa fiinţei: „intrată prin oglindă”. Lexemele „mântuit azur” confirmă faptul că poezia, ca orice produs artistic produce purificare, „catharsis”. Ea este o sublimare a vieţii, lumea purificată în oglindă şi rezultată „din reflectarea figurii spiritului nostru şi semn al minţii”-Ion Barbu. Aşadar, poezia este un proces exclusiv intelectual, care desăvârşeşte spiritul, „un joc secund, mai pur”, ca manifestare strictă a minţii, în care se reflectă realitatea: „Tăind pe înecarea cirezilor agreste”. Sintagma „cirezilor agreste” sugerează realitatea urâtă pe care poezia o poate filtra, idee întâlnită şi la alţi poeţi, dintre care primul este Mihai Eminescu, cel pentru care poezia reprezintă „strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. În poezie lexemul „secund”, conform etimologiei latine „secundo, -avi”, înseamnă „a sprijini”, „a face fericit”, de unde rezultă ideea de poezie ca joc favorabil minţii. Strofa a doua exprimă viziunea asupra poetului, cea de „nadir latent”. Nadirul, punct imaginar de pe bolta cerească, diametral opus zenitului, este latent, deoarece poate oricând să devină zenit. Astfel, universul poetic este capabil să pună în lumină nu numai fenomenul, ci şi esenţele. Planul subconştientului este latent pentru că poate oricând să producă valori, el este în postura increatului, în fiecare dintre oameni zăcând „un Mozart asasinat”- Antoine de Saint Exupery. Astfel, este sugerată concepţia matematică a lui Barbu despre creaţia lirică, „poetul ridică însumarea de harfe resfirate”, adică poezia nu se poate obţine decât plecând de la realitate spre cuvânt, nu în „zbor invers”, plecând de la cuvânt spre realitate. Aşadar, poezia trebuie să sintetizeze esenţele, să nu fie discursivă sau leneşă. Aserţiunea „în zbor invers le pierzi” sugerează ideea că abordând „jocul” invers, poezia nu este posibilă: „cântec istoveşte”. Arta poate fi considerată un „zbor”, dar nu spre înălţimile cereşti, vizibile oricui, ci zbor invers către esenţele nevăzute ale lucrurilor. Aspect întâlnit şi la Arghezi, actul creator înseamnă trudă, iar creaţia îşi are are riscurile şi jertfele ei, căci înţelesurile se pot pierde uneori, ele neputând ajunge întotdeauna în mod desăvârşit la cititor. Sintagma finală coroborează ideea că fiecare creaţie metamorfozează realitatea precum aşa-zisa transparenţă a meduzelor păstrează şi modifică concomitent limpezimea mării: „ascuns cum numai marea/Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”.

LIMBAJUL Poezia lui Ion Barbu a fost acuzată de neclaritate în expunerea ideilor şi de încifrare a simbolurilor, dificultatea receptării ei fiind mai întâi cauzată de concizia exprimării, dar şi de sintaxa poetică în care predomină terminologiile ştiinţifice, luate mai ales din matematică:

„însumare”, „nadir”, „dedus”, neologisme: „azur”, „agreste”, obţinându-se un efect de imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum ele ar fi mai profund contemplate, ceea ce îngreunează descifrarea sensurilor clasice ale discursului liric. Aşadar, înţelegerea poeziei este dificilă din cauza structurii interioare de natură ştiinţifică şi a conciziei textului liric, adică datorită limbajului criptic, încifrat ce defineşte conceptul „ermetic” al poeziei lui Barbu, la care accesul se face prin revelaţie şi iniţiere. La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc” în substantivul „adâncul”, folosirea adjectivelor ce provin din verbe la participiu, în prima strofă: „dedus”, „intrată” şi a unor infinitive lungi în ansamblul poeziei: „înecarea”, „însumarea”, forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.

FIGURI DE STIL La nivelul metasememelor, se observă uzitarea metaforelor: „însumarea”, „azur”, „oglindă” a comparaţiilor: „cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, a metonimiei: „nadir latent”, dar şi a epitetelor cromatice: „verzi”, oximoronice: „calme”, „agreste”, metaforice: „secund” şi antepuse: „mântuit”, de remarcat fiind abundenţa lor, dar şi faptul că aceleaşi sintagme constituie figuri de stil diferite, ceea ce susţine coincizia şi justifică încifrarea textului şi ambiguitatea limbajului poetic.

. MUZICALITATEA Pentru a susţine muzicalitatea versurilor, poetul operează la nivelul metaplasmelor şi metagrafelor apelând la aliteraţia fricativei „s”: „ceas, dedus, acestei, creste” ce sugerează stridenţa, sincopa, elidarea vocalei „î”: „ce-n”, mutacismul, pronunţarea sunetului „e” în loc de „ă”: „resfirate”. La nivelul metataxelor se observă prezenţa elipselor, a numeroaselor inversiuni: „calme creste”; „meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, a apoziţiei: „adâncul acestei calme creste” şi a ingambamentului la nivelul întregii poezii întrucât ambele strofe se reduc, fiecare, la câte o singură frază. De asemenea, prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.

PROZODIE Astfel, poezia este construită pe două catrene, iar organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine, impresia fiind produsă de construcţia lungă a versului de treisprezece-paisprezece silabe, fixat invariabil într-un ritm iambic, acesta fiind singura unitate metrică a poemului, iar rima încrucişată a poeziei produce o edulcolare, o catifelare a tonului final.

LIRISMUL În această poezie este aparent detectabil lirismul obiectiv printr-un deixis personal reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei a treia „ridică”, „ascunde”. Vocea lirică este identificată de receptor dificil, eul liric aflându-se dominant în postura unui „Dumnezeu ascuns” care înregistrează totul cu impersonalitatea camerei cinematografice, abţinându-se de la exprimări care să-i trădeze prezenţa. Însă, existenţa instanţei referenţiale, persoana căreia i se adresează eul liric fiind observabilă prin verbul de persoana a doua „pierzi” şi a substantivului în vocativ „nadir”, identificând-o în persoana cititorului, a potenţialului iniţiat, demonstrează însă această capcană textuală, lirismul fiind însă tot unul subiectiv, dar manifestat ermetic în acord cu modernismul barbian.

În concluzie, poezia „Din ceas dedus...” a lui Ion Barbu este o artă poetică aparţinând ermetismului barbian, atât prin concepţia poetului asupra rostului şi rolului artei, cât şi prin aceea că este un adevărat cod ce deschide înţelesurile poetice ale universului liric barbian, cu totul unic în literatura română, ea fiind astfel accesibilă doar cititorilor iniţiaţi.