DIMENSIUNEA SOCIALA A EDUCATIEI

DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EDUCAŢIEI Pag. 1 Student an II: LUNG PAULA-ADRIANA

Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia Facultatea de Drept si Stiinte Sociale Departamentul de Ştiinţe Sociale şi ale Educaţiei

DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EDUCAŢIEI

Cuvinte cheie:

• Educaţia socială = transfer de informaţii de la societate la individ; dezvoltarea

aptitudinilor şi valorilor necesare în viaţă în rândul formabililor.

• Sociologia educaţiei = se ocupă de originea socială a educaţiei, de conţinutul ei

social, de dezvolarea ei socială.

• Socializare = faptul de a socializa, trecere a mijloacelor de producţie şi a altor bunuri

din proprietatea privată în proprietatea socială, proces de devenire a unei

individualităţi umane ca fiinţă socială.

Educaţia ca fenomen social a fost abordată din numeroase perspective, una dintre cele

mai importante fiind abordarea sociologică. Termenul sociologie provine din latinescul socios

= societate iar logos = ştiinţă. Sociologia poate fi definită ca fiind ştiinţa care studiază

socialul.

Sociologia educaţiei este o ramură a sociologiei care este structurată în jurul a două

teme fundamentale, diferite din punctul de vedere al conţinutului dar convergente ca sens:

educaţia ca fenomen social şi şcoala ca organizaţie.

Sociologia educaţiei s-a născut la confluenţa sociologiei cu pedagogia. Sociologia şi

pedagogia sunt discipline autonome şi amândouă provin din folosofie. Faptele sociale au

efecte formative asupra indivizilor, grupurilor sociale şi societăţii în ansamblul ei, iar acţiunea

educativă are caracter social prin obiectivele ei si prin faptul că ea solicită prezenţa actorilor

sociali şi a altor elemente structurale. Se consideră că între societate şi educaţie există o

legătură logică, stabilind o relaţie reciprocă. De aici rezultă că sociologia şi pedagogia au

termeni apropiaţi dar distincţi.

Educaţia este un element indispensabil existenţei socio-umane. Este un proces într-o

continuă derulare, un element care nu poate lipsi din existenţa fiinţei umane.


Educaţia poate fi concepută ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă

socială poate fi marcată de „transfer neîntrerupt de informaţii de la societate la individ”,

procesul educaţional fiind perceput ca o relaţie de dependenţă a elementului uman faţă de

sistemul social. Educaţia reprezintă un transfer de valori de la societate la individ. Este un

fenomen social înzestrat cu o anumită autonomie, având funcţiile sale proprii, în modul său de

derulare cu o structură specifică.

Ioan Nicola considera că educaţia este o acţiune socială, o relaţie între un subiect şi un

obiect, relaţie în care subiectul urmăreşte o transformare a obiectului în conformitate cu

anumite obiective şi cu un anumit scop. Relaţia dintre subiect şi obiect e una socială, deoarece

atât subiectul cât şi obiectul sunt de ordin uman, cei doi interacţionând activ.

Acţiunea educaţională este subordonată unui întreg social care dă consistenţă şi scop

acţiuni respective.

“Sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic constituit

de şcoală, să măsoare, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra elevilor în tot procesul

formării lor: achiziţia de cunoştinţe, adaptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări şi valori.

Ea comportă studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii însăşi,

avându-şi sursa în diferite profesiuni sau exigenţe ale societăţii”

Sociologia educaţiei vizează educaţia ca pe un „fenomen social şi se ocupă de originea

socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei sociale,

de dezvoltarea ei socială, de repercursiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele sei

sociale, de posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali”.

Sociologia educaţiei este preocupată de relaţia dintre societatea globală şi educaţie,

aceasta fiind privită ca un fapt social. Sociologia educaţiei este considerată ca fiind analiza

sociologică a educaţiei ca fapt social. Sociologia educaţiei susţine că relaţia educatorului cu

educatul se derulează într-un cadru social, deci problema educaţională este o problemă de

ordin social.

Educaţia ca obiect de studiu al sociologiei educaţiei, cuprinde macroeducaţia şi

microeducaţia. Sociologia educaţiei cercetează organizarea şi funcţionarea sistemului

educativ realizate în context macro şi microsocial.

Abordarea educaţiei ca fenomen social se întemeiază pe luarea în consideraţie a

următoarelor premise:

• Conceperea educaţiei ca fenomen de socializare a tinerelor generaţii, socializarea fiind

definită ca un proces psiho-social de transmitere şi asimilare a atitudinilor, valorilor,


concepţiilor şi modelelor de comportamente specifice unui grup sau unei comunităţi în

vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei prsoane;

• Evidenţierea contribuţiei societăţii în oferta de finalităţi şi mijloace educative;

• Întemeierea actului educativ pe cunoaştere a cerinţelor şi aspiraţiilor societăţii;

• Organizarea instituţiilor educative în conformitate cu reglementările realităţii sociale;

• Dezvoltarea calităţilor personale în direcţia formării comportamentului civic-

participativ.

Se menţionează existenţa a două forme principale ale socializării: socializarea primară

şi socializarea secundară.

Socializarea primară este un proces specific copilăriei prin intermediul căreia individul

achiziţionează şi interiorizează valorile şi normele generale ce reglementează comportamentul

său în cadrul societăţii.

Socializarea secundară se constituie pe fundamentele socializarii primare şi se referă la

achiziţionarea unor norme, valori şi principii particulare ce ghidează comportamentul

individului la nivelul diverselor instituţii sau organizaţii. Socializarea secundară se produce în

condiţiile trecerii de la gândirea concretă la cea abstractă, fiind legată de apariţia unor

schimbări la nivelul statutului social, şcolar sau profesional al individului. Acest fapt

determină interiorizarea, împreună cu normele şi valorile generale ce reglementează

comportamentul său social, din mediul unde îşi desfăşoară activitatea.

Educaţiei îi revine sarcina de a corecta deficienţele apărute pe parcursul socializării

primare şi de a oferi legimtimitate valorilor şi normelor promovate, şi de asemenea mai are

misiunea de a-l înzestra pe individ cu abilităţi şi competenţe necesare realizării socializării

secundare, pregătind astfel individul pentru procesul de socializare.

Educaţia constituie astfel una dintre componentele şi condiţiile fundamentale ale

existenţei societăţii umane. Fiinţa umană nu este una pur biologică ci şi una socială şi în

acelaşi timp una culturală, aceste atribute nefiind ereditare, ci se dobândesc doar prin

intermediul acţiunii educaţionale. În calitatea sa de componentă a existenţei sociale, educaţia

are ca funcţie principală asigurarea unei integrări optime a individului în societate sau, altfel

spus, educaţia are o importantă funcţie socializatoare.

Consolidarea dimensiunii sociale a sistemelor de educaţie şi formare profesională se

realizează prin:

1. sporirea flexibilităţii şi permeabilităţii educaţionale şi înlăturarea obstacolelor din

calea participării şi a mobilităţii în cadrul sistemelor de educaţie şi formare

profesioală, precum şi între acestea.


2. Dezvoltarea unor legături mai strânse între domeniul educaţiei şi domeniul muncii şi

societate în general, în vederea consolidării capacităţii de inserţie profesională şi a

cetăţeniei active.

3. Instruirea unor sisteme pentru validarea şi recunoaşterea studiilor anterioare,inclusiv

învăţarea informală şi nonformală, şi sporirea utilizării orientării pe tot parcursul vieţii

în rândul cursanţilor dezavantajaţi şi slab calificaţi.

4. Evaluarea impactului şi a eficienţei măsurilor de sprijin financiar care vizează

persoanele defavorizate, precum şi a efectelor concepţiei sistemelor şi structurilor

educaţionale asupra persoanelor defavorizate.

5. Luarea în considerare a dezvoltării unei abordări integrate a acestor obiective, în

coordonare cu alte politici sociale.

6. Alocarea unor resurse adecvate pentru elevii şi şcolile defavorizate şi, dacă este cazul,

extinderea utilizării Fondului social european şi a Fondului european de dezvoltare

regională pentru a reduce excluziunea socială prin educaţie.

Pedagogia şcolară vizează acţiunea educaţională în cadrul şcolii cu copii normal

dezvoltaţi din punct de vedere fizic şi psihic. Complexitatea fenomenului educaţional şi

importanţa sa în constituirea şi devenirea societăţii umane a determinat apariţia unor abordări

ale fenomenului educaţional din perspectivă sociologică. Principalele abordări sociologice ale

fenomenului educaţinal sunt: funcţionalismul, teoria interacţionismului simbolic,

funcţionalismul sistemic, fenomenologia sociologică, constructivismul fenomenologic, teoria

modelului dramaturgic, constructivismul structuralist.

Principalele instanţe educaţionale ale fiinţei sociale sunt familia şi şcoala. Societatea

contemporană îngăduie mutarea accentului de pe educaţia domestică tot mai mutl pe educaţia

realizată în instituţiile şcolare. Acţiunea educaţională este o acţiune socială. Şcoala îl

pregăteşte pe copil pentru rolul de adult, dezvoltându-i capacitatea de a rezolva sarcinile şi

îmbunătăţindu-i calităţile necesare pentru viitoarele performanţe de rol. În funcţie de nivelul

performanţelor şcolare, şcoala este instituţia care permite interiorizarea unui status-rol

dobândit prin efort propriu şi nu prin rol prescris. În acest fel copilul începe să înţeleagă şi

apoi să accepte principiile inegaşităţii dintre membrii unei comunităţi.

Educaţia ca socializare se referă la dobândirea de către copil a unor structuri sociale

sub forma unor organizări cognitive generale care îi permit să dea sens informaţiei, chiar dacă

aceasta provine din surse diferite.


Pierre Bourdieu spune că realitatea socială trebuie gândotă în termeni raţionali, în

sensul că aceasta nu trebuie identificată cu actoriisociali care o compunn, cât cu sistemul

relaţiilor dintre agenţii sociali. Agenţii sociali realizează realitatea socială. Tot ei luptă pentru

a impune propria viziune din perspectiva unor puncte de vedere, interese sau principii

determinate de pozoţia pe care o ocupă în lumea pe care doresc să o transforme. actorii sociali

construiesc realitatea socială în mod indivisual şi colectiv.

Şcoala nu mai este privită ca fiind un factor al emancipării sociale, al ordinii şi

progresului ci ca instanţă a controlului social prin intermediul căruia sunt reproduse şi

dominaţia.

Mobilitatea socială dadorată şcolii nu reuşeşte să neutralizeze apartenenţa originară

familială de clasă ducând la apariţia de noi straturi ale claselor sociale. Şcoala nu determină o

democratizare reală a societăţii ci o creştere a complexităţii structurilor şi ierarhiilor sociale

menite să mascheze mai bine raporturile de forţă dintre dominanţi şi dominaţi.

Bibliografie:

1. Constantinescu, C., Cristea, S., Sociologia educaţiei, Ed. Hardiscom, Piteşti, 1998

2. Nicola, I., Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

3. Plugaru, L., Introducere în sociologia educaţiei, Ed. Psihomedia, Sibiu, Braşov, 2004

4. Popovici, D., Sociologia educaţiei, Ed. Institutul European, Iaşi, 3002

5. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2010

6. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.douri=OJ:C:2010:135:0002:0007:RO:PDF

DIMENSIUNEA SOCIALA A EDUCATIEI

Documents

Transcript of DIMENSIUNEA SOCIALA A EDUCATIEI