Dimensiunea religioasa a existentei

In Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul “seventu”. Cu toate acestea , organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfarşitul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului Ţar bulgar, deoarece au păstrat slavona veche drept limbă bisericeasca pîna la sfîrsitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai mulţi termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literature religioasă sunt de origine slavo-greacă.

Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îsi avea mica lui biserica. Bisericile acestea de ţară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit. “Numărul bisericilor şi al mănăstirilor ce se afla înauntru şi înafara oraşelor este necrezut de mare”, scria Raicevich in 1788. Vreo yece ani mai târziu, Wilkinson număra 70 de biserici la Iaşi, iar la Bucureşti nu mai puţin de 360 de biserici şi 20 de mănăstiri. Cifrele acestea ni se par exagerate.

Numarul preoţilor era si el destul de mare. Wilkinson spune ca erau vreo 15000. Tot pe vremea aceea (anii 1810) Dionisie Fotino dă cifra, care pare mai exacta de 10278.

Preotul trăia cel mai adesesa din banii de pe slujbe (plătiţi cel mai adesa de ţărani, în natură), însă la rândul său, trebuia să dea o sumă de bani episcopului sau mitropolitului.

Preotii ca şi călugării, se recrutau aproape toţi dintre ţărani. De aici înfăţişarea lor necioplită şi învinuirea că nu ştiu de nici unele, aduse de cele mai mulţi de către observatorii străini.

Laurncon susţine că “este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios decât cel din ţara românească”.

Aproape toate mănăstirile din cele două Principate erau ctitorii domneşti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaşii ţineau cu tot dinadinsul să le întreţină, să le înzestreze cu noi moşii, încât, la începutul secolului al XIX-lea proprietăţile bisericeşti reprezentau 1/3 din totalitatea pământului arabil al ţării.

Străinii, arată care mai de care, importanţa data, (în toate păturile sociale ale populaţiei), recomandărilor si interdicţiilor Bisericii, de care trebuie să se ţina seama cu mare grijă.

În privinţa posturilor –foarte aspre-, Wilkinson spune că românii mai curând ar muri, decât să se atingă, şi bolnavi de-ar fi, de “bucatele de pe lista fără de sfârşit a lucrurilor oprite”.

Lumea crede în diavol şi în darul pe care îl are aghiasma de a-l alunga din casă, în deochi, în blesteme şi în tot soiul de farmece împotriva cărora se luuptă cu descântece, de vreme ce este vorba de vrăjitorie.

Ca să se mărite, apoi ca să aibă copii, femeile recurg adesea la prctici magice care se adaugă unor practice religioase excepţonale, cum sunt posturile prelungite, rugăciunile “la icoane făcătoare de minuni”.

Credinţa românilorera de un soi aparteŞ la ei, manifestările nu erau zgomotoase, nu se întâlneau mistici, exaltaţi, fanatici. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie,naiva , simplă, dar care pătrundea totulş omul îşi făcea rugaciunea când se trezea şi când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înaiinte de a se apuca de o treabă, oricare ar fi fost ea. Şi nu numai oamenii din popor făceau aşa. La fel se petreceau lucrurile in toate păturile societăţii.

Sfinţii sunt invocaţi la tot pasul pentru a li se cere ajutorul.În atâta nesiguranţă, de care se loveşte pretutindeni, românul nu are decât

o scăpare: biserica. Acolo el se simte ocrotit, izbăvit si poate iubit.Nu indiferenţa religioasă, ci doar lipsa fanatismului si a sectarismului, a

făcut să nu existe, în Ţările Române, nici un fel de rezistenţă seriosă din partea Bisericii în faţa modernizării.

Românii sunt, întra-devăr, poporul cel mai tolerant din lumea creştina, dar tot ei sunt „visceral” legaţi de religia lor, de legea lor.

Aşa se explică rezistenţa multiseculară, nu numai în faţa islamismului, dar şi în faţa influenţei catolice sau protestante. În lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, capătă valoare de simbol

În acele vremuri tulburi, de război şi mizerie, biserica rămâne singurul refugiu al culturii.

La ţară, şi adesea la oraş, preotul este cel care joacă rolul de învaţător pentru copii de ţărani.

Cele mai frumoase opere de artă religioasă sunt aduse în biserici şi mănăstiri. Acestea din urmă, deţin cea mai mare parte a bibliotecilor, unde sunt păstrate manuscrisurile şi cărţi de mare preţ.

Tot în mănăstiri funcţioneayă cele mai multe tiparniţe chiar până în secolul al XIX-lea, abia în 1817 este instalată la Bucureşti prima tiparniţă particulară.

Unii episcopi sau stareţi de mănăstiri sunt ei inşişi distinşi oameni de cultură, cum a fost Iosif episcop de Argeş din 1793 până în 1820.

În biserică şi pentru biserică se construieşte şi se picteayă necontenit. Încetul cu încetul, arta biyantină moare, iar prima influenţă a artei baroce sau a celei neoclasice occidentale asupra arhitecturii şi a picturii este nefericită.

Însă, la adăpostul bisericilor sau în chiliile mănăstirilor, călugări şi pictori laici necunoscuţi duc mai departe vechea tradiţie a picturii bisericeşti.

Spiritualitati bipolare “Atmosfera ortodoxa, cu accentul pe tot ce e organic, a fost favorabila mai vartos creatiei de naturala spontaneitate, anonima, populara, folclorica.”Viata spirituala ortodoxa isi are bipolaritatea ei specifica, cu o impartire intre transcendenta si categoriile organicului.Tot ce e organic este inaltat in ortodoxie la rangul unui al II-lea pol al vietii spirituale. Categoriile preferate ale organului sunt: viata, pamantul si firea.Intre sarbatorile crestine, cea mai caracteristica e aceea a Invierii. Se remarca la multi autori , ca Pastele nu se serbeazanicaieri cu aceeasi launtrica bucurie si stralucire ca la ortodoxi si aceasta probabil datorita faptului ca la Pasti se serbeaza triumful vietii organice asupra mortii.Invatatura ortodoxa se bazeaza pe afirmatia: “fiecare om este vinovat pentru faptele tuturor”. Aceasta invatatura presupune credinta latenta ca biserica, adica unitatea totului, e ca un organism de o structura interioara plina de magice corelatii. Daca un menbru al unui organism este bolnav, este bolnav si intregul organism.In secolul al XVI-lea, in urma incercarilor esuate ale reformatiunii de a cuceri preotimea si taranimea romaneasca, s-a introdus (ca rezultatal invitatiilor pre-reformante si reformante) limba romana in biserica ortodoxa, in schimbul limbii slavone sacre, care s-a nentinut atatatimp doar prin puterea traditiei.

Viata spirituala ortodoxa are bipolaritatea ei specifica, din nenorocirile inca niciodata destul de clar remarcata in studiile comparative. In ortodoxie avem de a face cu acelasi proces de asimilare in grad cu transcendentul a unor categorii „vremelnice”. Se crede ca a existat o impartire a vietii sufletesti intre transcendenta si categoriile organicului. Categorile preferate ale ortodoxiei sunt: viata, pamantul, firea. Deosebirea aceasta de polaritate, intre spiritualitatile crestine, se manifesta cu o impresionanta evidenta in modul cum comunitatile confesionale concep felurite realitati si probleme implicate de viata religioasa si spirituala.

In ortodoxie, biserica nu e nici stat autoritar, nici manunchi de libertati convergente. Ortodoxia a cultivat, in ceea ce priveste biserica, o conceptie de natura prin excelenta organica. Biserica e privita ca un organism, ca o unitate a totului, in care e cuprins nu numai omul, ci si viata si creatura vegetala. Pentru ortodoxi biserica nu este o simpla organizatie in expansiune, ea are din capul locului un aspect cosmic. Individul participa la totalitatea bisericii ca menbru al unui organism la viata si aspectele intregului organism.

Invatatura ortodoxa amintita presupune de fapt credinta latenta ca biserica, adica unitatea totului, este ca un organism de o structura interioara plina de magice corelatii. Daca un membru al unui organism este bolnav, e bolnav si intregul organism, si fiecare celula este comdamnata sa sufere.

Aderenta la tot ce e organic, sub ale carui vii si suverante tiparuri se modeleaza in rasarit ideea de biserica si de neam, e verificata si prin inprejurarea plina de talc si profund naiva, ca romanul isi numeste credinta sinplu „lege romaneasca”. Natiunea este un organism, si ca atare afirmata cu accentul, de care se bucura in atmosfera ortodoxa toate categoriile organicului.

Unitatea graiului romanesc isi gaseste foarte concludent analogia printre limbile slave si sud-est-europene. In general, popoarele ortodoxe prezinta acest grandios fenomen de unitate a limbii. Toata aceasta se lamureste poate prin orientarea stilistica a vietii si a duhului. Popoarele din rasaritul europei nu sunt deloc orientate spre initiativa individuala si spre categoriile libertatii, ci spre lumea organicului. Limba nu e privita nu e privita ca un simplu material disponibil, asupra caruia se poate aplica initiativa individuala; aici limba e privita ca un organism viu si supruindividual, ca un organism mai larg in care insul se integreaza cu fireasca evlavie. Limba literara s-a nascut incetul cu incetul din graiurile populare si-si pastreaza necurmat legatura cu aceasta matca. Acestea traiesc necontenit ca niste organisme, fiind si astazi alimentate din izvoare populare. Intre limba literara si graiul popular se va pastra totdeauna un fel de osmoza organica, aceasta fiindca limbile literare ar fi mai putin „gata” decat in apus, ci fiindca acesta este duhul stilistic al locului.

Literatura romana , cu balade si cantece din Maramures si de pe Tarnave, formeaza o imens de bogata si de valoroasa cultura populara, care nu ar fi putut spori si nu s-ar fi putut pastra , daca nu ar fi fost ocrotita de atmosfera duhului ortodox, care se inchina pana la pamant in fata oricarei valori „organice’.

Ortodoxia nu face prozelitism, in orice caz nu metodic. Siluirea organizata si apelul prea staruitor la constiinta insului ii repugna deopotriva. Ortodoxia se multumeste sa creeze in jurul ei o atmosfera, care se comunica sugestiv. Cu alte cuvinte este primitor deschisa celui, care vrea sa intre, ea este bucuroasa de oaspeti dar nu militeaza, nici nu staruie sa induplece sau sa convinga cu dialectica de gesturi mari. Ortodoxia a adoptat, poate fara sa-si dea bine seama, parerea ca credinta poate sa creasca in om ca o floare si sa primeasca prin puterea ei proprie, ca un descantec. Credinta nu trebuie impusa cu ispita unor straluciri exterioare, sau cu forta argumentului, nici mosita ca un fat neispravit. Ea se naste de la sine. Destinul ei e de a creste ca al planetei. Samanta aruncata nu trebuie desfacuta cu cutitul ca sa incolteasca si nici conjugata cu silogisme ca sa prinda radacini.

Ortodoxul este organic inradacinat in credinta sa; masa credinciosilor este in ortodoxie de o impresionanta stabilitate. Intr-un grad mult mai mare decat catolicul si evanghelicul, ortodoxul e crestin prin structura sa subconstienta, si toata cresterea i se face de altfel in acest sens. In ortodoxie se cultiva instinctiv subconstientul uman in spirit crestin. Nu se accepta inovatii decat dupa ce sunt supuse unui criteriu instinctiv de selectie sau inovatii care se potrivesc cu organicitatea sa deja constituita.

In secolul al XVI-lea, in urma incercarilor esuate ale reformatiunii de a cuceri preotimea si taranimea romaneasca, s-a introdus (ca rezultatal invitatiilor pre-

reformante si reformante) limba romana in biserica ortodoxa, in schimbul limbii slavone sacre, care s-a nentinut atatatimp doar prin puterea traditiei.

Calugarul autonit este preocupat de salvarea sa numai in masura in care aceasta are semnificatia mai larga a unei salvari a „unitatii totului”. Caci intocmai cum ortodoxul se simte vinovat pentru faptele fiecaruia, intocmai cum pacatele fiecaruia se rasfrang asupra tuturor, tot asa salvarea fiecaruia il ridica, dupa credinta ortodoxa, nivelul totului. Aceasta conceptie nu e cu putinta , decat pe temeiul supozitiei ca omenirea este un vast organism de o structura interioara plina de magice corelatiuni.

Tipul de viata spirituala ortodoxa, cel mai realizat, il presimtim, rar, dar totusi exista, printre calugari. Pe acesti calugari nu-i stim numai din romanele dostoievskiene, ci-i stim tot asa din descrierea unor calugari straini de la muntele Athos, iar vreo cativa am intalnit in cursul anilor. Aceste exemplare umane, care prin evlavia lor participa la puritatile stelare, dar cari prin umilinta lor nefatarnica s-ar face mai bucuros una cu pamantul, ne-au daruit o icoana neuitata, apropiindu-ne de ceea ce ar putea sa fie nu numai calugarul, ci si preot ortodox. Infatisarea lor exterioara, dezolanta de multe ori, vorbeste desigur impotriva acestui tip de viata, dar au acesti calugari o liniste interioara de necrezut, o transparenta a vietii sufletesti si o lumina, care le strabate toata faptura si care se comunica fara putinta de impotrivire, mediului inconjurator.

Credinta lor a devenit cu adevarat o substanta organica. Credinta lor strabate dinantru in afara, nu navalnica, lucida, sau intovarasita de reflexe militante, ci simpla si fireasca, insotita de nu stii ce aroma de viata adanc subconstienta. Faptele unui asemenea om se desprind de la sine din lumina launtrica, ele nu sunt sustinute de scopuri, care sa le depaseasca, nici precedate de problematizari care sa le dea un aspect similar si prapastios. Duhul ortodox este, in aceste exemplare rare, nu o doctrina, ci un fel de a fi, o existenta organica, o experienta profunda ca atare. Pasind in aura unui asemenea exemplar uman, ti se comunica o atmosfera spirituala, care s-a facut carne si trup.

Ortodoxia favorizeaza o experientea spiritual organica, profunda ca atare, profunda in ea insasi, iar nu prin doctrina ei, care de altfel niciodata nu intervine ostentativ in configurarea omului ortodox.

Biserica ortodoxa, mai inainte de orice in spatiul ritual, vrea sa comunice credinciosilor o existenta mai adanca, printr-un magic sugestiv apel la viata subconstienta. Procesul de contaminare se petrece intr-un chip firesc intr-o atmosfrea de familiaritate si de cantec uman, care prin ritmul si monotania sa pare mai mult un descantec dacat un cantec.

Intre sarbatorile crestine ale anului , cea mai caracteristic ortodoxa este cea a Invierii. S-a remarcat din partea multor autori, ca Pastele nu se serbeaza nicaieri cu aceeasi launtrica bucurie si stralucire ca la ortodocsi. Sa fie oare aceasta tocmai din pricina ca la pasti se srebeaza triumful vietii organice asupra mortii?

Duhul ortodox si-a ales din vremelnicie categoriile „organicului”. El reprezinta lotul privilegiat si ca un al doilea pol al spiritualitatii. Categoriile acestea,

ale organicului, nu sunt numai imbratisate cu preferinta, ci sunt oarecum asimilate in rang cu transcendentul. In afara de aceasta el ni se infatiseaza si ca un model suveran potrivit caruia spiritul ortodox inclina sa imagineze si alte realitati, de exemplu realitatile de natura psihologica, social religioasa sau chiar cosmica. Aceasta orientare spre organic determina in matre parte insusi stilul vietii si al spiritualitatii ortodoxe.

“Sfant” si “Sfintenie” la poporul romanesc

Iordan Chimet vorbeste in acest paragraf despre ceea ce reprezinta cuvantul “sfant”si “sfintenie” in cazu poporului romanesc.El spune ca putine lucruri importante,care nu au legatura cu interesele de zi cu zi ,sunt luate ca “sfinte” de catre poporul nostrum.Cuvantul “sfant” pare a fi imprumutat de la slavonul “sveti”,dar imprumutul a fost facut de la alt popor aflat in vecinatate cu Romania,popor ca care s-au facut mai multe “schimburi de cuvinte”.

In prima faza cuvantul sfant era la romani ”sant” (“sanvasiu”, ”sampietru”, etc) . Cuvantul “sant” a fost inlocuit deoarece el avea si sensul de “a fi “,deci a fost preluat un cuvant de la vecini,acest cuvant fiind cuvantul”sfant”.“<<sfant>> este Dumnezeu”. Dumnezeu inseamna pentru poporul romanesc crearea lumii, ”sensul ei cel mai inalt”.Deoarece “suntem cu toti frati intru Hristos” din punct de vedere material avem dreptul la aceeasi cantitate de bunatate,mila si dreptate,avand aceeasi parinti.

Sfintii sunt “un lung sir aureolat de martiri”,adica cei care au luptat pentru ca biserica sa se mentina curate,neatinse.Spre deosebire de alte popoare,cum ar fi grecii,care nu s-au oprit nici macar pana in zilele noastre din “insiratul sfintilor”,romanii au spus stop in timpurile eroice ale crestinismului in ce priveste sfintenia.Dar,poporul nostrum,coreleaa cuvantul “sfant” si cu alte notiuni.

Chimet ne vorbeste despre “sfanta dreptate”,care se intalneste peste tot,in toate domeniile.El vorbeste dspre”Sfanta dreptate ca fiind ceva incontestabil,folosit de catre poporul roman atunci cand acesta doreste saarete ceva incontestabil(“care face sa amuteasca gura tuturor avacatilor sis a cada sentintile tuturor judecatorilor,care n-au in deajuns intelegere si intalepciune”. Chimet ne aminteste de faptul ca poporul roman este unul glumet,dar atunci cand vine vorba de ceva “sfant”,nu mai este loc de gluma,deoarece apare asa-numita”sfanta frica”,frica de Dumnezeu. Pentru poporul romanesc,sfintenia nu este ceva material,ci este un “ceva” care “traieste in mijlocul nostrum,aici,pe pamant”. Prin meritele sale ,socotind valoare situatiilor si a omului care ajnnge a le avea,se foloseste acea vorba populara ,cum ca”omul sfinteste locul”. Niciodata nu a fost invers,adica”locul sfinteste omul”.

TAINA BOTEZULUI

Botezul crestin a fost simbolizat prin botezul Sfintului Ioan Botezatorul, numit si botezul pocaintei. Acesta se savirsea de Sfintul Ioan in pustiul Iordanului asupra evreilor care se caiau de pacatele facut. El se indeplinea prin scufundare in apa, dar nu era asemanator cu botezul crestin, ci era o pregatire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de pacate (Marcu I, 4), dar o curatire externa in vederea uneia interne; el nu era sacramental, nu exista odata cu savirsirea lui o actiune interna a Duhului Sfint si o renastere duhovniceasca. Asemanator botezului Sfintului Ioan era si botezul savirsit de Apostolii Mintuitorului (Ioan IV, 1-2).

Insusi botezul Mintuitorului Hristos primit de la Sfintul Ioan Botezatorul in riul Iordan nu este botezat crestin. Totusi el este inceputul botezului ca taina, pregatirea lui, caci prin Botezul Domnului s-a botezat intreaga umanitate, atunci incorporata in El, s-a aratat intreaga Sfinta Treime, s-au sfintit apele, s-a introdus energia curata a harului.

Necesitatea botezului ca taina se impune din faptul ca toti oamenii au pacatuit prin Adam. <<Toti (oamenii) s-au abatut impreuna netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este>> (Romani III, 12). Sau mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moarte, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acesta in care toti au pacatuit>> (Romani V, 12).

Deci, pentru ca Domnul Hristos ne-a rascumparat prin jertfa Sa de coruptia pacatului trebuie ca fiecare om personal sa se reintegreze in opera restauratoare a lui Iisus prin Taiana Botezului. De altfel si Mintuitorul ii arata necesitatea absoluta: <<De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu>> (Ioan III, 5). Sau in alt loc: <<Cel care va crede si va fi botezat se va mintui; iar cel ce nu va crede va fi osindit>> (Marcu XVI, 16).

Botezul se efectueaza prin treita scufundare in apa sfintita intru asemanarea mortii si invierii Domnului Hristos. Prin cufundare murim sau omorim pacatul din noi, iar prin scoatere, inviem la o viata noua. <<Au nu stiti ca toti cititi in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii>> (Romani VI, 3-4).

Viata monarhala in Biserica ortodoxa Romana

Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in

secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul cel Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie,

Pimen si Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara. Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale (26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie, se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului. In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf. Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie” (farmacie).

Poporul trăia în general in rutina unei religii complet exteriorizate, cu o credintă foarte fermă, care e drept că producea temeri şi extazuri, dar nu-I punea pe oamenii fară carte în faţa niciunei probleme şi a niciunei dispute spirituale, cum avea să facă protestantismul. Blînda lipsă de respect şi prozaismul de toate zilele alternau cu cele mai calde emoţii de evlavie pasionată, care cuprindeau mereu poporul în mod spasmodic. Nu trebuie să căutăm a înţelege necurmata popziţie dintre tensiunea religioasă puternică şi cea slabă, împărţind turma în credincioşi şi necredincioşi, ca şi cum o parte a poporului ar fi trăit în permanenţă la un înalt nivel religios, în timp ce cucernicia celorlalţi n-ar fi fost decât aparentă.

Dispreţul faţă de cler, care străbate ca un râu subteran întrega cultură mediavală, alături de înalta cinstire a preoţimii, se poate explica în parte prin laicizarea înaltului cler şi prin extrema declasare a celui inferior şi în parte prin vechi instincte păgâne. Sufletul popular, incomplet creştinat, nu se dezbărase niciodată cu totul de aversiunea faţă de barbatul care nu are voie să lupte şi care este nevoit să trăiască în castitate.

Tot ce aflam despre viata religioasa de toate zilele din aceasta epoca, evoca, fara incetare alternanta dintre doua extreme aproape opuse. Pornirea si ura impotrica

preotilor si calugarilor nu sunt decat reversul unui atasament si al unui respect general si profound. De asemenea, superficialitatea naiva in felul de a privi indatoririle religioase alterneaza cu o sinceritate exagerata.

Marele antagonism si puternicile modificari de tensiune se manifesta atat in viata religioasa a individului cultivat, cat si in cea a mesei ignorate. Iluminarea religioasa vine intotdeauna dintr-o lovitura, este inttodeauna o repetare palida a ceea ce a simtit Francisc atunci cand a auzit deodata cuvintele Evangheliei ca o porunca directa. Un cavaler aude slujba botezului, asa cum a mai auzit-o poate de douazeci de ori; dar brusc e patruns de intreaga sfintenie si de minunatul efect al acelor cuvinte si isi propune ca de acum in colo sal izgoneasca pe diavol, numai amintindu-si de botez, fara sa faca semnul crucii.

Se intalnsc amestecuri caudate ale fastului bizar al epocii cu devotiune stricta . Nevoia imperioasa de a rebobandi si de a reprezenta in chip pestrit toate aspectele vietii nu se manifesta numai in supraincarcarea credintei cu picture si sculptura. Chiar si in haina viatii spirituale patrunde uneori aceasta foame de culoare si splendoare.

Secolul al XV-lea isi manifesta puternica emotivitate religioasa intr-o forma dubla. Si-o manifesta pe de-o parte in emotiile violente care cuprindeau din timp tot poporul cand un predicator intinerant facea, prin cuvantul sau, sa ia foc ca niste vreascuri, tot combustibilul spiritual.

Sinteza realizata de: MEDAN BENIAMIN

Powered by http://www.e-referate.ro/Adevaratul tau prieten