Universitatea „Dunărea de Jos”, GalaţiFacultatea de Litere

Categoria diatezei - între tradiţie şi inovaţie

Honceriu IoanaRomână - EnglezăAnul II

În interpretarea autorilor Gramaticii Academiei, diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu autorul acestei acţiuni.

Iorgu Iordan şi Vladimir Robu consideră diateza drept categorie gramaticală specifică verbului, ce arată raportul dintre conţinutul procesului comunicat şi protagoniştii acestui proces, adică subiectul gramatical şi obiectul acţiunii.

În dicţionarele de specialitate diateza este definită ca o categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia.

Definiţia cea mai cunoscută şi unanim acceptată de majoritatea specialiştilor se referă la raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical.

În accepţia mai nouă a lingviştilor, diateza este expresia lingvistică a raportului dintre relaţia semantică autor – acţiune - obiect şi relaţia sintactică subiect - verb(predicat)- complement.

Cea mai nouă interpretare asupra categoriei gramaticale a diatezei o găsim în Gramatica Academiei,( 2005) unde este considerată o categorie sintactică şi pragmatică, interesând atât verbul, cât şi ansamblul propoziţiei, întrucât angajează verbul şi actanţii lui (cu rolurile şi funcţiile sintactice atribuite acestora): Subiectul - Agent şi Complementul - Pacient. Sintactic, exprimă relaţia Verb – Subiect - Complement direct, respectiv Verb - Subiect, iar pragmatic realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul - subiect (diateza activă) spre Pacientul-subiect (diateza pasivă), spre procesul însuşi, fără referire la actanţi/argumente (diateza impersonală).

Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcţie sintactică proprie şi reprezintă, în raport cu diateza activă, considerată termenul nemarcat al opoziţiei, o reorganizare a structurii sintactice (ca ierarhie sintactică, respectiv ca ierarhie tematică a componentelor). Efectul acestei reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei componente ale propoziţiei (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect, verb, complement direct/subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză, componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul interesului comunicativ.

Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase dezbateri teoretice, antrenând diferenţe semnificative de interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor şi al domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât şi sub aspectul numărului de diateze.

Toate aceste dezbateri au plecat, într-un fel sau altul, de la constatarea că diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei fiind dat de următoarele trăsături:

are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea construcţiei verbale în ansamblul ei (verb + actanţi/argumente);

are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză distingându-se, pe lângă turnura proprie de construcţie, prin mărci extraverbale, mărci care au în comun natura lor analitică;

cunoaşte diferenţe mari de manifestare de la un termen la altul al categoriei, detaşându-se, pe de o parte, pasivul şi impersonalul, iar, pe de alta, reflexivul. Pasivul şi impersonalul au în comun efectul de reorganizare ierarhică a tiparului sintactic, determinând organizări sintactice diferite faţă de tiparul de bază (activ), în timp ce reflexivul păstrează neschimbată ierarhia sintactică a construcţiei active (vezi eliminarea reflexivului dintre termenii diatezei, infra V.3.2.)

se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparţinând verbului la opoziţiile de diateză. În raport cu celelalte categorii gramaticale, care, cu nesemnificative excepţii (cazurile de defectivitate), angajează clasa verbului cu întregul ei inventar, diateza nu

antrenează toate verbele. Nu participă la opoziţiile de diateză clase întregi de verbe: verbele intrinsec impersonale (atât verbele fără subiect, cât şi cele cu subiectul realizat prin propoziţie conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale); verbele obligatoriu reflexive; verbele copulative; verbele cu subiect nonanimat. La aceste restricţii generale, fiecare diateză îşi adaugă propriile restricţii: unele sintactice (legate de trăsăturile de construcţie ale verbului), altele sintactico - semantice (legate de prezenţa/ absenţa anumitor roluri tematice în/din schema de roluri a verbului), altele selecţionale (privind trăsături lexicale ale subiectului şi/sau ale complementului.)

Diversitatea de opinii exprimate în lucrările de gramatică românească în privinţa numărului de diateze şi felului acestora din limba română este generată de varietatea criteriilor folosite în identificarea unei diateze, de modul de utilizare a acestora precum şi de consecvenţa în utilizarea acestor criterii.

Unii specialişti fac apel la criteriul semantic - cine face acţiunea (subiectul sau complementul de agent), cine suferă acţiunea (când se vizează subiectul) într-un mod convenţional de grupare a verbelor sugerând existenţa a două diateze, activă şi pasivă.

La această teorie, există tendinţa de consecvenţă în utilizarea criteriilor pentru identificarea diatezelor, în sensul că ambele diateze acceptate sunt recunoscute după atitudinea numelui - subiect în cadrul raportului cu verbul - predicat: la diateza activă, subiectul gramatical face acţiunea, iar la cea pasivă subiectul gramatical suferă acţiunea.

Cum din punctul de vedere al atitudinii numelui - subiect în cadrul raportului cu verbul - predicat la verbul românesc există mai multe posibilităţi decât ca subiectul să facă şi să sufere acţiunea (pe lângă raporturile activ şi pasiv existând şi raporturile reflexiv, reciproc, impersonal) la teoria în discuţie, s-a optat pentru încadrarea la diateza activă nu numai a verbelor-predicat ce contractează cu subiectul gramatical impersonal (a ninge, a se însera), raportul gramatical reflexiv (a se spăla) şi raportul gramatical reciproc (a se certa), ceea ce reprezintă o analiză cu contradicţii.

În altă opinie, faptul că subiectul suferă acţiunea (care este făcută de complementul de agent, că verbul este însoţit de pronumele reflexiv în acuzativ sau în dativ motivează existenţa a trei diateze, activă, pasivă şi reflexivă. Această teorie respectă consecvenţa criteriului în identificarea diatezei active şi a diatezei pasive, luându-se în seamă criteriul atitudinii numelui subiect în cadrul raportului gramatical cu verbul predicat (la activ, subiectul face acţiunea şi la pasiv, o suferă).

La diateza reflexivă, se ignoră uneori conţinutul categorial utilizându-se exclusiv criteriul formal, al folosirii pronumelui reflexiv ca marcă morfologică a diatezei reflexive.

În studii mai „vechi” se precizează că din mulţimea verbelor reflexive - verbe însoţite de pronumele reflexiv - în acuzativ sau în dativ - sunt la diateza reflexivă numai acelea la care pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit cu un pronume personal sau cu un substantiv în acelaşi caz, pronumele reflexiv - marcă morfologică ca nu poate fi înlocuită desemnând diateza reflexivă [ Gram. Acad., 1963, p. 208]

Această teorie nu este convenabilă, întrucât prezintă, pe lângă inconsecvenţa criteriilor de identificare a diatezelor şi contradicţii: la verbe de tipul a se îmbrăca, raportul nu este activ, ci reflexiv (numele subiect face acţiunea dedublându-se în nume/obiect exprimat prin reflexivul se), verbe ca fulguieşte, fulgeră, neintegrate nici unei diateze: în verbe de tipul se împrimăvărează, raportul este impersonal (raportul categorial fiind zero).

Teoria cu patru diateze are în vedere raportul dintre acţiunea verbului şi subiectul ei gramatical, la care se adaugă şi obiectul, cu apelul la structura verbului/ prezenţa/ absenţa pronumelui reflexiv sau a verbului auxiliar a fi susţinând existenţa diatezelor: activă, pasivă, reflexivă şi reciprocă. Acelaşi autor va susţine ulterior existenţa a şase diateze (adăugând celor patru diateze diateza impersonală şi cea dinamică) pe baza criteriului semantic şi

planului expresiei (concretizat în marcă zero, verbul a fi, morfem analitic şi marca pronumelui reflexiv se, îşi).

Analizată diacronic şi sincronic, categoria gramaticală a diatezei se conceptualizează treptat, fiecare teorie―valoroasă pentru momentul în care a fost formulată, constituindu-se într-un stadiu important în conturarea viziunii actuale asupra diatezei , viziune care se constituie în bază pentru cercetarea ulterioară.

Bibliografie1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas,

1997 2. Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române.

Morfologia, Bucureşti, Editura Albatros, 20003. Constantinescu - Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie

lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 19804. Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă

clasică, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 20045. Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol.I, 1963, vol. II, 1966,

Bucureşti, Editura Academiei, 19636. Gramatica limbii române, vol.I, Cuvântul, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 20057. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978 8. Irimia, Dumitru, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, 1997