Plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de

a te despărţi de ei, neplăcerea resimţită atunci când îi dai, do-rinţa de a dobândi bunuri şi de a avea cât mai multe şi părerea de rău după bunurile pierdute. Pe scurt, iubirea de arginţi. Este păcatul care îl izolează pe om de Dumnezeu şi inclusiv de cei de lângă el. Iubirea de arginţi este capul multor răutăţi: cear-ta, ura, furtul, minciuna, cri-ma – şi lista ar putea continua la nesfârşit. Această patimă, se spune, a adus lumea într-o si-tuaţie de criză, însă nu se putea întâmpla ceva mai bun, crede părintele arhimandrit Atanasie Rusnac. Sunt şi rezultate bune, însă avem nevoie de curaj că să le vedem.

Părinte vicar, cum e mai bine: să le duci grija, sau să le duci dorul?Nici să le duci grija, nici să le duci dorul nu este bine. Impor-tant e să nu ne îndepărteze de Dumnezeu.Se şi spune: banul e ochiul dra-cului.Nu este chiar aşa. Cu aceiaşi bani reuşim să facem şi lucruri extraordinare. Depinde de noi. Când nu avem bani trebuie să avem aceeaşi atitudine faţă de

Dumnezeu – o atitudine de mulţumire. De multe ori, oame-nii îşi pun întrebarea: „De ce eu sunt aşa de sărac? Ia uite, Dum-nezeu ăluia îi dă!” Dumnezeu ştie cui să îi dea ba-nii, Dumnezeu e un contabil ex-traordinar; n-a făcut facultatea de contabilitate, dar ştie El foar-te bine cui şi ce să-i dea pe lu-mea aceasta. Probabil aceia care îi au nu sunt neapărat legaţi de ei, n-au neapărat această pati-mă. Sunt oameni care fac milos-tenie – să nu ştie dreapta ce face stânga – şi primesc mulţi bani, câştigă mulţi bani, dar dau foar-te mulţi bani. Dau bani Biseri-cii, dau bani acţiunilor sociale, săracilor, pentru construcţia a tot felul de azile de bătrâni, case de copii. Deci, ne punem întrebarea: e bine să fi i, totuşi, bogat? Sau e bine să fi i sărac? Nu, nici una, nici alta: e bine să fi i cu Dum-nezeu. Iar dacă Dumnezeu îţi rânduieşte să ai bani, foarte bine! Nu uita să-I mulţumeşti lui. Dacă a rânduit să nu ai foar-te mulţi bani, nu-ţi concentra atenţia pe a avea cât mai mult, că n-o să-ţi rezolve problema vieţii tale. Concentrează-ţi aten-ţia pe cum să te apropii de El. Şi zi: „Doamne, facă-se voia Ta în toate!” Nu zicem, oare, aşa şi în rugăciunea de zi cu zi, Tatăl Nostru?

Nu, cui i se cuvine Dumnezeu îi ia, şi cui îşi smereşte capul şi-l pleacă jos Dumnezeu îi dă. Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu zece.Aici este şi un secret: toţi cei care dau cu inimă curată şi dau din sufl et, Dumnezeu le răsplăteş-te cu siguranţă, dacă nu în cele materiale, în cele imateriale cu siguranţă. De multe ori Dumne-zeu îţi răsplăteşte prin sănătate ca să poţi să munceşti, să mergi înainte şi să ajuţi Biserica şi so-cietatea. Dumnezeu tot timpul găseşte o cale să te mulţumească şi să-ţi dea cele ce sunt de folos pentru mântuirea ta. Important e să nu uităm noi de El.

În tot ce se întâmplă există şi un motiv duhovnicesc.

Se spune, părinte, că am ajuns în criza asta din cauza celor care şi-au dorit mulţi bani, în-cât au sărăcit întreaga lume. Credeţi că această afi rmaţie stă în picioare?Noi nu suntem chiar săraci, dar nu suntem nici bogaţi, suntem undeva, pe linia de plutire.Vă spun sincer, şi eu am încercat să înţeleg; am deschis şi eu inter-netul, am început să citesc ştiri-le de pe acolo, să văd: dar cum, chiar aşa, cad toate bursele, ni-mic nu se întâmplă? Cum poate, de pe o zi pe alta, o fabrică să

Iubirea de arginţi

1

Interviu cu părintele vicar eparhial, Atanasie Rusnac

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 39

/ 21 a

ugus

t 201

6

DIALOG DE DUMINICĂ

2

nu mai valoreze nimic? Că tot atâţia muncitori are, tot atâtea strunguri şi instalaţii şi utilaje şi maşini şi aşa mai departe – şi de pe o zi pe alta nu mai valorează nimic! Şi, cum spuneaţi şi dum-neavoastră, unii se îmbogăţesc, alţii sărăcesc şi toate lucrurile astea. Şi-am zis: nu – hai, mai degrabă, să caut motivul duhov-nicesc. Dacă Dumnezeu a îngă-duit...Există vreunul?Poate că acei care erau prea bo-gaţi să se smerească şi să-şi dea seama că nu doar cele materiale valorează. Pe cei care erau săraci şi s-au îmbogăţit peste noapte şi au uitat de lucrurile importan-te din viaţă, cum sunt Biserica, familia, soţia, copiii, cei dragi, cei săraci – iubirea de aproapele –, să-i facă să revină de unde au plecat şi să înţeleagă că, în esen-ţă, nu doar asta contează. Uitaţi-vă, e un lucru paradoxal: înainte de criză, în Italia, erau mai puţine. E un lucru extra-ordinar! Oamenii au început să stea mai mult acasă, cu neveste-le lor. Pare ciudat dacă spunem asta, dar e un adevăr. Mai înain-te lucrau pe şantier zi şi noapte, lucrau în trei schimburi. Acum, la ora cinci după masă este liber – e criză, nu mai sunt fonduri, facem şi noi ce putem pe-aici – merge acasă, stă seara cu fami-lia, stă seara cu copilaşii. Totuşi, nu au aşa de mulţi bani pe cât aveau înainte, dar au mai mult timp şi preţuiesc puţinul pe care îl au. Nu trebuie să am 10.000, sau 100.000 de euro, în cont, ca să pot să-mi iubesc soţia, să stau cu ea acasă, să stau cu copilaşii mei acasă. Sunt atâtea lucruri care nu costă nimic. Nu mă costă nimic să iau o cariocă şi să desenez ceva, să-i

învăţ să deseneze ceva fru-mos; să le explic din Evan-ghelie, să le citesc un pasaj şi să le explic copiilor mei

– nu mă costă nimic.Deci acesta e un motiv

bun pentru care Dumnezeu a ac-

ceptat criza. Altul care ar mai fi?Totul depinde de felul în care privim problema. Să ştiţi că problema poate fi privită foarte sceptic – şi zici: „Bine, părinte, sfinţia ta poate că n-o duci chiar aşa de rău şi eşti călugăr, şi n-ai nevoie să cumperi o sumedenie de lucruri.N-aveţi nevoie de casă, n-aveţi nevoie de masă, în primul rând, n-aveţi copii – mânăstirea vă dă cât de cât, ca să trăiţi de azi pe mâine.Aşa este. O masă niciodată n-o să lipsească şi, până la urmă, nu trebuie să fie bogată şi sofistica-tă.Şi, până la urmă, postul ar tre-bui să fie cam prezent în viaţa călugărului.Aşa este. Dar uitaţi-vă, multe fa-milii l-au regăsit pe Dumnezeu, s-au apropiat de Dumnezeu; au avut timp să descopere că mai există şi o biserică lângă ei, aco-lo, în diaspora. Da, dar le-a plătit Dumnezeu factura?Nu, Dumnezeu nu le-a plătit fac-tura în mod direct. În schimb, le-a dat ceva care o să le permită nu doar factura să-şi plătească, ci să găsească şi un rost în viaţă. Oamenii ăştia se apropie de Bi-serică şi încep să înţeleagă că, de fapt, ceea ce au făcut până acum nu este chiar aşa de esenţial, că n-au câştigat absolut nimic; că toţi banii aceştia pe care i-au avut, oricum, i-au cheltuit, şi că se poate trăi şi mai modest, se poate trăi şi altfel – dar mai feri-cit. Se poate trăi mai fericit şi nu se mai risipesc banii cum se risi-peau înainte, când nu aveai timp de nimic şi dădeai bani cuiva să-ţi facă curat acasă, dădeai bani cutăruia să-ţi ducă copiii la şcoală şi să-i ia de la şcoală şi să stea cu ei acasă, dădeai bani pentru o sută şi-o mie de lucruri care erau aşa de inutile, şi nu mai reuşeai să-ţi vezi familia. Deci banii n-aduc fericirea...

Nu e chiar aşa de simplu.Dar o întreţin!O întreţin pe a celor care pri-mesc de la tine, când tu îi risi-peşti – a lor fericire cu siguranţă că o întreţin, dar a ta nu cred că o întreţin neapărat.Oamenii şi-au regăsit un echili-bru în viaţă, să ştiţi. În orice caz, asta este practica pe care am vă-zut-o noi la biserică, în pastora-ţia de zi cu zi, un lucru pe care ni-l arată practica. Şi să ştiţi că oamenii şi-au găsit nişte servicii care se potrivesc cu nişte orare care sunt mult mai echilibra-te. Oamenii care aveau deschi-se firme peste firme şi-au găsit un echilibru şi au zis: „Nu, uite, fac puţinul cât pot, e suficient să-mi întreţin familia, mai bine sunt fericit şi liniştit şi cu Dum-nezeu, decât să am foarte mult, dar până la urmă să n-am abso-lut nicio fericire şi nicio viaţă de familie”. Şi oamenii aceştia sunt bucuroşi.

Patimile duhovniceşti se tratea-ză cu un duhovnic.

Părinte vicar Atanasie, care este graniţa? Când se termină strictul necesar şi începe pati-ma, patima iubirii de arginţi?Patima iubirii de arginţi nu este legată de cantitate, ci de un sen-timent, de o ispită. Şi părinţii o numesc patimă. Pentru cei care, poate, nu sunt familiari cu ter-menul de patimă: e vorba de un sentiment, îi zicem noi, pă-timaş. Adică, e un sentiment care te leagă de această avere, de aceste bunuri. Indiferent că ai o sută de lei, că ai o mie de lei sau zece mii de lei – nu cantitatea îl face pe om să fie pătimaş, ci această apartenenţă, acest gând. Când argintul îţi rupe gândul de la rugăciune, îţi rupe gândul de la Dumnezeu, îţi rupe gândul de la lucrurile esenţiale – familia, copiii, care sunt nucleul socie-tăţii, ceea ce face o societate să meargă înainte şi să se dezvolte – atunci, practic, poţi să constaţi că eşti bolnav de această patimă,

3

că eşti pătimaş, şi trebuie să te vindeci. Aşa cum o boală, când constaţi că eşti bolnav, ai o gri-pă, ai o bronşită, trebuie să mer-gi la medic să te tratezi, aşa e şi aici, e acelaşi lucru.

Patimile duhovniceşti se tratea-ză cu un duhovnic. Şi primul lu-cru care trebuie făcut este să re-cunoşti: „Da, Doamne, eu sunt pătimaş, mă luptă lucrul acesta” – şi jumătate din problemă ai rezolvat-o. E ca orişice altă pati-mă, e acelaşi remediu duhovni-cesc. Că eşti pătimaş de patima beţiei; că eşti pătimaş de ţigări şi nu te poţi lăsa de ele; că eşti pă-timaş de invidie şi nu te poţi lăsa de acest sentiment – invidia, sau gelozia, sau ura de aproapele, sau bârfa, sau orişice patimă de pe lumea aceasta – toate încep de la primul lucru, care este pri-mul remediu duhovnicesc: a-ţi recunoaşte neputinţa.

Ce păcate se nasc din iubirea de arginţi?

Nu ştiu dacă e foarte pedagogic să le spunem cititorilor toate pa-timile care există pe lumea asta, ca ei să zică: „A, pe asta chiar n-o ştiam, ar trebui s-o încerc!” În orice caz, nu ştiu dacă este cazul să le discutăm pe toate, că-s aşa de multe, încât nu cred că reuşim.

Ar fi furtul, minciuna, viclenia?

Toate, toate vin de aici, absolut toate.

Dar dacă fur de la stat şi dau la biserică, e primit?

Absolut, nu. De biserică o să fi e primit, dacă nu ştie biserica de unde ai furat, dar de Dumnezeu sigur că nu. Nu este primită jert-fa aceasta, nu este un sacrifi ciu al tău; este, eventual, sacrifi ciul aceluia care a rămas păgubaş.

Nu poţi să-L păcăleşti.

N-ai cum să-L păcăleşti pe Dumnezeu. Am avut persoane care veneau la spovedit şi ziceau:

„Părinte, părinte, să-mi ajute Dumnezeu că iar am să merg la furat”. Zic: „N-are cum să te ajute Dumnezeu să mergi la fu-rat, că nu te ajută Dumnezeu să furi”. Dar, vedeţi, este o men-talitate care s-a înrădăcinat în noi de pe timpul comunismului, care este foarte bolnăvicioasă şi vicioasă, şi trebuie să scăpăm de lucrul ăsta. În mentalitatea noastră, mai ales a celor care au trăit în comunism mai mult, este că statul este al nimănui; statul e ceva ce nu există. Aşadar, dacă furi de la stat, e ca şi cum ai lua ceva ce nu era al nimănui.

Cum credeţi că se vindecă ro-mânul de această boală?

Prin rugăciune sinceră şi prin recunoaştere sinceră. Să înveţi să fi i corect şi să înţelegi că de corectitudinea ta depinde co-rectitudinea celorlalţi.

Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul!

Eu pot să fac ceva bine şi să re-fuz răul! Eu pot să refuz această stare de a judeca – cum se sim-te aici în România, am simţit-o peste tot – de a judeca statul, a judeca guvernul, a judeca insti-tuţiile, a judeca Biserica... Toată lumea este rea, toţi sunt răi, toţi fură şi aşa mai departe... Nu, nu este aşa, eu refuz acest lucru. Nu

ştiu cum sunt cei-lalţi, eu ştiu cum sunt eu: eu încerc să fac ceva bine, eu încerc să nu fur. Şi dacă eu încerc să nu fur, îi spun şi aproapelui meu, vă spun dumneavoastră: uite, noi doi ne înţelegem, nu mai furăm. Nu mai furăm, gata! Trăim cum putem. Dar am o verticalitate, eu te respect pe tine, tu mă res-pecţi pe mine. Şi tu îi mai spui şi prietenului tău acasă, şi eu îi mai spun şi nevestei mele, şi ea îi mai spune colegei de la servi-ciu, care spune la toate colegele din birou, zice: „Gata, noi încer-căm să fi m aşa!” Noi respectăm, noi, dacă vedem un gunoi jos, îl ridicăm şi îl punem la coşul de gunoi, nu ne facem că nu-l ve-dem acolo. Nu ne facem că nu vedem mizeria din jurul nostru, încercăm s-o curăţim. Noi dacă vedem un lucru urât, nu facem la fel – condamnăm, aşa-i? Dacă vedem un lucru frumos, spu-nem la toată lumea: „Uite ce frumos este, hai să facem cu to-ţii aşa!” Şi să vedeţi că societatea se schimbă, oamenii din jur se schimbă, totul se poate schimba – cu ce? Cu un simplu gest din partea ta! Tu faci un simplu gest care îi molipseşte pe ceilalţi, ca şi gripa – aţi văzut, vine iarna, unul se îmbolnăveşte de gripă, la serviciu s-au îmbolnăvit toţi de gripă, la şcoală s-au îmbolnă-vit toţi de gripă, pe unde se mai întâlneşte, prin metrou, troleu, autobuz şi aşa mai departe, tren – şi toată lumea e bolnavă de gripă. Păi dacă aşa de uşor e să se molipsească o ţară întreagă de gripă, şi tot facem vaccinuri şi chestii şi nu ştiu ce – oare nu-i putem molipsi de o faptă bună? Care nu este aşa de complicată. Sunt mii, sunt milioane de mo-dalităţi, de a putea schimba şi de a ne putea vindeca. Trebuie să ai dorinţă de a schimba ceva în viaţa ta – şi schimbând ceva în viaţa ta, poţi să schimbi lumea întreagă! Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul!

A consemnat Diacon Mircea Toma

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Trebuie să îi creştem pe copii într-un duh de mare dragos-

te. Copiii trebuie să simtă casa ca pe un loc al dragostei şi al afecţi-unii părinţilor. Şi aceasta va ajuta copiii nu doar să crească normal, dar şi, dacă vreodată apucă pe drumul greşit, să se reîntoarcă acasă – unde există această dra-goste.

Vă amintiţi pilda Fiului Risipi-tor. Fiul mai mic al tatălui, care a plecat de acasă, a făcut multe pă-cate şi când a ajuns într-o situaţie grea, părăsit de toţi şi foarte în-fometat, a spus: „Câţi oameni în casa tatălui meu mănâncă pâine, primind dragostea tatălui meu, iar eu sufăr şi îmi este foame!”. Şi îndată s-a hotărât să se întoarcă la el acasă. Adică, ceea ce l-a fă-

cut pe fiu să se întoarcă acasă nu a fost faptul că şi-a amintit nişte învăţături, nişte sfaturi, ci că şi-a amintit de dragostea Tatălui şi de afecţiunea pe care a simţit-o de mic copil acasă.

Aşadar, părinţii trebuie să-i crească în aşa fel pe copii, încât, chiar dacă pleacă de acasă când-va, dragostea pe care au trăit-o acasă să le dea putere să se întoar-că din nou.

Prin urmare, are mare impor-tanţă momentul de când începe educaţia copiilor. Stareţul Sofro-nie (Saharov) spunea că educaţia copiilor începe din ziua în care este conceput copilul în pântecele mamei sale. De regulă nu arătăm o atenţie deosebită pentru copii şi, când ajung la vârsta de 12-13

ani, când intră în adolescenţă, atunci înţelegem că ceva trebuie să facem în plus – şi începem să ne rugăm şi să cerem ajutor!

Însă, aşa cum am spus mai îna-inte, rugăciunea trebuie să încea-pă imediat, când mama are în pântece fătul. Mama trebuie să se roage pentru făt, trebuie ea însăşi să ducă o viaţă bisericească, du-hovnicească, să se roage, să se îm-părtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos – pentru că, de vreme ce mama are în suflet şi în trup pe Hristos, iar fătul comunică cu mama, primeşte şi el din harul dumnezeieştii Împărtăşanii.Mitropolitul Ierothei al Nafpak-tei, articol aparut în nr. 14 al re-vistei „Familia Ortodoxă”

Cuvânt pentru părinți

Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii

noastre către Dumnezeu princi-piul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul si-gur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapă-rat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze în-veşmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapă-

rat se va împleti într-o oareca-re măsură cu o căutare neapărat pozitivă, şi aceasta este latura sa care <<ademeneşte>> omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoa-re atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sunt îngăduite.

În viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesă-vârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata pre-zenţă a aparentului bine pe care şi-l atribuie răul, face ca deose-birea binelui de rău să fie cât se poate de anevoiaoasă.

Stareţul socotea că răul întot-deauna lucrează ca „înşelare”, as-cunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lu-crarea răului. Drept aceea, acolo

unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi al-tele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloace-le. „Binele dobândit nu prin mij-loace bune nu este un bine” – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că bine-le ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. Însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă, căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.„Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, tradu-cere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Despre deosebirea dintre bine și rău