Întrebarea pe care fi ecare din-tre noi ar trebui să ne-o pu-

nem este ce să facem pentru ca să moștenim viața veșnică? Dacă vom pune această întrebare din toată inima noastră vom pri-mi răspunsul de la Dumnezeu, dar știm noi ce înseamnă viața veșnică? Dregătorul bogat din evanghelie respecta toate po-runcile lăsate de Dumnezeu oa-menilor, dar simțea că lipsește ceva în viața lui, nu era împlinit doar cu respectarea poruncilor.Noi suntem mulțumiți cu viața noastră?

Toate poruncile dumnezeiești se rezumă la iubire: de Dumne-zeu și de aproapele, pentru că pe oricare din ele am încălca, vom genera o ruptură în relația noas-tră cu Dumnezeu sau cu aproa-pele. Putem să spunem că îm-plinim poruncile lui Dumnezeu, dar atunci când ne afl ăm în fața unei situații concrete să consta-tăm că de fapt nu este așa. Toată tristețea noastră vine de la căde-rea lui Adam, pentru că și noi fa-cem precum el a făcut, deși omul lăuntric știe ce înseamnă viața veșnică, celălalt om care locuieș-te în noi ne pune piedici la tot pasul cu scopul de a ne face să o luăm pe altă cale decât ceacare duce laViața veșnică. Dumne-zeu vorbește cu noi mereu, însă omul poate distinge cuvintele lui Dumnezeu doar atunci când este în stare de rugăciune. Harul lui Dumnezeu este mereu pes-te om, nu este ca un adaos, însă zgomotul patimilor face ca noi să nu Îl mai auzim.De multe ori

omul când se afl ă în stare de Har el nici nu își dă seama pentru că este foarte fi resc, abia atunci când nu se mai “aude” Harul, omul își dă seama că L-a “înde-părtat”. Însă din mila Domnului și prin pocăință sau lupta omu-lui cu sine în încercarea de a își da seama cu ce a greșit contrar fi rii, starea de Har poate reveni.Sfântul Siluan s-a luptat 15 ani cu gândurile urâte, nelăsând rugăciunea către Domnul și un răspuns a venit: “cei mândri su-feră de draci”. Apoi soluția pe care sfântul Siluan a primit-o de la Dumnezeu pentru vindecarea de mândrie este: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Fieca-re dintre noi poate trăi cuvintele acestea la nivelul duhovnicesc la care se afl ă. Spre exemplu atunci când mergem să ne spovedim duhovnicului, să încercăm să conștientizăm starea (iadul) în care ne afl ăm, și să nu ne îndrep-tățim, adică să nu încercăm să ne scoatem cu puterile noastre din propriul iad, ci să mergem cu nădejdea iertării și a tămăduirii. Dobândirea stării de har se poate obține, iarăși și iarăși, după fi e-care cădere a noastră prin amin-tirea stării adevărate în care ne afl ăm noi, cei ce purtăm “chipul slavei negrăite”.

O altă mărturie a apropierii de Dumnezeu este cea a părin-telui Sofronie, ucenicul Sfântu-lui Siluan, care spunea că atunci când spovedania noastră este cât mai aproape de cea a tâlha-rului de pe cruce, însemnând“-că vrednice de cele ce am făcut

luăm, dară Acesta nimica rău au făcut” (Luca 23,41), atunci și pentru noi cei de astăzi Hris-tos va răspunde ca și tâlharului: “Amin […] astăzi vei fi cu mine în rai”.Starea de pocăință-adevăr ne apropie de veșnicie, în aceas-tă stare omul poate “vedea pe Dumnezeu precum este”. Atunci când conștientizăm starea în care suntem, când începem să ne vedem păcatele, ne apropiem de adevăr, iar“a fi în adevăr” în-seamnă a fi cu Hristos, asemănă-tori cu Hristos.

Din mila lui Dumnezeu noi am fost făcuți după chipul Lui, și spre a dobândi asemănarea cu El (Facere 1,26), iar prin Harul lui Dumnezeu, omul, în starea păcătoasă, poate ajunge la o po-căință prin care să guste viața veșnică în Împărăția lui Dumne-zeu încă de pe pământ. Dumne-zeu nu cere mai mult decât omul ar putea să dea, ci ceea ce acesta din urmă găsește cercetându-și inima, să îi dăruiască Lui.Nimic nu este cu neputință la Dumne-zeu, toți suntem chemați spre sfi nțenie, și sfi nții sunt oameni ca și noi care ne-au lăsat cuvânt pe care să îl păstrăm în inimă: “Îndrăzniți, fi i în chip de lumină ai Bisericii, până în sfârșit – cu noi este Dumnezeu!”. Amin.

Bibliografi e: „S-a dus să-L vadă precum Este: 20 de ani de la muta-rea în eternitate a Părintelui Sofro-nie Saharov”, pg. 9-18, editura Re-nașterea, Cluj-Napoca, 2013

Mihai Popescu

Chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 45

/ 11 d

ecem

brie

201

6

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Eu și femeia aceasta nu ne-am văzut niciodată. Ea mi-a tri-

mis scrisori și avea un scris urât, scria pe pagini de caiet cu pă-trățele. A încercat în mod con-fuz și agitat să-mi povestească istoria șovăielilor, a căderilor ei duhovnicești și, îndrăznesc să sper, și a unor iluminări. A scris acolo multe și de toate, iar mie nu mi-a rămas decât să pun evenimentele în ordinea corec-tă.

Evdokia avea amintiri din tre-cut încă din primii ani de după război. Când se trezea, vedea în fața ei, în colțul paraclisului, iconițele bunicuței, iar bunica, stând în genunchi, se ruga. Lu-mina soarelui inunda camera și mirosea frumos a turte de ghin-da. Acum la bătrânețe, înțelegea că în vremea aceea fusese atât de apropiată de Dumnezeu, ca niciodată mai târziu.

”Îi iubeam atunci pe toți oa-menii și, desigur, mai ales pe cei apropiați. Îi iubeam de mi se rupea inima. Toate le iubeam: râul, cerul, casa părintească. Ziua începea cu rugăciunea bu-nicii și cu rugăciunea bunicii se termina”.

Iar mai departe femeia își amintește când au început toate acestea să dispară. Își amintește momentul când a văzut la pri-etena ei o rochiță nouă cu vo-lane. Și a început să invidieze aceste volane. Iar volanele, dacă cineva nu știe, sunt niște fâșii de material încrețite, care se cos la umerașe, la mâneci, fleacuri, în general. Apoi fetița a început să invidieze noii pantofiori maro i

altei prietene. Și prin invidie au intrat în ea și alte patimi pierzătoare de suflet.

Ea s-a făcut mare, s-a căsătorit. A născut trei fete. A lucrat în sovietul

sătesc. Și tot restul vieții ei l-a în-

chinat năzuinței de a nu trăi mai rău decât ceilalți. Iar, dacă se putea, chiar mai bine. Și-au cumpărat garnituri de mobilă, covoare, frigidere, televizoare, magnetofoane... Când acestea se învecheau, le schimbau pe altele noi. Și pentru aceste achi-ziții, își amintește Dusia (dimi-nutiv al prenumelui Evdokia), a dat și mită, a falsificat și acte. A trebuit să umble cu șiretlicuri, să mintă, să lingușească, să se prefacă... Iar banii nu le ajun-geau. Au început să crească vite pentru vânzare, au crescut gă-ini, rațe, curci. Trudind pentru toate acestea, soțul ei a devenit invalid. Însă aveau de toate, și nu trăiau mai rău decât ceilalți, ci trăiau chiar în huzur. Casa lor avea de toate din belșug. Au isprăvit-o de construit, au lăr-git-o. Și așa a trăit până la 70 de ani. Dar într-o noapte casa a ars. Până la temelii.

Tot satul i-a ajutat s-o stingă, dar nimic din avere n-au reușit să salveze. Au reușit doar să dea drumul la toate păsările de cur-te. Ei înșiși au alergat afară în stradă, ea desculță, în capot, iar el în pantaloni de trening.

Și, de dimineață, cei doi soți ședeau pe o băncuță vizavi de locul incendiului, iar alături de ei motanul. Iar celelalte au zburat care încotro și s-au îm-prăștiat, fugind în toate părțile. Atunci, un vânticel a adus un miros slab de turte de ghinda: în spatele grădinilor de zarzavat era o pădurice de stejari și, pro-babil, căzuseră ghinde în foc. Era tocmai mirosul din copilă-rie...

Iar e alăturea trecea preotul spre biserică, să se pregătească de slujbă. Și el îi ajutase toa-tă noaptea să stingă incendiul. Evdochia s-a ținut după el și a mers desculță la biserică. Părin-tele și-a văzut de treburile lui

iar apoi a întrebat: ”Ce dorești?” Ea s-a gândit ce s-a gândit și a spus: ”Să-i mulțumesc lui Dum-nezeu”. Dusia se temea ca preo-tul va crede ca ea și-a ieșit din minți. Dar el a dat liniștit și înțelegător din cap în semn de aprobare: ”Să facem o slujbă de mulțumire”.

După slujbă a ieșit în stradă. Și se simțea atât de ușoară. Adulții se grăbeau să ajungă la muncă, copiii la școală. ”Cât îi iubesc eu pe acești oameni!” a străfulge-rat-o dintr-odată pe Evdokia. Deși până în ajun fusese certată aproape cu toți.

Vecinii i-au invitat la ceai. Ea și soțul ședeau la masă, când deodată a intrat o concetățeană, care demult se mutase în oraș. Iar în sat avea casa părinteas-că. Și aceasta rămăsese pustie, pentru că părinții ei muriseră. Cineva i-a spus femeii despre incendiu la telefon și ea a venit deîndată în fugă cu un automo-bil mare și frumos.

Și le-a spus: ”Mergeți și locuiți în această casă! Iată cheile. Iar, ca să nu fie neînțelegeri, haideți sa v-o vând acum pe un preț simbolic! Eu, sincer să vă spun, nu am absolut deloc nevoie de ea”. Soții au obiectat: ”Noi n-avem niciun ban, nici măcar simbolic”. Totuși, au mers la ad-ministrație. Iar acolo era deja pregătit ajutorul material: ”Lu-ați și semnați de primire!”

Au deschis casa și s-a dovedit că semăna foarte mult cu aceea în care Dusia își petrecuse co-pilăria. Chiar și icoanele parcă erau ale bunicii ei. Și femeia a început să se umple de bucurie.

Atunci au început să vină ve-cinii, să le aducă mâncare, ha-ine. Să le aducă înapoi găinile, rațele, curcile. Dar Evdokia a spus: ”Unde au zburat, acolo să și trăiască.” Au oprit capra pen-

Volanele

3

tru lapte, iar vaca în aceeași zi au și vândut-o. Și așa s-au orân-duit.

Nepoatele Evdokiei sunt fete mari. Locuiesc în orașe, studia-ză. Iar ea îmi scrie: ”Când văd la televizor câte o blăniță: mă gân-desc: ”Trebuie să aibă și nepoa-ta mea una ca asta!” Și atunci parcă mă electrocutează: ”Iarăși

volanele!” Prin acest incendiu mie mi s-a dat un indiciu ca eu să-mi înțeleg viața. El a fost spe-cial pentru mine. De la flacără, ardezia a explodat și a zburat în toate părțile, curțile vecine au fost presărate cu această arde-zie, dar la nimeni nu a luat foc nimic. Așa că acesta a fost pen-tru mine un indiciu, un semn.

Cât îi sunt de recu-noscătoare lui Dumne-zeu, că nu a mai suferit nimeni! Din cauza mea și a volanelor mele”.

Povestire din cartea „Raiul din cătu-ne și alte povestiri” de Preot Iaroslav Șipov, ed. Egumenița, 2013

Cartea de povestiri a Pr. Iaro-slav Șipov apare în continu-

area deja cunoscutei opere „Ne-sfinții sfinți” a Arhim. Tihon Șerkunov. Lectură captivantă prin stilul firesc, lucrarea Pr. Șipov invită pe cititor în atmo-sfera parohiilor rusești de sat din zona Vologda. Personajele sunt atrăgătoare prin normali-tatea lor și aduc aminte de sfin-ții din Sinaxar; spre exemplu vânătorul Ermakov (un adevă-rat eremit) din Ravelina, ce se apropie uluitor de mult de Sf. Evstatie Plachida (20 septem-brie) sau bătrânii din Raiul cu cătune care trăiau cu anima-lele pădurii asemenea Sfântu-lui Gherasim cu leul.Raiul din cătune nu este însă o carte de povești, este mai degrabă o au-tobiografie a autorului în care descrie diferite experiențe din viața sa de dinainte de hirotonie și din timpul slujirii sale preo-țești. Realismul povestirilor se vede din faptul că părintele nu se sfiește să constate și neputin-țele enoriașilor săi cum ar fi bă-trânele dezordonate din biserici (remarca ierarhului care l-a hi-rotonit: „două nenorociri sunt în Biserica rusă – babele și arhi-ereii”) și lipsa credincioșilor în

biserică de sărbătoarea Sfintei Treimi când „tot poporul bea prin cimitire”.

Poveștile Pr. Iaroslav Șipov re-pun pe cititor în atmosfera pli-nă de probleme a unei epoci nu de mult apuse. Și totuși, în pofi-da tuturor problemelor cu care oamenii se confruntau legătura lor cu Dumnezeu era vie, atât de vie încât autorul nu simte

nevoie să atragă atenția des asu-pra ei; vie și extrem de discretă în același timp, precum aerul pe care îl respirăm fără să ne contabilizăm fiecare respirație.Raiul din cătune invită pe omul modern la o analiză mai atentă a confortului și a influenței lui în viața duhovnicească. Modul disperat în care omul modern fuge de probleme cu nădejdea puternic înrădăcinată în sine că, odată eliminate acestea feri-cirea va fi o consecință firească, se dovedește a fi în final fali-mentar. În parte poate fi vorba de egoismul nostru care ne în-deamnă să ne rezolvăm proble-mele singuri. Personajele din povestirile Pr. Șipov ne propun două coordonate în rezolva-rea problemelor: una verticală (nădejdea în Dumnezeu) și una orizontală (relațiile vii cu seme-nii noștri).Raiul din cătune ne invită la o reevaluare a nădejdii noastre: credem cu adevărat în Dumnezeu cel viu, lucrător în lume, sau ne propunem să con-struim „un oraș și un turn al că-rui vârf să ajungă până la cer”?

Diacon Daniel

Raiul din cătune – spre o lectură duhovnicească a vieții

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

ai putea să-mi spui te iubesc

cu virgulă

știi tu

virgula dupa care poate urma un dar

sau te iubesc punct

te iubesc două puncte

sau mai rău – te iubesc semn de exclamare

pe groaznicul te iubesc

semn de întrebare nici nu vreau să-l iau în calcul

ai putea sa-mi spui te iubesc cu diacritice

dar ar fi atât de ciudat

sau modernul te iubesc două puncte paranteză

care m-ar scoate din sărite

dar ce bine că mă iubești simplu

așa cum sînt

fără semne de punctuaţie

ortografia iubiriide Ivcelnaiv

A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înșine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne,

ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul și duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăința noastră, elanul sufletului nostru rămân ne-roditoare. Pocăința trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susținut și viguros de a duce o viață dreaptă și de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumne-zeu Însuși nu ne va izbăvi, căci după cum ne spune Hristos „nu cei ce-mi zic «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), ci cei care aduc rod. […] Pocăința noastră se pune în lucrare atunci când dintr-o dată sufletul nostru primește un șoc, când conștiința ne grăiește, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, voiești aceasta?” Și dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuiește-ne!” și ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert, iar tu, în semn de recunoștință pentru o asemenea iubire și pentru că, răspunzând iubirii Mele, și tu ai capacitatea de a iubi, începe și schimbă-ți viața…”.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iertării. Taina tămăduirii, Alba Iulia 2014, pp. 67-69.

Cuvânt