Diabolus in Musica (I)

E mai. O lună cu flori şi cer senin... O fetiţă de 12 ani, Andrada Mocănescu, se aruncă de la etajul 10. De câteva luni se îmbrăca în negru, afişa o mină tristă şi asculta goth-rock. Era emo.Într-un alt spaţiu cultural (Anglia), Hanah, o fetiţă de 13 ani, cu scrijelituri la încheieturi – semn că aparţinea mişcării emo – s-a spânzurat de bara patului, după ce şi-a sărutat, nostalgic, părinţii. Asculta rock şi visa la ”Parada neagră” – locul de întâlnire al sinucigaşilor emo.

Emo

Emo nu este un accident, ci un fenomen bine conturat. Numai în Anglia, între 15% şi 20% din adolescenţi şi tineri sunt emo! Ziarul Daily Mail (16 mai 2008) sesizează o escaladare a modei depresiei auto-induse. În 2007, în Anglia, numărul cazurilor emo cu automutilări şi tentative de sinucidere, urmate de internare în spital, a ajuns la 16.000, indicând o creştere cu 25% faţă de 2003. Dintre liceenii clasei a 12-a din SUA, 12% au avut o tentativă de sinucidere, iar alţi 16% se gândeau serios s-o facă...

Dintre emo-kids, unii sunt copii de bani gata, dornici de epatare. Alţii sunt frustraţi de viaţa lor de familie. Iar în rest sunt victime ale infidelităţii în dragoste. Numitorul comun al tuturor acestor adolescenţi este muzica pe care o ascultă cu obstinaţie. În 2001, cele 5.000 de sinucideri de adolescenţi au fost, într-o mare măsură, consecinţa muzicii deprimante şi fataliste pe care tinerii o ascultau, susţine Asociaţia Naţională de Educaţie din America (New York Times, 18 iulie 2001).

Rockul, bată-l vina!

Să fie chiar rockul cauza? Sau cel puţin un factor favorizant? Aşa sugerează un studiu  făcut în Australia, pe un eşantion de 200 de liceeni. Testele au scos la iveală că cei care preferă heavy metal sau hard rock sunt mai înclinaţi spre depresie, gânduri de suicid şi autoflagelare. Raportat la distincţia de sex, proporţia este de 20% - băieţi şi 60% - fete. La începutul anilor 1990, fenomenul a primit şi un nume: Heavy Metal Syndrom. După cinci ani, în 1998, un alt raport oficial  întărea aceeaşi concluzie: cu cât era mai mare ataşamentul adolescentului faţă de cultura heavy metal, cu atât mai mult creștea probabilitatea  sinuciderii.

Desigur, există şi opinii contrare. Cei care contestă aceste corelaţii ignoră, probabil, faptul că cea mai mare parte din repertoriul muzicii rock inspiră nihilism, revoltă oarbă şi pasiune pentru morbid; şi că peste 90 dintre starurile rock şi-au încheiat viaţa prematur, fie prin suicid, fie printr-o supradozare cu droguri... Stimulează rockul gândurile negre sau ideea aceasta este doar un mit? Iar dacă e adevăr, ce anume din muzica rock induce ”liliecii” în minte şi suflet: textul sau muzica însăşi? Nimeni nu se îndoieşte de puterea cuvintelor. Mesajele pe care le lansează formaţia My Chemical Romance (formaţie considerată port-drapelul curentului emo), de tipul: ”Ţi-am adus gloanţele mele”; ”Bun venit la parada neagră”; ”Cele din urmă cuvinte mari”, sau ”Nu te iubesc!”... nu te pot lãsa indiferent. Dar efectul cuvintelor, oricât de şocant, este totuşi secundar faţă de impactul muzicii în sine.

Misterul sunetelor

Era în 1973. Lumea academică lua notă de un volum intitulat Sunetul muzicii şi plantele, semnat de dr. Dorothy Retallack de la Woman’s College din Denver, Colorado. Cercetătoarea descria o serie de experienţe privind efectul diferitelor muzici (fără text) asupra plantelor. Izolând un număr de plante în trei camere separate, Retallack le-a administrat, în mod diferenţiat, câte trei ore de muzică pe zi, în felul următor: în prima cameră a pus muzică clasică; în a doua cameră a servit hard rock, iar în a treia cameră a păstrat liniştea. După două săptămâni, contrastul era dramatic: plantele întreţinute cu muzică clasică erau înclinate spre difuzor, nu spre sursa de lumină, şi crescuseră mai bogat decât plantele din grupul de control. În schimb, plantele din grupul rock îşi pierduseră o parte din frunze şi se îndepărtaseră de difuzor cu până la 70 grade. În cursul celei de-a treia săptămâni, toate plantele din camera a doua muriseră. La fel de dramatic au reacţionat plantele şi la muzica atonală şi disonantă a lui Arnold Schoenberg. Doar că agonia a durat puţin mai mult: patru săptămâni.

O suită de alte experienţe  au condus la concluzii similare. De exemplu, seminţele de bame şi zucchini, supuse unui tratament muzical, au germinat mai repede şi mai generos. Postul BBC (26 iunie 2001), într-o emisiune dedicată impactului muzicii asupra lumii vii, a relatat experienţele unui grup de psihologi de la universitatea Leicester, Anglia. După ce au expus un număr de vaci la nouã săptămâni de audiţie muzicală intensivă (Pastorala de Beethoven, timp de 12 ore pe zi), producţia de lapte a crescut cu 3%. În acelaşi timp, administrarea de muzică rock a dus la diminuarea lactaţiei vacilor. În alte experimente, s-a constatat că, pe un fundal de muzică clasică liniştită, înaripatele din ogradă fac mai multe ouă.

Este meritul cercetătorilor de la Queen's University, Belfast, de a fi testat efectul muzicii pe câini. Revista New Scientist (23 oct. 2002) relata că, la ascultarea muzicii clasice, câinii deveneau relaxaţi şi calmi. Când li s-a pus Metallica, patrupedele s-au dezlănţuit în lătraturi şi acte violente. Dintre toate stilurile, muzica lui Bach s-a dovedit cea mai sedativă.    Cele mai convingătoare experienţe sunt însă cele efectuate pe şoareci. Cercetătorii au creat două camere izolate fonic, dar comunicante printr-un tunel. În fiecare cameră au pus aceeaşi cantitate de hrană, pentru ca şoarecii să se simtă liberi să aleagă oricare dintre camere. La un moment dat, în camera întâi s-a difuzat muzică de Bach, în timp ce în camera a doua răsuna muzică rock. În scurt timp, toţi şoarecii s-au îngrămădit în camera cu Bach. Ori de câte ori cercetătorii inversau muzica, şoarecii migrau în mod regulat în cealaltă cameră, fugind de groaza rockului . 

Universul e ”muzică”

Fără a fi savant, tot omul ştie că universul, cu tot ce cuprinde el, este în fond materie. Einstein însă ne-a învăţat că materia, de fapt, este energie. Şi ”energia” – ce e? E ”câmp electromagnetic”, sau – altfel spus – este un câmp de unde cu anumite frecvenţe.

Tot ce există în univers poate fi redus la vibraţie. Pe baza acestui raţionament, dr. Donald Hatch Andrews, în The Symphony of Life (1967), spunea: ”Descoperim că universul nu este compus din materie, ci... din muzică.”   

Structural vorbind, sunetul muzical este o undă cu frecvenţă regulată. Fiind undă, muzica nu poate să nu interacţioneze cu universul ondulatoriu. Am urmărit în mod repetat experimente în care un pahar de cristal s-a putut sparge prin simpla emitere, preţ de câteva secunde, a unui sunet puternic, corespunzător cu frecvenţa de rezonanţă a obiectului respectiv.

În ceea ce priveşte corpul nostru, el este o sumă de unităţi materiale, şi ele vibratoare, dar la frecvenţe diferite. Biochimistul Jim Gimzewski, profesor emerit la Universitatea din California, Los Angeles, a fondat, în 2001, o nouă disciplină: ”sono-citologia”. Obiectul acestei ştiinţe era să identifice sunetele distincte pe care le produc celulele vii din corpul uman, sunete detectabile printr-un senzor extrem de fin. Cercetările sale au arătat că aceste microsunete variază în funcţie de starea de bine a celulei . Schimbările patologice din celule modificau sunetul. Când Gimzewski a stropit celulele cu alcool, frecvenţa undelor a devenit mai înaltă. În schimb, celulele muribunde emiteau unde joase. Pe această premisă, echipa lui lucrează acum la un instrument nou de depistare a bolilor. Mai mult, luând în considerare reversul ecuaţiei, există certitudinea că anumite muzici pot antrena vindecarea bolnavului.

Este exact ceea ce practica ”muzico-terapia” încă din antichitate. Principiul de bază este acela că trupul nostru, pe lângă faptul că emite un cor de sunete, el şi rezonează la vibraţii. Desigur, diferitele părţi ale corpului rezonează la frecvenţe diferite. Atunci când un om ascultă muzică, ţesuturile sale, celulele, moleculele şi atomii corpului  intră într-un fel de ”dans”, în ritmul frecvenţelor respective. Când acest dans este armonios, efectul este cât se poate de benefic. Când însă muzica e disonantă, se produc deranjamente interne.  Gimzewski a mai observat că microbii şi celulele canceroase se dezvoltă cel mai bine la muzica haotică de tip rock, şi îşi diminuează activitatea la muzica preponderent melodioasă. Cine citeşte să înţeleagă!

Creierul muzical

Din vremuri imemorabile, omul a încercat să dezlege misterul prin care muzica înrâureşte comportamentul uman. În lipsa cunoştinţelor, înţelepţii s-au limitat la explicaţia ”influenţelor” oculte şi spirituale. Cu aproximativ 20 de ani în urmă, un experiment avea să redirecţioneze interesul pentru descifrarea acestei enigme. Doi savanţi de la Princeton, neurobiologul G. M. Schreckenberg şi fizicianul H. H. Bird , au condus un experiment cu 36 de şoricei. Timp de patru luni, aceştia au fost expuşi la o cură muzicală diferenţiată. Grupului A i s-a administrat muzică armonică; grupului B - muzică rock, cu tobe voodoo. Grupul C - de control – a rămas în linişte. La sfârşitul perioadei, cercetătorii au sacrificat toţi cobaii şi le-au examinat creierul. În contrast şocant cu cobaii din celelalte două grupe, creierul şoriceilor expuşi la muzică rock dovedea o structură bizară la nivelul celulelor. Neuronii lor (dendritele) erau crescuţi şi ramificaţi sălbatic, dar... nu aveau conexiuni cu ceilalţi neuroni! În plus, în creierul acestora s-au găsit cantităţi anormal de mari de ARN transmiţător. De-a lungul celor patru luni, savanţii au urmărit cum comportamentul şoriceilor-rockeri se deteriorează, până la pierderea capacităţii de învăţare şi de orientare. Aceştia deveniseră hiperactivi şi agresivi până la canibalism.   

Concluzia tulburătoare era că muzica nu produce doar indispoziţii pasagere. ”Experienţele şi circumstanţele trăite ne modelează efectiv creierul. Structura creierului rămâne inseparabilă de funcţia sa”, scria dr. Kenneth A. Klivington, în cartea The

Science of Mind (1992, MIT Press). Asta înseamnă că stimulii muzicali la care ne expunem croiesc pur şi simplu reţeaua neuronală şi că schimbările funcţionale atrag după sine schimbări structurale. Cu alte cuvinte, particularităţile armonice sau dizarmonice ne ”re-bobinează” creierul, generând modele noi de activitate neuronală . ”Mintea noastră încorporează muzica pe care o ascultăm. Structurile muzicii devin literal structuri ale creierului!”, susţine profesorul Peter Janata, cercetător al Centrului Dartmouth pentru neurologie cognitivă.  

Minusculii magicieni

Aventura descifrării sistemului de pârghii prin care muzica ne condiţionează nu se opreşte aici. În 1991, la iniţiativa savantului suedez Nils L. Wallin, biologia a mai deschis un fişier nou: bio-muzicologia. Spiritul veşnic iscoditor al omului voia să afle exact care sunt vectorii prin care muzica produce schimbări în fiinţa umană, dar şi modul de inter-relaţionare al muzicii cu funcţiile creierului şi cu biologia.  

Din 1991 s-au mai făcut câţiva paşi importanţi. Pornind de la punctul de prim impact al sunetului asupra sistemului nervos, anume de la vibraţia timpanului şi a fibrelor lui Corti din ”melc” (urechea internă), s-a reuşit o definiţie biologică, cât de cât obiectivă, a noţiunilor de ”consonanţă” şi ”disonanţă”. Consonanţa este acea structură sonoră care produce unde (valuri) regulate şi liniştite în lichidul din urechea internă, în timp ce disonanţa produce unde neregulate. Mai departe, din urechea internă, nervul acustic preia impulsul regulat sau turbulent şi-l transmite creierului ca pe un semnal ordonat (în cazul consonanţelor) sau haotic (în cazul disonanţelor) .  

Nervul acustic pleacă din ”melc” şi ajunge până în creierul mijlociu (sistemul limbic), atât în imediata vecinătate a centrului care controlează secreţia hormonală, cât şi a centrului ce reglementează foamea, metabolismul şi nivelul stării de conştiinţă. Sistemul limbic (numit şi paleo-cortexul) reprezintă ”creierul nostru emoţional”. El este cel care reglează şi mediază, în primă instanţă, efectul muzicii asupra dispoziţiilor noastre sufleteşti.

Când sosesc semnale sonore, ”creierul emoţional” (mai exact glanda pituitară şi hipotalamusul) declanşează secreţia celor mai puternici reglatori emoţionali, anume hormonii, magicienii minusculi ai vieţii psihice. Când sosesc semnalele armonice şi consonante, creierul emoţional secretă hormoni ca melatonina, numitã şi ”hormonul somnului”. Dimpotrivă, când creierul este inundat de semnale disonante şi dizarmonice, creierul activează secreţia altor hormoni, cum este cortisolul, cunoscut şi ca ”hormonul stresului”.  

Descoperirea aceasta demonstrează că, nici mai mult, nici mai puţin, muzica are puterea să schimbe compoziţia chimică a creierului – fie în bine, fie în rău! Impactul sonor este atât de mare, încât o anumită muzică poate induce chiar crize de ”epilepsie muzicogenă” – fenomen studiat încă din 1957. Dimpotrivă, alte tipuri de muzică pot depăşi incidenţa unor asemenea crize.  

Macazul gândirii

Odată cu creşterea sau scăderea nivelului de melatonină, în creier se mai produce un fenomen. Este vorba de schimbarea activităţii electrice a creierului. În cazul unei audiţii

armonice şi liniştitoare, undele Beta – undele proprii stresului şi ale neliniştii mentale – sunt substituite cu undele Alfa – unde ale calmului şi relaxării. În cazul revers, când are loc audierea unei muzici dizarmonice, hormonii trag macazul, substituind undele Alfa cu undele Beta. Şi dacă fluxul negativ nu încetează, ca o reacţie de apărare, undele Beta fac loc undelor Delta sau chiar Theta (undele stării de inconştienţă). În aceste cazuri din urmă, ascultătorul intră într-o ”stare de conştienţă alterată” , fenomen obişnuit şi savurat cu prilejul concertelor rock.

Din fericire, audiţia muzicală este un act de alegere. Când omul îşi exercită voinţa de partea binelui, impactul muzicii îi fortifică judecata dreaptă. Cercetătorii ruşi au evidenţiat faptul că muzica poate îmbunătăţi activitatea undelor electrice din creier .  Într-un experiment efectuat într-o grădiniţă cu copii de patru ani, T. N. Malyarenko a difuzat muzică, câte o oră pe zi, timp de 6 luni. Rezultatele au fost concludente: în comparaţie cu grupul de control, copiii cărora li s-a administrat muzica aveau atât o bandă de frecvenţă pentru undele alfa mai mare, cât şi o coerenţă superioară între diferitele regiuni ale cortexului, cele mai pronunţate fiind în lobul frontal. Această coerenţă sporită indică o cooperare mai bună între regiunile creierului. Este semnificativ faptul că aceşti copii ascultau muzica pasiv, fără să-i acorde atenţie, în timp ce se preocupau de alte lucruri.  

Diabolus in Musica (II)

Lucian Cristescu | Mar 09

La numai cinci zile după ce peste 200 de fani emo au demonstrat în centrul Londrei (în 31 mai a.c.) împotriva ziarului Daily Mail pentru că i-a numit ”cult sinucigaş”, BBC News anunţa un nou caz de suicid emo. Sam Leeson (13 ani), din Anglia, împătimit de emo şi screamo, a fost găsit spânzurat în casa lui.   Oamenii normali caută motive reale: părinţii, iubita, examenele... În cazurile emo, de multe ori, acestea nu există. Zoltan Komşa din Bihor, băiat de familie bună şi fără pricini sentimentale, s-a sinucis şi el. De când devenise emo, asculta muzică obsesivă şi se comporta ciudat. Cu câtva timp înainte, şi-a scrijelit pe bancă crezul: ”Trebuie să mor! Trebuie să mor!” Poate că mărturia adolescentei Timeea din Cluj (16 ani)  ne sugerează o anumită mentalitate de tip emo: ”Ne întâlneam în piaţă, vorbeam şi beam. Ne mai şi tăiam venele... Am încercat şi eu să mă sinucid... Eram cu o prietenă de-a mea. Am zis: Hai să ne tăiem venele să vedem cum e!”

Nici o minte lucidă nu acceptă joaca de-a moartea. Unde ”jocul” totuşi se face, acolo luciditatea a fost subtilizată fie de droguri, fie de o doctrină sinucigaşă; sau, în cazul

emo, de o doză consistentă de rock. ”Cunosc o fată”, scria cineva pe forum.softpedia, ”care era cea mai normală şi iubitoare persoană din lume. După ce a descoperit Death metal, a început să se îmbrace în negru, mult rimel ...şi a început să tortureze animale.” Oare ce forţă a putut-o schimba?

Cuvântul sau Muzica?

Muzica rock este şi ea o formă de comunicare. În actul comunicării, oamenii transmit idei şi emoţii. În timp ce ideile sunt percepute şi clasificate raţional, emoţiile se descarcă brut în suflet. Ele pur şi simplu sunt trăite, mai înainte de a fi cenzurate. Studiile dr. Albert Mehrabian, profesor emerit la U.C.L.A.,  au dovedit că în comunicarea emoţiilor şi a atitudinilor cuvintele nu transmit decât 7% din mesaj. În schimb, inflexiunile vocii (melodica) comunică de peste cinci ori mai mult (38%), iar limbajul corporal (vezi gestica din concertul rock) transmite 55% din încărcătura emoţională. Cât de adevărată este această constatare se poate proba lesne prin urmărirea unei secvenţe de film horror, dar fără sonor. Imaginea va fi neplăcută, dar nu va înspăimânta. Dacă  se ascultă însă doarcoloana sonoră, efectul va fi terifiant, cu fiori pe spate! Este ştiut că, în timp ce prin văz adunăm 86% din informaţii, emoţiile le percepem în proporţie de 84% prin auz!  Asta explică şi de ce muzica (arta auzului) este cea mai puternică dintre arte. Dar şi cea mai subtilă. Pentru că, prin natura ei, muzica ocoleşte filtrul raţional, ca apoi să manipuleze liber dispoziţiile umane, fără nicio cenzură!Totuşi, din fericire, un filtru există!

Armonia? Cumplit meşteşug...

Despre marele matematician Pitagora (572 – 500 î.Hr.) nu s-au păstrat prea multe date biografice. Herodot îl numea ”cel mai abil filosof dintre greci”. El a fost creditat drept cel care a introdus în filosofie noţiunile kosmos ( ordine, echilibru... de unde şi cosmetică) şi armonia ( unire, bună înţelegere). Se povesteşte că, într-o zi, tot cugetând la misterul armoniei universale, Pitagora a trecut pe lângă atelierul unui fierar. Mirat de faptul că aceeaşi nicovală scotea sunete diferite, gânditorul a urmărit meşterii care lucrau şi a observat că aveau ciocane de greutate diferită. Ajuns acasă, Pitagora a luat patru sârme egale în grosime şi lungime şi le-a fixat de o consolă. Apoi a atârnat de fiecare sârmă câte o greutate (asemănătoare ciocanelor): de prima coardă, a atârnat o greutate de şase uncii; de a doua, una de opt uncii; de a treia, o greutate de nouă uncii; iar de a patra coardă, o greutate de douăsprezece uncii. Când a ciupit apoi corzile, s-a făcut lumină! Rezonate împreună, prima şi a patra coardă (fiind tensionate de greutăţi diferite în raportul de 2/1) produceau intervalul de octavă (aceeaşi notă do, dar la altă înălţime)  . Prima şi a treia coardă (fiind tensionate într-un raport de 3/2) dădeau intervalul de cvintă. Iar când a ciupit coarda 1 cu coarda 2 (raportul fiind de 4/3) , intervalul obţinut era de terţă. Jucându-se, aşadar, cu raportul primelor patru numere (1,2,3 şi 4), Pitagora a descoperit pentru prima oară

armonia acordului major: tonică, terţă, cvintă şi octavă (do-mi-sol-do). Dar Pitagora nu s-a oprit aici. Tot iscodind raportul dintre numere şi sunete, înţeleptul a mai observat că, dacă se multiplică intervalul de cvintă (3/2) din sunet în sunet (fa-do, do-sol, sol-re...) şi apoi dacă sunetele obţinute astfel se comasează în cadrul unei singure octave (2/1), se obţine exact structura gamei (do-re-mi-fa-sol-la-si-do) cu funcţiile armonice care derivă din ea. Aşa s-a născut armonia tonală, izvorâtă pe de o parte din logica numerelor, şi pe de alta din însăşi structura lumii fizice. E drept, numai teoretic. Vor mai trece încă 2.100 de ani, până când armonia se va impune şi practic, odată cu naşterea marelui Johann Sebastian Bach. Socotind că numărul şi proporţia sunt principiile divine care guvernează toată lumea, Pitagora a fondat muzica drept ”ştiinţă exactă”, socotind-o chiar esenţa armoniei universale după care se mişcă chiar şi planetele şi constelaţiile.

Harmonices mundiÎn 1829, chimistul german Johann W. Dobereiner, crezând şi el în principiul armoniei universale al lui Pitagora, a observat că principiul acordului de trei sunete (do-mi-sol), prezent şi în lumea culorilor (triada roşu – galben – albastru), se regăseşte şi în chimie: el şi- dat seama că diferite elemente (Clor - Brom - Iod sau Calciu - Stronţiu - Bariu) aveau proprietăţi  asemănătoare, iar masa atomică a celui de-al doilea element (în exemplul nostru Brom şi Stronţiu) reprezenta media celorlalte două. Aşa a emis el ”legea triadelor”.  În 1864, un alt meloman, chimistul englez John A. Newlands, a întocmit o progresie a elementelor în ordinea greutăţii atomice. El a observat că fiecare al optulea element avea proprietăţile chimice cam asemănătoare. Aşa a apărut şi în chimia modernă ”legea octavei”.

În 1869, Dimitri I. Mendeleev, în timp ce asculta cvintetul lui Schumann op. 44. , a avut inspiraţia să rearanjeze elementele din tabelul chimico-muzical a lui Dobereinger şi Newlands, pe şapte perioade (după numărul sunetelor din gamă), însă nu doar după masa atomică, ci şi după proprietăţile chimice comune. Convins că ”logica armoniei” din muzică şi din optică trebuie să existe şi în chimie, Mendeleev a construit mai întâi tabelul, apoi a căutat elementele pentru fiecare căsuţă. Cinci căsuţe i-au rămas însă goale. ”Nu-i nimic!”, a zis el. ”Elementele trebuie să existe; dar n-au fost încă descoperite”. Timpul a confirmat credinţa lui Mendeleev în unitatea armonică a lumii: în timpul vieţii sale, primele trei din cele cinci elemente intuite de savant au fost, pe rând, găsite: Galiu, Scandiu, Germaniu. Post mortem, şi celelalte două au apărut: Protactiniu şi Techneţiu. 

 

Muzică bună

De la întemeierea lumii, Ziditorul a dăruit omului gama, cu melodia şi armonia ei tonală. Pentru ca o muzică să fie ”armonică”, în primul rând, ea trebuie să aibă o melodie conturată. Când lipseşte o linie melodică uşor de urmărit, discursul muzical e confuz şi suferă de lipsă de direcţie. În al doilea rând, muzica trebuie să aibă şi o armonie consonantă. Când e disonantă, muzica produce iritare şi agitaţie.

În al treilea rând, e vorba de o dimensiune a muzicii pe care Pitagora n-a dibuit-o în joaca sa acustică. E vorba de ritm. Psihologii consideră că ritmul şi

tempoul sunt ingredientele cel mai de impact din muzică . De ce? Pentru că ”de la undele electrice ale creierului şi până la bătăile inimii... noi nu suntem decât o masă de cicluri ritmice suprapuse. Ca fiinţe vii, suntem organizaţi în mod evident ca să funcţionăm în baza unui ritm şi ca să răspundem la fenomenele ritmice”.

În acest sens, există şi un ritm ”armonic” ce cuprinde între 60 şi 120 pulsaţii pe minut. Pe deasupra, el păstrează accentul metric într-o succesiune regulată (nesincopată) . Când însă ritmul depăşeşte aceste limite sau când succesiunea metrică a accentului este bulversată de sincope, ritmul devine ”dizarmonic” şi nociv. Pe lângă alte efecte rele, el dezechilibrează simetria celor două emisfere cerebrale şi produce o stare de alertă în corp, cu scăderea performanţelor intelectuale şi fizice. Iar când bătaia ritmului depăşeşte şi pragul confortabil al intensităţii (până la 70-80 decibeli), atunci declanşează stări nebănuit de negative: ”de la nesiguranţă şi angoasă, până la tetanie, convulsii şi halucinaţii vizuale şi auditive” . Iată setul de caracteristici ale muzicii nocive: lipsa unei melodii conturate, disonanţe şi nerezolvări armonice, sincope frecvente şi poliritmii, tempo prea sufocant sau prea rar, şi repetitivitate melodico-armonico-ritmică obstinată.

Oare ”de gustibus non disputandum”?

Orice om, chiar neiniţiat în secretele muzicii, dar care e deprins să-şi ”citească” stările sufleteşti discerne două lumi muzicale antagonice. El recunoaşte muzica pozitivă: cea care-i transmite emoţii pozitive - bucurie, seninătate, pace, speranţă, solemnitate, dor, compasiune, ba chiar şi tristeţea echilibrată... Graţie aceluiaşi instrument sensibil, el

discerne muzica negativă prin emoţiile stringente pe care i le induce: frustrare, mânie, violenţă, deprimare, suspans, teroare, teamă, angoasă... A fost o vreme când muzica negativă pur şi simplu nu exista, dintr-un instinct de autoconservare. Odată cu apariţia filmului sonor (prin anii 1920), producţiile horror au fost cele dintâi care au exploatat cu dezinvoltură muzica negativă. În ultimele decenii însă, muzica rock şi subcategoriile ei au surclasat Hollywood-ul, cu diferenţa că stilurile rock s-au lipsit de rafinamentul muzicii de film, favorizând manifestarea grosolană de violenţă, primitivism şi agresiune. Sufragiile generaţiei X au înclinat spre muzica negativă, conferindu-i legitimitate. ...E o

chestiune de gust şi cultură!

De curând însă, neurologul Anna Blood (Massachussetts General Hospital) a demonstrat ştiinţific antagonismul dintre muzica armonică şi cea dizarmonică. Folosindu-se de tomografia cu emisie de pozitroni, Blood a descoperit că muzica pozitivă, consonantă activează acele zone din creier ce reacţionează la stimulii legaţi de hrană, plăcere, sex. Acestea reprezintă zona orbito-frontală a cortexului şi zona prefrontală rostro-medială. În schimb, muzica negativă, dizarmonică activează o cu totul altă zonă a creierului, cea asociată cu pericolul şi cu durerea: e vorba de girusul drept para-hippo-campal şi amigdala.  Gustul ca gustul, dar când natura îşi defineşte nemijlocit binele şi răul, este periculos să-ţi abandonezi discernământul.  

 

Efectul Mozart

La începutul anilor 1990, un celebru ORL-ist francez, dr. Alfred Tomatis , a observat că anumite sunetele armonice conţin frecvenţe capabile să reîncarce aşa-numiţii ”nuclei cenuşii” din celulele neuronale. Aceşti nuclei acţionează ca mini-baterii care emit unde electrice. Tomatis a descoperit că muzica cea mai regeneratoare pentru nucleii cenuşii este muzica cu frecvenţe între 5.000 şi 8.000 Hz. Ei bine, aceasta este exact plaja cântecului păsărelelor, dar şi a muzicii baroce şi clasice, în care - în mod cu totul aparte - excelează muzica lui Mozart. De la Tomatis (1991) ne-a rămas conceptul de Efectul Mozart, care susţine că, ascultând Mozart, performanţele intelectuale sunt îmbunătăţite. Efectul Mozart e confirmat de numeroase studii : după numai zece minute de muzică de Mozart, elevii testaţi au obţinut un IQ cu 8-9 puncte mai mare în ce priveşte gândirea abstractă. Copiii de trei ani, cu o instruire muzicală de numai opt luni, au dovedit o creştere de 47% în abilitatea de a asambla puzzle-uri, faţă de cei care n-au primit educaţie muzicală.

Revista Time (13 dec. 2002) publica ştirea că ”anumite zone din creier sunt cu 5% mai mari la muzicieni faţă de ne-muzicieni. Iar corpus callosum (puntea dintre cele două emisfere) este cu 15% mai mare. Cortexul auditiv al unui muzician profesionist conţine 130% mai multă materie cenuşie decât cel al nemuzicienilor.” Japonia – ai cărei elevi obţin rezultatele cele mai spectaculoase la matematică şi ştiinţe exacte – are inclus în curriculumul şcolar studiul intens al muzicii până în clasa a IX-a!

Prostănacul şi vioaraAlbert Einstein a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni din toate timpurile. Puţini însă ştiu că, în copilărie, Einstein avea un handicap serios în vorbire şi o inteligenţă redusă. Grav, învăţătorul i-a sfătuit pe părinţi să-l scoată de la şcoală, fiind ”prea prost ca să înveţe” şi să-l pună să aprofundeze o meserie. Pauline Einstein, în loc să-i urmeze sfatul, i-a cumpărat o vioară. Odată cu sonatele lui Mozart, micul Albert a început să facă progrese uimitoare. Aşa se face că, la 12 ani, Einstein investiga calculul diferenţial. El obişnuia să spună, mai în glumă, mai în serios: ”Dacă am ajuns deştept, e datorită... viorii!”

Şi nu doar capacitatea intelectuală! Studiile au pus în evidenţă şi faptul că muzica armonică creşte producţia de endorfine şi de imuno-globuline salivare A - un anticorp care grăbeşte vindecarea, diminuează pericolul infecţiilor şi controlează bătăile inimii . Incitat de această descoperire, dr. Dan Carlson, dublu nominalizat pentru Premiul Nobel în economie (2001, 2004), a aplicat teoria lui Tomatis pe plante. Ce a descoperit a constituit o revoluţie în agronomie. Carlson a demonstrat că, la 5.000 Hz, plantele germinează, înfloresc şi cresc uluitor mai mult şi mai repede. El a reuşit să intre în Cartea recordurilor  pentru producerea - în doar 2,5 ani - a celei mai lungi plante de interior, o Gynura (Purple passion) lungă de 396 m. Metoda lui, Sistemul de înflorire sonică, a fost brevetată în 36 ţări şi i-a adus celebritatea .   Unde se află binele, acolo există şi un revers: frecvenţele joase şi cele foarte înalte, structurile dizarmonice şi ritmul sincopat afectează negativ fiinţa noastră. Dr. John Diamond, ex-preşedinte al Academiei Internaţionale de Medicină Preventivă, scria în cartea „Your Body Doesn’t Lie”(1978): „Sincopa - fiind contrară ritmului fiziologic - declanşează o reacţie automată de secreţie a adrenalinei, ceea ce produce anxietate, comportament agresiv şi stârneşte instinctul sexual.” Experienţa bacteriologilor Earl W. Flosdorf şi Leslie A. Chambers este una clasică: ei au demonstrat că sunete dizarmonice, însoţite de un volum mare de decibeli, au capacitatea să coaguleze albuşul de ou. Fanii pot repeta experimentul la orice concert rock . Numai că... proteinele sunt şi în creier, nu doar în ouă!În acest punct, Pitagora ne uimeşte din nou. Cu peste 2.000 de ani în urmă, absolut empiric, el a anticipat descoperirile ştiinţei, punând bazele ”medicinei muzicale”. Filosoful grec a ajuns să prescrie, cu efecte curative, acorduri şi armonii pentru diferite tulburări psihice şi pentru ”promovarea stărilor virtuoase”. De la el s-a inspirat şi Hipocrate. Pe timpul lui Platon, se cunoşteau deja destul de multe lucruri despre melo-terapie. Damon din Atena, profesorul de muzică al lui Socrate, avertiza că schimbarea armoniei cu alte structuri disonante va pune în pericol viitorul întregii naţiuni şi va zgudui statul din temelii.  ”Lăsaţi-mă să compun cântecele unei naţiuni”, zicea Platon, ”şi nu mă mai interesează cine face legile” .   Una dintre ”universalii”

Dr. Thomas Fritz, psiholog la Institutul Max Plank, a întreprins, în 2007, o expediţie ştiinţifică în munţii Mandara din Camerunul de nord, la tribul izolat Mafa. Timp de două luni, dr. Fritz a locuit între băştinaşi, le-a urmărit obiceiurile şi modul cum îşi produc muzica - o cacofonie dizarmonică şi extrem de stridentă. Mafaii intonează invocaţiile fără cuvinte. Ei suflă bezmetic în nişte fluiere disonante doar atunci când invocă duhurile.Când Fritz le-a pus să asculte muzica atonală, disonantă a lui Arnold Schoenberg, nu s-a întâmplat nimic: mafaii se simţeau ca-n apele lor. Dar când Fritz le-a pus muzică consonantă de Bach şi Mozart, mafaii au rămas uluiţi, cerându-i oaspetelui în mod repetat să mai asculte caseta aceea. Mafaii descopereau o realitate nouă şi minunată !Pe marginea acestei experienţe, colegul lui Fritz, prof. Stephan Koelsch, spunea: ”Aceasta dovedeşte că, într-adevăr, consonanţa constituie una dintre universalii.”

Discernerea disonanţelor şi repudierea lor sunt capacităţi care înzestrează toate fiinţele vii. Animalele şi păsările fug de disonanţe. Copilul de câteva luni nu le suportă. Prof. L. J. Trainor , în 1996, a demonstrat aceasta printr-o experienţă interesantă: a aşezat copii de numai patru luni între două jucării. O sursă de lumină intermitentă atrăgea privirea

copilului spre una sau cealaltă jucărie. Cât timp copilul privea jucăria respectivă, difuzorul emitea fie muzică consonantă, fie disonanţe. În mod unanim, pruncii căutau muzica consonantă, întorcându-şi faţa de la jucării ori de câte ori muzica era disonantă. Sunt teste care confirmă că, deja din a 24-a săptămână de viaţă, fetuşii îi preferă pe Mozart şi Vivaldi. La audiţiile rock însă, fetuşii răspund cu lovituri violente de picior .

”Toţi venim în lume cu capacităţi înnăscute pentru muzică”, spune Kay K. Shelemay, şeful catedrei de muzică de la Universitatea Harvard. ”Muzica se află în genele noastre”.

Diabolus in Musica (III)

Lucian Cristescu | Mar 09

 

La 20 aprilie 1999, Harris (de 17 ani)  şi Klebold (de 18 ani), înarmaţi cu pistoale automate, au pătruns la ora prânzului în cantina liceului Columbine din Littleton, Colorado. Pe neaşteptate, au tras în mulţime. După ce culcaseră la pământ 34 de oameni– dintre care13 au decedat – băieţii s-au sinucis.  Evenimentul a detunat la numai câteva luni după ce alte trei cazuri similare (Woodham - 16 ani, Wurst - 14 ani şi Kinkel -16 ani) şocaseră publicul american prin atacuri armate în şcoli, lăsând în urmă morţi şi răniţi, 41 de colegi şi profesori.Cu toate că cele patru cazuri diferă, investigatorii au identificat cu îngrijorare un element comun: toţi patru erau fani heavy metal şi goth !  În ajunul carnagiului, Harris scrisese în jurnalul său: ”Viaţa n-are farmec fără puţină moarte”. Când ştirea asasinatului a ajuns la rock-starul Marilyn Manson, auto-proclamatul Antichrist şi preot în biserica satanistă, acesta le-a dedicat piesa The Nobodies. Manson nu s-a sfiit să declare că, dacă ar fi avut ocazia să le vorbească înainte de crime, nu i-ar fi oprit …

”Muzica diavolului” Sub acest titlu publica BBC News Magazine (25 aprilie 2006) un articol despre rock şi impactul lui asupra adolescenţilor – segmentul de vârstă cel mai vulnerabil. Statisticile spun că, mai ales pentru ei, muzica este hobby-ul preferat, cu 21 de ore de audiţie

săptămânală de toate genurile: metal-head, goth, alternative, hip-hop, punk, rastas  etc.  Autorul face conexiunea dintre rock şi demonic pentru că acest gen muzical promovează faţa urâtă a societăţii: violenţa, misoginia, rasismul, sinuciderea, satanismul şi drogurile . În ciuda naturii infecte a tematicilor sale, rockul se bucură de un succes nebun. Cum e posibil? Robert Pittman, fondatorul MTV, declara într-un interviu: ”Rockul este o atitudine: aceea că nu există nimic sacru... Ne aflăm pe teritoriul nostru unde nu lăsăm pe nimeni să intre. Suntem cu totul aparte, pentru că-i ţinem pe toţi ceilalţi afară!”  Aici se găseşte cheia înţelegerii fenomenului în speţă: rockul se vrea război total. E Kulturkampf !

„Rockul a acţionat ca un catalizator, ca o putere unificatoare şi amplificatoare de idei şi simţăminte. Cu el se asociază: cultul iraţionalului, cultul instinctelor şi neîncrederea în raţiune. Corelat cu anti-intelectualismul este interesul pentru ocult, magie, superstiţie, gândire orientală şi pentru tot ce nu este de tradiţie europeană.” (William Schafer, Rock Music, 1972, pag. 13. 99).

”...după deget”Pentru cel nedumerit de pasivitatea liderilor şi a guvernanţilor în faţa mareei de obscenitate şi violenţă, e pregătită o explicaţie clasică, numele ei fiind teoria catharsisului. Părintele ei a fost ilustrul Aristotel, iar promotorul modern - Sigmund Freud. Teoria pleacă de la ideea că natura umană este programată pentru imitaţie; că imitaţia e metoda prin care copilul se maturizează. Imitaţia este însă şi o sursă de plăcere, chiar şi atunci când imită lucruri dureroase. Când cel trist ascultă o muzică tristă, se simte uşurat... Catharsisul (”curăţire” în greacă) susţine că participarea – prin văz sau auz – la trăirea unor emoţii negative produce purgarea acelor emoţii rele din om. Pe acest principiu funcţionau spectacolele cu gladiatori (iar azi meciurile de fotbal sau sporturile de contact): când gloata prelua emoţiile marţiale ale protagoniştilor, ea - chipurile - se elibera de spiritul războinic, se ”răcorea”, iar edilii asigurau astfel liniştea cetăţii.

Pe cât este de atrăgătoare, teoria catharsisului este tot atât de relativă. Dacă ”răul se vindecă prin rău” (vezi principiul vaccinului), este la fel de adevărat şi reversul: că răul corupe şi strică (vezi principiul contaminării). Cercetătorii de la Iowa State University şi Texas Department of Human Services, din Austin, au condus un experiment la care au participat 500 adolescenţi şi tineri în cinci ocazii  diferite. Le-au oferit, pe rând, piese muzicale rap şi heavy metal, urmărind efectele acestora asupra comportamentului. Concluzia cercetătorilor este că: ” Muzica agresivă n-aduce deloc uşurarea catharsică pe care o sperau publicul şi psihologii” (New Scientist , 3 mai 2004), punct de vedere întărit şi de Journal of Personality and Social Psychology: ”Experienţa dezastruoasă a festivalului Woodstock-1999 ridică îndoieli cu privire la mult-crezuta ipoteză a catharsisului”  .

Mick Jagger, Rolling Stones: ”Ceea ce noi producem este zgomot. Asta-i tot. Puteţi fi amabili şi s-o numiţi muzică.”  (Roy Carr, The Rolling Stones - An Illustrated Record, pag. 37)

Exclusiv AcidÎntrucât muzica transmite în mod primar emoţii, moralitatea ei va fi determinată de natura bună sau rea a acestora. Diversele şcoli de psihologie (R. Plutchik, W. Parrot) au întocmit diferite taxonomii ale afectelor, din care nu lipseşte evaluarea morală. Criteriul e următorul: când transmite sentimente pozitive (bucurie, admiraţie, curaj, demnitate, dragoste, fidelitate, încredere, respect, modestie...), muzica este morală. Iar când transmite sentimente negative (nemulţumire, rebeliune, haos, mânie, violenţă, ură, invidie, infatuare, batjocură, dispreţ...), muzica e imorală. Înarmat cu acest instrument simplu de evaluare, te convingi uşor de calitatea morală a oricărui gen muzical, inclusiv a rockului. Un număr al revistei Psychology Today identifică în muzica rock resurse cultivate de revoltă, ură, violenţă, hiper-excitare, ca şi un apel barbar pentru apetit sexual nestăpânit.   

În cadrul unui interviu, celebra prezentatoare Oprah Winfrey l-a întrebat pe Michael Jackson cum justifică gesturile sale obscene din timpul concertului.  ”E ceva subliminal”, a răspuns starul. ”Muzica mă sileşte să fac aşa. Nu mă gândesc la asta, ci pur şi simplu se întâmplă. Sunt sclavul ritmului.”  Jackson avea perfectă dreptate. Puţini ştiu că beat-ul percuţiei comandă direct un răspuns fizic; că vibraţia chitarei bas de foarte joasă frecvenţă şi puternic amplificată acţionează ca un stimul sălbatic şi conectează invariabil libidoul cu agresiunea.  Managerul lui The Rolling Stones, Richard Oldham, afirmă nonşalant: ”Muzica rock este sex, pe care trebuie să-l zvârli în faţă adolescenţilor” .

”Bomba de 100 megatone”

Şi fiindcă am amintit de ritm, prin metafora de mai sus a caracterizat Gene Simmons (membru al formaţiei Kiss) beat -ul rockului: o adevărată superbombă. În muzică, elementul principal este melodia. În rock, dimpotrivă, ritmul prevalează orice. Allan Bloom, filosof şi profesor universitar de reputaţie internaţională, spune: ”Beat-ul este chintesenţa răului

muzical. Când asculţi această muzică, este sigur că devii deodată împresurat de puterea ei brutală şi lividă” . Prin ce magie? Soţii Daniel şi Bernadette Skubik, în Neurofiziologia rockului (1991), explică tot procesul. Mai întâi, beat-ul determină sincronizarea tonusului muscular cu ritmul bateriei. Apoi, frecvenţa EEG se aliniază şi ea ritmului dat. Efectul: o serie de hormoni sexuali şi opioizi (substanţe asemănătoare morfinei) sunt produşi în organism. Când frecvenţa ritmului şi volumul muzicii ating pragul maxim, stresul prelungit cauzează producerea unei cantităţi excesive de adrenalină, pe care organismul n-o mai poate gestiona. Atunci o parte din ea se transformă în adrenochroma (C9 H9 O3N), un drog psihedelic similar cu LSD-ul, Mescalina, STP, generatoare de un sevraj similar celorlalte droguri. În 1978, 240 elevi (între 10 şi 18 ani) din California au fost supuşi unui test de stabilitate psihică pe un fond muzical de heavy metal. Rezultatele testului au fost date spre evaluare unei comisii de psihologi care nu cunoştea provenienţa răspunsurilor. Concluzia comisiei: ”Testul a fost realizat la un ospiciu”. 

Origini tulburi

Deşi rockul şi-a făcut apariţia abia în deceniul şase al secolului al  XX-lea, el are o tradiţie mult mai veche. Celebrul Mickey Hart, bateristul lui Greateful Dead şi unul dintre cei mai reputaţi experţi în domeniu, a colindat lumea în calitate de cercetător şi etnograf al tam-tamurilor. În cărţile sale , Hart povesteşte că a găsit pe toate meridianele oameni care foloseau toba ca să altereze starea de conştiinţă. ”Am descoperit extraordinara putere a beat-ului în influenţarea minţii şi a corpului uman. Am trăit multe momente când am simţit că tobele mi-au deschis o uşă spre o altă lume...”

Care ”lume”? O întâmplare relatată de bateristul ghanez Rocki (Kwasi Dzidzornu) face puţină lumină. În 1967, pe când se afla la Londra, Rocki l-a ascultat pe Jimi Hendrix cântând şi a rămas uimit să regăsească ritmurile voodoo, aceleaşi pe care tatăl său, preot voodoo, le folosea ori de câte ori voia să comunice cu spiritele.   Erau vechile ritmuri mediumice.Acesta este substratul rockului, moştenitorul de sânge al străvechiului voodoo. Odată cu sclavii aduşi din Africa de vest, în Lumea Nouă au pătruns şi incantaţiile voodoo, acompaniate de tobele bata. Când primii negri s-au convertit la creştinism, aceştia s-au lepădat de ”tobele diavolului”. Curând, coloniile puritane au proscris tobele magice şi poliritmiile voodoo pe întregul continent. A rămas însă o singură excepţie: New Orleans, portul de sosire al corăbiilor cu sclavi.  Aici, în New Orleans, port care avea să devină ”capitala jazzului”, au evoluat – unul dintr-altul – stilurile blues (destinat bordelurilor Gayoso din Memphis, Tennessee), apoi jazzul  şi, mai târziu, rhythm and blues. Şi procesul continuă. În 1952, un disk-jockey alb pe nume Alan Freed prezenta genul rhythm and blues la Radio Cleveland. Negăsindu-i un nume comercial, Freed a împrumutat un termen de ghetto, „rock and roll”, ce nu era altceva decât sinonimul de jargon pentru eroticul ilicit. Abia după alţi zece ani, ”contracultura” avea să ridice rockul la gradul de simbol al unei noi paracivilizaţii. Rockul, prin poliritmiile dominante şi sălbatice, nu este altceva decât avatarul ritmurilor

voodoo, cu aceeaşi putere de a subjuga mintea omului. Jimi Hendrix spunea că, prin ritmurile bateriei, ”îi hipnotizezi pe oameni şi-i aduci în starea lor primară. Apoi, când le-ai prins punctul slab, poţi să le torni orice în subconştient...”16 Iar Mick Jagger, solistul lui Rolling Stones, recunoştea: ”Rockul este cheia care ne deschide accesul la mintea omului... Noi umblăm după minţile ascultătorilor noştri, ca de altfel toate formaţiile rock” .

Îngeri negri...

Indiferent dacă se ia sau nu în serios fenomenul ocult cu tot tacâmul său (meditaţia transcendentală, yoga, călătorii extracorporale, paranormalul, hipnoza, telepatia, spiritismul, magia neagră, magia albă, wicka...), familiarizarea cu aceste ”căi spirituale” oferă cheia unei corecte înţelegeri nu doar a vieţii starurilor rock, de la Jimi Hendrix la Eminem, ci şi a semnificaţiei subordonate muzicii lor.  Cu doi ani în urmă, Geoffrey D. Falk a publicat un volum bine documentat, Rock & Holly Rollers: The Spiritual Beliefs of Chart-Topping Rock Stars in Their Lives and Lirics, în care expune istoria privată a 33 de formaţii şi rockeri celebri . Cititorul află cu uimire că toate celebrităţile, mai mult sau mai puţin discret, au avut aventuri cu lumea ocultă. 

Beatles-ii, după ce au renunţat la LSD, s-au adâncit în meditaţia transcendentală cu Mahare şi Maheș Yogi, la poalele Himalayei. În acelaşi timp, sorbeau Confesiunile şi cărţile de magie scrise de marele maestru satanist al secolului al  XX-lea, Aleister Crowley. De la el, Beatles-ii au preluat filosofia: ”Fă ce-ţi place; fă ce vrei. Aceasta-i toată legea!”  Ca semn al preţuirii, băieţii i-au închinat albumul ”The Seargeant Pepper...”, pe coperta căruia apare chipul gurului.

Jimmy Page din Led Zeppelin s-a declarat pe faţă urmaş devotat al lui Crowley. El performa ritualuri magice chiar în timpul concertelor. Pe coperta albumului Led Zeppelin, Page a înscris dictonul lui Crowley: ”Fă ce-ţi place”. Jimmy Page şi Robert Plant afirmă că unele dintre cântări (”Stairway to Heaven”) le-au fost revelate direct, prin scrierea automată, în şedinţele de spiritism.

Black Sabbath, inventatorii heavy metal-ului, îl socoteau pe Aleister Crowley ”fenomenul timpului” . Lui i-au dedicat cântecul “Mr. Crowley.”   Ozzy obişnuia să decapiteze cu dinţii păsări vii în timpul concertului, ca jertfă pentru demonul său. Colegul său, Terence Butler, avea frecvente contacte cu fiinţe străvezii apărute în mod misterios. Bateristul lor, Bill Ward, spunea: ”Totdeauna am crezut că suntem cablaţi la o energie venită de la o putere mai înaltă care, de fapt, ne făcea toată treaba. Ştiam că nu suntem decât unelte omeneşti care interpretează o partitură cu totul supranaturală. Eram luaţi în stăpânire...”

Repetiţiile pentru cel de-al cincilea album, Sabbath, Bloody Sabbath, formaţia le-a făcut într-un castel bântuit de stafii, în care au avut întâlniri cu entităţi misterioase. ”Când am început treaba”, povestea Ozzy, ”eram cu totul înspăimântat. Dar am învăţat să cred în diavolul. Uneori simt că sunt posedat de un spirit din afară....”  În 1995, Black Sabbath a concertat în San Francisco, ocazie în care marele preot al bisericii sataniste, Anton LaVey, a organizat o paradă în cinstea băieţilor.  Apropo, cântecul lui Rolling Stones, Simpatie pentru diavolul (din albumul ”Beggars Banquet”, 1968), este imnul oficial al bisericii lui Satana.

Formaţia Doors a imprimat pe coperta celui de-al 13-lea album bustul lui Aleister Crowley. Piesa lui Marilyn Manson, “Misery Machine”, aminteşte explicit de templul satanist al lui Crowley, pe nume ”Abbey of Telema”, unde rockerii participau la liturghii.  Lista ucenicilor lui Crowley e lungă, incluzând printre alţii membri ai formaţiilor:  Holy Magick, Iron Maiden, Hall & Oates, Police, The Dead Boys... .

Experienţa spirituală a rockerilor nu este nici pe departe de domeniul ideaticului. Dave Davis se afla adesea în comunicare paranormală cu ”Căpitanul... o fiinţă deasupra capului meu...” Albumul Telepathy redă trăirile sale în transă. În timpul unui concert (ianuarie1982) ”am văzut în eterul din jur creaturi cu chip de demoni penetrând aura corporală a spectatorilor şi impresionându-i cu sentimente negative...” 

În 1995, când formaţia Crash Test Dummies fusese nominalizată pentru premiul Grammy, Brad Roberts a exclamat: ”În sfârşit, se pare că pactul nostru cu Satana dă roade!” Când Red Hot Chili Peppers au fost distinşi cu premiul MTV în 1992, şi-au început elogiul astfel: ”Înainte de toate, vrem să-i mulţumim lui Satan...”Una dintre figurile legendare ale rockului este Little Richard. Când el s-a retras de pe scenă, a mărturisit: ”Credinţa mea sinceră este că rockul e o muzică demonică. Mulţimea de beat-uri în muzica de azi vin din voodoo.”  Fără să se consulte cu el, David Bowie spunea acelaşi lucru: ”Rockul a fost întotdeauna muzica diavolului. Cred că rockul este periculos... Simt că transmitem ceva chiar mai întunecat decât noi înşine.”

...şi  Demoni albiEra vara lui 1967, în plină efervescenţă a ”contraculturii”. Printre tinerii prinşi de ”Vara de dragoste” din San Francisco,  se aflau şi câţiva hippy mistici. Unul dintre ei, Lonnie Friesbee, l-a descoperit pe Dumnezeu pe când era sub puterea LSD-ului. În transă a devenit ”creştin”. Hristosul lui avea înfăţişarea unui revoluţionar cu plete, predicator al dragostei, un adevărat superstar, iar urmaşii lui erau cuprinşi de puterea convulsivă a ”Duhului Sfânt”. Predicând cu entuziasm hazliu, botezând şi făcând minuni, Lonnie îşi împlinea chemarea de apostol (dar şi viaţa de homosexual, a murit în 1993 de SIDA). Aderenţii mişcării credeau în profeţi şi în miracole şi duceau o viaţă comunitară.

”Isus-hipiotul” a zguduit mentalitatea americană a anilor ‘70: era comunitar, pământesc, glumeţ, spontan, anti-instituţional, inspirând un tip mai informal şi mai ”contemporan” de închinare. Cum muzica nu putea lipsi din liturghie, şi cum stilul rock devenise marca autenticităţii, Jesus Freaks (”nebunii lui Isus”) au înjghebat formaţii de rock creştin. Grupul Agape (1968), apoi Mind Garage şi Electric Liturgy au scos albume de

blues-rock agresiv, în stilul lui Jimmi Hendrix. Lozinca lor era: ”Nu există religie! Sunteţi liberaţi prin dragoste de Fiul Yahve”. Pentru Jesus Freaks conta doar experienţa emoţională a contactului cu supranaturalul... Imaginea noului Isus a continuat să transforme închinarea americană mult timp după ce mişcarea s-a stins (1972). De la ei ne-a rămas ca moştenire ”Jesus music” – rockul neaoş, dar corcit cu text creştin. Şi, pentru că ”rock” era compromis, amfitrionii i-au găsit un alt nume: ”Christian Contemporary Music” (CCM). În prezent, CCM a penetrat aproape toate denominaţiunile creştine, reşapând faţa creştinismului, provocând diviziuni în biserici, polarizând puştanii contra ”babacilor”. Un neavizat ar putea ridica din umeri: ”Ei şi? La vremuri noi, stiluri noi!” Dar pentru cel care a ”citit” radiografia rockului, intruzia lui în spaţiul evlaviei şi al adorării unui Dumnezeu sfânt, ”blând şi smerit cu inima”  este un oximoron, o contradicţie de termeni. Dr. Robert Pattison, în Triumful Vulgarităţii: Muzica Rock în Oglinda Romatismului (Oxford Univ. Press,1987), comentează: ”Unii visători au sperat să facă rockul respectabil. Dar lucrul acesta e cu neputinţă. Prin natura lui, rockul este incapabil să înveţe vreo valoare transcendentă. Agitaţia lui obstrucţionează orice iluminare... Rockul este în esenţă vulgar şi provocator, brutal şi narcisist, bazat pe negarea oricărei valori în afara sinelui.” Dacă s-ar ataşa versuri nobile, beat-ul ar dinamita sensul cuvintelor. Rockul va gravita întotdeauna în direcţia violenţei şi a instinctului nestăpânit. 

Compozitorul şi solistul de muzică pop, Rick Shorter, a fost pentru 15 ani directorul muzical al showului „Hair” de pe Broadway, New York. Când s-a convertit la creştinism, a fost confruntat cu o grea dilemă: ce să facă cu muzica cu care-şi câştiga pâinea şi faima? El povesteşte: „La început credeam că pot să dezinfectez nişte muzică rock mai veche şi cântări de suflet, transformându-le într-un gospel acceptabil. Acum însă realizez că nu

poate fi niciun compromis cu rockul şi cu filosofia lui” . Chiar unul dintre pionierii CCM, Stan Moser, fost şef al Word Records şi CEO la Star Song Records, după 26 de ani de activitate, a părăsit CCM, în noiembrie 1995. Într-un articol din Christianity Today intitulat ”Am creat un monstru”, el admite: ”Ascult majoritatea muzicii de azi şi cred că este lipsită de sens... Există o prăpastie tot mai crescândă între CCM şi biserică...” .  Iar un alt veteran CCM, Steve Camp, declara la 31 octombrie 1997: „Sunt împovărat şi zdrobit de starea actuală a C.C.M., o industrie care n-a făcut decât să-L abandoneze pe Hristos…” .

Lume, lume...În primăvara lui 2008, bisericile creştine din Germania pregăteau tumultuos cel de-al cincilea festival de tineret în oraşul Bremen:  ”Christival 2008 ! Vino şi tu la o partidă de dans şi hip-hop cu Isus... Un festival cu rock, pop, hip-hop, techno şi alte stiluri...”.La câteva sute de kilometri distanţă, Paul McCartney, un Beatles încărcat de gloria trecutului, se întoarce încet spre muzica clasică. Pentru jubileul de 150 ani a Orchestrei filarmonice din Liverpool, McCartney compune ”Oratoriul Liverpool” în tradiţia clasicilor, nu a rockului. Din 1991 şi până azi, McCartney a mai compus încă trei lucrări

mari, în stil clasic.Ce lume pe dos!