CĂLĂUZĂ CREŞTINĂ - SECTOLOGIE –

Diac.P.I.David PENTRU CUNOAŞTEREA ŞI APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE

ÎN FATA PROZELITISMULUI SECTANT (extras despre Stilism)

SCHISME ŞI GRUPĂRI SEPARATISTE APĂRUTE ÎN SÎNUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Feriţi-vă de cei ce fac dezbinări şi tulburare (Rom. XVI, 17), de închinare la idoli, vrăjitorie, certuri, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri... (Gal. V, 20-21) INTRODUCERE: In multe lucrări de caracterizare etnografică a poporului nostru, Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir sau, mai tîrziu, Simion Mehedinţi enumeraţi printre alte însuşiri specifice creştinismului românesc şi lipsa ereziilor şi a ereticilor. Datorită firii blînde şi evlaviei moştenite de la strămoşii săi geto-daci, vechimii creştinismului pe meleagurile lui de formare şi a condiţiilor istorice specifice, credincioşii români şi Biserica n-au cunoscut discuţii sau certuri dogmatice care au tulburat odinioară Bizanţul şi Roma; de aceea, între români, cel puţin pînă la o vreme, n-a putut face adepţi prozelitismul protestant (sec. XVI), nici urmaşii acestora şi nici sectele religioase. Românii din Transilvania, Moldovlahia şi Ţara Românească, au aceeaşi origine: latină şi aceeaşi credinţă: ortodoxă, scriau umanistul Nicolae Olahul şi cărturarul român Dimitrie Camtemir. 1. TENDINŢE CENTRIFUGE Situaţia s-a schimbat, însă, înainte şi după primul război mondial, cînd contactele mai dese cu Apusul au favorizat pătrunderea sectelor din America în Europa şi răspîndirea lor în imperiul austro-ungar. Alte cauze interne au provocat ruperea din unitatea Bisericii Ortodoxe Române a unor credincioşi şi constituirea, printre altele, a grupărilor separatiste: Stilul şi Oastea Domnului. Aceste grupări "au rămas pînă acum într-o situaţie neclară din punct de vedere canonic. Dacă „stilismul" se întîlneşte şi în alte Biserici (cele slave şi chiar cea greacă), gruparea Oastea Domnului este specifică Ortodoxiei româneşti. Nici una, nici alta dintre aceste două grupări nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă, pentru că ele nu profesează vreo învăţătură de credinţă specifică, deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe: ele se manifestă numai ca grupări sau mişcări separate de Biserică, nerespectînd disciplina ei, cu unele practici, totuşi, ce le apropie în ultima vreme de cultele neoptrotestante şi de secte. Este drept că stilismul se deosebeşte de Oastea Domnului prin „ierarhia" pe care şi-a constituit-o necanonic şi prin atitudinea sa mai agresivă faţa de Biserică. Amîndouă aceste grupări oferă însă mai multe posibilităţi de revenire sub ascultarea Bisericii decît cei trecuţi deja la cultele neoprotestante şi la secte. De aceea, în cele ce urmează, vom aminti pe scurt despre originea acestor grupări, fiind binecunoscută; despre practicile lor şi despre

răspîndirea lor în ţara noastră, ca şi despre mijloacele şi metodele misionar-pastorale prin care ele ar putea fi reintegrate în unitatea şi disciplina Bisericii strămoşeşti. II. MIŞCAREA ANTICALENDARISTICĂ (STILISMUL) 1 Origine şi agenţi de răspîndire. Abateri de la învăţătura şi practica de cult legală şi canonică. Mişcarea stilistă a luat naştere la noi în anul 1924, cînd Biserica Ortodoxă Română a adoptat (de la 1 / 1 4 octombrie 1924) calendarul îndreptat, conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la Constantinopol din mai 1923 (calendarul neo-iulian constantinopolitan, sau stilul nou). Atunci, unii călugări fără cultură teologică şi cultură generală n-au priceput şi nici nau vrut să se supună hotărîrilor autorităţii bisericeşti, refuzînd să accepte calendarul îndreptat şi păstrmd mai departe, în viaţa lor religioasă, stilul vechi, sau calendarul iulian neîndreptat, rămas în urmă cu 13 zile. Partizanii vechiului stil, stiliştii, sau anticalendariştii, cum sînt numiţi uneori, - numeroşi mai ales în Moldova -, s-au organizat sub conducerea unora dintre călugării care nu au înţeles problema calendarului, în general, şi a celui îndreptat, în special. Stiliştii, însă, s-au strîns în jurul unor călugări fanatici şi ignoranţi, certaţi cu discipliiia vieţii monahale care, ieşiţi din mînăstiri şi dezbrăcaţi de haina smereniei călcînd astfel votul ascultării făcut la intrarea în monahism, au început să umble prin sate, îndemnînd pe credincioşi la păstrarea calendarului vechi şi la nesupunerea faţă de autoritatea bisericească. Cu timpul, acestora li s-au alăturat şi unii nemulţumiţi sau ambiţioşi, doritori de cîştig uşor sau de a face rău Bisericii. Pe vremea partidelor politice „istorice", stiliştii erau încurajaţi uneori atît de propaganda deşănţată a unor politicieni veroşi care voiau să-şi recruteze astfel o clientelă politică în alegeri, cît şi de cea a călugărilor veniţi de prin mînăstirile Muntelui Athos sau din alte părţi. Uneori, stiliştii erau încurajaţi teoretic chiar de către oameni pretinşi luminaţi şi serioşi, care susţineau că îndreptarea calendarului ar fi pricinuit o perturbare în viaţa religioasă şi sufletească a satelor noastre. Cu toate demersurile întreprinse, stiliştii nu au izbutit să obţină recunoaşterea de „cult" din partea Statului şi, ca atare, nici un statut aparte de Biserica Ortodoxă. în schimb, spre deosebire de „Oastea Domnului", au izbutit să-şi creeze o aşa-zisă ierarhie proprie, bineînţeles necanonică şi schismatică. Neavînd preoţi, stiliştii au cîştigat pe fostul arhiereu Galaction Gordun, pe care l-au declarat „mitropolitul" lor, oferindu-i diferite avantaj'e: Acesta a „hirotonit" (la un fost schit al lor de la Moara Săracă), ca „episcop" pe un oarecare Meftodie Marinache (acum decedat); amîndoi au „hirotonit" (la fostul schit stilist de la Copăceni-Ilfov), ca al treilea episcop stilist, pe fostul stareţ la schitul Rîmeţ din Ardeal, protosinghel Evloghie Oţa, care fusese caterisit de Sfîntul Sinod şi exclus din monahism. Toţi trei au „hirotonit" apoi (tot la Copăceni), ca arhiereu, pe Glicherie Tănase (fi985), un fost călugăr de la Mînăstirea Neamţu, caterisit de Mitropolia Moldovei încă din 1931. Alt arhiereu mai nou este un oarecare Silvestru Onofrei considerat azi ca „mitropolit". După caterisirea lui Galaction Gordun de către Sf. Sinod - urmată, la puţin timp, de moartea sa, - stiliştii, rămaşi fără păstori legiuiţi, au fost alimentaţi mai departe, în zelul lor fanatic, de către falşi păstori; călugări excluşi din monahism şi preoţi caterisiţi (ca Glicherie Tănase, ierodiaconul David Bidaşcu ş.a.), sau fără hirotonie validă, simpli laici, improvizaţi cu de la sine putere în preoţi, diverşi aventurieri certaţi cu ordinea de stat şi curînduielile bisericeşti; aceştia umblă de colo pînă colo, oficiază adesea slujbe, travestiţi în haine civile (dacă sînt călugări), predică un misticism bolnăvicios cu idei încîlcite, cu superstiţii, practic magice; îndeamnă la neascultarea de Biserica Ortodoxă pe care o declară decăzută de la dreapta credinţă, mdemnînd pe credincioşi să nu respecte pe preoţii ortodocşi, pe care. îi numesc „eretici şi schismatici" etc.

Rămaşi în afara Bisericii şi fără călăuzirea clerului ei legiuit şi canonic, stiliştii au alunecat repede spre erezie, adoptînd atitudini, credinţe şi practici religioase greşite şi ieşind astfel din făgaşul Ortodoxiei. Ei pun la baza credinţei lor mai ales Pidaliomd (colecţia grecească a Canoanelor Bisericii, alcătuită de S f . Nicodim Aghioritul şi tradusă în româneşte din 1. rusă, la Neamţu, în 1844), pe care îl preţuiesc mai mult decît Biblia, răstălmăcindu-1, sau interpretîndu-l greşit şi abuziv. Fac din calendar centrul doctrinei şi al vieţii lor religioase, socotind că mîntuirea sau osînda veşnică depind nu de corectitudinea învăţăturii de credinţă şi de împlinirea poruncilor morale ale Bisericii, ci de respectarea „sfmtului calendar" - care este." cel vechi, nu cel nou - şi din care fac o dogmă. Recent, unii îi rebotează şi cunună pe cei care aderă la stilism, fac sfinţiri de biserici fără antimise şi fără arhiereu, fac înmormîntări fără preoţi, fac şi liturghie fără preoţi etc. Pentru răspîndirea ideilor lor au folosit nu numai instigaţie şi predica orală a celor mai fanatici dintre ei, ci şi scrisul, prin tipărirea înainte de 1948, a unor broşuri stiliste cu titluri curioase. Au introdus sistemul stingerii de fonduri, prin dajdia (zeciuiala) impusă credincioşilor după practica sectantă. Unii au început să socotească sfinţirea bisericilor lor ca „taine" sau ridică la rangul de „taine" noi rituri religioase străvechi ca, de exemplu, ritul spălării picioarelor, pe care îl practică nu numai în Joia Mare, ci şi la alte ceremonii. 2. Cîteva concepţii stiliste, explicarea şi combatera lor. Ce susţin stiliştii? a) Ca toţi ereticii şi schismaticii, ei se socotesc şi se mîndresc a fi „Biserica cea adevărată" şi singura păstrătoare a dreptei credinţe, cîştigînd adepţi printre creduli şi ignoranţi, sau printre firile bolnăvicioase psihic şi printre cei certaţi cu preotul sau cu autoritatea bisericească. Toate ideile pe care le susţin şi acuzaţiile pe care le aduc Bisericii străbune se bazează pe o falsificare a istoriei, a ştiinţei şi a adevărurilor legate de problema calendarului. Ignorînd defectul originar şi structural al calendarului iulian (cele circa 11 minute şi 14,02 secunde de întîrziere în fiecare an) şi.neînţelegînd justeţea şi necesitatea îndreptării lui (pe care Biserica din Apus a realizat-o încă din 1582), stiliştii susţin că singurul calendar „bun" de care trebuie să ne ţinem este cel „vechi", deoarece el ar fi fost făcut de Sfinţii Părinţi de la Niceea (Sinodul I Ecumenic, 325) şi că de aceştia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor şi ale filosofilor timpului. Or, se ştie că nu Biserica „face calendarul, ci acesta este alcătuit de specialişti (matematicieni, astronomi, cu aparate de calcul precise), calendarul de azi fiind întocmit şi generalizat cu o jumătate de veac înainte de naşterea Domnului (anul 46 î. Hr.), de către conducerea Imperiului roman de atunci, cu ajutorul astronomului alexandrin Sosigene. De asemenea, şi la traco-daci a existat o reformă, în epoca regelui.dac Burebista şi a Marelui preot Deceneu, deoarece întotdeauna slujitorii adevăraţi au făcut apel la cercetările astronomilor pentru alcătuirea sau îndreptarea calendarelor (aşa s-a procedat şi în Apus); căci şi ştiinţa, datorită minţii, ne este dată tot de Dumnezeu, ca s-o folosim pentru cunoaşterea Universului, pentru cucerirea naturii şi pentru progresul omenirii. b) Stiliştii pretind că, prin îndreptarea calendarului, s-ar fi schimbat „dogmele" credinţei adevărate şi toate aşezămintele canonice ale Sfinţilor Părinţi, că „stilul nou" sau calendarul îndreptat ar fi cel catolic, şi că, prin adoptarea lui ne-am „papistăşit". Precum se vede, cîte afirmaţii, tot atîtea neadevăruri. Calendarul îndreptat adoptat de ortodocşi nu este tot una cu calendarul aşa-zis gregorian folosit în Apus, ci este rezultatul unui alt sistem de îndreptare a erorii iniţiale a calendarului iulian, sistem conceput de teologi şi astronomi ortodocşi (printro care şi români) şi menit să preîntîmpine defectul structural al calendarului, pe o durată de timp mai mare de aproape 10 ori (43.000 ani) decît cea asigurată prin sistemul gregorian (circa 4000 ani). Cît priveşte „schimbarea" dogmelor sau aşezămintelor de cult şi viaţa religioasă, orice om de bună credinţă ştie şi recunoaşte că nimic nu s-a schimbat la noi în această privinţă, decît doar

că sărbătorile cu data fixă (neschimbătoare) se serbează cu 13 zile mai înainte decît erau după vechiul calendar, rămînînd însă în aceleaşi luni şi la aceleaşi date din lună ca mai înainte. Apoi, calendarul îndreptat corespunde datelor ştiinţifice şi este valabil pentru toţi creştinii de pe toate continentele. Stiliştii pretind, eronat, că noi ne-am „schimbat" calendarul deşi, în fond, nu este vorba de o schimbare a calendarului vechi prin înlocuirea cu altul nou şi punerea de acord cu mişcrile exacte ale aştrilor, cercetate de ştiinţa astronomică. Cu calendarul îndreptat s-a procedat aşa cum face omul înţelept de astăzi cu potrivirea propriului ceas rămas în urmă sau cu schimbarea fusului orar de vară sau de iarnă; c) Mai cred şi susţin stiliştii că Biserica Ortodoxă Română ar fi singura din Ortodoxie care şi-ar fi îndreptat calendarul, că astfel a rămas izolat, rupînd unitatea de credinţă cu celelalte Biserici ortodoxe, întrerupmd legătura canonică eu ele. Apoi, dacă îndreptarea calendarului este bună şi justificată - mai pretind stiliştii - atunci de ce ea nu a fost primită de toate Bisericile Ortodoxe? - Este ştiut că, începînd din anul 1924 pînă acum, majoritatea Bisericilor Ortodoxe naţionale (antocefale) au adoptat, rînd pe rînd, îndreptarea calendarului, exemplul cel dintîi dîndu-1 însăşi Patriarhia Constantinopolului (1923), iar în ultimul timp Biserica Ortodoxă Bulgară (decembrie 1968). Singurele Biserici autocefale care păstrează pînă acum calendarul iulian neîndreptat sînt: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă (Patriarhia Moscovei) şi cea Sîrbă (Patriarhia Belgradului). Ele recunosc, în principiu, justeţea şi necesitatea îndreptării calendarului, dar n-au aplicat-o pînă acum de teama schismelor şi rascolului (a tulburărilor între credincioşi) şi aşteaptă momentul psihologic cel mai favorabil pentru a o face. Cît priveşte ruperea legăturilor noastre canonice cu aceste Biserici, aceasta constituie o acuză neîntemeiată, contrazisă de realitate, căci de atîtea ori pînă acum, în vizitele reciproce pe care ierarhii noştri şi le fac, sau la întîlnirile şi întrunirile lor interortodoxe sau interconfesionale din cadrul consfătuirilor sau întîlnirilor ecumeniste, ei coliairghisesc ca nişte adevăraţi fraţi de credinţă, respectînd calendarul Bisericii în cuprinsul căreia se află de fiecare dată, conform înţelegerii mai dinainte stabilite (la Moscova, în 1948, la Iaşi 1985 etc.) între toate Bisericile Ortodoxe (liturghisirea Patriarhului Diodor al Ierusalimului la Suceava, în iunie 1982 ş.a. şi în Bucureşti, 16-19 noiembrie 1986); d) O altă susţinere a stiliştilor este ca Părinţii de la Niceea ar fi alcătuit nu numai calendarul, ci şi o Pascalie perpetuă, în care se cuprind datele Paştilor din toţi anii pînă la sfîrşîtul veacurilor şi pe aceea trebuie să o respectăm (eroare bazată pe o subînsemnare introdusă tendenţios de un rău-voitor-tîlcuitor în textul Pidalionului - foile 1-8 din traducerea românească - la canonul 7 apostolic). Adevărul este, însă, că tabela pascală a stilului vechi de care vorbesc stiliştii e de origine mult mai nouă, fiind alcătuită între secolele VIII-XIV, iar datele pascale din ea sînt întîrziate cu 13 zile faţă de datele exacte ale echinocţiului de primăvară şi cu 5 zile faţă de cele ale lunilor pascale (prima lună plină de după echinocţiu) - cele două date astronomice pe baza cărora se stabileşte data schimbătoare a Paştilor din fiecare an. Este adevărat că toate Bisericile Ortodoxe sărbătoresc, deocamdată, Pastile după calendarul neîndreptat, ca să păstrăm unitatea Ortodoxiei în această privinţă, dar recunoaştem că datele Pascaliei calendarului neîndreptat sînt greşite, şi aşteptăm ca şi cele trei Biserici Ortodoxe surori să treacă şi ele la îndreptarea calendarului pentru ca, de atunci înainte, să sărbătorim cu toţii Pastile după datele calendarului îndreptat (22 martie – 25 aprilie) adică o dată cu catolicii şi protestanţii, pentru ca „toţi să fie una" (Ioan XVII, 21) măcar în ceea ce priveşte prăznuirea celei mai mari sărbători a tuturor creştinilor - învierea Domnului. e) Cît priveşte învinuirea stiliştilor că după datele noului calendar, Pastile creştinilor ar coincide uneori cu cel al evreilor sau ar cădea chiar înaintea acestuia, ea este contrazisă de

însăşi regula serbării Paştilor, formulată sau consfinţită de Părinţii de la Niceea, a cărei aplicare exactă implică totdeauna serbarea Paştilor creştine după cele ale iudeilor, deoarece ea este Duminica după lună plină, următoare echinocţiului de primăvară, lună care coincide cu 14 Nisan din calendarul evreilor, cînd ei îşi serbează Pastile tradiţional-Mielul pascal (începutul săptămmii azimilor). Dar şi evreii din diaspora nu mai respectă „ciclul nisan", pentru a evita coincidenţa pascală cu creştinii. Ar fi imposibil să fie la aceeaşi dată, cînd fiecare continent îşi are specificul său calendaristic, şi în funcţie de anotimpuri.* 3. Răspîndirea şi situaţia actuală a stilismului în ţara noastră. Regiunea cu cei mai mulţi adepţi stilişti a fost de la început, şi este şi astăzi, cea din nord-vestul şi sudul Moldovei, şi anume protopopiatele Fălticeni, Tg. Neamţ, Paşcani, Piatra Neamţ şi Hîrlău, aparţinînd Arhiepiscopiei Iaşilor, ca şi în părţile Dunării de jos şi în Deltă, unde influenţa călugărilor din mînăstiri a fost mai puternică. Centrul rezistenţei şi al propagandei lor îl constituie aici aşa-numita mînăstire stilistă de la Slătioara (lîngă Fălticeni), cu un personal de circa 100 vieţuitori. în evidenţa aşa-zisei obşti se află şi cei răspîndiţi în diferite părţi ale ţării, pentru unele „servicii" religioase pentru prozelitism, schimbîndu-se periodic cu cei din schit. Credincioşii din aşa-zisele parohii stiliste vin la Slătioara pentru serviciile pe care le oficiază aceşti preoţi. Aici se săvîrşesc. mai ales botezurile, cununiile şi rugăciunile pentru pomenirea morţilor. Credincioşii aduc şi alimente sau diferite daruri şi sînt găzduiţi în dependinţele - destul de numeroase şi spaţioase - ale mînâstirii sau în Campingul amenajat la intrarea în incintă. După slujbă, se serveşte masa comună; toţi cei prezenţi sînt îndemnaţi să persiste în păstrarea calendarului „românesc", adică neîndreptat. Pseudo-slujitorii de acolo spun celor ce vor să-i creadă că, la viitorul Sinod general ortodox, toate Bisericile Ortodoxe vor reveni la .vechiul calendar. Ei umblă îmbrăcaţi în uniforme clericale fără a avea permisiunea sau recunoaşterea autorităţilor locale, oficiază slujbe ziua şi noaptea şi unii au, uneori, o atitudine agresivă şi ofensatoare faţă de slujitorii canonici ai Bisericii noastre. în afară de mînăstirea principală de la Slătioara, stiliştii, mai au cîteva schituri de maici la: Cornu-Luncii (de lîngă Rădăşeni) şi Brădiţel (din comuna Grumăzeşti-Neamţ). Slujbele se fac cu şi fără preot. Mai există şi alte mici „aşezări" stiliste de călugări şi călugăriţe ca cea de la Dealul Mare, lîngă Vînători-Neamţ şi la Brusturi (jud; Neamţ). Mulţi credincioşi stilişti se adună la sărbători pe stil vechi.în bisericile ortodoxe din parohiile de origine, dar au şi biserici proprii şi case de rugăciuni. în ele oficiază cîntăreţi sau preoţi improvizaţi, iar din cînd în cînd călugări veniţi de prin mînăstiri sau de prin satele unde s-au statornicit după ieşirea din mînăstire. Se oficiază şi slujbe în sobor sau „arhiereşti". în unele locuri se adună chiar prin case particulare, ca şi sectanţii. Fac prozelitism mai ales cu prilejul cununiilor şi înmormîntărilor. Sînt şi unele cazuri de revenire la Biserică (de exemplu, cîntăreţul * în emisfera sudică, echinocţiul are loc între 22-23 sept. (Filipine, Africa de Sud, America de Sud, Australia etc.) ceea ce complică şi mai mult „fixarea" datei Paştilor după „hotărîrile" Sinodului I Ecumenic (325); nu mai vorbim de cei ce locuiesc la Polii Nord şi Sud şi cei din cosmos!?

din Moişa-Suceava şi mai ales fraţii Melinte - în special Grigore, fost diacon stilist al pseudoepiscopului Oţa, azi preot ortodox). De asemenea, acţiunea stilistă, se face vădită în Eparhia Romanului şi Huşilor, Eparhia Buzăului şi, mai ales, în Arhiepiscopia Tonusului şi Dunării de Jos. Stiliştii din aceste părţi sînt, în general,'divizaţi în două direcţii: unii numiţi calendarişti, care frecventează încă bisericile ortodoxe pentru asistenţă religioasă deşi teoretic nu admit îndreptarea calendarului, iar alţii sînt dizidenţi, adică desprinşi practic de Biserică, rupînd legătura cu ea.*

MIJLOACE ŞI METODE PASTORAL-MISIONARE PENTRU READUCEREA STILISTELOR LA UNITATEA BISERICII

Faţă de credincioşii stilişti, preoţimea ortodoxă trebuie să cuba o atitudine de bunăvoinţă şi înţelegere cu adevărat creştinească. Deşi, precum arn văzut, mulţi dintre ei au împrumutat, între timp, o mentalitate şi practici sectare, totuşi ei au păstrat, în mare parte neschimbate, credinţa şi cultul ortodox. Erorile lor pleacă, de fapt, de la o înţelegere greşită a problemei calendarului**, din care ei au făcut baza propagandei vieţii lor religioase. Rătăcirea lor, cauzată în parte şi de lipsa de veghe a preoţilor din parohiile de care au aparţinut, a fost alimentată de foştii clerici şi călugări ignoranţi, fanatici şi răuvoitori, precum şi de cei care atacă unitatea de credinţă, gînd şi simţire a neamului nostru. 1. Pentru a-i cîşiiga sufleteşte, trebuie să-i tratăm, deci, ca pe nişte fii ai Bisericii' noastre, rătăciţi temporar, ca pe nişte victime nevinovate ale neştiinţei lor, speculate prin propaganda nefastă a unor pseudoclerici şi călugări, interesaţi şi amăgitori, certaţi cu autoritatea bisericească şi agitator străini. Trebuie folosit zilnic contactul de la om la om. în relaţiile cu ei trebuie să arătăm toată răbdarea, bunăvoinţa şi tot tactul pastoral de care sîntem capabili, şi să ne ferim cu toată grija de a-i ofensa, de a-i jigni sau umili în vreun fel prin purtarea noastră Faţă de ei; să avem în vedere întotdeauna scopul suprem al Bisericii, care este recîştigarea oilor pierdute, pacea universală şi * BIBLIOGRAFIE ÎNTREGITOARE, Despre Anticalendarişti (stilismul); îndr. mis., p. 698-713; Ilie Cleopa, op. cit., p. 268-275; V. Băncilă, Reformei calendarului, în „Ideia europeană", 1924- 1925, nr. 159, 160, 161, 165; (Pentru precizia istorico-matematică); N. Grosu, Introducerea calendarului mai este o problemă, în „Indr." Galaţi, 1985"; Şerban Bobancu, Emil Poenaru, Calendarul de la Sarmisegetuza Regia, Ed. Acad., Bucureşti, 1980, (vezi şi recenzia în „BOR", nr. 5-6/1983); Cănărău N„ Abaterile stitiste în „Mărturii bisericeşti", Buzău/1984; Dr. C. Chiricescu, Calendarul nostru nu e schimbat, ci îndreptat (extras), Bucureşti, 1924; A. C. Cosma, Rătăcirea stilistă în „ R T " , nr. 10/1938, p. 4 4 1 - 4 4 3 ; P. David, Anticalendariştii sau stiliştii, fii rătăciţi ai Bisericii strămoşeşti, în. „îndr.", Buzău, 1989; G. Nemeş, Calendarul creştinesc, în „BOR" nr. 12/1923, p. 929-930; Ene Branişte, Problema unificării calendarului liturgic..., în „Ort", nr. 2/1955, p. 181-216; Idem, Problema unificării calendarului bisericesc şi data paştilor... în Idem ni'. 1/1981; Arhim. Scriban, Chestiunea calendarului în Biserica Ortodoxă, în „BOR", nr. 8/1923, p. 560-564; Idem, şi tot nr. 7/1924 al rev. „BOR" nr. 1/1925; Arhim. Scriban, Pastile sărbătoare fixă, în „BOR", nr. 7/1928, p. 625-626; L. Stan, Pentru serbarea Sf. Paşti la aceeaşi dată de întreaga creştinătate, în „ S T " nr. 5-6/1970; M. Şesan, Problema îndreptării şi unificării calendarului la români, „MMS", nr. 5-6/1970; Corneliu Sîrbu, Natura şi valoarea timpului, în „RT", nr. 2-4/1942, p. 7-8 şi 11-12/1943; Strigăt contra celor cu „Biserica nouă" şi abuzului de toleranţă, în „ B O R " , nr. 5-6/1933, p. 225-227; Alte precizări autoritare: t Miron, Carte pastorală, în BOR", nr. 9/1924, p. 513-515; t N i c o d i m , Pastorală despre îndreptarea calendarului, în BOR" nr. 10/1945, p. 4 0 9 - 4 1 1 ; t Vartolomeu, Carte pastorală, în „ B O R " , nr. 1/1925, p. 105-108; Curente în Biserica Ortodoxă Română în „BOR" nr. 14/1931, p. 708-716; At. Negoiţă, Calendarul Bisericii creştine, în „ M B " , nr. 1-3/1964; nr. 1-3 şi 46/1965. P. Vintilescu, Cîteva consideraţiuni pentru îndreptarea calendarului, în „ O r t . " nr. 1/1949.

mîntuirea tuturor, iar nu ura şi dezbinarea între oameni, pe care o produce răceala, indiferenţa, ura sau vrăjmăşia; 2. Intracît stiliştii fac caz uneori şi ele slăbiciunile, păcatele şi defectele unor preoţi necorespunzători, pe care nu-i mai recunosc ca păstori, se impune o comportare cît mai exemplară a preoţilor în societate, ferindu-se a se compromite din punct de vedere moral, pentru a nu mai oferi stiliştilor motive şi prilejuri de atacuri şi cuvinte nechibzuite împotriva slujitorilor bisericeşti; 3. Preoţii din regiunile afectate de stilism să dea mai multă atenţie slujirii şi predicării, oficiind cu credinţă, cu artă şi cu evlavie pentru a-şi păstra credincioşii şi a-i feri de influenţele pseudoclericilor şi predicatorilor stilişti; 4. Preoţii din parohiile apropiate de stilişti sau de simpatizanţii acestora au datoria să cunoască ei înşişi bine problema calendarului, pentru a putea lămuri, la nevoie, pe credincioşi asupra justeţii şi necesităţii îndreptării calendarului şi pentru a putea combate, în cunoştinţă de cauză şi cu competenţă, susţinerile sau argumentele stiliştilor. Să se stăruiască mai mult asupra lipsei de importanţă a calendarului pentru mîntuire; calendarul nu este nici dogmă, nici canon, ci o necesară împărţire a timpului. Altele sînt cerinţele esenţiale pentru mîntuire; 5. Preoţii pot avea discuţii, organizate sau îritîmplătoare cu credincioşii stilişti şi chiar discuţii publice cu agitatorii stilişti, pentru lămurirea problemei calendarului şi pentru combaterea rătăcirilor stiliste; aceste discuţii să fie însă calme, obiective şi senine, să nu irite susceptibilitatea partenerilor şi să nu degenereze în certuri sau izbucniri violente; 6. In anumite cazuri, preoţii pot recomanda sau pot pune la îndemîna celor ştiutori de carte broşuri de popularizare a problemei calendarului sau literatura necesară (bisericească sau ştiinţifică) pentru informare sau lămurire; 7. La bisericile din parohiile cu adepţi stilişti, preoţii pot să abordeze mai des, în predicile şi catehezele lor, subiecte în legătură cu problema calendarului, pentru apărarea unităţii Bisericii şi pentru spulberarea zvonurilor şi a insinuărilor lansate de propagandiştii stilişti împotriva Bisericii, a ierarhiei şi a cleiului sau a credincioşilor ortodocşi. > în acelaşi scop, se poate folosi orice prilej, cînd se adună mulţi credincioşi (hramuri şi sfinţiri de biserici, vizite arhiereşti, vizite ocazionale în casele credincioşilor, sărbătorilor mari dm cursul anului bisericesc: Crăciunul, Bobotează, învierea ş.a.), făcîndu-se slujbe solemne şi ţinindu-se predici, convorbiri, discuţii; 8. Credincioşii stilişti care menţin legătura cu preoţii şi frecventează Biserica, pol să fie angajaţi la o participare mai activă la slujbe, fiind invitaţi la cîntarea omofonă, dîndu-li-se să citească Apostolul, Tîlcuirea Evangheliei sau Cazania ş.a m.d.. iar cei care apelează la preoţi pentru diverse servicii să nu fie refuzaţi, ci să-li se satisfacă cererea cu toată bunăvoinţa, folosindu-se, pe cît posibil, asemenea ocazii pentru discuţii lămuritoare cu credincioşii respectivi, sau chiar se vor ţine scurte cuvîntări de învăţătură; 9. Să se evite izolarea sufletească a credincioşilor stilişti, căutîndu-se şi creîndu-se momente de strîngere a legăturilor sufleteşti dintre ei şi preoţi, folosindu-se orice fel de relaţii personale, familiale sau sociale dintre preoţi şi păstoriţi, pe de o parte, iar pe de alta, dintre credincioşii stilişti şi cei nestilişti: botezuri, cununii, ajutoare reciproce la caz de nevoie etc. Cităm ca exemplu pe preotul Bîrliba din corn. Brusturi, protoieria Tg. Neamţ, care a readus pe mulţi dintre stilişti, cununîndu-i sau botezîndu-le copiii, ca naş, fraţii Melinte şi radele lor etc. Mulţi dintre adepţii stilişti pot fi cointeresaţi la lucrări obşteşti pentru îngrijirea, repararea, înzestrarea

şi înfrumuseţarea bisericilor şi a cimitirelor. Cei reveniţi şi verificaţi pot fi cooptaţi în consiliile şi comitetele parohiale, dîndu-li-se sarcini de răspundere; 10. Intrucît o mare parte din spiritul de fanatism şi de izolare sectară a stiliştilor este întreţinut de anumiţi agitatori (pseudo-clerici, foşti călugări şi călugăriţe îndepărtaţi din monahism etc.) care fac şi propagandă stilistă printre credincioşii rămaşi în unitatea Bisericii, preoţii ortodocşi din parohiile care au credincioşi de „stil vechi" sînt datori să fie vigilenţi şi să-şi apere credincioşii de propagandă stilistă, demascînd în faţa credincioşilor ignoranţa acestor agitatori, atitudinea lor în general dubioasă; 11. Influenţei dăunătoare, exercitată de călugării şi călugăriţele stiliste asupra credincioşilor, să se răspundă printr-o activitate mai intensă şi dirijată a călugărilor noştri în mînăstirile moldovene pentru lămurirea credincioşilor cu care vin în atingere, şi pentru combaterea rătăcirii stiliste. Remarcabilă, în acest sens, este contribuţia Prea Cuv. Părinte Arhim. Ilie Cleopa, de la Mînăstirea Sihăstria, Gherasim Cocoşel (azi Arhiereu-Vicar la Buzău) de la Mînăstirea Putna şi mai ales cursurile organizate şi activitatea intensă iniţiată de chiriarhii locurilor în legătură cu problema calendarului.