Capitolul II

DESPRE STAREA NATURALĂ

4. Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-l deduce din originea sa trebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural, o stare de peifectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, iară a cere permisiunea şi iară a depinde de voinţa altui om.

De asemenea, este o stare de egalitate în care toată puterea şi jurisdicţia sunt reciproce, nici unul neavând mai mult decât altul; nimic nu e mai evident decât faptul că toate creaturile de aceeaşi specie şi rang, rară deosebire, născute cu aceleaşi avantaje naturale şi dotate cu aceleaşi facultăţi, ar trebui să fie egale între ele fără sub­ordonare şi rară supunere, doar dacă nu cumva Domnul şi Stăpânul tuturor ar situa-o pe vreuna dintre ele, printr-o declaraţie manifestă a voinţei sale, deasupra celorlalte şi i-ar oferi printr-o evidentă şi clară numire un drept neîndoielnic de a domina şi a stăpâni.

5. Această egalitate naturală este considerată de judiciosul Hooker atât de evidentă prin ea însăşi şi în afara oricărui dubiu, încât el face din ea baza acelei obligaţii la dragoste reciprocă între oameni, dragoste pe care el construieşte îndatoririle unuia faţă de celălalt, şi din care derivă marile maxime ale justiţiei şi carităţii. Iată cuvintele sale: ,,Această înclinaţie naturală i-a făcut pe oameni să înţeleagă că au în egală măsură datoria de a-i iubi pe ceilalţi şi de a se iubi pe ei înşişi, căci, văzând aceste lucruri care sunt egale, s-au gândit că toate trebuie să aibă o măsură comună.

S3

Dacă nu pot decât să doresc să mi se facă mult bine, atât cât oricare altul îşi doreşte pentru sine, cum aş putea încerca să-mi satisfac în întregime dorinţa, dacă nu având grijă eu însumi să satisfac o asemenea dorinţă pe care,/ără îndoială, o au şi ceilalţi oameni, deoarece au aceeaşi natură [ca şi mine]? Făcând ceva contrar dorinţei lor trebuie să-i fi necăjit în toate privinţele tot atât de mult cât m-ar fi necăjit acest lucru pe mine, şi dacă fac rău trebuie să mă aştept să sufăr la rându/ meu, nefiind nici un motiv pentru care ceilalţi să-mi arate mai multă dragoste decât le arăt eu lor; dorinţa mea de afi iubit de către egalii mei în na­tură, atât de mult cât este posibil, îmi impune o datorie naturală de a mă îndrepta spre ei, plin de afecţiune. Nimeni nu poate ignora că din această relaţie de egalitate între noi, căci suntem lafel, raţiunea naturală a dedus regulile şi canoanele pentru desfăşu­rarea vieţii." Eccl. Pol. Lib. 1.

6. Dar, deşi aceasta este o stare de libertate, nu este totuşi o stare de permisivitate completă, căci, chiar dacă în această stare omul are o libertate fără margini de a dispune de persoana sau proprietatea (possessions) sa, el nu are totuşi libertatea de a se distruge pe sine sau orice altă vietate aflată în posesia sa, decât dacă un scop mai înalt decât simpla sa conservare o cere. Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor; iar raţiunea, care este această lege, îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că, fiind toţi egali si independenţi, nici unul nu ar trebui să prici­nuiască rău altuia, vieţii, sănătăţii, libertăţii şi posesiunilor sale. Căci oamenii, flind toţi opera unui omnipotent şi infinit Creator înţelept, servitorii unui stăpân suveran, trimişi în lume din voinţa şi din interesul Său, pot trăi atât cât Îi face Lui plăcere, nu altora, . pentru că-I aparţin, fiind creaţia Sa. Şi fiind dotaţi cu asemenea facultăţi identice într-o colectivitate (community) a naturii, nu poate fi presupusă nici o subordonare faţă de noi, care să ne poată permite să distrugem pe cineva, ca şi cum am fi făcuţi unii pentru folosul altora, precum speciile inferioare ale creaturilor sunt făcute pentru noi. Fiecare având obligaţia de a se conserva el însuşi şi de a nu renunţa de bună voie la aceasta, ar trebui ca, la rândul său,

54

atât cât poate, atunci când propria sa conservare nu este amenin­ţată, să conserve restul umanităţii, neputând să afecteze viaţa sau ceea ce protejează viaţa, libertatea, sănătatea, membrele sau bunu­rile altcuiva, decât pentru a face dreptate faţă de un criminal.

7. Astfel, toţi oamenii pot fi constrânşi să nu încalce dreptu­rile altora, să nu se rănească reciproc şi să respecte legea naturală, care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri; executarea legii naturale în această stare aparţine fiecărui om, astfel Încât fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii în asemenea mă­sură încât să împiedice pe viitor violarea ei. Căci această lege naturală ar fi, ca şi celelalte legi ce privesc omul, inutilă, dacă n-ar fi nimeni în starea naturală care să aibă autoritatea să o execute şi, astfel, să protejeze nevinovatul şi să constrângă ata­catorul; iar dacă cineva poate pedepsi pe altcineva pentru răul făcut în starea naturală, atunci oricine poate face acelaşi lucru. Căci în această stare de perfectă egalitate, în care în mod natural nu există nici o superioritate sau jurisdicţie a unuia asupra celui­lalt, fiecare trebuie să aibă dreptul să facă ceea ce unul poate face pentru executarea legii.

8. În acest fel capătă cineva, în starea naturală, putere asupra altcuiva; dar aceasta nu e o putere absolută şi arbitrară, care să poată fi folosită împotriva unui criminal, când acesta este prins, după impulsurile pasiunii sau extravaganţele rară limite ale propriei voinţe, ci ea dă posibilitatea de a-l pedepsi doar aşa cum dictează judecata rece şi conştiinţa, proporţional cu încălcarea legii co­misă, servind cel mult pentru despăgubire şi limitare a libertăţii (restraint). Căci acestea două sunt singurele motive pentru care un om poate face rău altuia pe deplin justificat, aceasta numin­du-se pedeapsă. Încălcând legea naturii, infractorul se declară el însuşi ca trăind după altă regulă decât aceea a raţiunii şi echităţii comune, aceasta [raţiunea] fiind măsura pe care Dumnezeu a dat-o acţiunilor oamenilor pentru asigurarea securităţii reciproce; astfel, el devine periculos pentru omenire, nesocotind şi încălcând legea făcută pentru a-i proteja pe oameni de daune şi violen{ă. Iar aceasta

55

fIind împotriva întregii specii, a păcii şi siguranţc?i acesteia, care sunt susţinute de legea naturală, oricine poate, prin dreptul pe care-l are de a proteja omenirea în general, să constrângă (restrain) sau, dacă e necesar, să distrugă ceea ce e dăunător ei, putând provoca oricui a încălcat legea un astfel de rău, încât să-I facă să regrete această încălcare şi să-I detennine, iar prin exemplul său şi pe ceilalţi, să nu mai facă o asemenea greşeală. În acest caz, pe acest temei,fiecare om are dreptul de a pedepsi infractorul şi de afi executorul legii naturale.

9. Nu mă îndoiesc că aceasta va părea unora o doctrină foarte ciudată; dar înainte de a o condamna, aş dori ca aceştia să mă lămurească cu ce drept vreun prinţ sau stat poate condamna la moarte sau pedepsi un străin pentru o infracţiune comisă în ţara sa? Cu siguranţă că legile lor, oricare ar fI sancţiunea primită de la voinţa legislativului care le-a promulgat, nu ating un străin. Ele nu au înţeles pentru el, şi, chiar dacă ar avea, acesta nu e obligat să acţioneze confonn lor. Autoritatea legislativă prin care ei au forţă asup� supuşilor acelei comunităţi (commonwealth) nu are nici o putere asupra lui. Aceia care au puterea supremă de a face legi în Anglia, Franţa sau Olanda sunt pentru un indian, şi chiar pentru restul lumii, oameni fără autoritate. Şi, dacă prin legea naturală nu oricine are autoritatea de a pedepsi infracţiunile, în măsura în care el consideră că este necesar, nu văd cum magis­traţii unei colectivităţi (community) pot pedepsi un străin, atâta timp cât ei nu au asupra lui mai multă autoritate decât are în mod natural oricare alt om poate avea în mod natural asupra altuia.

10. Alături de infracţiunea care constă în violarea legii, neţi­nându-se cont de justa regulă a raţiunii, infracţiune prin care omul decade din condiţia sa, el părăsind principiile naturii umane şi declarându-se singur o creatură dăunătoare, există de obicei cazuri în care sunt prejudiciate persoane, iar în acest caz cel care a su­ferit vreo daună are în afară de dreptul de a pedepsi, comun şi altor oameni, un drept special, acela de a cere despăgubiri de la cel care a produs infracţiunea. Şi oricine altcineva care consideră

56

că acest lucru e corect se poate alătura celui păgubit, susţinându-l pentru a obţine de la infractor ceea ce îi poate da satisfacţie pentru răul suferit

11. Din aceste două drepturi distincte, primul, acela de a pedepsi o infracţiune prin limitarea libertăţii (restraint) cu scopul de a preveni o alta asemănătoare, aparţine tuturor, cel de-al doilea., privind despăgubirea pentru daunele suferite, aparţine numai păr­ţii prejudiciate şi îl întrece pe cel al magistratului care, prin funcţia sa., are dreptul comun de a pedepsi; magistratul are adesea autori­tatea să amâne executarea pedepsei, atunci când binele public nu cere o punere în aplic?re imediată a legii, dar nu poate amâna satisfacţia datorată unui indiv.id pentru daunele suferite. Cel pre­judiciat are dreptul de a cere despăgubiri în numele său, doar el putând amâna pedepsirea vinovatului. El are autoritatea (power) de a-şi însuşi bunurile sau serviciile infractorului, în virtutea dreptului la propria conservare, la fel cum oricare altul, prin dreptul pe care îl are de a conserva Întreaga omenire, are auto­ritatea de a pedepsi o crimă, în scopul prevenirii unei noi comiteri a acesteia, putând face tot ce e rezonabil în acest sens. Astfel, fiecare om în starea naturală are autoritatea (power) de a omorî un criminal, atât pentru a-i determina pe alţii să nu comită din nou infracţiunea., care nu poate fi compensată de nici o despăgubire, spre exemplu de pedeapsa aşteptată de toţi cât şi pentru a asigura securitatea oamenilor în faţa intenţiilor unui criminal care, renun­ţând la regula şi măsura comună dată de Dumnezeu oamenilor, raţiunea, prin violenţa nedreaptă şi crima pe care a comis-o faţă de cineva a declarat război împotriva întregii umanităţi, putând fi distrus precum un leu sau un tigru, unul dintre acele animale sălbatice cu care omul nu poate trăi în societate sau în siguranţă. Prin urmare, aceasta este temelia marii legi a naturii: Cine varsă sângele omului, de către om sângele lui vafi vărsat. Iar Cain, pe deplin convins că oricine are dreptul să distrugă un astfel de criminal, strigă după uciderea fratelui său: Oricine mă va găsi, mă va ucide; atât de limpede a fost acest lucru hotărât în sufletele tuturor oamenilor.

57

12. Din acel�i motiv, în starea naturală, un om poate să pe­depsească cele mai mici încălcări ale legii. Voi fi întrebat proba­bil: cu moartea? Eu susţin că fiecare încălcare poate fi pedepsită în aşa măsură şi cu atâta severitate, încât să ajungă o afacere nerentabilă pentru criminal, să-i dea un motiv de a regreta şi să-i înspăimânte pe ceilalţi care ar avea intenţia de a face aşa ceva. Orice injustiţie care poate fi comisă în starea naturală poate fi, de asemenea, pedepsită în mod egal în aceeaşi stare, şi cu atât mai mult într-o comunitate (conunonwealth); şi, deşi nu ar corespunde scopului meu prezent să intru în cazurile particulare ale legii natu­rale sau în măsurile sale de pedepsire, este sigur totuşi că există o astfel de lege (şi, de asemenea, aceste pedepse) la fel de clară şi inteligibilă unei fiinţe raţionale care o studiază, ca şi legile pozi­tive ale comunităţilor, poate chiar mai clară; cu atât mai mult cu cât raţiunea e mai uşor de înţeles decât plăsmuitele şi complica­tele convenţii ale oamenilor, care urmăresc interese ascunse sau contrare, puse în cuvinte; căci aşa sunt într-adevăr o mare parte a legilor locale (municipal laws) ale ţărilor, care sunt atât de departe de a fi drepte, pe cât de departe sunt de a fi întemeiate pe legea naturală, pe baza căreia ar trebui reglementate şi interpretate.

13. La această doctrină, şi anume că în starea naturală oricine deţine puterea executivă a legii naturale, nu mă îndoiesc că vor apărea obiecţii, cum ar fi aceea că este nedrept ca oamenii să fie judecători în propriile cazuri, dat fiind că egoismul îi va împinge la parţialitate faţă de ei înşişi şi prietenii lor. S au, pe de altă parte, natura lor rea, pasiunea şi răzbunarea îi vor conduce prea departe în pedepsirea celorlalţL Astfel, va unna doar confuzie şi dezordine; şi cu siguranţă că Dumnezeu a numit cârmuirea, cu scopul de a limita parţialitatea şi violenţa oamenilor. Recunosc cu uşurinţă cârmuirea civilă ca remediul corect pentru inconvenientele stării naturale, inconveniente care sunt cu siguranţă mari, din moment ce oamenii pot fi judecători în propriile cazuri, şi este uşor de imaginat că acela care a fost atât de nedrept încât să-şi prejudicieze cumva fratele e foarte puţin probabil că va fi atât de drept încât să se condamne singur. Dar, aş dori ca acei ce fac această obiecţie

58

să-şi amintească faptul că monarhii absoluţi nu sunt decât oameni, iar în cazul în care starea naturală nu mai poate fi îndurată şi câr­muirea trebuie să fie un remediu al acestor rele care derivă cu necesitate din a fi judecător în propriul caz, aş vrea să ştiu prin ce este mai bună decât starea naturală şi ce fel de cânnuire este aceea în care un om comandă o mulţime, având dreptul să fie judecător în propriul caz şi putând face supuşilor ce-i place lui, fără ca aceştia să aibă cea mai mică libertate de a-i interoga sau controla pe cei care fac ceea ce lui îi face plăcere? Şi, indiferent ce face, indiferent dacă e condus de raţiune, greşeală sau pasiune, trebuie să i te supui? E mult mai bine în starea naturală, în care oamenii nu sunt obligaţi a se supune voinţei nedrepte a altui om. Şi dacă acela care judecă judecă greşit în privinţa cazului său, sau al oricui altcuiva, el poate fi tras la răspundere pentru aceasta de către restul oamenilor.

14. Apare adesea întrebarea, considerată drept o obiecţie serioasă, unde sunt sau au fost vreodată oameni În starea natu­rală? La care, ar fi suficient un răspuns la prezent: din moment ce toţi prinţii şi conducătorii statelor (governments) independente din întreaga lume sunt într-o stare naturală, este clar că lumea n-a fost niciodată şi nici nu va fi lipsită de un număr de oameni în această stare. M-am referit la toţi cânnuitorii colectivităţilor (com­munities) independente. fie că ei sunt în alianţă sau nu cu alţii. Fiindcă nu orice contract (compact) pune capăt stării naturale între oameni, ci doar acel acord comun de a intra într-o colecti­vitate (conununity) şi de a forma un corp politic; oamenii pot face promisiuni şi contracte (compacts) între ei, dar ei rămân încă în starea naturală. Promisiunile şi tocmelile pentru comerţ între doi oameni pe o insulă pustie, menţionate dti,J]arcilasso de la Vega în a sa "Istorie a Peru"-ului, sau între un elveţian şi un indian în pădurile Americii îi leagă între ei, deşi aceştia rămân într-o stare naturală. Căci adevărul şi credinţa aparţin oamenilor pentru că sunt oameni, şi nu pentru că sunt membri ai societăţii.

15. Acelora care susţin că nu există oameni în starea natu­rală nu le opun doar autoritatea judiciosului Hooker care spune:

S9

"Legile care au fost menţionate pdnă acum, adică legile naturale, obligă în mod absolut oamenii, tocmai pentru că sunt oameni, deşi ei nu au stabilit niciodată vreo relaţie, nici vreun acord (agreement) solemn între ei privitor la ceea ce trebuie să facă sau nu. Aceasta tocmai pentru faptul că nu ne suntem prin noi înşine sujicienţi în privinţa procurării lucrurilor necesare unei astfel de vieţi, pe care o doreşte natura noastră, viaţă potrivită demnităţii omului, iar pentru a suplini aceste defecte şi imperfecţiuni speci­fice nouă, ca oameni trăind singuri şi izolaţi, suntem în mod natu­ral stimulaţi să căutăm colectivitatea (community) şi relaţiile cu alţii, aceastajiind cauza reunirii oamenilor în primele societăţi politice". Or eu, pe deasupra, mai susţin că oamenii sunt în mod natural în acea stare şi rămân astfel până când, prin propriul lor consimţământ (consent), devin membrii unei societăţi politice. Si nu am nici un dubiu că aceasta o să apară foarte clar în con­tinuarea acestui discurs.

Capitolul III

DESPRE STAREA DE RĂZBOI

16. Starea de război este o stare de duşmănie şi de distrugere. Şi dacă cineva manifestă prin vorbă sau faptă, nu într-un mod pasionat şi nechibzuit, ci in urma unui calcul chibzuit, o intenţie la adresa vieţii altui om, atunci el se pune fntr-o stare de război cu cel împotriva căruia a manifestat o asemenea intenţie, expunân­du-şi astfel viaţa pericolului de a-i fi luată de către acesta sau de către oricine altcineva care i se alătură în apărare şi ia parte la dispută; acest lucru fiind rezonabil şi corect, înseamnă că am drep­tul să distrug ceea ce mă ameninţă cu distrugerea. Căci omule me­nit să fie protejat (preserved) prin legea fundamentală a naturii, pe cât este posibil, iar când nu toţi pot fi protejaţi, trebuie urmărită protecţia nevinovatului. Iar cineva poate distruge un om care por­neşte război impotriva sa sau care îşi manifestă o intenţie duşmă­noasă faţă de el, pentru acelaşi motiv pentru care poate ucide un lup sau un leu. Astfel de oameni nu sunt îngrădi ţi in acţiunile lor de legea comună a raţiunii şi nu au altă regulă în afară de cea a forţei şi a violenţei, putând fi trataţi astfel ca animalele de pradă, acele periculoase şi neândurătoare creaturi de care este sigur că-l vor distruge ori de câte ori va cădea in puterea lor.

17. în acest fel, cel carG încearcă a lua alt om în puterea sa absolută se pune el fnsuşi fntr-o stare de război cu cel atacat, acest act reprezentând declaraţia unei intenţii la adresa vieţii acestuia. Căci, am motive să cred în legătură cu cel care mă ia în stăpânire rară consimţământul meu, că atunci când voi fi în posesia sa, mă

6 1

va folosi după plac şi, de asemenea, mă va distruge în unna unui capriciu; căci nimeni nu poate dori să mă aibă sub puterea sa absolută decât dacă mă obligă prin forţă, ceea ce este împotriva dreptului meu la libertate, adică mă face sclav. A fi liber faţă de o asemenea forţă este singura protecţie a conservării mele, iar raţiu­nea îmi porunceşte să-I privesc ca pe un duşman al acesteia pe cel care vrea să mă lipsească de libertate, care este pavăza conser­vării. Astfel, cel ce fncearcă să mă fnrobească intră într-o stare de război cu mine. Trebuie să presupunem că acela care în starea naturală i-ar lipsi pe ceilalţi de libertatea proprie tuturor are ca scop de a-i lipsi şi de toate celelalte, libertatea fiind fundamentul acestora La fel trebuie să presupunem că acela care într-o societate i-ar lipsi de libertate pe cei ce aparţin societăţii sau comunităţii (commonwealth) intenţionează a-i lipsi şi de toate celelalte şi tre­buie considerat, ca atare, fntr-o stare de război.

18. Aceasta legitimează pe oricine să ucidă un hoţ, fără ca acesta să-I fi rănit şi fără să fi manifestat vreo intenţie la adresa vieţii sale, de îndată ce uzează de forţă pentru a-l lua în stăpânire, cu scopul de a-l deposeda de bani sau de orice altceva; pentru că uzând de forţă, neavând dreptul a mă lua în stăpânire, indiferent de pretenţiile sale, eu nu am nici un motiv să cred că, lipsindu-mă de libertate şi avându-mă sub puterea sa, nu mă va lipsi şi de alte lucuri. Şi de aceea e legitim să-I tratez ca pe cineva care s-a pus de bună voie fntr-o stare de război cu mine, adică să-I ucid dacă pot; căci, oricine declară război, devenind agresor, se expune acestui pericol.

1 9. Iată aici fn mod clar diferenţa dintre starea naturală şi starea de război, stări pe care totuşi unii le-au confundat, deşi sunt la fel de distincte ca o stare de pace, bunăvoinţă, ajutor reci­proc şi protecţie, faţă de una de duşmănie, rea voinţă, violenţă şi distrugere reciprocă. Oamenii trăind împreună, confonn raţiunii, rară vreun superior comun pe pământ, care să aibă autoritatea de a judeca între ei, aceasta este exact starea naturală. Dar forţa sau o intenţie de forţă manifestată faţă de persoana altcuiva, când

62

lipseşte un superior comun pe pământ la care să se poată recurge, produce starea de război; şi tocmai această lipsă dă omului drep­tul la război împotriva unui agresor, chiar dacă e în societate şi e un individ al acesteia. Astfel, pot ucide un hoţ, căruia nu-i pot pricinui nici un rău pentru că mi-a fi furat ceea ce am de valoare, decât prin recurs la lege, atunci când acesta încearcă să-mi fure calul sau haina. Aceasta pentru că legea, care a fost făcută pentru conservarea (preservation) mea, acolo unde nu poate interveni pentru a-mi apăra viaţa împotriva unei forţe prezente şi există riscul unei pierderi irecuperabile, îmi permite să mă apăr singur şi îmi dă dreptul la război, adică libertatea de a ucide agresorul, pentru că n-am timpul să recurg la instanţa comună şi nici să fac apel la lege pentru a soluţiona cazul, deoarece dauna ar putea fi ireparabilă. Lipsa unei instanţe comune dotate cu autoritate îi aduce pe toţi oamenii în starea naturală. Forţa exercitată fără nici un drept asupra persoanei cuiva provoacă starea de război fie că există, fie că nu există o instanţă comună.

20. Dar, când exercitarea forţei prezente încetează, starea de război încetează si ea între membrii societătii si acestia devin în , " ,

mod egal, de ambele părţi, supuşi dreptei determinări a legii; doar aici există remediu pentru vătămarea trecută şi pentru prevenirea răului viitor. Dar unde nu există o asemenea posibilitate, cum se întâmplă în starea naturală , în care lipsesc legile pozitive şi autori­tateajudecătorească la care să se facă apel, starea de război, odată începută, continuă, dând dreptul părţii prejudiciate să-I distrugă pe celălalt atunci când poate, până când agresorul oferă pacea şi recon­cilierea în astfel de termeni încât să poată compensa orice greşeală făcută şi să asigure pe viitor securitatea celui afectat. Ba chiar şi acolo unde se recurge la lege şi la o instanţă judecătorească starea de război reapare, atunci când remediul e negat printr-o pervertire manifestă a justiţiei şi printr-o neruşinată deformare a legii în protejarea şi compensarea faţă de violenţele sau injuriile unor indi­vizi sau grupuri de indivizi. Căci oriunde se utilizeazâ violenţa şi sunt aduse prejudicii, chiar dacă de către cei numiţi să adminis­treze justiţia, aceasta este tot violenţă şi prejudiciu, oricum vor fi

63

ele ascunse sub numele, pretenţiile sau formele legii, ade�atul scop al acesteia fIind să-I protejeze şi să-I despăgubească pe cel nevinovat, printr-o aplicare imparţială a ei tuturor celor ce-i sunt supuşi. Oriunde aceasta nu este bona fide făcut, războiul este declanşat în defavoarea suferinzilor care, neavând o instanţă pe pământ pentru a le face dreptate, au ca singură soluţie în astfel de cazuri apelul la ceruri.

21. Evitarea acestei stări de război (în care nu există altă instanţă decât cerul şi la care se poate ajunge din cele mai mici diferende, neexistând nici o autoritate care să decidă între comba­tanţi) este un motiv important pentru unirea oamenilor în socie­tate şi pentru părăsirea stării naturale. Căci unde există o auto­ritate, o putere pe pământ, la care să se poată recurge, continuarea stării de război este exclusă, iar controversele sunt decise de această putere. Dacă ar fi existat o astfel de instanţă, o jurisdicţie superioară pe pământ pentru a face dreptate între leftae şi amoniţi, nu s-ar mai fi ajuns într-o stare- de război, dar, după cum ştim, leftae n-a avut altă soluţie decât să apele� la cer: ;,stăpâne Drept (spune el), fii azi judecător între copiii lui Israel şi cei ai lui Ammon".AŞi apoi, bizuindu-se pe chemarea sa, şi-a condus armata în luptă. In astfel de controverse se pune întrebarea: cine va fi judecător? Aceasta nu înseamnă însă cine va decide controversa; oricine ştie ceea ce susţine leftae, că Dumnezeu o va face. Căci acolo unde nu există judecător pe pământ, instanţa este doar în ceruri. Acesta nefiind deci un răspuns la întrebarea: "cine va judeca?", pot eu, dacă cineva a pornit un război împotriva mea, aşa cum a făcut le/tae, să fac apel la cer? În acest caz, depinde doar de mine să decid, şi voi răspunde de aceasta în Ziua [Jude­căţii] de Apoi, în faţa supremului Judecător al oamenilor.