1

DEPORTĂRILE STALINISTE

Locul Sfântului Pristol se află în centrul satului

Găuzeni. Nu am mai auzit ca pe undeva să fie așa

locuri. Jos conacul boierului Dumbravschi care se află

în ograda gimnaziului din Găuzeni. Monumente

istorice de mare valoare a satului dar și a țării.

2

ULTIMA SPOVEDANIE A DOAMNEI MARIA CIOBANU.

DESPRE CUM A FOST RIDICATĂ ȘI DUSĂ ÎN SIBERIA

DE GHEAȚĂ. PE CÂND AVEA DOAR 14 ANIȘORI!

Există un timp al trăirii și un timp al trăirii și un timp al mărturisirii, cum

ai trăit. Există de asemenea, un timp pentru creație care este mai puțin firesc. Îmi

este însă îndeajuns să trăiesc cu toată ființa mea ca să pot mărturisi din toată

inima mea. Albert Camus

Venit acasă la țară pe o arșiță cumplită în luna lui cuptor al anului 2015

eram învăluit ca de o tornadă de toate emoțiile și sentimentele unele mai

furtunoase decât altele. Nu știu de este om care să nu-și poarte cu el în memorie și

suflet satul său de baștină. Eu de exemplu l-am purtat peste tot cu mine în

străinătate pe unde am fost. Iar în clipele de mare cumpănă vedeam pe pelicula

memoriei satul meu natal, dar mai ales școala cu tot cu copilăria și prima dragoste

a mea! Deci satul este ceva sfânt și veșnic pentru om, o bucată din sufletul meu

care dacă nu ar fi nu ași avea sufletul întreg. În sat mi-am petrecut copilăria cu

toate bucuriile și necazurile ei, și școala de 8 ani.

Am zburat în neagra străinătate, ca apoi din când în când să mai vin în sat

pe perioade scurte. Satul m-a petrecut la armată și am îndurat atunci ce-a mai

mare ruptură spirituală cu el, de am crezut că nu am să-l mai văd, iar marea îmi va

fura trupul fără să mi-l aducă acasă măcar și mort. M-a întâmpinat apoi când am

venit în concediu de două ori, și cu totul când am venit la vatră, un om schimbat

mintal și spiritual complet cu totul. E greu să scrii despre tine și despre satul tău de

baștină, dar și e un noroc să poți să o faci, chiar de ești bârfit și chiar batjocorit de

săteni și persecutat și de forțele întunericului după ce ai răscolit cimitirul. Omul de

creație e să fie convingător doar în cazul când se sprijină pe muncă și adevăr,

3

pentru care ești și hulit nu că răsplătit pe merit. Talentul este nu un mare dar, ci în

primul rând o mare datorie față de semenii tăi și de noile generații. Cine nu înțelege aceasta devine un meseriaș care caută să aibă numai profit

din aceasta. Precum între meserie și talent există puțin loc, încât doar Bunul

Dumnezeu încape: nu poți trece de la meserie la talent dacă nu treci prin El, iar

cine nu trece prin El rămâne un simplu meseriaș, ca apoi timpul și creația ta să

arate cine ai fost. Iar el fiecăruia din noi dă voie să-și decidă singur viitorul și astfel oricum cât de crunt ar fi destinul oricum depinde de noi, de puterea de voință

și credință a fiecăruia în parte cum îl înfruntăm. Eu unicul apoi am scris despre sat

o teză de an și teza de licență la Facultatea de Filologie profilul Limba și Literatura

Română a Universității de Stat din Moldova, or. Chișinău.

Ajungând scriitor eu unicul l-am descris în multe aspecte în ale mele cărți. Așa

cum este el cu toate realizările bune și rele, dar și cu metehnele lui fiindcă ar fi o

tâmpenie să descriu numai binele. Deci nu poți scrie cu suflet despre sat, dacă nu

l-ai suferit în tine, trecând prin el și ți sa scurs viața precum a miilor de săteni care

au mai trecut cândva ca tine prin el, și care demult sau mutat în cimitirul din deal.

Merg deci prin sat îngândurat de a scrie o carte despre istoria și suferințele lui, dar

să nu uităm că istoria devine interesantă după ce faptele s-au consumat trecând și tu prin ele. Simt prin tălpile picioarelor acea suferință care a lăsat-o răsstrămoșii

mei purtându-și viețile cu ale lor nevoi și iubiri, lăsând câte unul vre-un izvor, vre-

o fântână, sau câte un podișor sau punte peste râpa care desparte satul în două. Eu

însă sper să las o carte despre el, care să fie cel mai bun prieten al sătenilor mulți ani după ce m-or așeza și pe mine în rândul celora plecați demult la Domnul!

Cutreier satul din deal în vale și din vale în deal. Totul pentru mine respiră

amintire, până și foșnetul copacilor mugetul vacilor, lătratul câinilor cântatul

chiriecilor și a broscoilor fiindcă casa părintească îmi est pe malul râpei. Pe

doamna Maria Ciobanu o știam, dar abia acum aflasem că a fost deportată și am

intrat la ea. A rămas doamna Maria surprinsă de vizita mea. Dar și de motivul

vizetei mele, și eu am rămas surprins că mă știa foarte bine după ce i-am spus al

cui sunt. Frica care i-a intrat și în măduva oaselor odată cu gerul cumplit al Siberiei

nu o va părăsi niciodată decât în paltonul de brad. Uneori cunoaștem atât de puțin

locurile unde ne este dată să trăim și oamenii din jurul nostru de nu le mai

observăm nici nevoile nu tocmai durerile sufletești. Trecem prin viață ca niște

figuranți anonimi închiși în egoismul nostru perfid și duplicitar și nici nu

observăm că devenim robii instinctelor noastre și lăsăm din urma noastră urma

vulturului pe cer.

Pe doamna Maria o știam de când mă știu, dar abia acum aflasem că a fost

deportată în Siberia. Malaxorul bolșevic toca fără mila Basarabia de acum a doua

oară prin al doilea val de deportări, primul fiind pe 13 iunie 1941. Conform

istoricului Mihail Tașcu, operația care a avut loc la 6 iulie 1949 sa numit (Iug)

„Sud”, când 11.293 de familii de basarabeni au fost ridicate în acea dimineață

neagră din casele lor unde dormeau.

Cu un număr total de 35.050 au fost deportate în acea neagră zi, în regiuni

din Siberia, Extremul Orient. Acesta fiind cel de al doilea val de deportări a avut

4

menirea a să „contribuie” la colectivizarea țăranului liber basarabean. În realizarea

operației au participat 4.496 din grupul operativ secret (484 din Republica

Sovietică Socialistă Moldovenească și 4.012 trimise din alte republici ale imensei

Uniuni Sovietice). Iată cum ne-au adus ei „fericirea” sovietică pe plaiul nostru.

10-iulie-1949 Îmbaracarea în vagaonae destinate pentru vite a deportaților

numiți „culaci”. Vinoveți fără de vină dar mai ales copiii, de au devenit

criminali ai Uniunii Sovietice și au meritat surghiunul?

Au participat la ridicare 13.774 de soldați și ofițeri ai Ministerului

Securității de Stat al R.S.S., 24.705 de activiști sovietici și de partid, total 42.975

de executori. Au fost folosite 4.069 de camioane militare, dintre care 1.506 ale

administrației locale și 2.563 aduse din Odessa.

10-iulie-1949. Trenul marfar încărcat cu ființe nefericite duse mai rău ca pe

niște animale la abator, fiindcă unii care mureau pe drum erau aruncați din

vagoane. Eșaloanele pline cu deportați care se îndreaptă spre Siberia printre

care și sătenii mei.

5

Au fost organizate 30 de eșaloane, 1.798 de vagoane dintre care 1.548 erau

pentru deportați, adică care erau vagoane destinate pentru vite, iar celelalte pentru

pază care numai că erau mai luxoase și comode. Eșaloane care au fost îndreptate

spre șase regiuni din Siberia și Extremul Orient al fostei Uniuni Sovietice

Socialiste, Tiumeni, Kurgan, Ircutsc, Cita, Republica Autonomă Burato-

Mongolă și Republica Sovietică Socialistă Kazahstan. Nici unui regim totalitar

criminal din lume nu ia dat prin cap așa crimă odioasă ca aceasta a sovieticilor.

Am simțit că întrebările mele au început să-i pună sare pe toate rănile

sufletului ei care sunt mult mai grele ca ale trupului. Nu știam chiar cum să

procedez de a nu o trauma psihologic. Bine că mai era o fiică de a ei care îi asigura

și alina bătrânețea, (Șașa) Alexandra și nu putea să creadă că sunt vre-un afacerist

care ași profita de suferința ei de a mă ridica pe mine în slăvi și ai culege laurii ei!

Îmi părea că sunt anchetatorul sovietic care a anchetat pe toți deținuții! E ca și cum ai sta în fața unui suferind și în loc să-i tămăduiești rănile

sufletului mai tare le faci să usture și doară. Mi-a spus că a avut casa ei părintească

chiar unde este casa mea părintească. Ne cunoștea de mici pe no toți copiii fiindcă

a lucrat și cu mama la tutun, doar munceam toată familia grămadă la colhoz la

norme de tutun pe lanurile satului.

Mă privea ca o maică sfântă și îndurerată cu toată amintirea și suferința

anilor ei precum a suferit toată Basarabia poreclită Republica Sovietică

Socialistă Moldovenească pe atunci. Iar acum din păcate Republica Moldova este

mult mai sovietizată. Eram atent la orice mișcare a ei, la fața plină de suferință și

la ochii plini de înțelepciune, ca să nu o supăr cu ale mele întrebări care o ardeau

ca pe jăratic! E foarte greu de a te băga în durerea sufletească a unui om răscolind

și radiografiindu-i amintirile dureroase și așa, fiindcă durerile sufletului sunt mult

mai grele ca cele ale trupului. Se spune că noi simplii pământeni în fața amintirilor

suntem egali cu zeii. Pentru că nici ei nu le pot schimba: ceea ce sa întâmplat nu

mai este în puterea lor și nici a lui Dumnezeu, Diavolului sau a destinului. Dar cred

că ar fi un mare blestem de a terfeli și falsifica amintirile.

Eu însă parcă am darul de la Dumnezeu de a înveșnici aceste amintiri,

suferinde până peste poate de ființa omenească, lăsând această suferință curată ca

lacrima generațiilor ce vin după noi spre a o cunoaște și trage învățăminte din

chinul străbunilor de a nu călca pe greblă. Nu am cunoscut și privit în ochi o mai

mare personalitate și încă săteancă mai puternică de la un capăt la altul al vieții ca

simțire, durere, voință și încredere în adevărul împlinirii umane, și-i admiram

onestitatea și meritul, credința și devotamentul ei cu care a știut să dea sens vieții ei și a semenilor de alături ca doamna Maria.

Dar cred că nici nu a fost înțeleasă și valorificată corect de cei care au fost

tot timpul în jurul ei pe drumul vieții, pentru că Destinul ei se înscrie pe prima

pagină a marilor Destine, marilor Martiri care prin ceea ce a avut de trecut și de

suferit, prin jertfa eu vine să reprezinte și să semnifice în sine nervurile terminale

ale epocii în care a trăit. În tăierile ei - fiecare clipă edifică la rang de simbol a

Maicii Îndurerare care a suferit nu numai durerea copilului ei ci și durerea proprie,

6

penetrând în memoria posterității ca expresie supremă a rezistenței ei în fața celor

mai incalificabile experimente umane de a face din Om gorilă, maimuță

Darwinistă. Adică om sovietic de care e plină acum Basarabia. Tot urlând acum

pe la mitinguri și proteste aiurea!

Scriitorul Nicolae Costenco care pentru apărarea Limbii Române la noi în

Basarabia a fost condamnat la 15 ani de detenție în gulagul sovietic din Siberia,

unde a trecut tot iadul sovietic ispășinfu-i pe toți de la sunet până la sunet. Aici

autorul a scris romanul „Severograd”, despre ororile vieții din gulagul siberian.

Nici cele mai hidoase minți ale umanității de când e lumea, nici tartorul Skaraoțki

cu drăcimea lui, nu ar fi putut crea așa iad pe pământ ca cel sovietic din toate

gulagurile de pe toată fostă imensă Uniune Sovietică. „Numai fiind în bârlogul

fiarei îți poți da seama de odioasa dihanie cu chip de om care vrea să ne

plănuiască viitorul după chipul și asemănarea sa…(Adică a omului sovietic. n.aut.)

Nu e glumă, fiind soldat să visez la grad de general, și fiind „partinic”, să visez a fi

om”. (Costenco, Nicolae. Iubite frate Basarabia,1995,nr 8-9).

Spirite plin de noblețe, vinovate de nimic, condamnate să treacă toate

cercurile iadului pământesc sovietic, ele au suportat chinurile fizice și moral-

psihologice și s-au confruntat cu bestialitatea și murdări acestei lumi aberante și asasine, fără să întineze Demnitatea. Pentru că aceiași oameni sunt plămădiți din

cu totul alt aluat, ca și cum le-ar fi dat o putere tanică care este darul libertății de

care au știut să dispună împărătește, situându-se magistral deasupra tuturor

tentațiilor și seducțiilor de adaptare la liniștea de sclavi docili sau criminali

ascultători, ieșiți biruitori dar și foarte căliți din frământările infernului.

Rostul vieții este de a ne naște, chinui și muri… dar… toate acestea trebuie

să le trăim frumos, cu credință și demnitate și să și creăm fiecare monumentul său

personal, adică al faptelor frumoase care rămân după noi. Precum spunea eseistul

și publicistul filosof Nicolae Steinhardt:„ Să-și umple omul memoria cu fapte

bune ca să aibă cu ce se obloji și mângâia. Ele singure, pot îndulci scurgerea lentă

a timpului pur”. Doamna Maria ne-a lăsat moștenire și spre a lua aminte,

încrederea în nemurirea frumuseții și a măreției trestiei gânditoare în pofida

tiraniei și crimei și merită cel mai mare monument din lume, iar eu i-l fac pe cel

spiritual pentru întreaga veșnicie, pentru a fi model prin ceea ce a suferit, ca

Domnul nostru Isus Hristos.

Doamna Maria este una din figurile emblematice ale acestei epoci care

merită și un monument în satul de baștină nu numai în lume. Statutul de luptătoare

învingătoare a odiosului satanic sistem sovietic o înalță de asupra tuturor

însemnelor de martiri derizorii, ori ea a depășit imaginabilul prin ceea ce soarta i-a

prescris să aibă de îndurat. Finalul vieții i-a încununat opera ajungând să biruie

îndurând prin ceea ce a suferit, rămânând până în ultima clipă frumoasă la chip, la

minte și la suflet. Iar bunul Dumnezeu să mă aducă la ea pentru ai solicita un

interviu, de ai confirma frumusețea ei spirituală!

7

18-iulie- 2015. Scriitorul Victor Răzmeriță cu săteanca lui, Maria Goroh

(Ciobanu) care a fost deportată în Siberia. Pe pragul casei ei, în satul Găuzeni,

unde a trăit după ce sa întors din Siberia. Acest prag parcă ne-a unit

sufletește. M-am contopit în suferința ei de a o lansa în eternitate.

Își deapănă cu greu Doamna Maria amintirile parcă aduse din fundul

infernului. La rugat șeful clubului , care arăta pe atunci filme despre „eliberarea și fericirea” adusă poporului român din Basarabia rupt de la Patria mamă România,

de sistemul sovietic, să-i aducă peliculele filmului cu căruța sa din satul vecin.

Seara după o zi de lucru mârțoaga de iapă a noastră care ne era sprijinul în toate,

era foarte obosită, iar țăranul ținea la cal ca la ochii lui din cap și-l înțelegea și

simțea precum brațul lui. Tatăl (Tuța) nu a vrut să se ducă, iar el i-a zis lasă, lasă

că i-a face-o! Și acesta a fost motivul. Satul nu era prea mare și au fost ridicate

numai vre-o patru familii, dar oricum această stare psihologică a fost ca crivățul

venit în plină vară când totul îngheață, suflet, minte și respirație, ca apoi și trupurile în Siberia să ne înghețe.

În noaptea blestemată de 5 spre 6 iulie a anului 1949 când începea să se

geneze de zi pe la ora 5 dimineață au intrat soldații cu o persoană de la primărie

și ne-a spus să ne luăm puține lucruri și să ne gătim de drum lung și de multe zile.

Eu aveam 14 anișori și terminasem 4 clase în sat. Am luat câțiva saci de făină de

porumb, un ceaun și câteva linguri și atât. Ne-a urcat pe la ora șapte în mașină și

am fost duși la gara din Șoldănești. Acolo ne-au urcat în vagoane destinate pentru

vite și încă folosite și astfel a pornit calvarul nostru pe drumul de fer de care nici

nu vreau să-mi amintesc că a fost mai greu ca iadul și mi-i strașnic numai să mă

gândesc la el.

8

10-iulie-1949 Urcarea în vagoanele destinate pentru vite. Cu ce erau de vină

acești copii de au fost duși în Siberia de gheață, printre care și domnișoara de

14 anișori Maria?

Cu trenul mergeam numai noaptea, iar ziua eșalonul plin cu deportați strânși din toată Basarabia era tras undeva pe linie moartă, sau prin depouri de a nu fi

văzuți de lume prin gări. Oricum se temeau autoritățile.

- De probleme intime, adică incomodități, între voi doar ați fost toți grămadă și

mari și mici în timpul cât ați călătorit, am citit mult dar nici nu vă întreb fiindcă

este prea de tot și va fost greu cu chestiile fiziologice.

- Nici nu o să vorbesc de chestiile fiziologice și emoțiile trăite atunci! Întrece orice

închipuire . Se oprea trenul dimineața și la fiecare vagon ni se dădea câte o căldare

de borș și apă. Așa am mers timp de o săptămână până am ajuns în Kurgan și ne-

au instalat într-un sătuc mic cu puțini oameni ruși și câteva case, Regiunea

Kurgan, raionul Ustiensc, unde am lucrat la ferma de vite mari cornute. Bărbații lucrau la cosit iarba și la adus fân, iar noi femeile și fetele la muls vacile și la

crescut viței. Eu m-am îndeletnicit mai mult cu creșterea vițeilor.

- Deci ca să supraviețuiți în aceste condiții inumane insuportabile foloseați munca

ca o bucurie, ca o supraviețuire prin reliefarea omenescului din om pentru a nu

resimți starea sufletească de ostrovar, ci și să demonstrați starea de biruitor al

condițiilor de surghiun, iar animalele numai că vă înțelegeau chinul sufletesc.

Cum se purtau băștinașii ruși de acolo cu voi? Tot vă aveau de dușmani ai

poporului și vă numeau culaci sau burghezi români?

- Erau care se purtau și rău cu noi, dar majoritatea bine. Nu aveam conflicte cu ei.

Lucram împreună la fermă de dimineață până seara.

- La școală nu ați mai mers acolo?

9

- Nu fiindcă eu doar nu știam nici o boabă limba rusă și nu am putut să învăț totul

din nou! Astfel numai cu lucrul la viței m-am luat ca mângâiere și uitam de necaz.

Iar Tuța era deștept, știa și limba rusă și a scris o scrisoare la Chișinău dar și la

Moscova și astfel peste cinci ani ne-am întors la baștină.

- Știu că nu ași dori nici puiului cel de șarpe așa rău, precum se spune pe la noi.

În schimb ați învățat cinci ani la universitatea GULAGului unde nu ați învățat dar

ați SUFERIT învățăminte atât de neînchipuit și cuprins cu mintea de și vă temeți să le vorbiți. Precum spunea încă înțeleptul antic Confucius: „Înțelepciunea se

poate învăța pe trei căi: prin reflecție, care e cea mai nobilă; prin imitație care e

cea mai simplă; prin experiență care este cea mai amară”, de care ați avut și voi

parte, fiind nu numai amară dar și de o suferință infernală. Casa a rămas rudelor?

- Iată unica amintire. Care îmi este cel mai scump lucru pe care îl am și o păstrez

de atunci. Această poză ruptă unde sunt eu la „Universitatea GULAGului”,

precum spui tu, cu tuța și mama toți în Siberia! În casa rămasă a trăit un rus

președinte al sovietului sătesc, apoi a fost sovietul sătesc (primărie), noi nu am

mai avut dreptul la ea dar iată că ne-am mutat aici în deal unde am trăit toată viața.

Iar părinții s-au mutat și mai la deal, adică la cimitir.

18-iulie-2015 pozată. Această poză este unica amintire din Siberia care i-a mai

rămas și o păstrează ca pe un tezaur spiritual d-a Maria Goroh (Ciobanu),

care pe 12- mai-2015 a împlinit 80 de ani. Deci în poză domnișoara Maria de

14 anișor cu părinții ei. Anul 1949 în Siberia de gheață. An care a distrus mii

de destine a basarabenilor rupându-i de la matca strămoșească și ducându-i

pe drumul de fier din care mulți nu au mai ajuns și au fost morți aruncați din

vagoane pe drum. Iar ații au rămas să zacă în Siberia și numai puținii sau mai

întors la baștină, precum această familie peste cinci ani.

10

- Mda…Frumoasă atunci frumoasă și acum. Ce mesaj ați putea să lăsați tinerilor

de azi și la alte noi generații care au să vină după noi?

- Frumoasă de acum sunt pentru a mă duce la cimitir lângă acei dragi. Tinerii nici

să nu știe, nu tocmai să treacă prin ceea ce am trecut noi. Nici în cel mai mare

coșmar să nu vadă ceea ce am trecut și văzut noi. E grozăvia grozăviilor!

- Mulți la vârsta matale nici nu ajung nu tocmai să fie așa în formă și cu mintea

atât de lucidă. De știut trebuie să știe lumea pentru a nu se mai repeta istoria, dar

așa calvar precum a fost cel sovietic nu sa mai pomenit în întreaga istorie a

civilizației umane. Eu așa puțin am simțit această rupere de baștină când am plecat

în armată cu trenul și am mers trei zile și trei nopți fără să știm locul destinației,

darămite voi?

- Nu țineți ură pe cei care v-au ridicat ai noștri cozile de topor de la noi și cei

militari care v-au dus în Siberia?

- Toți demult nu mai sunt dar iată că eu încă trăiesc! Cei care ne-au pus pe listă și în diferite tragedii aici în sat. Dumnezeu cu dânșii, eu nu-i blestem și nici nu-i

urăsc măcar. Așa a vrut Dumnezeu să fie! Ca o cruntă încercare a destinelor

noastre. Așa ne-am trăit viața și acolo ș-i aici. De acum sunt gata și eu să plec în

deal la cimitir lână ai mei părinți și lângă soț care demult au plecat la Domnul

- O să reușim toți să mergem „dincolo” pe cealaltă lume, dar întâi trebuie să ne

facem misiunea frumoasă dumnezeiască pentru care am venit pe această lume.

- Am tensiune, mă dor picioarele și mă mai țin numai cu medicamente. Nu mai

vreau și nu-mi trebuie nimic. Așa ne-a fost dat să suferim de la Dumnezeu.

- Oricum eu am să scriu și are să rămână o amintire veșnică despre suferința

matale, a părinților și a celora care au fost ridicați de la casele lor din satul nostru,

și deportați de sistemul satanic sovietic comunist în Siberia.

- Cum vreai! Eu nu am nimic împotrivă!

- Fiindcă faptele au fost fapte și bune și rele și au nevoie de a fi vorbite și scrise.

Fiindcă astfel rămâne acea mare și gogonată minciună că voi ați trăit în raiul

sovietic precum era toată propaganda sovietică, unde se pupa lupul cu iepurele și

ocupă locul adevărului. Iar aceasta nu dă voie nici Dumnezeu să se uite ci să

devină lecții pentru generațiile viitoare.

- Cât ne-au vrut ei rău, adică ai noștri lași slugarnici și rușii cu cruzimea lor,

Dumnezeu totuși a fost cu noi și i-a pedepsit crunt El pentru crimele făcute. Dar

noi nu putem să-i judecăm. Eu sunt împăcată cu mine însumi de a pleca liniștită la

cimitir.

- Cum credeți? Pentru ce v-au ridicat?

- Lumea în sat la noi dar și în alte sate nu vroia să se dea în colhoz. Unii de la noi

chiar dacă intrau în colhoz cu tot cu vite și instrumente de agricultură, plug și altele

peste câteva zile ieșeau. Iar după ce ne-au ridicat pe noi toți de frică au intrat în

colhoz ca să nu-i ridice și pe ei.

- Criminalii odioși sovietici tot timpul au condus și acum conduc la noi cu toiagul

fricii, groazei și cu mantaua neagră a minciunii. Asta sunt ei rușii!

11

- După istorie vre-o 36 de gospodari au scris cereri și au devenit primii colhoznici,

după ce v-au ridicat pe voi. Satul era într-o brigadă care ținea de satul vecin

Răspopeni. Conducătorii brigăzii complexe a colhozului cu sediul în Răspopeni a

fost ion Răzmeriță. Colhozul era mare și se numea „Drujba” și unea satele

Chipeșca, Răspopeni și Găuzeni. Apoi mai târziu fiecare sat și-au făcut

gospodăriile lor sătești - Așa a fost. Noi de acum ne-am unit cu gospodăria satului Chipeșca „Iskra”,

fiindcă ambele sunt mai mici ca satul Răspopeni. Iar la 10 octombrie 1979 a fost

abia înființat și la noi în sat colhozul ”Ceapaiev” .

- Și acesta numită colectivizare forțată a fost un motiv, dar motivul principal a fost

de a distruge intelectualitatea basarabeană și a face din noi niște mutanți și mancurți sovietici imbecili și ascultători. Iar după câte știu eu că doar am auzit și

citit mult, tot timpul la baza tuturor motivelor a stat pâra, femeile și careva scopuri

meschine. Adică tensiunile acumulate între săteni, ceartă între vecini sau ceva de la

o fată mare sau femeie iubită de mai mulți bărbați, adică rivalitatea bărbaților. Vița

neamului Răzmeriță se trage din adâncul satului cât am studiat eu. Doar am fost

unicul nebun care am cercetat și cimitirul și toate ce am putut găsi despre sat. Nu

au venit de pe undeva și s-au oploșit aici, nu sau amestecat cu alte popoare, adică

țigani, evrei ruși și alții veniți peste noi. Aceasta o demonstrează și crucile din

cimitir, dar și după cât țin minte eu numai un verișor de al lui tata sa căsătorit cu o

evreică și-i spuneam (Mâca Vasilița). Numai că o știți. - Îi știu pe toți din sat de când mă țin minte și cu care am trăit împreună cu toate

problemele, sărbătorile și nevoile satului. Nu știu eu motivul pentru mulți care au

fost ridicați, ci doar numai al nostru care a fost răzbunarea pe Tuța și pentru că

lumea nu vroia să intre în colhoz. Neamul vostru a fost tot timpul o ramură mare a

satului, de când e satul probabil. Iam cunoscut și eu pe mulți în timpul vieții și pe

bunelul tău cu toți frații și verișorii lui, doar aici am copilărit și am trăit toată viața.

- Basarabenii au trăit atâția ani grei, când nu au avut sărbători nici creștine fiindcă

le-au fost interzise, în schimb au avut atâta jale și necazuri în case. Iată mata ca

martor viu ai trecut întreg al II-lea Război Mondial, cum sau purtat nemții și rușii cu voi? Apoi foametea din 1946 și capac la toate și deportarea, știu că e prea

mult pentru o viață de om așa mari genociduri să le treacă suferind. Cum v-a reușit

să rămâneți oameni?

- În timpul războiului nemții sau purtat foarte frumos și civilizat cu noi, parcă-i văd

și acum chiar la noi în casă nemții stăteau la masă și tuța îi cinstea cu câte un

pahar de vin, iar rușii erau porci cu totul, unde intrau totul prăpădeau, adică jefuiau,

violau mai rău ca barbarii, intrau în beciuri și luau vin cu căldările. Noi pe lângă

cal mai aveam și o văcuță, iar mama totuși a reușit să ascundă un tobultoc cu grâu.

Veneau „upolnomocii”, adică cozile de topor după ce ne-au luat totul și unde

vedeau ceva reparații noi în casă, înfigeau niște răngi lungi și dacă dădeau de ceva

luau totul și încă erai pedepsit pentru că au ascuns. Cel mai mare păcat al omului

este să te lepezi de legea ta, adică de Dumnezeu, și de Neamul tău un de te-ai

născut și crescut, precum mulți în ziua de azi. Noi nu ne-am lepădat de Dumnezeu

12

și cu credința în El așa am trecut peste toate. Am suferit cu credință fiindcă așa a

vrut El și nu l-am dezamăgit chiar de a pus prea mari poveri pe destinele noastre.

- Mulți ani să trăiți cu armonie sufletească și multă sănătate!

- Mulțumesc frumos de toate urările. Dar eu de acum nu mai vreau nimic, ci să

plec acolo în deal la cimitir lângă toți ai mei care au plecat demult și mă așteaptă.

- De aceasta nu scapă nimeni mai devreme sau mai târziu! O Seară bună.

De acum era noapte așa că am mai trecut a doua zi și ne-am făcut poze. Am

aflat apoi de la o doamnă de la ea din mahala și care numai că se știu demult că au

trăit ambele în sat că totuși eu am intuit corect. Motivul punerii lor pe listă a fost o

rivalitate de la o doamnă care cică ținea funcția de secretară. Am mers a doua zi la

doamna Maria, am mai discutat puțin despre altele. Precum a fost satul în timpul

războiului și a foametei organizate tot de regimul satanic sovietic de a constrânge

și nimici populația basarabeană. Îmi era frică să mai ating tema deportărilor. Mi-

am luat rămas bun și dorindu-le mulți ani și sănătatea la ambele am plecat

frământat de gânduri tot memorizându-le pe pelicula memoriei.

Tot ziceam să scriu acest interviu cu doamna Maria și mă luam ba cu una ba

cu alta, dar tot îl fermentam în memorie, astfel îl treceam și prin suflet nu numai

prin inima mea. Pe data de 8 august 2015 ziua sf. Pantelimon stil vechi am

plecat la țară la o soră și au sunat din sat taman niște vecini și au spus că a murit d-

a Maria. Mi-am dat seama că e ea.

Am sunt pe la rudele ei și am aflat și când o îngroapă și cică peste o zi

dimineață pe răcoare. Seara am fost în sat cu o motocicletă de am pățit un accident

care m-a aruncat în mijlocul drumului. Era să mă coste mult această deplasare. Dar

oricum știu că forțele negative sunt tot timpul împotriva mea, de a face bine și

eterniza lucrurile și viețile unor oameni nu mă tem de piedicile ieșite în cale. Așa

că dimineață am fost la ea la poartă. Căldura era mare și au hotărât să o îngroape

mai repede și dimineața pe răcoare. În cinci ani cât a strâns frigul din Siberia și a

avut reumatism în oase de au durut-o picioarele toată viața, iată că Dumnezeu i-a

dăruit ultima zi cu mult soare în plină caniculă.

Mergeam din urma sicriului luat de o tornadă de amintiri și privindu-mi

profund sătenii cu care am copilărit și eu. Acest drum din centrul satului pe care au

mers mai toți sătenii pe ultimul drum, iar noi fiind copii umblam după copeici pe la

fântâni, este dureros cu totul și o mutare a satului din vale în deal și dintr-o lume în

alta. Într-un avânt de fantezie mă văd și pe mine în sicriu și cum mă petrec toți sătenii fiecare cu părerile lor despre mine. Am să fac tot posibilul ca să fiu și eu

înmormântat în cimitirul satului despre care am scris și am fost unicul care l-am

cercetat în anul 2000, când am scris prima teză de an „Toponimia în graiul satului”,

apoi în 2005 acea de licență. Deci cunosc cimitirul mai bine ca preoții care tot vin

și se duc și parcă m-am înfrățit cu toți cei din cimitir care și-au lăsat trupurile.

13

10-august-2015. Ieșirea din biserica satului Găuzeni a cortegiului funerar cu

răposata Maria Goroh (Ciobanu).

Ajungând la biserică am intrat și eu fiind profund marcat de această

înmormântare, doar trebuie să cunosc bine drumul și eu. În anul 1966 pe timpul

regimului satanic comunist biserica satului Găuzeni a fost închisă timp de 22 de

ani. Au făcut la început din ea depozit de cereale, dar de când mă țin minte eu a

fost închisă și lăsată așa pustie. Antihriștii din sat au împușcat în crucea de pe

clopotniță și nu au putut-o da jos, dar numai au înclinat-o, și așa a stat până în anul

1989 când a fost reparată și deschisă. Cei care au pângărit-o nu au mai avut parte

de o viață bună. Unul care a ucis un om a fost duși în pușcăriile fostei Uniuni

Sovietice, nu sa mai întors nici măcar pe meleagul natal.

Altul care toată viața a fost sluga regimului comunist și a pus și pe listă

persoane de a fi ridicate, a ajuns apoi pălămar tot slujind de acum popii. Oricum

slugă bleagă a murit, fiindcă demnitatea este ca un fluture, dacă o pierzi te prefaci

în omidă. Nu a avut scopul să se pocăiască ci să-i fie bine pentru burtă. I-am

cunoscut pe ambii și pe cei care au fost slugile regimului satanic comunist. În acel

timp cât biserica a fost închisă venea părintele Mihail din satul vecin Răspopeni,

făcea slujba și prohodul acasă și apoi răposatul era dus drept la cimitir pe lângă

biserica pustie.

14

10-august-2015 Ultimul drum al Mariei Goroh (Ciobanu) care se mută din

sat în cimitirul satului alături de strămoși și toate rudele ei plecate mai înainte

la Domnul! Așa ne petrecem tot satul unii pe alții și ne mutăm din această

lumea în cealaltă de dincolo.

Pe acest drum fără întoarcere de când mă țin minte mi-am petrecut și eu

buneii, părinții, rudele, mulți prieteni și mulți săteni. Sper așa să fiu petrecut și eu

și nu pierdut undeva în neagra străinătate. La sărbătorile creștine uneori veneam și

colindam sau uram și morții în cimitir pe la miezul nopții. Poate s-or mai găsi așa

nebuni frumoși ca noi să vină să ne colinde și să ne înștiințeze de nașterea lui

Hristos.

10-august-2015. Răposata Maria (Ciobanu) este așezată în rândul celor drepți în cimitirul din satul Găuzeni, lângă soțul ei și cei care mai demult au plecat

la Domnul. Îndurerați copii, nepoții rudele și sătenii își iau rămas bun.

15

Aici răposata Maria se desparte de cei dragi rămași în această lume și se

întâlnește cu alții tot dragi, iubiți cu care și-a petrecut viața pe acest pământ, fiind

de acum în lumea celor drepți. Sa întâlnit cu părinții buneii și toți strămoșii care

demult au părăsit această lume și și-au dezbrăcat sufletele de trupuri în ceasul cel

de taină ca de o haină, așezându-l în rândul rămășiților acelor săteni care de la

începutul satului încoace s-au tot mutat din sat în cimitir. Dovadă trecerii prin

această lume în a lor viață prin satul nostru sau pribegiți prin străini dar aduși aici

de a fi îngropați alături de ai lor cei dragi. Rămășițe care se află acum semănate în

rânduri printre osemintele altor adormiți în ale satului cimitir din adâncul secolelor

întru Domnul. Rămășițe de care se dezbracă ca de o haină sufletul la momentul cel

de taină și aici îngropate cu ale lor taine și mistere pe care le cunoaște probabil

numai Dumnezeu și iarba crescută pe morminte.

10- august-2015. În cimitirul satului Găuzeni. Cebanu Simion născut la 10-

februarie-1929, decedat la 8-septembrie-2005 și soția sa Maria născută la 25-

mai-1925, decedată la 8-august-2015.

Femeile de când e lumea sunt alintate și tot timpul se lasă așteptate de

bărbați chiar și în veșnicie. Domnul Simion zece ani și-a așteptat soția ca să vină

la el. Iată că de acum sunt iarăși alături pe veci. Doamna Maria a venit totodată și lângă părinții ei dragi cu care a fost în Siberia de gheață. E bine totuși că nu au

rămas să le zacă osemintele prin Siberia mâncate de fiare sălbatece precum la mulți alții. Iată că ei sunt cu toții alături în satul de baștină. Dumnezeu să-i ierte pe toți! Ei, buneii, părinții, frații și surorile noastre, acele generații trecând cele trei etape

mai grele ale iadului sovietic: Războiul II Mondial 1939-1945 fiind folosiți ca

carne pentru tun, foametea 1946 groaznică când mureau pe drum ca muștele și nu

aveau cine îi îngropa, și deportările, primul val 1941 și al doilea val mult mai

mare 1949, au rămas ca modele de oameni martiri și sfinți pentru noile generații care vor veni după ei.

16

Fiindcă nu sau făcut frate cu dracul de a trece puntea! Precum spune vorba

din adâncul poporului. Dar a îndurat totul cu credință în Dumnezeu și au rămas în

ciuda tuturor suferințelor suportate, Oameni. Veșnică să le fie memoria! Și vin cu

o predică a Părintelui Gheorghe Galciu pentru ai cuprinde pe toți eroii adevărați care au trecut prin aceste trei trepte ale infernului sovietic și nu au devenit fiare ci

au rămas Oameni martiri și adevărați eroi ai Neamului Românesc!

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparține unei generații, unui popor sau

personalități singure. Sensul pe care îl dăm noi eroismului în această acceptare nu

are nimic de a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaților, celor

de bună-credință. Această categorie de eroi sunt circumstanțiali, tranzitorii,

determinați de spiritul vremii, de entuziasmul creat local și temporar, sau de

apelul unor persoane carismatice care pun în fața unei generații un scop precis și tangibil.

Eroi fără medalii și distincții omenești precum au avut toate acele slugi ale

regimului sovietic care au nimicit destinele acestor oameni, ci cu decorații de la

Prea Bunul nostru Dumnezeu și Isus Hristos. Este mult mai însemnată onoarea

dumnezeiască decât cea omenească. Ființa umană este valoarea prin care o

societate se manifestă. Omul fiind o acțiune neîntreruptă în propria existență

devine responsabil în acel timp de sine și de propria societate. Comportamentul

ființei umane în sistemul de valori reprezintă acțiunea care dezvoltă și produce

schimbări permanente în raportul dintre evoluția factorului uman și societate.

Orice acțiune realizată de ființa umană poate fi atribuită la „conceptul

valorii”, astfel determinând personalitatea fiecărui individ în parte. Prin procesele

de dezvoltare și evoluție a vieții, ființa umană încearcă să-și exprime adaptările și

trăirile prin experiențe și acțiuni ce se intersectează prin totalitatea valorilor morale

spirituale și materiale. Existența acestor valori întruchipate prin creativitate,

motivație, caracter, demnitate cunoștințe, omenie adevăr, libertate fac parte din

identitatea omului. Prin credință și propriile puteri ființa umană este capabilă să

depășească cele mai grele momente ale vieții, să parcurgă drumuri necunoscute ale

infernului, precum au demonstrat-o acești oameni trecând prin iadul sovietic și au

rămas valori umane și nu niște scursuri ale societății. Acești oameni prin credința curată au știut să facă și să creeze posibilul și

imposibilul prin traiectoria vieții lor de ostrovari în Siberia de gheață. Prin

propriul intelect și propria cultură acești oameni fiind un element al existenței în

condiții inumane, care a dat viață multor efecte pozitive și frumoase, care prin

rezultatele corespunzătoare au uimit atât propriile ființe, întreaga societate

sovietică, cât și lumea întreagă.

Suferința lor a ieșit la suprafață prin scriitorul de etnie rusă A Soljenițân cu

romanul „ O zi din viața lui Ivan Denisovici” și scriitorul basarabean Nicolae

Costenco prin romanul „Severograd”. Ambii trecând prin gulagurile sovietice nu

ca turiști ci ca deținuți politici și au conștientizat că: cine a trecut odată prin gulag

nu-și mai poate permite a repeta încă odată trista și hidoasa lui experiență satanică

de reeducare a omului. Adică de a face din om Gorilă!

17

Ființa umană este valoarea prin care o societate se manifestă. Fenomenul

„ființa umană cu acțiunile sale” face parte din civilizație, din cultură, din valoare.

Orice popor, orice națiune își are valorile sale, cultura sa, tradițiile și oamenii săi,

care toate la rândul lor contribuie la îmbogățirea tezaurului național, dar aceste

generații de basarabeni care au trecut prin al II-lea război mondial, foamete

organizată și deportări, au devenit Martirii Neamului Românesc, pe care îi

avem în fiecare sat a mult prea pătimitei Basarabii.

Nu este vre-o familie în întreaga Basarabie care să nu fi fost atinsă de aceste

trei mari genocide umane făcute de oameni călăi cu sistemele lor de cotropire.

Precum spun vechii filosofi că un popor există și trăiește prin cei de au suferit, prin

ai săi martiri care s-au jertfit pentru Neam și Țară. Noi avem dreptul de a ne numi

acel popor martir răstignit și înviat prin suferința sa.

Veșnică să le fie memoria!

Victor Răzmeriță 25-septembrie-2015