Argumentare că Departe sunt de tine de Mihai Eminescu aparține genului liric

Departe sunt de tine și singur lângă foc,Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,Redeșteptând în faţă-mi trecutele nimicuri.Cu degetele-i vântul lovește în ferești,Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri și reci,Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-aniniŞi parc-ai vrea a-mi spune ceva...apoi suspini...Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseţi,În sărutări unim noi sărmanele vieţi...O! Glasul amintirii rămâie pururi mut,Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smuls...Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!” (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine)

Mihai Eminescu este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și poetul nostru național. Poezia sa se constituie din întâlnirea inspirată, unică, dintre expresie și conținut, nefiind altceva decât „un înger cu priviri curate,/Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea” (Mihai Eminescu, Epigonii).

Temele preferate ale poetului sunt natura și iubirea, aflate în strânsă relație, ca la toți marii romantici, oglindindu-se una în cealaltă, natura fiind un paradis terestru, un cadru de basm în idile, martor al tuturor gesturilor îndrăgostiților, obiect de adâncă contemplație și meditație în poezia de factură filosofică. Natura apare în dubla ei ipostază, terestră și cosmică, cu toate elementele ei, universalizând sentimentul de dragoste, ridicându-l la treapta superioară a unei ordini cosmice, netulburate și senine.

Poezia Departe sunt de tine este o poezie de dragoste, deci tema poeziei este tema iubirii, de astă-dată, însă, o iubire tulburată, atinsă de trecerea ireversibilă a timpului. Natura nu mai constituie un cadru idilic pentru gesturile de tandrețe ale celor doi îndrăgostiți., ci doar elemente disparate, lipsite de strălucirea și frumusețea din poeme precum Dorința, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră și altele. Prin urmare ipostaza iubirii surprinsă în poezie este aceea de despărțire de persoana iubită, de însingurare, de retragere în sine și retrăire a trecutului prin intermediul amintirilor. Ideea poeziei este aceea că poetul s-a înstrăinat de iubita sa, s-a îndepărtat de ea, iar poetul ne transmite sentimentele sale de tristețe, regret, dezamăgire, nostalgie, însingurare, în mod direct, prin intermediul eului liric și cu ajutorul procedeelor de expresivitate artistică: figuri de stil, imagini artistice, elemente de prozodie, sintaxa propoziției și a frazei, limbaj, cu precădere figurat (este utilizat sensul figurat al cuvintelor, îndeosebi). Prin urmare, ca specie literară poezia este o elegie și aparține genului liric.

Eul liric este vocea abstractă din text a poetului, o ipostază a autorului, acel mesager care este delegat să ne transmită bogăția de sensuri și semnificații a poeziei, mesajul ei. Eul liric este o instanță lirică abstractă, o voce impersonală, personalitatea artistică a omului Mihai Eminescu. Mărcile eului liric în text sunt pronume personale la persoana I, singular și plural : (viața)-mi, îmi, (gându)-mi, (dinainte)-mi, eu, noi, (brațele)-mi, adjective pronominale posesive la persoana I: (gâtul) meu, verbe la persoana I, singular și plural: sunt, petrec, am trăit, strâng, unim, să uit, am avut, voi fi (bătrân și singur). Toate aceste mărci ale eului liric vin în sprijinul ideii că o operă lirică este o confesiune, o mărturisire a gândurilor și sentimentelor cele mai intime ale autorului, o caracteristică fiind, astfel, subiectivitatea.

Poezia este concepută sub forma unei scrisori, a unei epistole adresate ființei iubite, de aceea apar pronume personale, și verbe la persoana I plural: noi, să unim și pronume personale, pronume reflexive și verbe la persoana a II-a singular: tu, vei fi murit, treci, te-anini, ai vrea, suspini, te-ai smuls, vei fi murit.

Elementele naturii terestre care întovărășesc sentimentele de jale, de dor, de nostalgie ale poetului sunt: focul din vatră, iarna, vântul ”care lovește în ferești”, ceața, care învăluie totul într-un aer de tristețe și deprimare. Poetul se imaginează stând singur lângă foc, departe de iubita sa, lipsit de orice bucurie, de orice tresărire a inimii care să-i încălzească

sufletul lipsit de noroc, de aceea poetului îi pare că au trecut optzeci de ani din viața sa, că este ”bătrân ca iarna” și că iubita sa va fi murit pe-atunci. Amintirile, printr-o frumoasă metaforă, sunt comparate cu picurii unei ploi mărunte și monotone care-i cad peste suflet, redeșteptându-i parcă viu în fața ochilor ”trecutele nimicuri”. Poetul se arată acum mai sceptic, mai matur față de perioada tinereții în care se înflăcăra pentru orice lucru lipsit de importanță. Totuși, tocmai acele lucruri mărunte i-au păstrat nestinsă în suflet flacăra iubirii, pentru că erau poate întâmplări trăite alături de iubita sa, poate ele prindeau o semnificație mai vie, mai adâncă, deoarece erau legate de chipul persoanei dragi. Atiunci când iubești și ești iubit, toate întâmplările îți par misterioase, vii, interesante, simți că trăiești la o altă intensitate toate amănuntele vieții celei de toate zilele. Vântul, care este personificat, și care bate cu degetele-i în ferești, vine să se adauge sentimentului de tristețe iscat deja în suflet de ploaia monotonă. Poveștile de odinioară reînvie cu tot farmecul și tâlcul lor ascuns, și mai e doar un pas până la a-și imagina iubita trecând prin fața ochilor, ca o icoană vie, ”cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subțiri și reci”; prin această frumoasă imagine vizuală poetul conturează un portret sumar, dar deosebit de sugestiv ființei iubite, care suspină și se anină de gâtul poetului. Amare și pline de fericire sunt, în același timp, pentru poet, gesturile lor de dragoste, de tandrețe, sărutările prin care viețile lor se unesc.

Dar poetul revine în finalul poeziei la trista realitate a singurătății, iar ”glasul amintirii rămâne pururi mut”, închizându-se ca o carte peste fericirea trecutului. Poetul se lamentează, plin de nefericire, își deplânge nenorocul și soarta care l-au îndepărtat, după atât de puține clipe de fericire și iubire, de persoana iubită. Poemul se încheie într-o notă dramatică, sfâșietoare, revenind la maturitatea, la înțelepciunea vârstei sale, la revelația unui viitor în bătrânețe și singurătate, în care iubita sa poate nu va mai fi: ”vei fi murit de mult!”. Aceasta este o metaforă pentru a descrie golul și zădărnicia propriei sale vieți, după ce iubita sa va fi plecat din ea.

Poetul utilizează puține mijloace artistice, simple, dar deosebit de expresive: epitete – ”duioaselor povești”, ”ochi mari, mâni subțiri și reci”, ”sărmanele vieți”, metafore – ”aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”, ”averea-mi de amor și frumuseți”, ”în sărutări unim noi sărmanele vieți…”, personificări: ”cu degetele-i vântul lovește în ferești”, care este și o imagine auditivă, ”duioaselor povești”, ”glasul amintirii”, comparații ”că sunt bătrân ca iarna”, inversiuni – ”sărmanele vieți”, ”trecutele nimicuri”, ”prin ceață

parcă treci”, imagini vizuale: ”singur lângă foc”, ”dinainte-mi prin ceață parcă treci”, ”cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci”, imagini auditive: ”glasul amintirii rămâne pururi mut”, ”Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini” etc.

Poezia este pe drept cuvânt de factură clasică prin simetria și armonia compoziției. Poezia este alcătuită dintr-un singur corpus liric, alcătuit din trei secvențe lirice: prima, cea a meditației lângă focul din vatră, care-i trezește poetului amintirile, a doua - cea a rememorii clipelor de fericire din trecut, și a treia, cea a revenirii la trista și dureroasa realitate. Măsura versurilor este constantă, de 13 silabe, rima este împerecheată, iar ritmul este predominant iambic, specific poeziei culte, în care se exprimă sentimente grave, pline de seriozitate. Pe lână iamb, mai întâlnim în poezie anapestul și peon 4, un ritm care conferă gravitate și solemnitate poeziei.

Poezia Departe sunt de tine este una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, și datorită tuturor caracteristicilor enumerate mai sus, putem să spunem, pe drept cuvânt, că ea aparține genului liric.