Naşpa

„Naşpa” este un cuvânt inexistent în afara limbajului argotic şi are o etimologie neclară. Acesta apare ca şi adverb. Cuvântul nu este de găsit în dicţionarul explicativ al limbii române şi este posibil ca acesta să reprezinte o trunchiere a adjectivului „naşparilu” , care este înregistrat de dicţionarele de argou; are sensul de persoana nesuferită, tâmpită. Cel mai probabil, cuvântul „naşparliu” provine din adjectivul ţigănesc „nosvolo” cu sensul de „bolnav”. Se presupune că „nosvolo” ar fi sursa adjectivului si în acelaţi timp a substantivului şi adverbului „nasol”, care depăşind sfera argoului şi-a construit o frumoasă familie lexicală. Trecerea lui „nasol” la „naşparliu” poate fi explicată prin instabilitatea fonetică a termenilor de circulatie exclusiv orală şi/sau prin eventuale contaminări cu alte cuvinte familiar-argotice (de exemplu: „a şparli” sau „şperlă”). Oricum, sensul foarte general al cuvântului „naşpa” este „rău” (Mâncarea asta e naşpa.), „ilegal” (Timp de 5 luni a locuit la cămin pe naşpa.), „nesuferit” (Dacă nu vii dimineaţă la cafea, eşti cea mai naşpa cunoştinţă a mea.).

Mişto

În DEX cuvântul „mişto” este definit prin foarte bun, foarte frumos. Etimologia acestui cuvânt este contestată: în DEX apare că acest cuvânt provine din ţigănescul „mişto”, dar unii lingvişti sunt de părere că provine din nemţescul „mit stock” (cu baston) din vremurile în care un bărbat cu baston avea un aer elegant; alţi lingvişti sunt de părere că provine din limba arabă. Cea mai relevantă explicaţie este cea în care se afirmă că „mişto” este preluat din limba ţigănească. Adverbul ţigănesc „mişto” (cu sensul de „bine”) a pătruns în argoul românesc păstrându-şi foarte bine sensul ţi forma invariabilă, nu numai ca adverb, ci şi ca adjectiv (o fată mişto). Treptat acestui cuvânt i s-au adăugat noi sensuri: de la „bine”, „frumos” la „batjocură”, şi a dezvoltat o familie lexicală: „miştocar” (Din băiat silitor, s-a făcut miştocar), „miştoacă”, „miştocuţ”, „miţtoc”.