Istoricii sunt tot mai mult interesați de rolul britanicilor în sfârșitul Imperiului Britanic. Astfel, putem

analiza paradigmele care au postulat o relație strânsă între afacerile și guvernele britanice de-a lungul

sfârșitului Imperiului. Analizele neo-marxiste și neo-coloniale privesc decolonizarea ca pe o strategie

preventivă în care guvernele britanice, servind interesele capitalismului metropolitan, au anticipat cinic

și au manevrat radicalismul colonial prin transferul prematur al suveranității politice către naționaliști

„moderați”

O paradigmă sofisticată și actuală e cea prezentată de Cain și Hopkins în sinteza lor asupra

imperialismului britanic. Acești autori au propus o conexiune strânsă – dezvoltând tema începând cu anii

1850 – între interese financiare și comerciale în Londra și politicienii imperialiști din Whitehall,

Westminster și Threadneedle Street. După 1945, această alianță „gentelmanly capitalism” s-a

concentrat pe o mică „explozie” de dezvoltare în zona sterlină. Aceasta a fost urmată în anii 1950 și 1960

de dezmembrarea imperiului în care interesul Orașului erau pe larg păstrate. În același timp, era calculat

că câștigurile invizibile ar fi consolidate de oportunitățile emergente în Europa și în America de Nord.

Cain și Hopkins afirmă că „acționând pentru naționaliști, Marea Britanie a sperat să beneficieze de

legături informale cu Commonwealth, în timp ce-și promova rolul cosmopolitan”.

În susținerea lui Cain și lui Hopkins, ne putem imagina o rețea de contacte extensivă între guvernul

imperial și afacerile imperiale. Lideri de afaceri au continuat să stea lângă oficiali în perioade de război și

consilii legislative și executive post război în colonii, precum și în masa comitetelor consultative

constituite pentru supravegherea și administrarea celei de-a doua ocupații coloniale, atât în metropolă

cât și în periferie.

În ariile de influență britanică, mai degrabă decât cele de administrare, precum Iran, băncile britanice

şi companiile de petrol au acţionat în calitate de „agenţi ai imperiului” prin blocarea tendinţelor de

acaparare ale altor mari puteri.

Mai mult decât atât, influența economică britanică a fost menținută în noul Commonwealth.

Transferul puterii politice în favoarea firmelor britanice în teritorii ca Malaya, Coastei de Aur şi Kenya a

fost avantajos deoarece regimurile independente rămase au ales strategii ce se bazau pe investiții

străine. Chiar pentru teritorii unde mai multe modele de dezvoltare au fost urmate , precum Nigeria,

băncile comerciale britanice şi firmele de import-export care aveau un succes remarcabil în menţinerea

poziţiei lor.

În mod egal, mulţi lideri de afaceri imperiali erau dispreţuitori faţă de funcţionarii publici şi politicieni.

În India, Misra a subliniat faptul că majoritatea șefilor executivi nu aveau interes în a deține funcții

publice deoarece asemenea poziții absorbeau timp valoros pe care l-ar putea utiliza în „a face bani”.

Companiile britanice erau considerate ca fiind centrale la stimularea britanică către dezvoltarea

colonială. În teritorii independente din afara zonei sterline care a acumulat balanţe sterline mari pe

timpul războiului – de exemplu Iran şi Egipt – oficialii britanici au considerat esenţial faptul că firmele

britanice domină tranzacţiile externe să protejeze balanţa de plăţi de după război.

Pentru afaceri britanice care operează peste mări, însă, dezvoltarea implică frecvent costuri şi frustrări.

În timp ce guvernele coloniale erau văzute să facă „prea mult” în domeniul dezvoltării şi bunăstării, ei

făceau prea puţine în sfera legii şi ordinii publice. Tulburările post război în Coasta de Aur, au obţinut din

partea comunităţii de afaceri un torent de criticism.

Cel mai deranjant aspect al poliţiei oficiale britanice după 1945 a fost încurajarea dată schimbării

politice din colonii. Acestora le era frică că regimurile independente vor folosi puterea statului să

naţionalizeze sectoare ale economiei ce erau dominate anterior de firme externe. Naţionalizarea apărea

ca o posibilitate distinctă în teritoriile Marii Britanii deoarece multe dintre mişcările anti-coloniale ce s-

au format în anii 1950 au adoptat anumite forme de socialism. În Egipt şi Iran, pe de altă parte, mai

multe guverne asertive din aceeaşi perioadă şi-au luat rândul anti-capitalist de la gândirea islamică.

Astfel, schimbarea politicii coloniale a produs o atmosferă de nesiguranţă.

Orice lider de afaceri ar fi putut observa eşecul mondial al guvernelor britanice de a-i proteja interesele

comerciale de instinctele predatoare de naţionaliştii economici determinaţi. Un exemplu ar fi

naţionalizarea petrolului iranian din 1951. În Egipt, erau schisme serioase între autorităţile publice

britanice şi interesele lor economice, care au culminat într-o altă naţionalizare. În anii ’50 a fost

provocată retragerea militară a britanicilor din baza Sueză. Însă, aventura militară anglo-franco-

istraeliană a răsturnat această poziţie, astfel încât Nasser, care deja naţionalizase Compania Canalul

Suez, acum sechestrase bunurile britanice, franceze şi israeliene rămase.

O altă complicaţie a tezei „gentelmanly capitalism” este că are tendinţa de a trece cu vederea peste

faptul că nici businessul imperial nici guvernul imperial nu au constituit o entitate unificată. Este

adevărat că capitalismul colonial deseori a luat forma unui grup de interese interdependente. În Coasta

de Aur, Kenya, Malaya sau Iran, băncile britanice, firmele de comerţ şi întreprinderile angajate în

producţia primară şi secundară au fuzionat. În Oraş, aceste interese au ffost cimentate de asociaţii

comerciale, de exemplu, the Rubber Growers Association şi The Joint and Central Africa Board.

Şi totuşi, aceasta nu înseamnă că businessurile mici sau companiile au împărtăşit opiniile asupra

problemelor decolonizării sau au acţionat de fiecare dată împreună în solidaritate uniformă.

În Iran, era rolul Ministerului de Afaceri Externe de a se îngriji de tendinţele exploatative de legătura

Trezorerie – Bancă – Oraş. Urmărind naţionalizarea din 1951, Ministerul Afacerilor Externe s-a găsit într-

o dispută cu Trezoreria în legătură cu strategia întoarcerii intereselor petroliere britanice la Iran.

Mai mult, businessul britanic în imperiul colonial de după război a trebuit să aibă de a face cu un alt

actor puternic guvernamental: administrarea colonială. În devenirea participării şi autonomiei din ce în

ce mai pronunţate, guvernele coloniale în teritorii precum Malaya sau Coasta de Aur îşi extindeau

responsabilităţile în domeniul lucrului, taxelor sau reformei constituţionale.

Războiul rece a devenit o realitate prea târzie să influenţeze politica brritanică în India, dar, chiar şi

acolo , facori politici au ajuns să domine politica economică din 1920. Dezvoltarea unuei mişcări

naţionaliste puternice, şi natura participativă a guvernului Indian, a făcut şi mai puţin probabil că Delhi

ar favoriza grijile afacerilor expatriale. În forma finală şi împărţirea Indiei între 1945 şi 1947, problema

imediată a menţinerii legii şik ordinii a devenit factorul dominant în determinarea politicii de

decolonizare britanică.

În acelaşi mod, în Nigeria şi Kenya în timpul anilor 1950 şi 1960, promovarea tranquilităţii politice a

dominat strategiile de decolonizare a oficialilor şi politicienilor britanici. Autorităţile coloniale britanice

au permis naţionaliştilor nigerieni spaţiu politic în guvernul regional şi apoi central.

Decolonizarea britanică a Malayei în anii 40 şi 50 este inexplicabilă fără referire la capacitatea sa de

câştig. Dar peninsula şi Singapore au obţinut o importanţă internaţională prin prezenţa comunismului.

În Asia de SE, frica Marii Britanii de comunism a marginalizat interesele de afaceri anterioare.

Urmărind înţelegerea anglo-burmeză din ianuarie 1947, care a dus la independenţa Burmei 12 luni mai

târziu, miniştrii locali şi-au anunţat intenţia de a naţionalizaa resursele naturale ale statului, în mod

special luând pădurile şipuţurile de petrol.

Îngrijorări strategice nu au fost acordate doar în sud-estul Asiei, răspunsul Marii Britanii la criza din

Congo din anii 60 devine un exemplu clasic de preocupare noneconomică pe durata etapelor finale ale

decolonizării Africii.

S-a constatat că motorul în spatele implicării britanice în invaia Canalului Suez din 1956 a fost în mod

esenţial de ordin economic. Naţionalizarea Companiei Canalului Suez de Nasser a ameninţat puterea

economică imperială britanică deoarece 2/3 din petrolul Europei de Vest era transportat prin Egipt, prin

Golful Persic. Mai Mult, petrolul din Golf putea fi plătit cu lire, evitându-se astfel cheltuielile de dolari.

Companiile de petrol britanice au încurajat guvernul să reziste naţionalizării, însă deja principala

preocupare a lui Eden în zonă era prestigiul britanic.

Contribuţia finală făcută de Cain şi Hopkins asupra studiului imperialismului britanic şi decolonizării

necesită recunoaştere. Ei au accentuat rolul financiar, comercial şi interesele de servicii centrate în

Londra, în dezvoltarea economică a sistemul imperial britanic îs secolul XX.