Declinul Occidentului

Inițial, Spengler intenționa să se refere, în Declinul Occidentului, la situația Germaniei

în contextul european, dar, ulterior, și-a extins cadrul cercetării. A fost inspirat de cartea lui

Otto Seeck –Declinul Antichității. Deși a fost terminată în 1914, publicarea cărții a fost

amânată din cauza primului război mondial. La momentul apariției, lucrarea sa a avut un mare

succes, germanii simțindu-se consolați că înfrângerea suferită în urma războiului este

înregistrată ca un declin care face parte dintr-un proces istoric amplu. Cartea a avut succes și

în afara Germaniei și, până în 1919, a fost tradusă în mai multe limbi.

Cartea a fost intens discutată în public și în mediul academic. Thomas Mann îl

compara pe Spengler cu Schopenhauer, Max Weber îl caracteriza drept “un diletant foarte

ingenios și foarte școlit”.

Spengler a respins explicațiile cauzale ale dezvoltării istoriei, a considerat că la baza

evoluției istoriei se află un model ciclic. Astfel, a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a

istoriei universale cu cea ciclică și a negat existența unui sens general al istoriei, negând în

primul rând însăși validitatea termenului de istorie generală și propunând în schimb

termenul/conceptul de “istorii particulare”. Practic, Spengler a înlocuit filosofia istoriei cu

filosofia culturii, istoria constituindu-se din biografia mai multor culturi.

Tema centrală a cărții Declinul Occidentului este aceea că toate culturile urmează un

ciclu de dezvoltare analog evoluției organice: naștere , maturizare și moarte/declin. Spengler a

realizat de asemenea și analogia cu cele patru anotimpuri: primăvara (nașterea și copilăria),

vara (tinerețea), toamna (maturitatea) și iarna (bătrânețea și moartea). Spengler a identificat

opt culturi care au propiul “stil” sau “suflet”, cultura: egipteană, clasică (civilizația greco-

romană), chineză, babiloneană, indiană, arabă și cultura vestică (faustică), fiecare din acestea

parcurgând un ciclu de viață identic, de câteva sute de ani. Astfel, istoria este biografia

generală a acestor culturi care sunt asemeni unor organisme. Un rol însemnat îl are de

asemenea compararea componentei clasice a civilizației cu cea faustică. Spengler se disociază

de majoritatea istoricilor prin metoda sa, prin preocuparea de a identifica analogii între

diferite epoci culturale. Astfel, a identificat în Pitagora, Mahomed și Cromwell întruchiparea

aceluiași spirit puritan, a comparat modernitatea cu antichitatea târzie și a găsit similarități

între “campaniile electorale” ale Romei și cele ale Statelor Unite și a preconizat declinul

Vestului în aceeași manieră în care a avut loc declinul Egiptului antic.

Inițial, Spengler a scris materialul care va deveni mai târziu primul volum

din Declinul Occidentului sub forma unor aforisme ce se constituiau în reflecții asupra unui

concept central. După cum a declarat în Introducere, autorul a simțit că această abordare

nesistematică va duce la o întelegere mai intuitivă și vitală a problematicii abordate. Deși

critica a considerat că această tehnică duce la fragmentarea operei, Spengler a considerat că

adoptarea stilului aforistic este modalitatea cea mai adecvată pentru a reda o concepție

organică care nu putea fi totuși analizată sistematic. Spengler îi menționează adesea pe G. W.

F. Hegel, pe Goethe, pe Nietzsche (numind astfel trei dintre cei mai creativi scriitori germani)

dar și pe alții ca predecesori sau surse de influență intelectuală. Autorul își justifică puternica

tendință anti-raționalistă prin referire la acești trei filosofi.

Deși teza centrală a lui Spengler diferă radical de teza lui Hegel (care concepea istoria

universală ca o evoluție rațională și graduală a spiritului) asemănarea dintre cei doi scriitori

rezidă în tendința de a realiza analogii între stadiile din evoluția fiecărei culturi. O altă

asemanare constă în aceea că, pentru exemplificarea teoriei, ambii fac referi frecvente la

exemple concrete.

Includerea lui Goethe împreună cu Nietzsche ca și surse de influență este neobișnuită,

dat fiind că este vorba despre scriitori cu viziuni opuse, însă Spengler realizează o fuziune

neobișnuită între elementele care-i susțin propia teorie.

De la Goethe, Spengler a preluat ideea “fenomenului originar” pe care o va aplica

fenomenului istoric și celui cultural, definind cultura drept “fenomen originar al oricărei

istorii universale, trecute și viitoare”.

Pe lângă adoptarea stilului aforistic, influența lui Nietzsche asupra lui Spengler s-a

exercitat și în sensul “înțelegerii stilului unei culturi”. Mai exact, este vorba despre

caracterizarea culturii occidentale ca fiind “faustică”, spre deosebire de cultura antică, o

expresie a spiritului “apollinic”. Spengler concepe “fausticul” în termeni asemănători acelora

în care Nietzsche concepea “dionisiacul”, și anume fausticul ca simbol al spațiului infinit și al

“beției legată de dimensiunile acestuia”.

Morfologia culturii concepută de Spengler a dus la transformarea istoriei din “trecut”

în “destin”, considerând că fiecare cultură este purtătoarea unei esențe a cărei revelare este

inevitabilă.

Spengler distinge între ideea unei culturi (care se constituie din suma posibilităților

sale interne) și fenomenul ei sensibil (imaginea istorică, realizarea ei desăvârșită). Istoria unei

culturi se constituie din realizarea progresivă a posibilităților latente în timp ce desăvârșirea

acestor posibilități echivalează cu civilizația.

La baza teoriei lui Spengler stă conceperea evoluției culturii în termeni asemănători cu

evoluția unui organism biologic; în concepția lui Spengler fiecare cultură urmează logica

organică a unei ființe vii, logică pe care Spengler o numește destin. Nașterea, copilăria,

tinerețea, maturitatea și bătrânețea sunt stadii identificabile atât în evoluția culturii cât și în

cea a unui organism biologic iar ciclurile naturii se pot regăsi și în evoluția fiecărei culturi.

Această concepție constituie “morfologia ciclică a culturii”.

Sintetizând, morfologia ciclică a culturii este rezumată de Spengler în următorul pasaj:

"Eu văd în istoria universală imaginea unei veșnice formări și transformări, a unei deveniri și

a unei pieiri miraculoase a formelor organice".

Potrivit lui Spengler, conceptul de istorie universală ar constitui o exagerare, “rezultat

al organizării nemăsurate a istoricilor occidentali”. Autorul consideră că gânditorul occidental

este centrat exclusiv pe spațiul cultural propriu, ignorând celelalte culturi.

Spengler a respins ideea că o cultură în curs de dezvoltare ar împrumuta sau integra

sisteme sau valori din trecut, cel puțin nu în sensul în care acestea funcționau anterior. Spre

exemplu, grecii au împrumutat concepte matematice de la egipteni, dar cu un sens

transformat. Fiecare cultură a avut spațiul propriu de dezvoltare, iar cursul de dezvoltare pe

care l-a urmat fiecare cultură a fost determinat de factori precum spațiul fizic, vecinii.

Aceasta, împreună cu localizarea în timp și cu populația specifică fiecărei culturi determină

formarea unui organism social distinct de toate celelalte, într-un mod asemănător felului în

care o specie de plantă este diferită de toate celelalte specii. Autorul este de părere că modelul

fiecărei culturi poate fi descris prin analiza artei, a muzicii și a arhitecturii fiecărei culturi în

parte și prin descoperirea analogiilor.