DECIZII RELEVANTE SECŢIA A II-A CIVILĂportal.just.ro/59/Documents/C Ap Timisoara Civ II T3...
Transcript of DECIZII RELEVANTE SECŢIA A II-A CIVILĂportal.just.ro/59/Documents/C Ap Timisoara Civ II T3...
1
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Trimestrul al III-lea 2016
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara
Judecător Conf. univ. dr. Marian BRATIŞ
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
2
Cuprins Cuprins ..................................................................................................................................................... 2
§.Dreptul asigurărilor .............................................................................................................................. 4
1. Daune morale. Criterii de apreciere. Penalizarea asigurătorului. Termenul de la care
curg penalităţile pentru neplata daunelor morale stabilite de instanţa judecătorească ......... 4
§.Dreptul consumatorului ........................................................................................................................ 7
2. Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului de
către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a componentelor
valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale referitoare la costurile
creditului. Nulitatea clauzelor ...................................................................................................... 7
§.Drept societar ..................................................................................................................................... 20
3. Acţiunea în răspundere împotriva administratorului societăţii pentru prejudicii aduse
acesteia. Exercitarea dreptului la acţiune de către adunarea generală a acţionarilor. Lipsa
capacităţii de exerciţiu a acţiunii în justiţie în privinţa adunării generale a acţionarilor.
Anularea acţiunii ......................................................................................................................... 20
4. Divizare parţială. Încălcarea principiului proporţionalităţii atribuirii către acţionari a
cotelor de participaţie cu acţiuni la capitalul social al societăţilor implicate la procesul de
divizare. Respingerea cererii de divizare .................................................................................. 24
§. Dreptul insolvenţei ............................................................................................................................ 27
1. Acţiunea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a membrului organului de
conducere/administrare, pentru starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică.
Cazurile de atragere a răspunderii. Acumularea de datorii şi neexecutarea unor obligaţii
contractuale, nu întrunesc ipotezele legale ale acestei răspunderi. Respingerea acţiunii ..... 27
2. Închiderea procedurii insolvenţei la propunerea unui administrator judiciar provizoriu
neconfirmat de adunarea creditorilor. Lipsa desemnării altui administrator judiciar.
Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii .............................................. 31
3. Procedura insolvenţei. Creanţă bugetară contestată în procedura contenciosului fiscal.
Înscrierea cu titlu provizoriu a creanţei în tabelul preliminar. Nelegalitate. Admiterea
înscrierii creanţei bugetare ca şi creanţă pură şi simplă.......................................................... 36
§. Drept procesual civil ......................................................................................................................... 39
4. Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de
exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul judiciar al
reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice şi a
celei de reprezentare. Nulitatea hotărârii.................................................................................. 39
3
4
§.Dreptul asigurărilor
1. Daune morale. Criterii de apreciere. Penalizarea asigurătorului. Termenul de la
care curg penalităţile pentru neplata daunelor morale stabilite de instanţa
judecătorească
Legea nr. 196/1995: art. 49 – art. 54
Ordinul CSA nr. 14/2011: art. 45, art. 49 pct. 2
Curtea relevă că pretium dolores, semnificând daunele morale la care este
îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al persoanei decedate, în concret fiica acestei
persoane, se evaluează în raport de criterii subiective, asupra cărora judecătorul are o largă
marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri fiind cele care relevă justul echilibru între
dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie acordată pentru a asigura compensarea
suferinţelor titularului dreptului la daune morale.
Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi
titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi
material existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele
lipsirii, în persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care
au creat un mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane,
eventualele sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a
pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul
daunelor morale nu pot fi egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele
proprii fiecărei cauze nu sunt identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari
dreptului la prejudiciul moral, nu sunt identice.
În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat
plata penalităţilor de întârziere, a 11 zi de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti, Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la
asigurător pentru acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber
apreciat de către acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri,
deoarece aşa cum titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor
morale, tot astfel asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu
cel puţin cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât
şi acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în
procesul de cerere şi acordare a lor.
Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o
geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în
absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.
Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,
evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti
definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit
cu titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.
5
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 507 din 15 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă x pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x s-a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A şi s-a admis în parte acţiunea formulată de
reclamanta A… împotriva pârâtei B… SPA prin SC C… SRL D.., fiind obligată pârâta B…
SPA prin SC C… SRL să plătească reclamantei daune morale în cuantum de 50.000 lei,
precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate asupra
acestei sume începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data
achitării efective a acestei sume.
[…]
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă, instanţa a reținut că, în
urma decesului tatălui său, E… în accidentul produs în data de 13.10.2012 reclamanta a
suferit, în mod evident, traume care justifica dreptul acesteia la plata unor daune morale din
partea pârâtei.
La stabilirea cuantumului acestora instanţa a avut în vedere criteriile, verificate prin
coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi F… şi G…; relaţia de rudenie dintre
reclamantă si defunct, gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că reclamanta a
locuit şi a gospodărit împreuna cu defunctul, că se afla în întreţinerea acestuia, împrejurarea
ca prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, reclamanta chiar majoră – 19 ani la data
accidentului, locuia cu defunctul, neavând propria ei viaţă de familie independentă, urmând sa
crească fără a beneficia de sprijinul si îndrumarea tatălui său, vârsta, profesiunea defunctului
si starea familială.
[…]
În privinţa penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, prin Decizia nr.
2977/09.10.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că :,,legea nu prevede obligaţia
asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma
producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul
solicitării acestora. Este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare și
persoanele vătămate nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, prin comun
acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și
moral produs, nu se poate considera că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de a plăti
despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate. În această situație, cuantificarea prejudiciului, în
special a celui moral, va fi stabilită de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei
hotărâri judecătorești. Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești
definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter
cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere,,
Cum accesoriile nu pot curge mai devreme de data la care debitul principal devine
scadent, a fost considerat nefondat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la penalităţi
de întârziere începând cu data de 17.05.2014.
Cum în speţă, cuantumul despăgubirii morale s-a stabilit abia prin proces, nu s-a pus
problema obligării pârâtei la penalităţi de întârziere pentru trecut, aşa cum a cerut reclamanta,
6
ci doar pe viitor se va putea pune această problemă, în caz de neplată a despăgubirilor în 10
zile de la primirea hotărârii definitive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A… solicitând admiterea apelului
şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul majorării daunelor morale acordate de prima
instanţa şi a obligării pârâtei la plata de penalităţi conform petitelor acţiunii introductive de
instanţa.
[…]
Pârâta intimată B… SPA prin SC C… SRL D… a formulat întâmpinare prin care a
solicitat menţinerea in tot a soluţiei pronunţate în cauza de către Tribunalul Arad prin Sentinţa
civila nr. x, aceasta fiind legală şi temeinică, deoarece în mod corect instanţa fondului a admis
în parte acţiunea apelantei-reclamante şi a obligat-o la plata sumei de 50.000 lei, precum şi la
plata penalităţilor în cuantum de 0.2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării acestei sume.
[…]
Examinând apelul astfel cum a fost formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi
în drept, prin luarea în considerare a apărărilor formulate dec pârâtă prin întâmpinare, potrivit
art. 476 – 482 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând să fie
respins, pentru următoarele considerente.
Criticile apelantei se concentrează asupra cuantumului redus a daunelor morale
acordate de prima instanţă şi a neacordării penalităţilor de întârziere de la data depunerii
cererii de acordare a despăgubirilor la asigurator.
Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă, având ca geneză decesul tatălui
acesteia, în condiţiile producerii unui accident rutier, Curtea relevă că pretium dolores,
semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al
persoanei decedate, în concret fiica acestei persoane, se evaluează în raport de criterii
subiective, asupra cărora judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri
fiind cele care relevă justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie
acordată pentru a asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.
Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi
titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi material
existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în
persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care au creat un
mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele
sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a pierderii persoanei
decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul daunelor morale nu pot fi
egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt
identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari dreptului la prejudiciul moral, nu
sunt identice.
Toate aceste criterii au fost avute în vedere de prima instanţă şi s-a considerat că un
cuantum de 50.000 lei reprezentând daune morale, pentru pierderea tatălui reclamantei,
asigură o justă şi integrală despăgubire şi că un astfel de cuantum nu duce la o îmbogăţire fără
justă cauză.
7
Curtea reţine ca fiind judicioasă aprecierea primei instanţe, iar în lipsa altor probe sau
situaţii de fapt invocate în apel, nu are motive pentru a schimba cuantumul acestor daune.
În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat plata
penalităţilor de întârziere, a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,
Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la asigurător pentru
acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de către
acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum
titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel
asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu cel puţin
cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât şi
acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în
procesul de cerere şi acordare a lor.
Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o
geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în
absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.
Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,
evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti
definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu
titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.
Astfel fiind, se va respinge apelul declarat de reclamanta A… împotriva sentinţei
civile nr. x pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x.
§.Dreptul consumatorului
2. Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului
de către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a
componentelor valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale
referitoare la costurile creditului. Nulitatea clauzelor
Directiva 93/13/CEE/1993: art. 3, art. 4, art. 8
Legea nr. 193/2000: art. 4, art. 14
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010: art. 34, art. 36
CJUE: cauzaOceană Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C –
240/98), cauza Caja de Ahorros z Monte de Piedad de Madrid (C – 484/08), cauza
Invitel, (C – 472/10), RWE Vertrieb (C – 92/11), cauza Arpad Kasler versus OTP
Jelzalogbank Zrt
În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea
reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii
comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind
modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară
semnătura împrumutatului.
8
Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul
exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina
persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează, pe lângă deficitul de informare a
persoanei împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii
comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această
persoană să aibă reprezentarea influențelor pe care asemenea modificări le va produce
asupra valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor
bunei credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu
concursul băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit,
Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a
creditului fixat în sarcina reclamantului – persoană împrumutată -, comision care se achită
din credit o singură dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod
automat contul în care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui
comision. Potrivit pct. 10 din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se
situează la nivelul de 2 % flat, aplicat asupra sumei de bani împrumutate.
Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa cum de altfel este definit,
în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului
contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic căruia i se
datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice
contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior
chiar negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea
acordării creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a băncii, şi anume a activităţii de
verificare a cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă
precum şi a bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit.
În consecinţă, introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici
o legătură cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.
Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de
administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul
părţilor, nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr.
50/2010 prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un
astfel de comision.
Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este excesiv să se impună băncii să
demonstreze cheltuielile asupra cărora se impută comisionul de administrare (activităţi
desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale etc.), deoarece aceste aspecte sunt şi
rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii. Comisionul de administrare este abuziv,
însă, pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra
perceperii acestui comision de către bancă în orice condiţii, asupra justificării de către bancă
a perceperii acestui comision, a prezentării unei oferte cu limite determinate a comisionului
care pot fi supuse negocierii, a prezentări influenţelor valorice pe care un asemenea comision
le produce asupra valorii totale a creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana
împrumutată pe toată durata creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o
9
reprezentare clară asupra tuturor acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de
cauză. Datorită acestor cauze, stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este
sancţionată, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea nr. 193/2000 cu nulitatea.
Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract,
Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din
moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al
aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor
acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.
Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind
abuzive, listă prevăzută de Legea nr. 193/2000, potrivit art. 14 din aceeaşi lege, consumatorii
prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a
se adresa organelor judecătoreşti.
Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul
social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât
restrânge dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea
nulităţii clauzei contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana
consumatorului de instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are
domiciliul în judeţul T. iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin
clauza având ca obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă
iar această instanţă se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii, ceea
ce în cazul reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de
domiciliul său şi întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de
judecată astfel determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la
justiţie, în condiţiile Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile
dreptului consumatorului. În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi
această clauză are caracter abuziv, dispunând anularea ei.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 634/A din 14 septembrie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă nr. x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x, s-a admis în
parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A în contradictoriu
cu pârâta SC B... SA B. şi intervenienţii forţaţi C…, D… şi E…; s-a constatat caracterul
abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3.1.5 lit. a şi b, art. 3.1.8 teza întâi,
art. 10.1 din condiţiile generale ale contractului […]; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea
sumei de 1.720 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi la restituirea
comisionului de administrare începând cu data perceperii lui şi până la data pronunţării
hotărârii; s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului de restituit de
la data perceperii fiecărei sume şi până la data restituirii efective, s-a respins în rest acţiunea şi
a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată în sumă de
200 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 20.08.2008 a fost încheiat
contractul de credit de consum cu garanții reale […] prin care pârâta SC B... SA B., în calitate
10
de împrumutător, a acordat reclamantului A, în calitate de împrumutat, un credit în valoare de
86.000 CHF, pe un termen de 348 luni.
Reclamantul a sesizat instanța de judecată, invocând caracterul abuziv al clauzelor
prevăzute la art. 3.1.1, art. 3.1.5 lit. a și b, art. 3.1.8, art. 3.2.1, art. 3.3, art. 10.1 și clauzele
inserate în contractul de credit la secțiunea 4 din condițiile generale privind efectuarea plăților
în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, astfel că
tribunalul a analizat dacă, în lumina reglementărilor incidente în cauză și invocate de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată, acestea au sau nu caracter abuziv.
Față de temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii, s-a constatat că
raporturile contractuale dintre părți sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt
definite aceste două categorii în art. 2 din lege.
În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi
apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.
Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată
direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Prima condiție este explicată prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care definește
noțiunea de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul ca fiind clauza stabilită
fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard
preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului
sau serviciului respectiv. Cu privire la aceste ultime contracte legiuitorul a instituit așadar o
prezumție relativă referitoare la lipsa negocierii la data încheierii lor, prezumție ce poate fi
răsturnată prin probă contrară, sarcina probei revenind, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.
193/2000, profesionistului care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată
direct cu consumatorul.
Analizând contractul supus analizei în întregul său, tribunalul a constatat că în
momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie
inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind
prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau
înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nici o
clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, care a transpus art. 3 din Directiva
93/13/CEE, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze
cu împrumutatul, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Deşi într-adevăr nu se poate impune unei bănci, al cărei număr de clienţi este
semnificativ de a redacta într-o manieră personală fiecărui client atât condiţiile generale de
creditare cât şi cele speciale, cu toate acestea, conform legii profesionistului îi revine sarcina
de a proba că s-a oferit posibilitatea reală consumatorului persoană fizică de a influenţa
cuprinsul clauzelor standardizate de către bancă. În acest sens, trebuie avut în vedere că
potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin
Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate
11
faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul
de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a
putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.
Însă pentru ca o clauză să poată fi declarată ca fiind abuzivă este necesar a fi
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv a
condiţiei subiective constând reaua credinţă a profesionistului bancar şi a condiţiei obiective
reprezentată de dezechilibrul semnificativ, disproporţionat între prestaţiile reciproce ale
părţilor cu consecinţa procurării unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul
consumatorului.
Acestea sunt condiţiile în care a fost analizat pretinsul caracter abuziv al clauzelor
menţionate în cererea de chemare în judecată, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte evaluarea
naturii abuzive a clauzelor, aceasta nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al
contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu
produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt
exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
[…]
Astfel, clauzele menţionate în contract descriu comisioanele percepute doar din
perspectiva modalităţii de calcul şi a cuantumului lor, fără să cuprindă raţiunea perceperii
acestora. Or, având în vedere că banca intimată asimilează aceste comisioane obiectului
principal al contractului, considerându-le ca fiind prestaţii esenţiale stabilite în sarcina
împrumutatului, este de neconceput neprezentarea contraprestaţiei corelative a băncii,
respectiv a raţiunii scindării costului contractului în mai multe componente. În lipsa unei
exprimări clare şi neechivoce, pentru consumator fundamentul perceperii acestor comisioane
este necunoscut, putând fi indusă ideea perceperii mai multor costuri pentru acelaşi serviciu al
băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar. În mod corespunzător,
motivul revizuirii dobânzii bancare constând în schimbările semnificative de pe piaţa
monetară este neclar.
În consecinţă, deşi dobânda şi comisioanele fac parte din costul total al contractului,
faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzelor care le reglementează, acestea pot fi supuse
analizei din perspectiva caracterului abuziv, contrar susţinerilor pârâtei.
Potrivit art. 3.1.1 din condiţiile generale ale convenţiei, rata dobânzii este inițial fixă,
după care aceasta devine variabilă, revizuirea ratei dobânzii făcându-se la fiecare 1 februarie
și 1 august, pe toată durata creditului. Prin art. 3.1.8 din condițiile generale banca și-a rezervat
dreptul de a modifica dobânda și comisioanele, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive
întemeiate precum modificări legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-
bancare.
S-a observat că în art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 se face referire la
existența unui „motiv întemeiat”, arătându-se că o clauză care dă dreptul furnizorului de
servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia
ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu
condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia
imediat contractul.
12
Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „modificărilor
legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare”, fără prezentarea altor
elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea
ratei dobânzii și a comisioanelor este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător
descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie
se va produce, dobânda sau comisioanele vor fi mărite. Doar astfel opţiunea lui de a contracta
este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care
îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în
eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa
judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a
conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea
dobânzii.
Motivul menţionat respectiv „modificări legislative sau modificări ale condițiilor
pieței financiar-bancare” nu îndeplinește această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui
litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate
stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară
evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare
face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar
intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este
judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea
unilaterală a dobânzii curente contractuale, a dobânzii penalizatoare și a comisioanelor, prin
neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere
majorarea acestor costuri, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind
de natură să îl prejudicieze pe consumator și ca atare ea este abuzivă.
Cu toate acestea, tribunalul a constatat ca fiind abuzivă doar prima teză a art. 3.1.8
referitoare la criteriul în funcție de care se majorează costurile contractului, urmând să
respingă cererea reclamantului vizând constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art.
3.1.8 în integralitatea sa, având în vedere că reclamantul nu a învederat aspectele de
nelegalitate ale tuturor tezelor reglementate de clauza menționată, concentrându-și susținerile
strict pe nelegalitatea criteriilor prevăzute pentru modificarea costurilor contractului.
În mod corespunzător, tribunalul a respins cererea reclamantului de constatare a
caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.1.1 din condițiile generale, având în vedere că
prevederea unei rate de dobândă fixă urmată de o dobândă variabilă care poate fi revizuită o
dată la 6 luni nu conține în sine nici un element abuziv, ci vătămarea consumatorului derivă
din prevederea unui criteriu subiectiv în funcție de care banca are posibilitatea să modifice
unilateral dobânda.
Tribunalul a reţinut că în privința comisionului de acordare prevăzut la art. 3.1.5 lit. a),
în ciuda denumirii lui care l-ar încadra teoretic în sfera cheltuielilor aferente documentaţiei de
credit, modul de calcul al acestui comision trădează o altă destinație neprevăzută în contract,
în condițiile în care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului neacordat,
fără vreo legătură cu costurile necesitate de documentaţia eliberată. În aceste condiţii, se poate
considera că comisionul de acordare este lipsit de cauză întrucât nu rezultă din contract că
13
banca a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remuneraţie. Mai mult,
instanţa de fond a considerat că perceperea unui comision doar pentru întocmirea dosarului în
vederea acordării creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei,
într-un cuantum ridicat de 2 % din valoarea totală a creditului, ceea ce conduce printr-un
calcul simplu la suma de 1.720 euro, reprezintă un cost nejustificat şi exagerat, fără o
contraprestaţie obiectivă din partea băncii.
Într-adevăr, prestațiile efectuate pentru procesarea cererii de credit și pentru verificarea
clientului în baza de date nu justifică perceperea de către bancă a unui comision de acordare
în cuantum ridicat; toate aceste prestații se circumscriu obiectului de activitate al băncii,
reprezintă operațiuni accesorii, prealabile acordării unui credit, fiind în interesul băncii de a
încheia cât mai multe contracte de credit.
Tribunalul a reţinut că și scopul perceperii comisionului de administrare a creditului
este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul contractului încheiat de pârâtă,
pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care
sunt percepute aceste sume cu titlu de comision. De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia
cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestui comision
nu este detaliată nici în cuprinsul contractului, nici în cel al condiţiilor generale ale
contractului analizat.
Cu privire la comisionul de administrare analizat, s-a observat că nelegalitatea acestuia
rezidă nu doar din lipsa menționării contraprestaţiei oferite de bancă în schimbul perceperii
sale, ci şi din modul de calcul al acestuia, prin aplicarea unui procent de 0,175%, asupra
soldului lunar al creditului, prin cuantumul său acest comision fiind nejustificat şi
disproporţionat. Un comision de administrare de o asemenea valoare este lovit de nulitate
absolută şi prin prisma lipsei cauzei, dat fiind că în contractele sinalagmatice prefigurarea
contraprestaţiei celeilalte părţi constituie cauza propriei obligaţii. Or, este cert faptul că pârâta
nu realizează în favoarea reclamantului prestaţii de administrare a contului care să justifice
achitarea sumelor solicitate cu acest titlu într-un asemenea cuantum.
Această clauză ce prevede un comision de administrare în cuantum procentual aplicat
asupra soldului lunar al creditului reprezintă de fapt o dobândă mascată, care în contract nu
este menționată la rubrica aferentă dobânzilor, ci la rubrica comisioane.
Din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 rezultă că este permisă perceperea de către bancă a
comisionului de administrare a creditului, însă modalitatea în care a fost stipulat acest
comision în contractul supus cenzurii instanței contravine cerințelor legale. Un comision de
administrare trebuie să fie unul justificat și să reflecte costul real al operațiunii de
administrare, să fie unul rezonabil și transparent, în esență să respecte principiul bunei
credințe și al echității.
În concluzie, nu însăși perceperea comisionului de administrare este ilegală, ci modul
de calcul al acestuia îi conferă comisionului caracter abuziv – aplicarea unui procent de
0,175% asupra soldului lunar al creditului fiind de natură să afecteze echilibrul contractual.
[…]
Clauza atributivă de competență inserată în art. 10.1 din contract este abuzivă și se
impune constatarea nulității absolute a acesteia, în partea referitoare la instanța competentă să
soluționeze diferendele apărute în legătură cu încheierea sau executarea prezentului contract.
14
Astfel, prin clauza prevăzută la art. 10.1 teza a II-a din contract se prevede că în ipoteza în
care diferendele nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, acestea vor fi supuse spre soluționare
instanțelor competente material din București. Stabilirea competenței în favoarea instanțelor
din București este de natură să îngreuneze în mod considerabil o eventuală acțiune derivată
din contract, cu consecința descurajării sau chiar a imposibilității consumatorului de a
compărea în fața instanței de judecată, costurile legate de formularea unei acțiuni către
instanțele din București fiind mai împovărătoare pentru consumator. De altfel, clauza
atributivă de competență intră în categoria celor prevăzute la pct. 1 lit. q) din anexa la
Directiva 93/13/CEE și pct. 1 lit. h) din anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece prin aceasta se
obstrucționează în mod nejustificat dreptul consumatorului la acțiune în justiție, fiind
prevăzute pentru debitor condiții mai grele de acces la o instanță decât cele prevăzute
legislativ prin art. 113 alin. (1) C. pr. civ. care reglementează ca instanță competentă alternativ
teritorial și instanța de la domiciliul consumatorului, care în cauza de față este în Timișoara,
cu atât mai mult cu cât contractul a fost încheiat la Timișoara, iar executarea acestuia este
efectuată lunar la agenția din Timișoara.
[…]
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC B... SA B., solicitând modificarea
în parte a sentinţei apelate cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
[…]
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii C…, D…, E… şi F… au solicitat
respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei
instanţe, cu cheltuieli de judecată.
[…]
Examinând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a
apărărilor aduse prin întâmpinarea formulată de reclamanţi precum şi potrivit dispoziţiilor art.
476-482 C. pr. civ., Curtea constată că apelul este nefondat urmând a fi respins pentru
motivelor ce se vor arăta în continuare.
Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de credit de consum cu garanţii reale […],
cuprinzând condițiile generale şi condiţiile speciale de creditare precum şi actul adiţional nr.
x/2008, în conformitate cu care pârâta apelantă a împrumutat reclamantului A… suma de
86.000 CHF cu o perioadă de rambursare a creditului de 348 de luni.
Prin instanţă investită cu acţiunea în nulitate a reclamantului, a admis cererea de
chemare în judecată şi a constatat nulitatea clauzelor 3.1.5. lit. a) şi b), 3.1.8. şi 10.1, pe
temeiul că acestea au un caracter abuziv în raport cu reclamantul.
Prin urmare, examenul hotărârii atacate cu apelul pârâtei, se va limita la cele trei
categorii de clauze care au făcut obiectul hotărârii de anulare a acestora.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea
reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii
comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind
modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară semnătura
împrumutatului.
În mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv al aceste clauze
contractuale, în condiţiile în care banca îşi rezervă în mod unilateral dreptul de a modifica
15
elementele componente ale creditului, atât pe cele principale cum este dobânda, cât şi pe cele
accesorii, cum sunt comisioanele, fără a negocia o astfel de modificare cu persoana
împrumutatului şi fără consimţământul acestuia, declarând prin această clauză că banca poate
interveni asupra contractului fără a fi necesară semnătura împrumutatului.
Pe de altă parte, motivele pe care se întemeiază dreptul unilateral al băncii de a
interveni asupra componentelor creditului, nu are o justificare neechivocă. Dimpotrivă,
posibilitatea băncii de a interveni asupra contractului nu este justificată de cauze obiective, cât
timp se invocă în mod generic modificările condiţiilor pieţei financiar bancare.
Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul
exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina
persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează pe lângă deficitul de informare a persoanei
împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii
comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această
persoană să aibă reprezentarea influențelor pe care asemenea modificări le va produce asupra
valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor bunei
credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu concursul
băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.
193/2000.
În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea
reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a creditului fixat în
sarcina reclamantului – persoană împrumutată –, comision care se achită din credit o singură
dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod automat contul în
care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10
din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situează la nivelul de 2 %
flat.
Curtea constată că şi această clauză, în mod judicios a fost stabilită ca fiind abuzivă de
către prima instanţă. Mai mult, Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa
cum de altfel este definit, în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare
excede raportului contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic
căruia i se datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice
contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior chiar
negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea acordării
creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a bănci, şi anume a activităţii de verificare a
cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă precum şi a
bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit. În consecinţă,
introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici o legătură cu
obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.
De asemenea, Curtea mai relevă sub acest cuprins, că nici sub aspectul negocierii
comisionului de acordare şi a justificării întinderii acestui comision, banca nu a făcut nici o
dovadă în privinţa demersurilor informative şi de stabilire a acestui comision, cu persoana
împrumutată, comisionul fiind stabilit în mod abstract şi unilateral la procentul de 2 % din
valoarea creditului. Curtea nu are motive pentru a considera că acest comision de acordare a
creditului are caracter obiectiv şi deplină justificare pentru a acoperi operaţiunile efectuate de
16
bancă, reprezentate de cheltuielile întrebuinţate de aceeaşi bancă, şi care să o îndreptăţească la
perceperea acestui comision, motiv pentru care caracterul abuziv al acestei clauze se
subliniază încă odată,
Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de
administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul părţilor,
nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010,
prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un astfel de
comision, în condiţiile în care banca justifică necesitatea acoperirii cheltuielilor de
administrare a contului/conturilor de plată şi ramburs a creditului, iar persoana împrumutată
acceptă un astfel de comision, negociind cu banca obiectul de acoperire a comisionului de
administrare şi întinderea acestui comision, ceea ce presupune o bună informare a persoanei
împrumutate asupra semnificaţiei comisionului de administrare, influenţelor pe care acesta îl
aduce valorii totale a creditului, cu specială privire asupra costului total pe care îl are de plată
persoana împrumutată, incluzând alături de comisionul de administrare, alte comisioane,
dobânda, valoarea poliţei de asigurare etc.
Pârâta apelantă nu a reuşit să probeze că în privinţa comisionului de administrare a
iniţiat o corectă informare a persoanei împrumutate asupra aspectelor mai sus arătate, în
special dacă comisionul a fost negociat, limitele valorice pentru care s-a efectuat negocierea,
perceperea de către persoana împrumutată a influenţelor pe care acest comision le aduce
asupra valorii totale a creditului, cota de reprezentare a acestui comision în totalul obligaţiilor
de plată ale aceleiaşi persoane împrumutate. Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este
excesiv să se impună băncii să demonstreze cheltuielile asupra cărora se impută comisionul
de administrare (activităţi desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale, etc.),
deoarece aceste aspecte sunt şi rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii.
Comisionul de administrare este abuziv însă pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei
de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de către bancă în orice
condiţii, asupra justificării de către bancă a perceperii acestui comision, a prezentării unei
oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentări
influenţelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a
creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana împrumutată pe toată durata
creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o reprezentare clară asupra tuturor
acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Datorită acestor cauze,
stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este sancţionată, de asemenea, de articolul
4 lit. a) din Legea 193/2000 cu nulitatea.
Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract,
Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din
moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al
aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor
acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.
Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind abuzive,
listă prevăzută de Legea 193/2000, potrivit art. 14 din Legea 193/2000, consumatorii
prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se
adresa organelor judecătoreşti.
17
Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul
social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât restrânge
dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea nulităţii clauzei
contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana consumatorului de
instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are domiciliul în judeţul
Timiş iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin clauza având ca
obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă iar această instanţă
se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii, ceea ce în cazul
reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de domiciliul său şi
întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de judecată astfel
determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justiţie, în condiţiile
Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. În
consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi această clauză are caracter abuziv,
dispunând anularea ei.
Orice contract bancar, cum este şi cel încheiat în cauza de faţă, trebuie să respecte
toate condiţiile de validitate ale unui contract civil dar trebuie să fie încheiat şi cu respectarea
exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi
consumatori şi ale Directivei nr. 93/13/CEE în condiţiile în care la încheierea acestui contract
intimata a acţionat ca un profesionist iar apelantul avea calitatea de consumator astfel încât, pe
lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală),
contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea
specială), cu referire la protecţia consumatorului, în speţa de faţă reclamant având această
calitate.
Referitor la condiţiile legii speciale, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin.
(1) – (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori
pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără
echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; în caz de dubiu
asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea
consumatorului; se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii.
Art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a
fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau
împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; o
clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta
a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi
pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Conform art. 6 din acelaşi act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi
constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte
asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului,
numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
18
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene consumatorul a
fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată
în materie juridică. O dimensiune esenţială a protecţiei consumatorilor în cadrul contractelor
de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenţii. Mult mai frecvente
sunt situaţiile în care sub aparenţa unei legalităţi, instituţiile de creditare nesocotesc drepturile
consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub
pretextul libertăţii contractuale şi al obligativităţii contractului, uneori, instituţiile de creditare
inserează şi impun clauze abuzive.
Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în
legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european şi
cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând
instanţei posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în
măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de
judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în
cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecţia
acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu
caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei
cereri întemeiate pe aceasta.
Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat
de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că
executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu
poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.
În speţă, contractul de credit încheiat între părţi este un contract preformulat, între o
bancă şi o persoană fizică.
Într-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă,
posibilităţile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârşire, singura
posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.
Rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă pe de o parte principiul
forţei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat şi pe de
altă parte principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor, ca parte contractantă
vulnerabilă şi susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.
Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să
intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente „de lege lata”, atât în dreptul intern,
cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.
În acelaşi sens, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie,
sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că în ceea ce
priveşte puterea de negociere şi nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o
situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la
condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă
asupra conţinutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).
19
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele
membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut
obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său
caracter abuziv.
În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile
prevăzute la articolul 3 aliniatul (1) şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere
împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe,
echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb,
C-92/11).
[…]
Mai mult, problema a fost tranşată şi în jurisprudenţa CJUE, unde, de exemplu, în
cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se arată că: „dispoziţiile art. 4
alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei
reglementări (…) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor
contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al
preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în
schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi
inteligibil”.
În acelaşi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că
recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui
contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al
protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care,
făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.
Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să
nu-şi producă efectele”.
Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind
preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest
drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea
afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).
În ce priveşte noţiunea de limbaj clar, acesta presupune exprimarea corectă din punct
de vedere gramatical. Sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar
din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate,
contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu
conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat
aceste clauze cu reclamanţii.
În ce priveşte noţiunea de limbaj inteligibil, acesta presupune posibilitatea pentru
consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales
sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte, relevant în
acest sens fiind concluziile la care a ajuns CJUE, în cauza C-26/13, Arpad Kasler împotriva
OTP Jelzalogbank Zrt, afirmându-se că „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie
interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală…., cerinţa potrivit căreia o
clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând
nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere
20
gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a
mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi
cel prevăzut prin alte clauze…. , astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor
criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cel
priveşte”.
§.Drept societar
3. Acţiunea în răspundere împotriva administratorului societăţii pentru prejudicii
aduse acesteia. Exercitarea dreptului la acţiune de către adunarea generală a
acţionarilor. Lipsa capacităţii de exerciţiu a acţiunii în justiţie în privinţa
adunării generale a acţionarilor. Anularea acţiunii
Legea nr. 31/1990, rep.
1: art. 155 alin. (1) şi (2)
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990, atribuie dreptul
de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului
de supraveghere, în competenţa adunării generale a acţionarilor. Acest drept include
prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de angajare a
răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.
Prin urmare, adunarea generală a acţionarilor are capacitate de folosinţă sub
aspectul dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi
este conferită în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea
de exerciţiu în sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în
calitate de parte, aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi
obligaţii ce pot fi exercitate în justiţie.
Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că adunarea
generală a acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând
capacitatea procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 554/A din 29 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x, s-a respins ca
nefondată excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, s-a admis excepția lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor
S.N. A… – SA G... şi s-a anulat cererea formulată de reclamanta Adunarea Generală Ordinară
a Acţionarilor S.N. A – SA G. în contradictoriu cu pârâtul B… ca fiind introdusă de o entitate
fără capacitate procesuală de folosinţă.
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
21
[…]
Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei Adunarea Generală
Ordinară a Acționarilor S.N. A… – SA G... a fost admisă de către instanță, având în vedere
că, potrivit art. 56 C. pr. civ., capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea folosinţa drepturilor civile pe plan procesual. Capacitatea procesuală de
folosință reprezintă așadar o condiţie esenţială pentru ca o persoană să devină parte în
procesul civil.
În cauza de față acțiunea a fost promovată de Adunarea Generală Ordinară a
Acționarilor S.N. A… – SA G... și nu de către persoana juridică însăși, reclamanta
justificându-și calitatea și implicit capacitatea procesuală de a introduce această acțiune prin
trimiterea la dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dispun că acţiunea în
răspundere contra directorilor pentru daune cauzate de aceștia societăţii prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea
prevăzută la art. 112 din lege.
Adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al societății comerciale,
fiind formată din totalitatea acționarilor societății. Potrivit legii, adunarea generală exprimă
voința socială, care decide în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv
numirea celorlalte organe ale societății, astfel că ea apare ca organul suprem de conducere al
societății. Cu toate acestea, ea nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși,
neavând capacitate de folosință și drepturi civile pe care să tindă să le realizeze în scop
propriu sau obligații pe care să și le asume prin încheierea de acte juridice în mod autonom de
persoana juridică însăși. Neavând folosința drepturilor civile adunarea generală nu se bucură
nici de capacitatea de folosință pe plan procesual.
Se observă că pârâtul a invocat în mod formal și excepția lipsei capacității procesuale
de exercițiu, deși întreaga motivare este grefată pe lipsa capacității de folosință, or cele două
instituții procesual civile nu se identifică, întrucât capacitatea procesuală de exercițiu
înseamnă capacitatea de a sta în judecată a unei persoane sau entități care are folosința
drepturilor procedurale, dar nu și exercițiul lor, aspect care poate fi complinit în cursul
judecății.
În cauza de față capacitatea procesuală de exercițiu aparține persoanei juridice care o
realizează prin intermediul organelor sale administrative care acționează în numele și pe
seama persoanei juridice.
[…]
Având în vedere dispoziţiile art. 56 C. pr. civ. care prevăd în mod expres că poate sta
în judecată doar persoana care are folosinţa drepturilor civile, tribunalul a constatat că
Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor S.N. A… – SA G... nu poate avea calitatea de
reclamantă şi deci nici folosinţa drepturilor civile, astfel încât instanţa a admis excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor
S.N. A… – SA G... şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă de o entitate
fără capacitate procesuală de folosinţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Adunarea Generală Ordinară a
Acţionarilor S.N. A… – SA G..., solicitând în principal admiterea excepţiei de nulitate a
sentinţei şi constatarea nulităţii sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
22
Tribunalul Timiş, în subsidiar solicită admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei şi, pe
cale de consecinţă, respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Adunării Generale
Ordinare a Acţionarilor S.N. A… – SA G… şi constatarea că aceasta este titularul acestei
acţiuni, având atât calitate procesuală activă cât şi capacitate procesuală de folosinţă şi, pe
cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
[…]
Apelanta apreciază că această motivare a primei instanţe este nelegală, în condiţiile în
care există anumite situaţii speciale în care legea atribuie calitate procesuală activă unor
persoane, organizaţii sau instituţii sau orice alte entităţi fără personalitate juridică care pot
acţiona în baza unui drept recunoscut în mod expres de lege aşa cum este şi cazul Adunării
Generale a Acţionarilor care are calitate procesuală activă în baza art. 155 din Legea nr.
31/1990 şi în baza H.G. nr. 521/1998 privind înfiinţarea S.N. A… – SA G..., cu modificările
şi completările ulterioare, care prevede la art. 14 alin. (4) lit. k) obligaţia adunării generale
ordinare a acţionarilor de a hotărî cu privire la acţionarea în justiţie a directorului general
pentru daunele cauzate societăţii, iar la art. 31 se prevede expres faptul că „acţiunea în
răspundere contra directorilor aparţine adunării generale a acţionarilor, care va decide cu
majoritatea voturilor exprimate în adunarea generală respectivă… Adunarea generală a
acţionarilor desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în
justiţie."
[…]
Acţiunea în răspundere împotriva directorilor este o acţiune socială, reprezentând o
prerogativă a adunării generale a acţionarilor, conform art. 155 alin. (1) din Legea nr.
31/1990. Această concluzie rezidă din principiul potrivit căruia adunarea generală a
acţionarilor este însăşi societatea. Norma legală de la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990
indică principalul titular al acţiunii în răspundere ca fiind adunarea generală ordinară a
acţionarilor, doctrina şi jurisprudenţa fiind unanimă în acest sens.
[…]
Examinând apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept
precum şi a apărărilor formulate potrivit dispoziţiilor art. 476 – 482 C. pr. civ., Curtea
constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra
administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din
cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale. Conform art. 155 alin. (2) din
aceeaşi lege, adunarea generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie.
Prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a S.N. A… – SA G... nr. x punctul 7,
s-a decis angajarea răspunderii pârâtului B… în calitate de director al societăţii pentru suma
de 24.598,22 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului societăţii pe durata mandatului
său.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Adunarea Generală Ordinară a
Acţionarilor S.N. A… – SA G...
23
Tribunalul, în calitate de primă instanţă, la reţinut excepţia lipsei capacităţii procesuale
de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor S.N. A… – SA G...,
arătând în motivare că o atare capacitate procesuală aparţine persoanei juridice, iar nu însăşi
adunării generale a acţionarilor.
Curtea relevă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990,
atribuie dreptul de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director
sau consiliului de supraveghere, în competenţa adunării generale a acţionarilor. Acest drept
include prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de
angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.
Această prerogativă nu se juxtapune însă atributului exclusiv aparţinând persoanei
juridice, societatea sub a cărei reglementare şi constituire funcţionează adunarea generală a
acţionarilor, şi anume de a sta în justiţie în nume propriu, fie în calitate de reclamant fie în
calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de Codul de procedură civilă. Acest
atribut este recunoscut doar în puterea şi la dispoziţia persoanei juridice în considerarea
atributelor inexorabile aparţinând personalității juridice atribuite societăţii.
Prin urmare, adunarea generală a acţionarilor are capacitate de folosinţă sub aspectul
dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi este conferită
în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea de exerciţiu în
sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în calitate de parte,
aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi obligaţii ce pot fi
exercitate în justiţie.
În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî angajarea
răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului, membrului
directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna persoana
care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine adunării generale a acţionarilor, însă
calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea acţiunii în justiţie în
scopul hotărât de adunarea generală a acţionarilor, aparţine societăţii în cadrul căreia este
organizată şi funcţionează adunarea generală a acţionarilor.
Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că
acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine adunării
generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare procesuală
excepţională a adunării generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea acţiuni,
întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în contul
societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii
defectuoase a administratorilor.
Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că adunarea
generală a acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând capacitatea
procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată nefondat apelul, urmând a-l
respinge.
24
4. Divizare parţială. Încălcarea principiului proporţionalităţii atribuirii către
acţionari a cotelor de participaţie cu acţiuni la capitalul social al societăţilor
implicate la procesul de divizare. Respingerea cererii de divizare
Legea nr. 31/1990, rep.
2: art. 250, art. 250
1
Conform art. 2501 din Legea nr. 31/1990, prevederile capitolului destinat
reglementării divizării societăţilor, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică şi în cazul
divizărilor parţiale, respectiv atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde
şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care
sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale la societăţile
beneficiare către:
a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul
acţionarilor ori asociaţilor) sau
b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).
Principiul pe care îl trasează legiuitorul în acest text de lege este principiul
proporţionalităţii divizării parţiale, care este expres reglementată de lege în două variante ce
implică simetrie în privinţa structurii acţionariatului, ceea ce presupune ca în noua societate
înfiinţată:
- acţiunile să fie deţinute de asociaţi, în aceeaşi proporţie cu acţiunile deţinute la
societatea supusă divizării;
- acţiunile să fie deţinute de societatea promotoare, ceea ce face ca asociaţii din
cadrul acesteia să beneficieze, în mod indirect, de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi beneficii şi
în privinţa societăţii nou înfiinţate prin divizarea parţială.
Legea nu interzice în mod expres divizarea asimetrică, care presupune o abatere de la
variantele de simetrie reglementate expres de legiuitor, însă este necesar ca pentru
legalitatea unor astfel de divizări asimetrice:
- ori să fie respectat principiul proporţionalităţii, ceea ce presupune ca, în cazul în
care un asociat nu devine membru în noua societate, îi creşte corespunzător cota de
participare şi de reprezentativitate la societatea divizată;
- fie să existe consimţământul tuturor asociaţilor, deoarece, fiind un domeniu al
dreptului privat, ceea ce s-a convenit la momentul constituirii societăţii prin acordul tuturor
asociaţilor, poate suferi modifică prin acordul lor, în ce priveşte numărul de acţiuni, cota de
reprezentativitate, cota de participare la profit etc.
Plecând de la acest premise, se constată că prin divizarea parţială propusă, o parte
din asociaţii societăţii divizate (SC A… SA), deţinând majoritatea acţiunilor la această
societate, s-au întrunit şi au convenit o divizare parţială a societăţii, prin transferul către o
nouă societate (SC B… SRL), a unei părţi însemnate din patrimoniul societăţii divizate
(imobilele acesteia), cu menţiunea că la noua societate să fie asociaţi numai acţionarii care
au decis această divizare parţială, cu păstrarea cotei de participare şi de reprezentativitate a
lor şi la societatea promotoare a divizării.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
25
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 518 din 23 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă x, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Timiş a respins cererea de
divizare parţială formulată de petenta SC A… SA, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că cererea formulată de petentă este
neîntemeiată, întrucât prin prisma prevederilor art. 238 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă
foarte clar că legea permite divizarea unei societăţii comerciale doar condiţionat de
repartizarea către acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societatea sau societăţile
beneficiare or, în speţă, prima instanță a observat că nici prin hotărârile celor două societăţi
comerciale participante la operaţiunile de divizare şi nici prin proiectul de divizare publicat
conform legii, nu se prevede că anumitor asociaţi din SC A… SA să le fie repartizate părţi
sociale la societatea beneficiară SC B SRL, în urma divizării.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel petenta SC A… SA solicitând
schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de divizare parţială ca urmare a constatării
legalității hotărârii asupra divizării parțiale a SC A… SA conform rezervării de denumire nr.
x/22.09.2015 eliberată de Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș și a
Actului constitutiv și înregistrarea acestora în Registrul Comerțului, precum și diminuarea
capitalului social a SC A… SA de la 450,375 lei la 261,217,5 lei.
Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel şi în
limitele devolutive ale apelului consacrate de art. 477 - 478 C. pr. civ., Curtea constată că
apelul nu este fondat, hotărârea primei instanţe fiind legală, câtă vreme proiectul de divizare
nu respectă nici prevederile art. 2501 din Legea nr. 31/1990 şi nici principiul proporţionalităţii
divizării în ipoteza adoptării unei proiect de divizare asimetrică.
Conform art. 2501 din Legea nr. 31/1990, prevederile capitolului destinat reglementării
divizării societăţilor, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică şi în cazul divizărilor
parţiale, respectiv atunci când atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde
şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt
astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare
către:
a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul
acţionarilor ori asociaţilor); sau
b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).
Principiul pe care îl trasează legiuitorul în acest text de lege este principiul
proporţionalităţii divizării parţiale, care este expres reglementată de lege în două variante ce
implică simetrie în privinţa structurii acţionariatului, ceea ce presupune ca în noua societate
înfiinţată:
- acţiunile să fie deţinute de asociaţi, în aceeaşi proporţie cu acţiunile deţinute la
societatea mamă;
- acţiunile să fie deţinute de societatea mamă, ceea ce face ca asociaţii din cadrul
acesteia să beneficieze, în mod indirect, de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi beneficii şi în
privinţa societăţii nou înfiinţate prin divizarea parţială.
26
Legea nu interzice în mod expres divizarea asimetrică, care presupune o abatere de la
variantele de simetrie reglementate expres de legiuitor, însă este necesar ca pentru legalitatea
unor astfel de divizări asimetrice:
- fie să fie respectat principiul proporţionalităţii, ceea ce presupune ca, în cazul în care
un asociat nu mai devine membru în noua societate, îi creşte corespunzător cota de participare
şi de reprezentativitate la societatea mamă;
- fie să existe consimţământul tuturor asociaţilor, deoarece, fiind un domeniu al
dreptului privat, ceea ce s-a convenit la momentul constituirii societăţii prin acordul tuturor
asociaţilor, poate suferi modifică prin acordul lor, în ce priveşte numărul de acţiuni, cota de
reprezentativitate, cota de participare la profit etc.
Plecând de la acest premise, se constată că prin divizarea parţială propusă, o parte din
asociaţii SC A… SA, deţinând majoritatea acţiunilor la această societate, s-au întrunit şi au
convenit o divizare parţială a societăţii, prin transferul către o nouă societate (SC B… SRL),
a unei părţi însemnate din patrimoniul societăţii mamă (imobilele acesteia), cu menţiunea că
la noua societate să fie asociaţi numai acţionarii care au decis această divizare parţială, cu
păstrarea cotei de participare şi de reprezentativitate a lor şi la societatea mamă.
Într-o formulate mai elocventă, se constată că o parte din acţionarii SC A… SA, au
hotărât să preia cea mai importantă parte a activului patrimonial al societăţii, cu ajutorul
căruia să îşi constituie numai în favoarea lor o societate cu răspundere limitată, în care să
figureze numai ei ca asociaţi, fără participarea celorlalţi acţionari care nu a participat la
votarea acestui proiect de divizare.
În primul rând, deşi s-au invocat în mod insistent raţiunile de ordin economic care au
impus această divizare parţială, Curtea nu identifică, din nicio probă administrată în cauză,
care anume ar fi interesul economic care ar determina o asemenea divizare cu asemenea
efecte, o divizare parţială prin care un subiect de drept – societatea mamă - să se „debaraseze”
gratuit de principalele sale active patrimoniale, prin transferarea lor în favoarea altui subiect
de drept, sub pretextul că ele ar aduce numai pierderi, în condiţiile în care vânzarea acestor
imobile ar fi fost o soluţie mai simplă şi mai profitabilă deoarece ar fi adus un echivalent
patrimonial în patrimoniul societăţii mamă. De asemenea, acceptând că acest argument de
oportunitate trebuie lăsat la aprecierea acţionarilor, Curtea nu identifică care anume a fost
raţiunea economică sau juridică legitimă care a determinat acţionarii votanţi să excludă
acţionarii ce nu s-au prezentat la vot din structura societăţii nou create, deşi patrimoniul
acesteia din urmă era alcătuit din activele societăţii mamă, la care acţionarii excluşi aveau o
cotă de participare, ce a fost redusă prin proiectul de divizare.
Aceste argumente de oportunitate prezintă însă caracter de subsidiaritate în faţa
argumentului de nelegalitate ce caracterizează proiectul de divizare care nu respectă nici
variantele simetrice expres enunţate de legiuitor în cuprinsul art. 2501 din Legea nr. 31/1990,
dar nici proporţionalitatea firească a unei divizări asimetrice, în contextul în care se poate
accepta că o astfel de divizare nu este expres interzisă de legiuitor, cu condiţia ca ea să nu
constituie un mijloc de fraudare a drepturilor acţionarilor care nu au participat la votarea
proiectului de divizare ori s–au opus acestuia.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea art.
480 alin. (1) C. pr. civ. şi va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A… SA
27
împotriva sentinţei civile nr. 173/8 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-
a civilă, în dosar nr. x/30/2015, având ca obiect divizare parţială.
§. Dreptul insolvenţei
5. Acţiunea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a membrului organului de
conducere/administrare, pentru starea de insolvenţă a debitorului persoană
juridică. Cazurile de atragere a răspunderii. Acumularea de datorii şi
neexecutarea unor obligaţii contractuale, nu întrunesc ipotezele legale ale acestei
răspunderi. Respingerea acţiunii
Legea nr. 85/2014: art. 169
Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014,
nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci reprezintă o aplicație a
răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se la a enumera faptele
ilicite ce constituie temei al răspunderii, adăugând o condiţie suplimentară sub aspect cauzal
– respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să fi determinat starea de
insolvenţă a debitoarei.
Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția
ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea
răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii
prevăzute de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între
faptă şi prejudiciu.
Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate
din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru
antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să
răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.
Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul
de a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului
administrator statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit
datorită unor motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi
independente de voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.
În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea
debitoare nu întruneşte, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea cererii de
antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat judecătorul
sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 522 din 23 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
28
Prin sentinţa civilă nr. x, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Arad a respins
acţiunea formulată de reclamanta SC A… SRL, în contradictoriu cu pârâtul B…, având ca
obiect atragerea răspunderii patrimoniale, obligând reclamanta să plătească pârâtului 900 lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, neplata datoriei debitorului
insolvent către societatea reclamantă nu constituie, prin ea însăşi, un motiv prevăzut de art.
169 din Legea nr. 85/2014, de natură să atragă obligarea pârâtului la acoperirea pasivului, ca
de altfel nici părăsirea spaţiului închiriat, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta arată că
debitorul nu a achitat nici chiria.
De asemenea, a reţinut că nici vânzarea bunurilor debitoarei către un terţ, fie el şi în
anumite raporturi cu pârâtul, nu echivalează cu fapta prevăzută la art. 169, alin. (1) din Legea
nr. 85/2014, atât timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, existând
deci prezumţia încheierii lor legale, ceea ce exclude caracterul fraudulos al folosirii bunurilor
de către terţ.
[…]
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL, solicitând
schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi antrenării răspunderii patrimoniale
a pârâtului B… pentru suma de 239.023,73 lei, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea apelului, creditoare reclamantă arată că hotărârea instanţei de fond este
netemeinică şi nelegală, întrucât a dovedit că în privinţa pârâtului B… sunt incidente
dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014, prin faptele
sale, acesta contribuind la starea de insolvenţă în care a ajuns societatea debitoare.
[…]
Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă,
Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele
considerente:
Astfel, sub un prim aspect, Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art.
169 din Legea nr. 85/2014 nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci
reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se
la a enumera faptele ilicite ce constituie temei al răspunderii şi adăugând o condiţie
suplimentară sub aspect cauzal – respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să
fi determinat starea de insolvenţă a debitoarei.
Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția
ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea
răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii prevăzute
de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi
prejudiciu.
[…]
Analizând, punctual, faptele imputate pârâtului, prin raportare la cazurile de
răspundere invocate de creditoare în susţinerea cererii sale, Curtea reţine următoarele:
Cu referire la fapta de a nu achita contravaloarea mărfurilor ce i-au fost furnizate de
SC A… SRL, aceasta nu constituie, în sine, un motiv de antrenare a răspunderii patrimoniale
a pârâtului, întrucât nu poate fi încadrată în niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 169
29
din Legea insolvenţei.
Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate
din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru
antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să
răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.
Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul de
a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului administrator
statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit datorită unor
motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi independente de
voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.
În speţă, însă, nu există dovezi în sensul că pârâtul ar fi urmărit, cu bună ştiinţă,
fraudarea drepturilor creditoarei, prin lansarea unor comenzi pe care ştia că nu are de gând să
le achite, în scopul de a valorifica în interes personal produsele ce i-au fost furnizate.
Dimpotrivă, pârâtul a achitat parţial mărfurile livrate şi s-a obligat personal să
plătească şi diferenţa, aşa încât Curtea nu identifică elemente care să îi permită a concluziona
că acesta ar fi acţionat cu intenţia frauduloasă de a o înşela pe creditoare.
De altfel, atât pentru lămurirea acestuia aspect, cât şi pentru lămurirea celorlalte
ipoteze invocate în susţinerea cererii de antrenare, Curtea a pus în discuţia apărătorului
reclamantei necesitatea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, precum şi cu alte
înscrisuri relevante pentru cauză, însă acesta a apreciat că probatoriul este suficient iar alte
probe nu se justifică.
În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea
debitoare nu întruneşte, în sine, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea
cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat
judecătorul sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.
Cu referire la fapta de a încasa indemnizaţii care nu se justifică prin rezultatele
economico-financiare ale debitoarei, Curtea reţine, sub un prim aspect, că nici această faptă,
nu este aptă, în sine, să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul
înregistrat.
Astfel, dincolo de faptul că reclamanta nu încadrează nici această faptă în una dintre
ipotezele normative la care face trimitere în cuprinsul acţiunii, ea nu reflectă, de plano, o
conduită frauduloasă a pârâtului şi nici nu s-a afirmat şi dovedit că ar constitui un paravan
pentru spolierea, în realitate, a societăţii, de resursele acesteia, în dauna creditorilor.
Pe de altă parte, Curtea relevă că simpla existenţă a contractului de management nu
echivalează că plata efectivă a indemnizaţiilor; or, din această perspectivă, la dosarul cauzei
nu există nicio probă care să ateste încasarea, în realitate, de către pârât, a sumelor stabilite în
favoarea sa.
Mai mult, în situaţia în care actul este unul fraudulos, legiuitorul a pus la îndemâna
lichidatorului judiciar şi a creditorilor mijloace eficiente pentru invalidarea acestuia, şi
recuperarea prestaţiilor efectuate în temeiul său.
Cu toate acestea, la dosar nu există dovezi în sensul că s-ar fi urmărit invalidarea
respectivului contract şi recuperarea sumelor pretins a fi fost încasate fraudulos de pârât.
Faţă de cele de mai sus, Curtea reţine că nici această faptă nu poate constitui temei al
30
antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Cu referire la fapta de a utiliza în interes personal resursele debitoarei – acumulând
datorii în sumă de 239.023,73 lei, Curtea arată că argumentele prezentate supra, cu ocazia
analizării faptei de a nu achita contravaloarea mărfurilor furnizate de creditoarea SC A SRL,
se aplică mutatis mutandis şi în situaţia de faţă, motiv pentru care nu le va mai relua.
Suplimentar, adaugă faptul că utilizarea în interes personal a resurselor societăţii nu
poate fi prezumată din aceea că debitoare a acumulat datorii în sumă de 239.023,73 lei, ci
trebuie dovedită în concret, prin indicare mecanismelor imaginate de pârât pentru golirea de
conţinut a patrimoniului societăţii, aşa încât să asigure transferul fraudulos al resurselor
financiare în patrimoniul său personal.
Cum astfel de dovezi nu au fost administrate, Curtea nu poate primi susţinerile
reclamantei nici sub acest aspect.
Cu referire la fapta de a ridica din casieria societăţii un avans de trezorerie nedecontat
în sumă de 6.484,33 lei, Curtea constată că aceasta constituie o cauză nouă a acțiunii
reclamantei - care nu a fost invocată în fața instanței de fond, așa încât ea nu poate fi
valorificată pentru prima dată în apel, dată fiind interdicția instituită prin dispozițiile art. 478
alin. (3) Cod procedură civilă, care statuează că „În apel, nu se poate schimba calitatea
părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii
noi”.
Cu referire la fapta pârâtului de a înstrăina toate utilajele debitoarei către o societate în
care are interese personale şi de a părăsi, pe ascuns, sediul în care funcţiona, Curtea relevă că
înstrăinarea frauduloasă a activelor dă loc unei acţiuni în anularea vânzării, în condiţiile art.
79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006 şi obligarea beneficiarului la restituirea acestora în
patrimoniul debitoarei.
Curtea nu exclude nici posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a fostului
administrator, sub acest aspect, însă numai condiţionat de dovedirea caracterului fraudulos al
vânzării şi numai în limita prejudiciului cauzat prin această vânzare.
În speţă, însă, prin motivele de apel, creditoarea SC A… SRL arată în mod expres că
nu a invocat caracterul fraudulos al folosirii bunurilor de către terţul SC C… SRL, afirmând
doar faptul că pârâtul a folosit bunurile în propriul său interes sau al altor persoane.
Faţă de poziţia reclamantei cu privire la caracterul vânzării, orice discuţie cu privire la
modul de utilizare a bunurilor din patrimoniul cumpărătoarei SC C… SRL este de prisos,
întrucât ceea ce ar putea să justifice antrenarea răspunderii pârâtului este deturnarea activului
debitoarei A…; or, în condiţiile în care reclamanta nu contestă modul de ieşire a activelor din
patrimoniul debitoarei SC A… SRL, modul de utilizare a acestora ulterior acestui moment nu
este relevant pentru cauză.
În fine, cu referire la fapta pârâtului de a nu îşi onora angajamentul asumat faţă de SC
A… SRL, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, în
condiţiile art. 169 din Legea insolvenţei, ci, eventual, din perspectiva răspunderii contractuale
– un angajament însemnând o manifestare de voinţă efectuată în scopul de a produce efecte
juridice, adică un contract.
Cum însă, procedura instituită de art. 169 nu urmăreşte valorificarea obligaţiilor
contractuale, ci este deschisă exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor
31
care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, acest motiv nu poate sta la baza admiterii
acţiunii reclamantei.
Concluzionând, Curtea apreciază că în speţă nu există dovezi care să justifice
antrenarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului B…, aşa încât va proceda la
respingerea apelului reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 480 Cod procedură civilă.
6. Închiderea procedurii insolvenţei la propunerea unui administrator judiciar
provizoriu neconfirmat de adunarea creditorilor. Lipsa desemnării altui
administrator judiciar. Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti de închidere a
procedurii
Legea nr. 85/2014: art. 45 alin. (1), art. 57 alin. (2), art. 174 alin. (1)
În ceea ce priveşte critica, legată de neîntrunirea condiţiilor impuse de lege pentru
închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, Curtea constată
că şi această critică este fondată.
Astfel, din economia art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că o procedură de
insolvenţă poate fi închisă, în orice stadiu s-ar afla dacă:
- se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente
pentru a acoperi cheltuielile administrative;
- niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Din examinarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe numai cea de-a doua
condiţie rezultă a fi îndeplinită, întrucât, nici un creditor nu s-a oferit să avanseze sumele
necesare continuării procedurii, chiar dacă acestea nu au fost individualizate, nu s-a arătat
cuantumul şi destinaţia lor, de către administratorul judiciar.
În ce priveşte lipsa ori insuficienţa bunurilor din averea debitoarei, Curtea constată
însă că această condiţie nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, conform art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, desemnarea
provizorie a administratorului judiciar al debitoarei insolvente se realizează de către
judecătorul sindic pentru administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condiţiile
legii. Deşi legea nu prevede expres, se subînţelege că mandatul administratorului judiciar
desemnat provizoriu durează fie până la confirmarea sa de către creditori, fie până la
infirmarea acestuia de către adunarea creditorilor şi desemnarea unui alt practician de
insolvenţă. De remarcat că regulile de cvorum şi de vot aplicabile adunării creditorilor,
cuprinse în art. 49 din Legea nr. 85/2014, prevăd obligativitatea prezenţei unui număr de
creditori reprezentând minim 30% din totalul creanţelor înscrise în tabel (inclusiv absenţii
care votează prin corespondenţă), precum şi regularitatea deciziilor adoptate cu votul
majorităţii creanţelor prezente. Este tot atât de adevărat că pentru desemnarea unui nou
administrator judiciar, este nevoie de votul a 50% din totalul creanţelor cu drept de vot [art.
57 alin. (2) din lege]. De asemenea, fără a prevedea condiţii de cvorum şi de majoritate
speciale, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea creditorilor de a
confirma administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i
32
şi onorariul. Nu există însă dispoziţii exprese pentru situaţia atipică, dar care se poate ivi în
practică, aceea ca un administrator provizoriu să nu fie confirmat cu majoritatea cerută de
lege şi, totuşi, adunarea creditorilor să nu propună şi să nu desemneze un alt practician de
insolvenţă
Plecând de la aceste premise şi prevederi legale enunţate, contrar celor reţinute de
către practicianul în insolvenţă, Curtea constată că acesta nu a fost confirmat de către
creditori.
Aşa fiind, cu ocazia reluării procedurii în faţa judecătorului sindic, acesta va trebui să
se preocupe cu prioritate de legitimitatea practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu
dar neconfirmat de către adunarea creditorilor, deoarece numai un administrator sau
lichidator care are legitimitate poate lua măsuri şi formula propuneri în cadrul procedurii
insolvenţei.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 526 din 23 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă nr. x, pronunţată în dosar nr. x, Tribunalul Timiș a închis procedura
insolvenţei faţă de debitorul SC A… SRL, reprezentată de practicianul în insolvenţă B…, a
dispus radierea debitorului SC A… SRL din registrul comerţului și a descărcat practicianul în
insolvenţă B… de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea
lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
Totodată, a dispus notificarea sentinţei Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice si
Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru efectuarea menţiunii de
radiere, precum şi comunicarea acesteia debitorului, creditorilor si practicianului în insolvenţă
şi publicarea, în acest scop, în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, în ciuda eforturilor depuse de
lichidatorul judiciar, în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri sau alte resurse
care să permită acoperirea datoriilor societăţii și nici elemente de natură să justifice atragerea
răspunderii membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare.
În atare situație, văzând că niciunul dintre creditorii debitoarei nu a contestat raportul
privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență și nici nu a înțeles să
avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative, judecătorul sindic a apreciat
că în cauză sunt incidente prevederile art. 174 din Legea nr. 85/2014, motiv pentru care a
dispus închiderea procedurii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei Tribunalului Timiș.
[…]
Examinând sentinţa atacată din prisma criticilor formulate prin motivele de apel şi a
limitelor devolutive ale apelului consacrate de art. 477 – 478 C. pr.civ., Curtea apreciază că
apelul este fondat, hotărârea fiind consecinţa unei greşite aplicări a legii.
Cu titlu preliminar, sintetizând argumentele apelantei creditoare, aceasta a invocat în
concret două motive de nelegalitate ale hotărârii primei instanţe:
33
- nepronunţarea judecătorului sindic cu privire la obiecţiunile formulate împotriva
raportului cu propunerea de închidere a procedurii insolvenţei;
- neîntrunirea condiţiilor impuse de lege pentru închiderea procedurii insolvenţei în
temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, în sensul că, până la momentul închiderii procedurii
insolvenţei, nu s-a lămurit situaţia juridică şi faptică a bunurilor despre care s-a făcut vorbire
în primul raport întocmit de practicianul de insolvenţă.
În ce priveşte prima critică, Curtea constată că raportul administratorului judiciar,
conţinând propunerea de închidere a procedurii insolvenţei, a fost publicat în Buletinul
Procedurilor de Insolvenţă nr. 6/1.02.2016, iar la data de 11 februarie 2016, creditoarea
apelantă a depus la dosar obiecţiuni care însă nu au fost analizate de către instanţa de fond,
nici sub aspectul eventualei lor tardivităţi (invocată de către practicianul de insolvenţă) şi nici
pe fondul problemelor relevate, deşi depunerea acestor obiecţiuni la dosarul cauzei este
menţionată în încheierea de şedinţă din 18 februarie 2016.
Procedând în acest mod, judecătorul sindic a înfrânt principiul contradictorialităţii
consacrat de art. 14 C. pr.civ. şi care la alin. (5) prevede obligaţia instanţei de a supune
discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, dar şi
principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. pr. civ., care include inclusiv
dreptul părţilor de a le fi analizate argumentele susţinute. Or, este cât se poate de evident că
prin obiecţiunile formulate, apelanta-creditoare a adus o serie de argumente împotriva
propunerii de închidere a procedurii insolvenţei, argumente ce au fost ignorate fără nicio
justificare de către judecătorul sindic, întrucât nu au fost puse în discuţia contradictorie a
părţilor şi nu au fost analizate, nici din perspectiva depunerii lor în termen şi nici în ce
priveşte fondul susţinerilor.
Din perspectiva termenului de depunere a acestor obiecţiuni, aprecierea practicianului
de insolvenţă, inserată în întâmpinarea depusă în apel, conform căreia ar fi aplicabile
prevederile art. 59 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, sunt neavenite şi nu pot fi primite, deoarece
acest termen are în vedere eventualele contestaţii pe care creditorii le-ar putea formula
împotriva măsurilor dispuse de administratorul/lichidator judiciar. Or, propunerea de
închidere a procedurii insolvenţei, nu reprezintă o măsură dispusă de administratorul judiciar,
în sensul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ci îşi păstrează semnificaţia de propunere
(sugestie, solicitare, recomandare) adresată judecătorului sindic, singurul abilitat a dispune o
astfel de măsură - închiderea procedurii insolvenţei. Prin urmare, câtă vreme nu se pune
problema atacării vreunei măsuri dispuse de administratorul judiciar şi menţionată în raportul
depus la dosar şi publicat în BPI, nu sunt incidente prevederile art. 59 alin. (5) şi (6)
referitoare la dreptul de a contesta aceste măsuri şi la termenul de 7 zile de la publicarea în
BPI a raportului, în care se poate depune contestaţia.
În raport de aceste considerente, Curtea constată că primul motiv de apel invocat de
către apelanta-creditoare, cel privind lipsa oricărei analize a argumentelor împotriva
propunerii de închidere a procedurii, este fondat, pronunţarea hotărârii de închidere a
procedurii în aceste condiţii realizându-se în mod nelegal, cu încălcarea principiului
contradictorialităţii dar şi a dreptului la un proces echitabil, în virtutea căruia părţile au dreptul
să fie ascultate şi dreptul de a le fi examinate şi analizate susţinerile şi argumentele aduse în
sprijinul poziţiei lor procesuale.
34
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, legată de neîntrunirea condiţiilor impuse de
lege pentru închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, Curtea
constată că şi această critică este fondată.
Astfel, din economia art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că o procedură de
insolvenţă poate fi închisă, în orice stadiu s-ar afla dacă:
- se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente
pentru a acoperi cheltuielile administrative;
- niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Or, din examinarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe numai cea de-a
doua condiţie rezultă a fi îndeplinită, într-adevăr, nici un creditor nemenţionând că se oferă să
avanseze sumele necesare continuării procedurii, chiar dacă acestea nu au fost individualizate,
nu s-a arătat cuantumul şi destinaţia lor, adică nu s-a precizat de către administratorul judiciar
pentru ce anume ar putea fi folosite în continuarea procedurii.
În ce priveşte lipsa ori insuficienţa bunurilor din averea debitoarei, Curtea constată
însă că această condiţie nu este îndeplinită.
Din această perspectivă, Curtea observă că în raportul conţinând propunerea de
închidere a procedurii insolvenţei s-a menţionat că societatea debitoare ar avea conform
registrului inventar 36 de mijloace de transport marfă, în valoare totală de 6.843.356,90 de lei,
însă, conform unei adrese nr. x, emisă de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, ar
rezulta că aceeaşi societate nu figurează cu bunuri impozabile şi nici cu obligaţii fiscale
neachitate, existând o neconcordanţă majoră între evidenţele contabile şi evidenţa fiscală.
Cu toate acestea situaţia faptică şi juridică a acestor bunuri nu a fost lămurită de către
administratorul judiciar, care s-a mărginit să afirme în raportul depus, în termeni foarte
generali şi aproximativi, că pe baza unor documente contabile neevidenţiate în contabilitate, şi
nedepuse la dosarul cauzei, se poate concluziona că mai multe mijloace de transport au fost
executate silit de către creditori sau ridicate de furnizori, fiind neachitate integral.
O asemenea afirmaţie plină de echivoc, nu este suficientă însă pentru a se concluziona
brusc, că nu ar exista bunuri în averea debitoarei, atâta vreme cât din probatoriul administrat
nu rezultă să fi fost analizat fiecare vehicul în parte, cu indicarea situaţiei juridice şi faptice
actuale, ci întreaga concluzie a primei instanţe se bazează pe o apreciere generică a
practicianului de insolvenţă nesusţinută de nici un element probator, acea adresă nr. x, emisă
de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, nefiind identificată la dosarul cauzei şi
fiind oricum insuficientă pentru a se putea trage o concluzie fermă privind lipsa bunurilor din
averea debitoarei.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea art.
480 alin. (2) C. pr. civ. şi va admite apelul declarat de apelanta-creditoare Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în contradictoriu cu debitoarea SC A… SRL, prin
administrator judiciar B…, împotriva sentinţei civile nr. x, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosar nr. x, având ca obiect procedura insolvenţei, cu consecinţa anulării hotărârii atacate şi a
trimiterii cauzei la prima instanţă - Tribunalul Timiş - în vederea continuării procedurii
insolvenţei pentru stabilirea şi elucidarea situaţiei juridice şi faptice actuale a celor 36 de
autovehicule identificate iniţial în patrimoniul debitoarei şi eventual a altor bunuri dacă
acestea vor fi identificate în patrimoniul debitoarei, inclusiv pentru recuperarea creanţelor
35
debitoarei de la diverşi clienţi menţionaţi în raportul depus la dosar de către practicianul de
insolvenţă.
În rejudecare, judecătorul sindic se va preocupa cu prioritate de lămurirea legitimităţii
administratorului judiciar în cadrul procedurii, deoarece probatoriul administrat semnalează
unele aspecte de contrarietate între dispoziţiile legale incidente şi aprecierile personale ale
practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu de către judecătorul sindic dar neconfirmat
de adunarea creditorilor.
Din această perspectivă, Curtea constată că practicianul de insolvenţă desemnat
provizoriu de către instanţă nu a dobândit legitimitate de a continua procedura insolvenţei,
după derularea primei adunări a creditorilor, în raport de rigorile legii insolvenţei.
Conform art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr.85/2014, desemnarea provizorie a
administratorului judiciar al debitoarei insolvente se realizează de către judecătorul sindic
pentru administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condiţiile legii. Deşi legea nu
prevede expres, se subînţelege că mandatul administratorului judiciar desemnat provizoriu
durează fie până la confirmarea sa de către creditori, fie până la infirmarea acestuia de către
adunarea creditorilor şi desemnarea unui alt practician de insolvenţă. De remarcat că regulile
de cvorum şi de vot aplicabile adunării creditorilor, cuprinse în art. 49 din Legea nr. 85/2014,
prevăd obligativitatea prezenţei unui număr de creditori reprezentând minim 30% din totalul
creanţelor înscrise în tabel (inclusiv absenţii care votează prin corespondenţă), precum şi
regularitatea deciziilor adoptate cu votul majorităţii creanţelor prezente. Este tot atât de
adevărat că pentru desemnarea unui nou administrator judiciar, este nevoie de votul a 50% din
totalul creanţelor cu drept de vot [art.57 alin. (2) din lege]. De asemenea, fără a prevedea
condiţii de cvorum şi de majoritate speciale, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede
posibilitatea creditorilor de a confirma administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar
desemnat provizoriu, stabilindu-i şi onorariul. Nu există însă dispoziţii exprese pentru situaţia
atipică, dar care se poate ivi în practică, aceea ca un administrator provizoriu să nu fie
confirmat cu majoritatea cerută de lege şi, totuşi, adunarea creditorilor să nu propună şi să nu
desemneze un alt practician de insolvenţă.
Plecând de la aceste premise şi prevederi legale enunţate, contrar celor reţinute de
către practicianul în insolvenţă, în cuprinsul procesului verbal al primei şedinţe a adunării
creditorilor (f. 232), în raportul depus la 17.09.2015 (f. 240) şi în „întâmpinarea” depusă la
dosarul cauzei (f. 254), Curtea constată că acesta nu a fost confirmat de către creditori.
Se poate observa că la prima adunare a creditorilor debitoarei insolvente din 24 iulie
2015, nu s-a prezentat nici un creditor, însă doi creditori, totalizând 46,53 din totalul
creanţelor cu drept de vot (adică mai mult de 30%), au comunicat votul lor prin
corespondenţă, în scris, inclusiv sub aspectul confirmării lichidatorului judiciar provizoriu
desemnat de către judecătorul sindic, votul acestora fiind:
- AJFP Timiş (46,04% din creanţe) – împotrivă (nu confirmă lichidatorul provizoriu);
- SC C SRL (0,49% din creanţe), confirmă lichidatorul provizoriu.
Cu toate acestea, practicianul de insolvenţă a concluzionat, prin procesul verbal al
adunării creditorilor, că el este administratorul judiciar desemnat pentru gestionarea
procedurii insolvenţei, consemnând de asemenea că s-ar fi aprobat şi un onorariu de 1.500 de
lei + TVA/lună, de la data desemnării sale şi până la data închiderii procedurii, plus un
36
onorariu de succes de 5% din sumele încasate, deşi nici un creditor nu a votat o asemenea
propunere care, de altfel, nici nu a fost înscrisă pe ordinea de zi publicată în BPI.
Aşa fiind, cu ocazia reluării procedurii în faţa judecătorului sindic, acesta va trebui să
se preocupe cu prioritate de legitimitatea practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu dar
neconfirmat de către adunarea creditorilor, deoarece numai un administrator sau lichidator
care are legitimitate poate lua măsuri şi formula propuneri în cadrul procedurii insolvenţei. În
acest sens, vor fi valorificate şi principiile ce decurg din cuprinsul unor prevederi legale
cuprinse în art. 57 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 85/2014, conform cărora:
- „dacă adunarea creditorilor a infirmat administratorul judiciar/lichidatorul judiciar,
înainte de a-i fi stabilit onorariul, pentru activitatea desfăşurată până la data infirmării
onorariul va fi stabilit de către judecătorul-sindic în conformitate cu criteriile stabilite de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Din suma aprobată se va scădea onorariul aprobat cu titlu provizoriu prin hotărârea
judecătorească privind desemnarea, dacă a fost încasat”.
- în cazul în care, deşi confirmat administratorul judiciar, creditorii nu acceptă
propunerea de onorariu al acestuia, nici după tratative şi negocieri (în cazul de faţă onorariul
nu a fost aprobat şi nici negociat şi acceptat), „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va
putea declara că se retrage” iar în caz de renunţare, administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar va convoca o nouă adunare în termen de maximum 30 de zile, în vederea desemnării
noului administrator judiciar/lichidator judiciar;
- „dacă în cadrul acestei adunări nu se desemnează un alt administrator
judiciar/lichidator judiciar, preşedintele comitetului creditorilor sau, dacă nu a fost constituit,
un creditor desemnat de adunarea creditorilor va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui
administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu, în termen de maximum 5 zile de la data
adunării”, cu obligaţia judecătorului-sindic de a numi un administrator judiciar/lichidator
judiciar provizoriu în termen de 5 zile de la sesizare, în cameră de consiliu.
Se poate observa aşadar că, din perspectiva legiuitorului, în absenţa acordului
majorităţii creditorilor, acestora nu li se poate nici impune un anumit administrator sau
lichidator judiciar, prin voinţa unilaterală a acestuia din urmă şi nici un anumit onorariu, aşa
cum a încercat să procedeze administratorul judiciar din prezenta cauză, astfel că judecătorul
sindic, cu ocazia reluării procedurii insolvenţei, în exercitarea atribuţiei prevăzută de art. 45
alin. (1) lit. p) din Legea nr. 85/2014, se va preocupa cu prioritate de legitimitatea
administratorului judiciar desemnat provizoriu dar care nu a fost confirmat în prima adunare a
creditorilor, inclusiv prin convocarea unei noi adunări a creditorilor având ca ordine de zi
confirmarea administratorului provizoriu sau desemnarea unui alt administrator, precum şi
negocierea, stabilirea şi aprobarea onorariului acestuia.
7. Procedura insolvenţei. Creanţă bugetară contestată în procedura contenciosului
fiscal. Înscrierea cu titlu provizoriu a creanţei în tabelul preliminar. Nelegalitate.
Admiterea înscrierii creanţei bugetare ca şi creanţă pură şi simplă
Legea nr. 85/2014
37
Ordonanţa de urgenţă nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep.3:
Potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) și (3) din OG nr. 92/2003 – privind Codul de
procedură fiscală, „(2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală
este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul
competent ori în alt mod prevăzut de lege. (3) Modificarea titlului de creanţă atrage
modificarea titlului executoriu în mod corespunzător”, în timp ce, potrivit dispozițiilor art.
215 alin.1 din același act normativ, „(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de
atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal”.
Din economia prevederilor legale sus citate rezultă, pe de-o parte, că titlul de creanță
fiscală devine titlu executoriu de la data scadenței, indiferent dacă a fost sau nu contestat,
iar, pe de altă parte, că singura modalitate de verificare a legalității unui astfel de titlu, se
poate realiza numai în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală.
În concluzie, chiar dacă titlul de creanță fiscală este contestat, titlul executoriu fiscal
nu își pierde puterea executorie, așa încât creanța pe care o constată trebuie considerată ca
fiind una certă, lichidă și exigibilă; întrucât actul constatator al creanței se comportă ca
unul pur și simplu, creditorul este îndreptățit să obțină executarea obligației de către
debitorul său, ceea ce, în procedura insolvenţei, implică recunoaşterea dreptului de vot în
adunarea generală a creditorilor şi dreptul la distribuiri de sume.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 525 din 23 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin cererea înregistrată sub nr. x, creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor
Publice Timiș a formulat contestație împotriva tabelului preliminar de creanță întocmit in
procedura de insolventa a debitoarei SC A… SRL de către administratorul judiciar B…,
solicitând înscrierea creanței sale, în sumă de 703.764 lei, ca o creanţă bugetară pură şi
simplă, iar nu sub condiție suspensivă - astfel cum a fost înscrisă de către administratorul
judiciar.
Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. 313/03.03.2016, prin care a admis
contestația şi a dispus înscrierea provizorie în tabel a creanţei creditoarei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că Administraţia Județeană a Finanțelor
Publice Timiș a fost înscrisă la masa credală a debitoarei cu o creanță în sumă totală de
1.343.466 lei, din care suma de 639.702 lei ca si creanța garantata si suma de 703.764 lei ca o
creanța bugetara sub condiție - având in vedere caracterul litigios al acesteia; astfel,
administratorul judiciar a reținut că împotriva actelor de impunere care constată creanța in
suma de 703.764 lei, debitoarea a formulat contestație în contencios administrativ, iar până la
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. La 01.01.2016 , data intrării în
vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of., Partea I, nr. 547 din 23
iulie 2015 a fost abrogată O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. cu modificările şi
completările ulterioare.
38
soluționarea definitivă a acestei contestații, creanța ar fi afectata de condiție.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel creditoarea Administraţia Județeană a
Finanțelor Publice Timiș şi debitoarea SC A… SRL – prin administrator judiciar B… .
Prin apelul declarat de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș
s-a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei, astfel cum a fost
formulată, respectiv înscrierii creanţei creditoarei în sumă de 703.764 lei ca o creanţă bugetară
pură şi simplă.
În susţinerea apelului, arată că, deşi în mod temeinic si legal prima instanţă a înlăturat
înscrierea creanţei sub condiţie suspensivă, dar a dispus, în mod neîntemeiat, înscrierea
acesteia ca o creanţa provizorie, cu toate că obiect al litigiului din dosarul nr. x al Judecătoriei
Timişoara îl constituie contestaţie la executare; or, pe aceasta cale nu poate fi in niciun fel
modificat titlul ce sta la baza creanţei, respectiv, Decizia de impunere x, astfel cum prevăd în
mod expres dispoziţiile art. 172 alin. (2) Cod procedura fiscală.
Pentru aceste motive, solicită anularea hotărârii apelate şi admiterea contestaţiei, astfel
cum a fost formulată, în sensul înscrierii în tabelul de creanţe al debitoarei a creanţei
Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș în sumă de 703764 lei ca o creanţa
bugetara ce nu este nici sub condiţie si nici provizorie.
Prin apelul declarat de debitoarea SC A… SRL – prin administrator judiciar B.., s-a
solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul înscrierii la masa credală a creditoarei cu suma
de 703.764 lei şi menţinerea tabelului preliminar de creanţe astfel cum a fost întocmit şi
publicat.
Analizând apelurile declarate în cauză, Curtea reţine următoarele:
În esenţă, cele două apeluri ridică problema modalităţii concrete de înscriere la masa
credală a creanțelor fiscale contestate, în privința cărora nu s-a dispus suspendarea executării
titlului, potrivit art. 148 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală.
În opinia Curţii, aceste creanţe trebuie înscrise în tabelele de creanţă ale debitoarei
similar unor creanţe pure şi simple, pentru motivele ce succed.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003 – privind
Codul de procedură fiscală, „(2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care
creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de
organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. (3) Modificarea titlului de creanţă atrage
modificarea titlului executoriu în mod corespunzător”, în timp ce, potrivit dispozițiilor art.
215 alin.1 din același act normativ, „(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de
atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal”.
Din economia prevederilor legale sus citate rezultă, pe de-o parte, că titlul de creanță
fiscală devine titlu executoriu de la data scadenței, indiferent dacă a fost sau nu contestat, iar,
pe de altă parte, că singura modalitate de verificare a legalității unui astfel de titlu, se poate
realiza numai în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală.
În concluzie, chiar dacă titlul de creanță fiscală este contestat, titlul executoriu fiscal
nu își pierde puterea executorie, așa încât creanța pe care o constată trebuie considerată ca
fiind una certă, lichidă și exigibilă; întrucât actul constatator al creanței se comportă ca unul
pur și simplu, creditorul este îndreptățit să obțină executarea obligației de către debitorul său,
ceea ce, în procedura insolvenţei, implică recunoaşterea dreptului de vot în adunarea generală
39
a creditorilor şi dreptul la distribuiri de sume.
Aşa fiind, creanţa se impune a fi înscrisă la masa credală ca o creanţă pură şi simplă.
Referitor la posibilitatea administratorului/lichidatorului judiciar de a înlătura creanţa
din tabel, în cazul în care titlul de creanţă fiscală a fost desfiinţat, aceasta rezultă din
interpretarea sistemică şi teleologică a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
care, deşi se referă la situaţia hotărârilor judecătoreşti şi a celor arbitrale, trebuie considerate,
pentru identitate de raţiune, ca fiind aplicabile şi în privinţa titlurilor de creanţă fiscale.
O atare posibilitate nu îi conferă, însă, creanţei un caracter provizoriu – cum susţine
administratorul judiciar şi cum a statuat şi instanţa de fond – pentru că, în accepţiunea Legii
insolvenţei, creanţele înscrise provizoriu sunt numai acele creanţe în privinţa cărora
judecătorul sindic nu s-a putut pronunţa prin hotărârea de soluţionare a contestaţiilor, stabilind
termen pentru administrarea de probe [art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2006].
În speţă, însă, creanţa pretinsă de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor
Publice Timiș nu face obiect al verificării judecătorului sindic, aşa încât nu se află în situaţia
reglementată de textul de lege anterior menţionat.
În considerarea celor ce preced, Curtea va admite apelul declarat de creditoarea
Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș şi, schimbând în parte hotărârea apelată,
va admite contestaţia formulată de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor Publice
Timiș împotriva tabelului preliminar de creanţe al debitoarei SC A… SRL, cu consecinţa
înscrierii acestei creditoare la masa credală a debitoarei cu o creanţă pură şi simplă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de debitoarea SC A… SRL – prin administrator
judiciar B…, acesta se va respinge, ca nefondat.
§. Drept procesual civil
8. Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de
exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul
judiciar al reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a
persoanei juridice şi a celei de reprezentare. Nulitatea hotărârii
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.4: art. 56, art. 57
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.5: art. 209, art. 210
Potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în judecată orice
persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin. (1) şi (2) din
acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile
procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel. (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.
40
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile
sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”
Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales,
dispoziţiile art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:
- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice”;
- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către
fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.
Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că
titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept,
numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi
aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; În ceea ce priveşte
încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu precizează sfârşitul acesteia, trebuie
admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu subzistă atâta timp cât
societatea este în fiinţă.
Date fiind precizările de mai sus, hotărârea instanţei de fond, de anulare a acţiunii
reclamantei pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, rezultând din neînsuşirea
acţiunii de către administratorul judiciar, apare ca fiind rezultatul confuziei săvârşită de
prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei juridice.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 513 din 16 iunie 2016, rezumată de
judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x, reclamanta SC A…
SRL, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA, să dispună
anularea clauzelor prevăzute la art. 12.4. art. 16 şi art. 16.1 introdus prin Actul adiţional nr.
x/1616 din 24.09.2009, art. 26 şi art. 32.6., din contractul de credit nr. x/2006 încheiat cu
pârâta, cu consecinţa restituirii sumelor încasate necuvenit în contul dobânzii, a comisionului
de gestiune lunar şi a comisionului de restructurare a creditului.
Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. x, prin care a admis excepţia lipsei
capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei SC A… SRL şi, în consecinţă, a procedat la
anularea acţiunii acesteia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 32
alin. (1) Cod de procedură civilă, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă
autorul acesteia îndeplineşte următoarele condiţii: are capacitate procesuală, în condiţiile legii,
are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes; pe cale de consecinţă,
prima condiţie esenţială care trebuie analizată este cea a existenţei capacităţii procesuale a
41
reclamantului, acesta fiind şi cel care trebuie să dovedească îndeplinirea acesteia, în temeiul
art. 40 şi art. 249 Cod de procedură civilă.
În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de exerciţiu, a arătat că aceasta reprezintă
aptitudinea unei persoane de a-şi exercita personal drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini
obligaţiile pe plan procesual, săvârşind acte de procedură.
A mai arătat că, potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. civ., „partea care nu are exerciţiul
drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori
autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează
capacitatea ori modul de organizare”.
În speţă, Tribunalul a constatat că în privinţa creditoarei a fost deschisă procedura
insolvenţei în baza Legii nr. 85/2014, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. x pronunţată
de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, fiind desemnat ca administrator judiciar practicianul în
insolvenţă SCP C… SPRL; citat fiind, administratorul judiciar a declarat că nu îşi însuşeşte
cererea reclamantei, situaţie în care se constată lipsa reprezentării reclamantei de către acesta.
În continuare a arătat că, potrivit art. 57 alin. (4) C. pr. civ., „actele de procedură
îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile”, iar potrivit
alin. (5), instanţa va anula cererea în cazul în care instanţa constată lipsa capacităţii de
exerciţiu a drepturilor procedurale a părţii, iar lipsa nu a fost acoperită în termenul acordat în
acest scop.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale arătate mai sus, coroborate cu art. 85 din
Legea nr. 85/2014, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei SC
A… SRL şi a procedat la anularea cererii acesteia.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL – prin
administrator D…, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de
fond.
[…]
Analizând apelul reclamantei, Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi
admis, pentru următoarele considerente:
1. Cu referire la excepţia de tardivitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) Cod procedură civilă, „Termenul de apel este de
30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (1) Cod procedură civilă, „În caz de
alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persona însărcinată cu
primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană […]”
În speţă, deşi prin cererea introductivă de instanţă reclamanta SC A… SRL şi-a ales
sediul procesual într-o altă locaţie decât sediul său social, respectiv, în Timişoara, […],
desemnând şi împuternicitul cu primirea corespondenţei, în persoana d-nei av. E, comunicarea
iniţială a hotărârii Tribunalului s-a făcut la sediul său social, din Timişoara, […] (fila nr. 339
dosar de fond).
Numai ca urmare a cererii formulate de reclamantă la data de 29.01.2016, hotărârea i-a
fost comunicată în mod legal, la sediul ales, această din urmă comunicare – cea care
determină, în speţă, şi momentul de debut al termenului de apel – fiind făcută la data de
04.02.2016 (fila nr. 344 dosar de fond).
42
Întrucât de la această dată şi până la data înregistrării apelului la Tribunalul Timiş
(17.02.2016) au trecut mai puţin de 30 de zile, apelul reclamantei apare ca fiind declarat în
termenul legal, excepţia de tardivitate impunându-se a fi respinsă, ca neîntemeiată.
2. Cu referire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu.
Curtea constată că, potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în
judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin.
(1) şi (2) din acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita
drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel. (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile
sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”
Cele două texte de lege menţionate consacră în plan procesual capacitatea juridică
civilă, cu cele două componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Dacă prin capacitatea procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii în procesul civil, prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea
persoanei de a-şi valorifica singură drepturile şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile; cu alte
cuvinte, de a sta singură în judecată.
Este adevărat că în cazul particular al persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu –
inclusiv cea procesuală – se realizează prin intermediul organelor lor de conducere, însă, este
imperios necesar a observa distincţia care se impune între existenţa, în sine, a capacităţii de
exerciţiu şi manifestarea acestei capacităţi, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor ce o compun.
Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales,
dispoziţiile art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:
- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze,
în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”;
- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori
ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.
După cum se poate observa, deşi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se
manifestă prin intermediul organelor sale de administrare, aceasta există independent de
respectivele organe, doar astfel explicându-se posibilitatea exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor care privesc persoana juridică (şi care definesc capacitatea acesteia de
exerciţiu) de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în
acest scop – în condiţiile art. 210 alin. (1) Cod civil.
Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că
titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept,
numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi
aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; astfel, începutul capacităţii de
43
exerciţiu este situat în timp la momentul înfiinţării persoanei juridice – deodată cu dobândirea
capacităţii de folosinţă, şi doar realizarea ei efectivă, în practică, este condiţionată de
desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de conducere.
În ceea ce priveşte încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu precizează
sfârşitul acesteia, trebuie admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu
subzistă atâta timp cât societatea este în fiinţă.
Date fiind precizările de mai sus, hotărârea instanţei de fond apare ca fiind rezultatul
confuziei săvârşită de prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei
juridice.
Astfel, fără a opera distincţia necesară între capacitatea de exerciţiu a Societăţii A…
SRL – care subzistă pe toată durata de existenţă a societăţii, după cum s-a arătat supra,
independent de persoana reprezentantului legal - şi reprezentarea persoanei juridice
reclamante, Tribunalul a pronunţat o hotărârea nelegală, provocându-i apelantei o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Dar soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu şi de
anularea a acţiunii reclamantei este greşită şi pentru că acţiunea a fost declanşată de persoana
care exercita în mod valabil prerogativele de conducere a societăţii la momentul sesizării
instanţei de judecată. Or, în atare situaţie, instanţa a fost legal învestită cu acţiunea
reclamantei, aşa încât aceasta nu avea nici un temei pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art.
57 alin. (5) teza finală Cod procedură civilă – anulând însuşi actul de sesizare.
În realitate, în faţa instanţei de fond s-a ivit, de fapt, problema reprezentării societăţii
reclamante, Tribunalul fiind dator a lămuri, raportat la stadiul procedurii de insolvenţă
declanşată faţă de aceasta, cine are calitatea să reprezinte, în mod valabil, persoana juridică, şi
să determine voinţa, în plan procesual, a adevăratului reprezentant al acesteia.
3. Soluţia instanţei de apel
În considerarea celor ce preced, Curtea va respinge, ca neîntemeiată excepţia de
tardivitate a apelului – invocată de pârâta Societate Bancară B… SA.
Totodată, va admite apelul declarat de reclamanta SC A… SRL – prin administrator
D…, împotriva sentinței civile nr. x, pronunțată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, în
contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA; va anula sentinţa apelată şi va trimite
cauze spre rejudecare Tribunalului Timiş, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (3) Cod
procedură civilă.