1

DECIZII RELEVANTE

Trimestrul II 2007 Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie

Drept civil. Răspunderea civilă delictuală

Drepturi personale nepatrimoniale. Încălcarea acestora. Temeiul juridic în baza căruia se poate dispune încetarea săvârşirii faptei care aduce

atingere unor astfel de drepturi Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere în

drepturile sale personale nepatrimoniale va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate. În consecinţă, o acţiune prin care se pretinde protecţia şi restabilirea dreptului personal nepatrimonial încălcat se impune a fi admisă în temeiul art. 54, art. 55 din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998-999 C.civ., şi art. 5803 C.pr.civ.

Decizia nr. 930/R din 4 mai 2007 Prin sentinţa civilă nr. 398/20.01.2006, pronunţată de Judecătoria Cluj-

Napoca, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I.G., în nume propriu şi în calitate de administrator al SC C.I. SRL, împotriva pârâtei K.I., având ca obiect obligaţie de a face.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, reclamantul este administratorul firmei SC C.I. SRL, care deţine în proprietate imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul Local Cluj-Napoca. Pârâta K.I. locuieşte în vecinătatea imobilului aparţinând SC C.I. SRL, respectiv în apartamentul nr. 2 de la aceeaşi adresă, cele două apartamente folosind părţile indivize comune înscrise în CF 132109 Cluj-Napoca.

Datorită unor neînţelegeri cu privire la folosirea branşamentului de apă şi a unui WC de serviciu din curtea comună a imobilului, între pârâtă, pe de o parte, şi reclamant cu angajaţii săi, pe de altă parte, au izbucnit conflicte care s-au soldat cu numeroase plângeri făcute la diferite instituţii ale statului, în principal la Poliţie şi la Primărie. Pârâta a avut o conduită culpabilă, manifestându-se într-un mod care contravine bunelor moravuri şi liniştii publice, sancţionată de art. 5 Cod civ., prin faptul că a adus atingere unor bunuri ale firmei al cărei administrator este reclamantul, aducând totodată injurii reclamantului şi angajaţilor acestuia.

În ceea ce priveşte reclamaţiile şi petiţiile pe care pârâta le-a făcut la diverse instituţii ale statului, acestea se încadrează în textul Legii nr. 544/2001, care recunoaşte dreptul de petiţionare, iar sesizarea instituţiilor statului cu rezolvarea diverselor reclamaţii nu-i poate fi imputată pârâtei, atâta timp cât aceasta reclamă încălcarea unor drepturi recunoscute de lege.

2

Chiar dacă pârâta a avut o conduită care poate fi sancţionată de lege, totuşi acţiunea nu poate fi admisă, având în vedere că obiectul acesteia nu este determinat, cu privire la ceea ce se înţelege prin agresiunea fizică sau morală la care reclamantul a fost supus prin conduita pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.I.G., arătând în motivarea apelului că în mod netemeinic şi nelegal prima instanţă a respins acţiunea pe motiv că obiectul acesteia ar fi fost nedeterminat, raportat la solicitarea de a se impune pârâtei să se abţină de la anumite activităţi care prejudiciau pe o parte din angajaţii societăţii, precum şi imaginea societăţii faţă de vecini, clienţi sau persoane cu care intra în contact.

Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 636/A/05.10.2006, a admis în parte apelul reclamantului, declarat atât în nume propriu cât şi în calitate de administrator al SC C.I. SRL, a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, precizată şi completată, dispunând obligarea pârâtei să înceteze săvârşirea faptelor de a aduce injurii reclamantului şi angajaţilor SC C.I. SRL şi de a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor SC C.I. SRL; pârâta a fost obligată la 400 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel în favoarea reclamantului.

În considerentele deciziei s-a arătat că, chiar dacă petitul propriu-zis al acţiunii a fost formulat generic de către reclamant, acesta se întregeşte cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, motive în cuprinsul cărora reclamantul a exemplificat o parte din faptele pe care le impută pârâtei şi a căror încetare o pretinde. Martorii audiaţi în cauză, C.C. şi F.M., au confirmat în declaraţiile lor susţinerile reclamantului, referitoare la injuriile aduse de pârâtă reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, precum şi faptul că aceasta şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei.

Aceste fapte săvârşite de pârâtă sunt de natură să aducă atingere unor drepturi personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la demnitate – prin injuriile aduse reclamantului sau angajaţilor firmei - , dreptul la libertate – prin faptele de ameninţare săvârşite împotriva reclamantului, a angajaţilor sau clienţilor firmei (căci fără îndoială asmuţirea câinelui de către pârâtă asupra clienţilor firmei, constituie o asemenea faptă). În plus, ameninţarea clienţilor firmei aduce atingere indirect şi dreptului la clientelă al firmei administrată de reclamant.

În consecinţă, se arată în decizia instanţei de apel, prin prisma art. 54 din Decretul - Lege nr. 31/1954 şi art. 998 Cod civ., reclamantul este îndreptăţit să obţină constrângerea pârâtei la încetarea faptelor ce constituie o atingere adusă drepturilor nepatrimoniale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta K.I., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind prezent motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi în mod greşit a reţinut instanţa de apel, obiectul acţiunii reclamantului nu este determinat exact cu privire la ceea ce înţelege acesta prin agresiune morală şi fizică, iar prejudiciul pe care-l invocă, în susţinerea cererii sale, nu este actual. Potrivit art. 998- 999 Cod civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul trebuind să fie cert

3

şi actual, deci să se fi produs la data când se solicită repararea lui. În aceste condiţii nu este posibilă obligarea unei persoane să aibă o conduită negativă, de a nu face un anumit lucru, câtă vreme nu există un prejudiciu cert datorat acestei conduite şi un raport de cauzalitate, neputând fi evaluată dauna produsă. Cu atât mai mult, din simplele declaraţii ale unor martori, nu poate fi determinat obiectul cererii de chemare în judecată pe care reclamantul nu l-a precizat exact. Nu se poate preciza nici care ar fi finalitatea acestei decizii, câtă vreme recurenta ar urma să fie obligată să nu aducă injurii faţă de persoane nedeterminate, aceste injurii neputând fi determinate şi neputându-se preciza care este sancţiunea. Apoi, nu se poate determina care dintre aceste persoane sunt sau nu clienţi ai firmei SC C.I. SRL şi cine poate să o acţioneze în judecată pe recurentă, prezumtivul client sau firma, fără a mai fi necesar să dovedească existenţa unui prejudiciu ? Decizia este iraţională, situaţia fiind absurdă, întrucât nici măcar câinele pe care recurenta nu are voie să-l asmută, nu este în mod clar determinat, neştiindu-se dacă este vorba despre câinele pe care l-a avut, cel pe care-l are în acest moment, sau cel pe care-l va avea în viitor, când se va produce un eventual prejudiciu. La fel de bine instanţa de apel putea să pronunţe o hotărâre prin care să o oblige pe recurentă ca niciodată, faţă de nimeni, să nu aibă o conduită culpabilă. Decizia instanţei de apel îi încalcă recurentei drepturile constituţionale privind accesul la justiţie şi libertatea vieţii private.

În al doilea rând, arată recurenta, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a acordat practic altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, atunci când a obligat recurenta să înceteze a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor, şi să înceteze săvârşirea faptelor de aduce injurii reclamantului şi angajaţilor, fiind prezent motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca recurenta să fie obligată să înceteze orice acte de agresiune morală şi fizică asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor firmei al cărui administrator este şi să înceteze orice acte de natură a duce la degradarea bunurilor societăţii, necerând în mod direct ca recurenta să fie obligată la a înceta a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală, având în vedere că în cauză motivele de recurs invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 Cod proc.civ. În mod corect instanţa de apel a reţinut că obiectul acţiunii reclamantului, deşi formulat generic, se întregeşte cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, în cuprinsul acestora reclamantul exemplificând o parte din faptele pe care le impută pârâtei recurente şi a căror încetare a pretins-o. Prin prisma art. 54 din Decretul-Lege nr. 31/1954 şi a art. 998 Cod civ., reclamantul este îndreptăţit să obţină constrângerea pârâtei la încetarea faptelor ce constituie o atingere a drepturilor nepatrimoniale anterior menţionate.

Recursul este nefondat. Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 Cod proc.civ., prin art. I pct. 1111

din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, a abrogării pct. 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate ci doar aspecte de nelegalitate, orice motive care ar implica chestiuni de fond, reanalizarea situaţiei de fapt, reaprecierea probaţiunii administrate în faţa primelor două instanţe, ori schimbarea stării de fapt, fiind inadmisibile în recurs,

4

instanţa de recurs fiind obligată să se raporteze la starea de fapt reţinută de primele două instanţe.

Or, în speţă, din starea de fapt reţinută de instanţa de apel şi parţial chiar şi de către instanţa de fond, rezultă faptul că în mod repetat pârâta a adus injurii reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi a clienţilor firmei, fiind deci evident că aceasta a avut o conduită reprobabilă la adresa reclamantului şi a societăţii al cărei administrator este reclamantul.

Chiar dacă prin obiectul cererii introductive de instanţă reclamantul a solicitat în mod generic obligarea pârâtei să înceteze orice acte de agresiune fizică sau morală asupra reclamantului, a angajaţilor şi clienţilor firmei al cărei administrator este, precum şi să înceteze orice acte de natură a duce la degradarea bunurilor societăţii, totuşi, acesta nu înseamnă, aşa cum, nefondat a susţinut prima instanţă, că obiectul cererii ar fi nedeterminat, câtă vreme, în expunerea motivelor pe care s-a întemeiat cererea introductivă de instanţă, reclamantul a dezvoltat şi a descris detailat în ce constau injuriile proferate de pârâtă, respectiv, care au fost faptele care au conturat o atitudine reprobabilă a pârâtei faţă de reclamant şi angajaţii şi clienţii societăţii al cărei administrator este.

Astfel, în motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a depus mai multe plângeri nefondate la diferite organe de control locale, a interceptat de mai multe ori corespondenţa societăţii şi a distrus-o, aruncând-o la propriul coş de gunoi, a distrus în repetate rânduri placa de reclamă situată în interiorul curţii, a aruncat cu vopsea neagră pe geamurile sediului societăţii şi pe uşa de acces în sediu, a adus în curtea imobilului un câine lup cu care a procedat la ameninţarea clienţilor societăţii, asmuţându-l asupra lor, astfel încât aceştia să nu poată părăsi imobilul.

În consecinţă, obiectul acţiunii era cât se poate de bine determinat, din coroborarea tuturor acestor motive, care evident se impuneau a fi dovedite de către reclamant în condiţiile art. 1169 Cod civ., deducându-se faptul că ceea ce dorea reclamantul era obligarea pârâtei la a înceta actele de agresiune fizică şi morală, îndreptate împotriva sa, a angajaţilor şi a clienţilor societăţii, de genul celor exemplificate în motivarea cererii introductive de instanţă.

Probaţiunea testimonială administrată în faţa instanţei de apel, şi care a fost avută în vedere de către această instanţă la conturarea stării de fapt a speţei, a confirmat susţinerile reclamantului referitoare la injuriile aduse de pârâtă reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, precum şi faptul că pârâta şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei.

În consecinţă, câtă vreme reclamantul a invocat în cererea sa de chemare în judecată necesitatea obligării pârâtei la a înceta să-şi mai asmută nejustificat câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei şi câtă vreme această faptă a pârâtei a fost dovedită prin probaţiunea administrată în faţa instanţei de apel, în mod corect şi legal, cu respectarea principiului impus de art. 129 alin. final Cod proc.civ., instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei solicitări a reclamantului, împrejurare raportat la care în nici un caz nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că instanţa s-ar fi pronunţat mai mult decât s-a cerut, în cauză nefiind prezent deci motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ.

Nefondat este şi motivul de recurs referitor la nesocotirea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., având în vedere următoarele considerente:

Art. 998 – 999 Cod civ. reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, care constituie răspunderea de drept comun şi care se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, condiţiile angajării răspunderii civile

5

delictuale, aşa cum corect a subliniat recurenta prin motivele de recurs, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, fiind următoarele: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Este fără putinţă de îndoială, aşa cum rezultă din starea de fapt reţinută de instanţa de apel, că pârâta recurentă, prin atitudinea reprobabilă şi prin conduita sa şicanatoare la adresa reclamantului, i-a provocat acestuia un prejudiciu, din declaraţiile martorilor rezultând că sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul adus reclamantului şi societăţii al cărei administrator este acesta, nu este unul material, ci, aşa cum pertinent a observat instanţa de apel, este un prejudiciu adus unor drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la demnitate, la libertate, la onoare, reputaţie, etc.

Protecţia drepturilor personale nepatrimoniale se realizează prin mijloace juridice diferite, penale, civile, administrative, mijloacele civile fiind conferite evident de dispoziţiile art. 998-999 Cod civ.

De cele mai multe ori atingerile aduse drepturilor personale nepatrimoniale produc urmări negative numai pe plan social-moral, autorul faptului ilicit neputând fi obligat la o reparaţie patrimonială însă, reparaţia care se va acorda victimei faptului ilicit va avea exclusiv un caracter social-moral şi va constitui singurul mod de restabilire a dreptului personal nepatrimonial încălcat.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că decizia pronunţată nu ar avea nici o finalitate, câtă vreme, finalitatea acesteia o constituie tocmai restabilirea drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului la demnitate, onorare, reputaţie etc., drepturi vădit lezate prin conduita ilicită a pârâtei recurente.

Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice, ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate”.

Cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea deci să ceară instanţei judecătoreşti să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare, spre a se ajunge la restabilirea dreptului pretins.

Este adevărat că în cazul drepturilor personale nepatrimoniale aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a repara prejudiciul – de a obliga persoana vinovată să înceteze orice acte de agresiune fizică ori morală care lezează respectivul drept personal nepatrimonial - nu se poate realiza printr-o constrângere fizică, întrucât, într-o atare situaţie s-ar pune în joc libertatea persoanei autorului, dar nu este mai puţin adevărat că legea prevede un sistem aparte de realizate a constrângerii împotriva celui obligat la reparaţii.

Astfel, dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte în termenul stabilit prin hotărâre – ori refuză pur şi simplu îndeplinirea obligaţiei impusă în sarcina sa prin respectiva hotărâre judecătorească – faptele menite să restabilească dreptul personal nepatrimonial atins ori încălcat, instanţa judecătorească va putea să-l oblige pe autorul faptei ilicite la plata în folosul statului a unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere socotită de la data expirării termenului de mai sus.

Că este aşa o dovedeşte imperativ textul art. 55 din Decretul nr. 31/1954 care prevede „dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit

6

prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus, această amendă putând fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcute, potrivit art. 54”.

Ca un corolar al dispoziţiilor art. 55 din Decretul nr. 31/1954, art. 5803 Cod proc.civ., prevede posibilitatea creditorului unei obligaţii de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, de a cere instanţei constrângerea debitorului la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, amendă care este stabilită de instanţă prin încheiere irevocabilă, în favoarea statului.

Raţiunea acestor texte legale, care prevăd că amenda se plăteşte în folosul statului şi nu a persoanei vătămate, constă în aceea că în afară de restabilirea moral socială a dreptului său personal nepatrimonial, şi care reprezintă reparaţia cea mai adecvată şi singura cuvenită persoanei vătămate, aceasta nu are nici o îndreptăţire specială să obţină foloase patrimoniale pentru suferinţa prejudiciilor morale.

Nu poate fi acceptată susţinerea recurentei, în sensul că decizia instanţei de apel i-ar încălca drepturile constituţionale privind accesul la justiţie şi libertatea vieţii private, câtă vreme această susţinere a recurentei vine în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora, exercitarea drepturilor subiective civile poate fi făcută numai potrivit cu scopul lor economic şi social, având în vedere că exercitarea drepturilor subiective civile este o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii intereselor fiecărui titular, în temeiul dreptului propriu.

Drepturile subiective civile trebuie exercitate nu numai potrivit cu scopul lor economic şi social, dar şi ţinând seama de dezideratul conform căruia orice persoană este obligată să respecte legea şi să ţină seama de regulile de convieţuire socială, fiind necesar ca drepturile subiective civile să fie exercitate cu bună-credinţă.

În caz contrar, exercitarea drepturilor subiective civile prin nesocotirea oricăreia din aceste cerinţe devine abuzivă, întrunind caracterul unui abuz de drept, care nu se mai bucură de ocrotirea şi protecţia legii, ci, dimpotrivă se impune a fi sancţionat.

Dreptul subiectiv civil nu este unul nemărginit, legea civilă recunoscând şi garantând drepturile subiective civile, însă numai pentru realizarea scopurilor ce sunt în deplină concordanţă cu respectarea legii şi a ţelurilor morale şi sociale, exercitarea drepturilor subiective civile în mod abuziv, transformându-le în contrariul lor şi determinându-le la a înceta să mai fie drepturi. Prin urmare, libertatea – chiar şi libertatea exercitării drepturilor subiective civile – nu poate însemna ruperea individului de colectivitate, de societate, ci înseamnă libertatea acordată şi asigurată individului de societate, de a trăi în societate însă potrivit legii, cu respectarea dispoziţiilor legale a ordinii morale şi sociale.

În consecinţă, abuzul de drept constă în exercitarea dreptului subiectiv civil, cu consecinţa păgubirii altora, a producerii unor şicane altor persoane, ştirbirea drepturilor personale nepatrimoniale ori a intereselor legitime ale altor persoane, etc.

Prin instituţia juridică a abuzului de drept se urmăreşte nu numai asigurarea intangibilităţii intereselor generale, ci şi înlăturarea egoismului din exercitarea drepturilor subiective civile, prin armonizarea acestuia cu exigenţele morale ale societăţii.

Or, este neîndoielnic că prin atitudinea pe care pârâta şi-a manifestat-o constant faţă de reclamant, faţă de angajaţii şi clienţii societăţii al cărei administrator este reclamantul, aceasta şi-a exercitat în mod abuziv drepturile subiective civile ce-i sunt conferite, exerciţiul acestora îmbrăcând în mod clar forma abuzului de drept.

7

Câtă vreme exercitarea drepturilor subiective civile de către pârâtă s-a făcut în mod abuziv, se impune sancţionarea acesteia, în condiţiile reglementate de art. 54 din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998 – 999 Cod civ., neputând fi primită susţinerea recurentei în sensul că i-ar fi fost încălcate drepturile constituţionale.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 6, 9 Cod proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală.

În temeiul art. 274 Cod proc.civ., faţă de căderea sa în pretenţii, recurenta va fi obligată să-i plătească intimatului C.G.I., suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.

Drept civil. Proprietatea Imobil cooperativizat. Condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin

uzucapiune

C.civ., art. 1890 În perioada cooperativizării agriculturii, fdreptul de proprietate

cooperatistă era imprescriptibil, în sensul că nu se stingea prin neuz, oricât de îndelungată ar fi fost starea de pasivitate a organizaţiei titulare.

Întrucât reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea de dispoziţiile Codului civil, constată curtea că termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C.civ. nu s-a împlinit din anul 1945 şi până în anul 1961 şi nici de la desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie şi până la data introducerii acţiunii.

Decizia nr. 849/R din 25 aprilie 2007 Prin sentinţa civilă nr.2056 din 30 iulie 2002 pronunţată de Judecătoria

Sighetu Marmaţiei s-a respins acţiunea civilă intentată de reclamanţii F.G. şi F.F., împotriva pârâţilor M.M.P. născută B., I.P., A.B. căsătorită P., K.B., Comisia Municipală Sighetu Marmaţiei şi Comisia Judeţeană Maramureş pentru aplicarea Legii fondului funciar.

Au fost obligaţi reclamanţii în solidar să îi plătească pârâtului K.B. cheltuieli de judecată în sumă de 4.000.000 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că asupra terenului în suprafaţă de 1439 mp înscris în CF nr.6009 Sighetu Marmaţiei, nr.top 5985/3, s-a întabulat în anul 1929 dreptul de proprietate în favoarea lui M.M.P. născută B., iar asupra terenului în suprafaţă de 1439 mp înscris în CF nr.6010 Sighetu Marmaţiei, nr.top 5985/4 s-a întabulat în anul 1929 dreptul de proprietate în favoarea lui I.P. şi soţia A.B.

Pentru parcela de 700 mp teren, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului K.B., prin titlul de proprietate nr.43693/14 din 15.10.1999.

Din adeverinţele emise de Primăria municipiului Sighetu Marmaţiei şi din declaraţiile martorilor B.G. şi K.L., a rezultat că antecesoarea pârâtului K.B. a deţinut până în anul 1961 terenul în suprafaţă de 700 mp, când terenul a fost adus în patrimoniul CAP de către antecesorii pârâtului.

Faţă de această situaţie, reclamanţii nu pot susţine că au exercitat asupra imobilului o posesie utilă în sensul art.1847 şi următoarele, C.civ.

Reclamanţii au susţinut că au exercitat asupra întregii suprafeţe de 2878 mp o posesie utilă în sensul uzucapiunii, începând cu anul 1945, prin joncţiunea posesiei

8

lor cu cea a familiei L., dar nu au adus dovezi cu privire la modul în care au intrat în folosinţa terenului şi cum au fost deposedaţi proprietarii tabulari.

Este de principiu că uzucapiunea curge întotdeauna din momentul când proprietarul tabular pierde folosinţa.

Dacă folosinţa reclamanţilor şi antecesorilor acestora durează mai mult decât termenul de prescripţie, perioada de nefolosinţă din partea proprietarului nu poate fi segmentată aşa cum se susţine în cauza de faţă, că uzucapiunea începe din anul 1945.

Proprietarii tabulari şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în anul 1929, iar reclamanţii nu au făcut dovada datei şi modului în care au fost deposedaţi proprietarii tabulari şi de către cine anume.

Numai dacă şi-ar fi unit posesia lor cu cea a persoanei care i-a deposedat de proprietarii tabulari, acţiunea s-ar fi apreciat dacă este sau nu admisibilă.

Prin decizia civilă nr.894/A din 4 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii F.G. şi F.F. în contra sentinţei civile nr.2056/30.07.2002 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.

Au fost obligaţi apelanţii să îi plătească intimatului K.B. cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 2.500.000 lei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu a fost identificat prin expertiza efectuată de expertul F.A. şi are ca proprietari tabulari pe pârâţii M.M.P., I.P. şi A.B.

Asupra unei parcele de 700 mp ce se suprapune pe terenul identificat prin expertiză, s-a emis titlul de proprietate în favoarea pârâtului, în condiţiile Legii nr.18/1991, făcându-se dovada că cei 700 mp au aparţinut numitei K.E., bunica pârâtului K.B., teren cu care a fost înscrisă în registrul agricol al anilor 1959-1963.

Terenul a fost cooperativizat, astfel că el revenea în condiţiile legii, acesteia sau moştenitorilor ei.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune şi de întabulare a defunctei, în mod corect au fost respinse de judecătorie, deoarece reclamanţii nu au reuşit să dovedească condiţiile cerute de art.1847 şi următoarele din Codul civil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii F.G. şi F.F., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului în contra sentinţei şi rejudecând cauza pe fond, admiterea acţiunii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către reclamanţi asupra imobilului situat în Sighetu Marmaţiei, str.L., arabil în suprafaţă de 2878 mp, învecinat cu str.L., K.T. şi familia S., înscris în CF nr.6009 Sighetu Marmaţiei, nr.top 5985/3 în suprafaţă de 1439 mp şi în CF nr.6010 Sighetu Marmaţiei, nr.top 5985/4, întabularea reclamanţilor în cartea funciară cu titlu de uzucapiune, anularea titlului de proprietate nr.43693/14 din 15 octombrie 1999 emis pârâtului K.B., cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.

În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că titlul emis pe seama pârâtului este nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr.18/1991. Astfel, pârâtul K.B. nu a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art.10 din Legea nr.18/1991. Cereri au fost depuse de K.E. şi nepoţii K.Z. şi S.E.

O altă dispoziţie imperativă încălcată cu ocazia emiterii titlului de proprietate, a fost art.8 din Legea nr.18/1991, întrucât suprafaţa de 700 mp teren cuprinsă în titlul de proprietate, nu a fost cooperativizată de la antecesoarea pârâtului.

Din adeverinţa nr.8552/22.03.1991 emisă de Primăria municipiului Sighetu Marmaţiei a rezultat că antecesoarea pârâtului, K.E., în anul 1959 nu a figurat cu teren, în anii 1960 şi 1961 a figurat cu suprafaţa de 1,02 ha teren arabil şi alte

9

terenuri, iar în registrul CAP a figurat la poziţia 493 cu suprafaţa de 1,02 ha teren din care 87 ari arabil şi 15 ari nespecificat.

A rezultat că s-a cooperativizat numai suprafaţa de 1,02 ha teren situat în localitatea Virismort (Tinca), pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr.40487/33 din 29 august 2002, lipsind suprafaţa de 2 ari teren ce reprezintă reducerea prevăzută de lege, neputându-se susţine că s-ar regăsi în suprafaţa de 7 ari din Sighetu Marmaţiei.

Din declaraţia numitului K.G., fratele pârâtului, a rezultat că terenul a fost înstrăinat de către bunica lui, înainte de cooperativizare, negăsindu-se în locul unde intimatul a fost pus în posesie. T.M.E., sora intimatului a arătat că bunica lor, K.E. a înstrăinat terenul în urmă cu peste 50 de ani, nefiind cooperativizat de la aceasta de CAP, de reconstituirea dreptului de proprietate beneficiind alte persoane îndreptăţite.

Punerea în posesie a pârâtului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.27 din Legea nr.18/1991, iar în dosarele penale au fost audiaţi ca martori membrii comisiei municipale Sighetu Marmaţiei, care nu şi-au recunoscut semnăturile pe procesul-verbal şi nu au fost efectuate măsurători concrete în teren.

În ceea ce priveşte solicitările de dobândire a terenului prin uzucapiune şi întabularea în cartea funciară, recurenţii au susţinut că s-a făcut o aplicare greşită a legii.

Din declaraţiile martorilor V.I. şi I.A. a rezultat că din anul 1945 terenul a fost folosit de familia L. până în anul 1962, când aceasta l-a „înstrăinat” reclamanţilor, ambii posesori exercitând asupra terenului o posesie utilă, numita K.E. nefolosind acest teren.

Recurenţii nu au avut calitatea de membri cooperatori, şi au achitat impozit pentru teren, din anul 1962.

În aceste condiţii, cerinţele dispoziţiilor art.1890, art.1846, 1847 şi 1860 C.civ. sunt îndeplinite, posesia fiind exercitată sub nume de proprietar, iar nu în numele altei persoane, neexistând nici întrerupere în exercitarea posesiei, cum a susţinut instanţa de fond.

Din anul 1962 până în anul 2002, folosinţa recurenţilor este de 30 de ani. Prin întâmpinare depusă la dosar f.46-47, pârâtul K.B. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine

următoarele: În ceea ce priveşte anularea titlului de proprietate nr.43693/14 din 15

octombrie 1999, eliberat pârâtului K.B. pentru suprafaţa de 700 mp situat în intravilanul municipiului Sighetu Marmaţiei, curtea reţine că prin decizia civilă nr.1590 din 20 iunie 2005 a Curţii de Apel Cluj s-a admis recursul declarat de reclamanţii F.G. şi F.F. împotriva deciziei civile nr.219 din 20 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, pe care a modificat-o în sensul că s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.2549/28.08.2003 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, pe care a schimbat-o în sensul că s-a admis acţiunea civilă intentată de reclamanţii F.G. şi Florian Floare împotriva pârâţilor K.B., Comisia locală Sighetu Marmaţiei şi Comisia judeţeană Maramureş pentru aplicarea Legii nr.18/1991 şi în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr.43693/14 din 15 octombrie 1999, emis de Comisia judeţeană Maramureş în favoarea pârâtului K.B.

Întrucât capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor având ca obiect anularea titlului de proprietate a fost soluţionat irevocabil prin hotărâre judecătorească intrată

10

în puterea lucrului judecat, curtea de apel nu va analiza motivele de recurs referitoare la anularea titlului de proprietate, care în prezent este deja anulat.

Rămân de analizat numai motivele de recurs referitoare la capetele de cerere din acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect constatarea dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 2878 mp, situat în intravilanul municipiului Sighetu Marmaţiei, învecinat cu str.L., K.T. şi familia S. şi întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară.

Capătul de cerere al reclamanţilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, a fost motivat în drept pe dispoziţiile art.1890, 1846, 1847 şi 1860 C.civ.

Reclamanţii au susţinut că folosesc terenul din anul 1970, dar familia lor a folosit terenul din anul 1945.

Expertul F.A. a arătat că luând legătura cu fosta conducere a CAP Sighet (inf.G.I.) şi prin verificările făcute în zonă a rezultat că terenul din litigiu împreună cu terenurile învecinate, a fost cooperativizat.

Martorul B.G. a declarat că „terenul a fost luat la CAP de la K.B. şi repartizat la alte persoane”.

La rândul său, martorul I.A. a declarat că „în partea din spate terenul se învecina cu cel cooperativizat. Pe actuala uliţă parcelele cu front la stradă nu au fost cooperativizate”.

Martorul V.I. a declarat că terenul în litigiu a fost folosit de două surori din anul 1945, după care în anul 1946 a fost repartizat de administraţia locală soacrei lui O.I., care l-a folosit până înainte de cooperativizare, când l-a vândut reclamanţilor, aceştia folosindu-l de la cumpărare şi până în prezent în mod public, paşnic şi sub nume de proprietar.

Din adeverinţa nr.16480 din 26.06.2001 eliberată de Primăria Sighetu Marmaţiei a rezultat că F.G. şi F.F. nu figurează în evidenţele membrilor cooperatori la fostul CAP Sighetu Marmaţiei.

Din certificatul fiscal nr.4484/2001 eliberat de Administraţia Financiară a municipiului Sighetu Marmaţiei, reiese că F.G. figurează la rolul 65950 cu 0,25 ha teren agricol şi construcţii, pentru care achită impozite din anul 1961.

Reclamanţii nu au dovedit că terenul în litigiu ar fi fost necooperativizat, ci din contră, din probele administrate în cauză a rezultat că terenul a făcut parte din patrimoniul CAP, or în perioada cooperativizării agriculturii, dreptul de proprietate cooperatistă era imprescriptibil, în sensul că nu se stingea prin neuz, oricât de îndelungată ar fi fost starea de pasivitate a organizaţiei titulare. Numai statul putea dobândi pe cale de uzucapiune dreptul de proprietate asupra unui teren proprietate cooperatistă, iar nu şi persoanele fizice.

Cooperativizarea a avut efecte similare cu exproprierea, în sensul că dobândirea dreptului de proprietate de către cooperativa agricolă de producţie, nu era condiţionată de întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Decizia nr.IV din 16 ianuarie 2006 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, le recunoaşte „calitatea de posesori a celor care au stăpânit şi folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp”, nicidecum celor care au stăpânit şi folosit terenuri proprietate cooperatistă.

Întrucât reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Codului civil, termenul de 30 de ani prevăzut de art.1890 C.civ., nu s-a împlinit din anul 1945 şi până în anul 1961 şi nici de la desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie şi până la data introducerii acţiunii.

11

Faptul că reclamanţii au plătit impozit pentru folosirea terenului în litigiu, nu îi îndreptăţeşte să dobândească dreptul de proprietate asupra lui cu titlu de uzucapiune.

Din probele testimoniale administrate în cauză a rezultat că posesia reclamanţilor a fost echivocă, ceea ce reprezintă un viciu al posesiei care nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.304 pct.9 şi 10 C.pr.civ. se va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

În baza art.274 alin.1 C.pr.civ., recurenţii vor fi obligaţi să îi plătească intimatului K.B. cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 1.000 lei.

În temeiul art.20 alin.5 din Legea nr.146/1997, recurenţii vor fi daţi în debit la Administraţia Financiară a municipiului Sighetu Marmaţiei cu suma de 1415 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată la prima instanţă şi neachitată şi la Administraţia Financiară a municipiului Baia Mare cu suma de 707 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată şi neachitată în apel. Taxele de timbru datorate vor fi plătite în conturile consiliilor locale respective.

Drept civil. Proprietatea Acţiune directă în justiţie având ca obiect revendicarea unei case

parohiale. Condiţii de admisibilitate Revendicarea unei case parohiale poate fi făcută doar în condiţiile

Decretului-Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, fiind absolut necesar ca reclamanţii să facă dovada proprietăţii imobilului revendicat, dovadă care, în regim de carte funciară, poate fi făcută numai cu întabularea dreptului real imobiliar.

Decizia nr. 1319/R din 7 iunie 2007 Prin sentinţa civilă nr. 403/08.03.2007, pronunţată de Tribunalul Sălaj, în

dosar nr. nr. 1333/84/2006 (număr în format vechi 1333/2006), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma Buzaş, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Buzaş şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să-i restituie reclamantei casa parohială din localitatea Buzaş.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, în anul 1948, averea mobilă şi imobilă a reclamantei a fost preluată de către pârâtă, în urma desfiinţării cultului greco-catolic de către regimul comunist. Reclamanta revendică o casă parohială din localitatea Buzaş, care a fost renovată în decursul timpului, aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor P.I., P.D. şi B.D., precum şi din expertiza tehnică efectuată în cauză, însă, îmbunătăţirile aduse acestei case parohiale nu depăşesc 50% din valoarea totală actuală a imobilului, privit în integralitatea sa.

În consecinţă, în temeiul art. 1 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 94/2000 şi anexa 35 la H.C.M. nr. 860/1973, acţiunea reclamantei este întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Parohia Ortodoxă Buzaş, solicitând ca în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod proc.civ., să se admită recursul şi rejudecându-se cauza, să se respingă ca nefondată acţiunea în revendicare, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.

12

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a aplicat incorect legea întrucât revendicarea presupune dovada proprietăţii asupra bunului pretins, or, în cazul de faţă, faţă de titlul de proprietate nr. 24406/65167/1990, şi faţă de adresa Protopopiatului Bisericii Ortodoxe Române, edificatele sunt înscrise în patrimoniul recurentei, reclamanta nejustificând nici un drept de proprietate asupra acestora. Procesul-verbal invocat de reclamantă este un act administrativ şi nu atestă o proprietate din punct de vedere juridic, astfel că interpretarea primei instanţe este greşită, atunci când l-a admis ca dovadă a proprietăţii. În raport de Legea nr. 489/2006, disputele patrimoniale se rezolvă potrivit dreptului comun, însă fiind vorba de o revendicare, se impune dovada titlului de proprietate obligatoriu. S-a mai arătat de către recurentă că instanţa de fond a ignorat cu bună-ştiinţă dovada faptului că imobilului i-au fost aduse transformări care depăşesc 50% din valoarea lui, situaţie în care, chiar dacă este dovedită proprietatea asupra bunului, acesta nu mai poate fi restituit. S-a mai susţinut în motivarea recursului că şi în prezent credincioşii cultului ortodox sunt în procent de 90%, ei fiind cei care au realizat bunul în litigiu.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că este nefondată susţinerea recurentei, potrivit căreia procesul-verbal depus în probaţiune nu ar atesta proprietatea reclamantei asupra casei parohiale revendicate, câtă vreme, potrivit art. 4 alin. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Alin. 4 al aceluiaşi articol prevede că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Cultul greco-catolic a fost desfiinţat prin Decretul nr. 358/1948, iar procesul-verbal depus în probaţiune de către intimată nu dovedeşte altceva decât faptul că s-a pus în executare măsura preluării abuzive în sensul art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 94/2000. În plus, lucrările care au fost efectuate la imobilul în litigiu nu au avut caracterul unor reparaţii capitale care să aducă un spor de valoare locuinţei, susţinerile recurentei fiind astfel fără fundament.

Recursul este fondat. Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului

Sălaj, sub nr. 2973/2005, reclamanta Parohia Greco-Catolică Buzaş a revendicat imobilul casă parohială pretins deţinut ilegal de către pârâta Parohia Ortodoxă Buzaş.

Chiar dacă această cerere introductivă de instanţă a fost defectuos redactată şi nu a fost motivată în drept, este evident că aceasta are ca obiect revendicarea casei parohiale care afirmativ ar fi aparţinut reclamantei înainte de anul 1948, revendicare care nu poate fi promovată decât în condiţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64 din 13 august 2004 şi prin Legea nr. 182 din 13 iunie 2005.

Că este aşa o dovedeşte însuşi textul art. 3 alin. 1 şi 2 din acest act normativ, republicat ca urmare a modificărilor ce i-au fost aduse prin Legea nr. 182/2005, conform căruia „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor doua culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Partea interesată

13

va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătura de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”.

Prin urmare, în condiţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, pot fi revendicate potrivit dreptului comun lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

În nici un caz astfel de imobile, lăcaşuri de cult şi case parohiale, nu pot face obiectul retrocedării în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 cu modificările ulterioare, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. 1, 2 şi 3 din acest act normativ, fac obiectul acestei O.U.G. nr. 94/2000 :

„ (1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, (…).

(2) Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială.

(3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenta, construcţiile existente în natura, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite pana la data intrării în vigoare a prezentei legi**). Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plata, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea”.

În consecinţă, cu riscul unei repetiţii, se impune a se sublinia faptul că revendicarea unei case parohiale poate fi făcută doar în condiţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, iar nici într-un caz în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 republicată.

Fiind vorba despre o acţiune în revendicare, era absolut necesar ca reclamanta să facă dovada proprietăţii imobilului revendicat, dovadă care, în regim de carte funciară, poate fi făcută numai cu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat.

Or, la dosarul cauzei nu a fost făcută o atare dovadă, procesul-verbal datat 28.10.1948 (f. 2 dosar fond), atestând doar faptul că s-a predat, respectiv, preluat, „averea proprietatea Parohiei Greco-Catolice din satul Buzaş”.

În consecinţă, ar fi fost absolut necesar ca prima instanţă, în temeiul rolului activ conferit de art. 129 Cod proc.civ., să pună în vedere reclamantei să facă dovada proprietăţii imobilului revendicat, prin depunerea la dosarul cauzei a unui extras de carte funciară în acest sens.

14

O altă problemă care se impunea a fi lămurită şi care a fost total neglijată de către prima instanţă, şi în consecinţă a rămas nesoluţionată, este aceea a proprietăţii terenului pe care este amplasată casa parohială în litigiu, având în vedere că în favoarea pârâtei a fost emis titlul de proprietate nr. 24406/65167/05.02.1996, pentru o suprafaţă totală de 2 ha 5000 mp, pe teritoriul satului Buzaş, comuna Rus, din care, două parcele situate în intravilanul localităţii, una de 6500 mp reprezentând grădină şi una de 1500 mp reprezentând curte, ambele cu aceleaşi vecinătăţi (f. 12 dosar fond).

Prin urmare, faţă de susţinerea pârâtei, conform căreia terenul pe care este amplasată casa parohială revendicată de reclamantă s-ar regăsi în titlul de proprietate mai sus menţionat, pârâta fiind deci proprietara terenului pe care este amplasată casa parohială, era necesar, pentru justa soluţionare a cauzei, ca instanţa de fond să dispună efectuarea unei expertize topografice de specialitate prin care să se stabilească dacă terenul pe care este amplasată casa parohială se regăseşte sau nu în titlul de proprietate mai sus menţionat, să se identifice topografic, prin raportare la hărţile cadastrale ale zonei, precum şi în regim de carte funciară terenul pe care este amplasată casa parohială în litigiu.

În sfârşit, faţă de susţinerea reclamantei, conform căreia în această casă parohială se oficiază slujbe religioase de către credincioşii greco-catolici, prima instanţă era datoare să administreze probe, testimoniale, etc., pentru a stabili cu certitudine dacă într-adevăr această casă parohială a fost transformată în locaş de cult, şi de când anume, având în vedere că imobilul în litigiu poate fi revendicat în condiţiile Decretului-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, doar dacă este lăcaş de cult sau casă parohială, în timp ce, dacă este un simplu imobil ce a aparţinut cândva cultului greco-catolic, retrocedarea acestuia poate fi dispusă doar în condiţiile O.U.G. 94/200, desigur dacă reclamanta a uzat de procedura prealabilă administrativă prevăzută de acest din urmă act normativ.

Aşa fiind, constatând că prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei deduse judecăţii, prin nelămurirea problemelor litigioase mai sus expuse, Curtea constată că în cauză este prezent motivul de casare reglementat de art. 312 alin. 5 Cod proc.civ., motiv pentru care, se va admite recursul, se va casa în întregime sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond, aceleiaşi instanţe, Tribunalul Sălaj.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere toate aspectele litigioase ce se impun a fi lămurite, invocate în considerentele prezentei decizii, se vor administra probele ce se impun pentru lămurirea acestor aspecte şi pentru justa soluţionare a cauzei, conform celor anterior menţionate.

Cheltuielile de judecată ocazionate părţilor vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

Drept civil. Proprietatea Legea nr. 10/2001. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un imobil ce nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. Incidenţa art. 948 pct. 4 C.civ.

Irelevanţa bunei-credinţe a cumpărătorului Vânzarea de către Statul Român a unui imobil preluat fără titlu valabil şi

care, deci, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, atrage nulitatea absolută a

15

respectivului contract de vânzare-cumpărare în condiţiile art. 948 pct. 4 şi art. 966-968 C.civ., cumpărătorul neputând invoca buna-credinţă ca o cauză de asanare a nulităţii absolute.

Decizia nr. 811/R din 23 aprilie 2007 Prin sentinţa civilă nr. 348/26.09.2001, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a

admis acţiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâţii P.I., Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi SC C. SA Cluj-Napoca prin lichidator SC A.P. SA Cluj-Napoca şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3567/17.07.1997 încheiat între pârâţii de rândul 1 şi 3, cu privire la apartamentul nr. 9 din Cluj-Napoca, str. I.; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtului P.I. din CF indiv. 137297 Cluj şi CF col. nr. 123913 Cluj; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui apartament; s-a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, prin sentinţa civilă nr. 347/03.08.1999 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 9270/1998, s-a admis acţiunea reclamantului B.G. împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I., înscris iniţial în CF 1594, nr.top. iniţial 409, şi transcris apoi în CF 123912, 123913 şi 123914, cu nr.top. nou 409/1 şi 409/2, compus din 15 apartamente; s-a constatat că reclamantul este unicul moştenitor al fostului proprietar tabular, pârâtul fiind obligat să-i recunoască acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului; totodată s-a dispus înscrierea în CF în favoarea reclamantului a dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

La pronunţarea acestei soluţii s-a ţinut seama de faptul că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea condiţiilor Decretului nr. 92/1950, neexistând identitate între adevăratul proprietar al imobilului şi persoana înscrisă în lista anexă la decret.

În baza acestei hotărâri rămasă definitivă şi irevocabilă reclamantul şi-a întabulat în CF dreptul de proprietate asupra imobilului.

Chiar dacă pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 17.07.1997, el s-a întabulat în cartea funciară doar la data de 25.05.2000, în timp ce reclamantul, la data de 08.12.1998, şi-a notat sub B 4 acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 9270/1998, asigurându-şi astfel rangul serial de dobândire a proprietăţii, înaintea pârâtului P.I., astfel că titlul reclamantului este prioritar faţă de cel al pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul P.I., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 48/04.04.2002, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând în motivarea deciziei aceleaşi considerente ca şi cele avute în vedere de instanţa de fond, precum şi faptul că, la data de 17.07.1997, reclamantul avea promovată şi nesoluţionată cererea de restituire în natură la Legea nr. 112/1995, ceea ce ar fi trebuit să ducă la suspendarea de drept a procedurii administrative reglementată de Legea nr. 112/1995, cel puţin până la rămânerea irevocabilă a sentinţei nr. 347/1999.

16

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pe de o parte reclamantul B.G., iar pe de altă parte pârâtul P.I., însă, pe parcursul soluţionării recursurilor, cei doi recurenţi au decedat, recursurile fiind continuate de fiecare dintre moştenitorii defuncţilor, respectiv, B.C., B.R.M., B.B.M. şi B.C.G. – succesorii reclamantului, şi M.A.D. – succesoarea pârâtului.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului, acesta nu a fost motivat, recurentul limitându-se la a preciza că „decizia este nelegală şi netemeinică pentru considerentele pe care le voi dezvolta pe larg în motivarea prezentului recurs, după ce mi se va comunica decizia civilă dată de Curtea de Apel în prezenta cauză”. Pe cale de consecinţă, faţă de împrejurarea că recursul reclamantului nu este motivat, în temeiul art. 3021 lit. c, art. 303 alin. 1 şi 2 şi art. 306 Cod proc.civ., Curtea urmează să admită excepţia nulităţii recursului, excepţie invocată din oficiu la termenul de judecată din 23 aprilie 2007, cu consecinţa constatării nulităţii acestui recurs.

Prin propriul recurs, pârâtul recurent a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor recurate şi după rejudecarea pe fond a cauzei, respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.

În motivarea recursului s-a arătat că recurentul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, lege care conferea proprietarului imobilului, în speţă Statul Român, dreptul de a vinde chiriaşilor ce deţineau cu acest titlu imobilele la data de 21.12.1989, din analiza contractului de vânzare-cumpărare rezultând că la data încheierii acestui contract pârâtul era titularul contractului de închiriere nr. 48850/13.10.1973. Indiferent dacă recurentul şi-a înscris sau nu dreptul de proprietate în cartea funciară, acest contract este perfect valabil, întrunind exigenţele dispoziţiilor art. 948 Cod civ., precum şi cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi de Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Motivarea primei instanţe, bazată pe dispoziţiile art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 şi ale art. 30 şi art. 31 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum şi pe art. 948 Cod civ., este străină de natura pricinii, având în vedere că dreptul de proprietate asupra unui imobil se dobândeşte nu prin înscrierea în cartea funciară, ci prin acte juridice valabil încheiate, sau ca efect al unei hotărâri judecătoreşti. Prin urmare, în opinia recurentului, rangul serial de care se face vorbire, este străin de vreun mod de dobândire a dreptului de proprietate. Notarea acţiunii de către reclamant în cartea funciară ar fi asigurat executarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat respectiva acţiune şi în contra pârâtului recurent, doar în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare şi dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ar fi fost ulterioare datei notării. Momentul în raport cu care se apreciază valabilitatea unui act juridic este momentul încheierii actului, când are loc transferul dreptului de proprietate, iar nu un moment ulterior acestuia. În raport de data încheierii contractului, Statul Român era proprietar al imobilului înscris ca atare în cartea funciară, deci pârâtul recurent a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar din acel moment. Admisibilitate acţiunii în rectificare de CF bazată pe dispoziţiile art. 36 pct. 1 şi 4 din Legea nr. 7/1996, conform art. 38 din aceeaşi lege, este condiţionată de admiterea acţiunii în constatarea nulităţii titlului dobânditorului subsecvent, or, atâta timp cât titlul pârâtului nu este nul nici sub aspectul dispoziţiilor legii speciale, nici în accepţiunea dispoziţiilor art. 948 Cod civ., nici prin opunerea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului primului dobânditor, este evident că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, în contradicţie cu elementele de fapt ale pricinii, textele de lege aplicate fiind străine de cauză. Rangul serial despre care vorbesc primele două instanţe stabileşte raportul între cereri nesoluţionate, iar înscrierile ulterioare în CF sunt admisibile numai dacă nu aduc

17

atingere drepturilor celor înscrişi anterior. Hotărârile judecătoreşti la care s-a făcut referire nu îşi produc efecte faţă de pârâţii recurenţi, în raport cu art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului fiind încheiat în 1997, iar acţiunea în rectificare de CF îndreptată împotriva Statului Român fiind promovată doar în 1998 şi notată ca atare în cartea funciară. Nu există la dosarul cauzei nici o dovadă în sensul că imobilul ar fi fost solicitat pe cale administrativă, şi chiar dacă ar fi fost aşa, în contextul Legii nr. 112/1995 actele administrative erau ineficiente atâta timp cât pârâtul deţinea locuinţa în baza unui contract de închiriere şi câtă vreme nu exista promovată de către reclamant o acţiune în revendicare pe dreptul comun. Ambele instanţe erau obligate să verifice valabilitatea titlului pârâtului sub două aspecte: condiţiile de validitate ale oricărui act juridic, prevăzute de art. 948 Cod civ., şi aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Deşi prima instanţă face referire la dispoziţiile art. 948 Cod civ., totuşi nu argumentează punctul de vedere sub aspectul nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce instanţa de apel ajunge la concluzii total eronate. În ceea ce priveşte aplicarea principiului menţionat, dacă s-ar fi înţeles corect acest principiu, soluţia nu ar fi putut fi decât aceea a respingerii acţiunii. Pârâtul nu a susţinut că dreptul de proprietate putea fi dobândit doar prin bună-credinţă, fără a avea la bază un act juridic valabil încheiat, ci faptul că buna-credinţă a dobânditorului subsecvent îl apără pe acesta de efectele principiului menţionat. Reclamantul putea să fie despăgubit pentru drepturile sale constatate prin hotărârile judecătoreşti şi nu să procedeze la o interpretare greşită , atât a dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 115/1938, cât şi ale Legii nr. 7/1996, pentru a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate a pârâtului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză reclamantul a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că, atâta vreme cât nu s-au respectat dispoziţiile privitoare la procedura de publicitate prevăzute de Legea nr. 115/1938, contractul de vânzare-cumpărare al recurentului nu este opozabilă erga omnes.

Recursul pârâtului este nefondat. Prin sentinţa civilă nr. 347/03.08.1999, pronunţată de Tribunalul Cluj, rămasă

definitivă prin respingerea apelului pârâtului, prin decizia civilă nr. 83/28.04.2000 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin respingerea recursului aceluiaşi pârât, prin decizia civilă nr. 1605/16.03.2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I., înscris în CF iniţială 1594, nr.top. 409, în prezent sistată, transcris apoi în CF nr. 123912, CF nr. 123913 şi CF nr. 123914, compus din 15 apartamente; s-a constatat nulitatea absolută a întabulării dreptului de proprietate al Statului Român sub B 4 şi B 5 din CF 1594; s-a constatat că reclamantul este unicul moştenitor al fostului proprietar tabular; pârâtul a fost obligat să-i recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra acestui imobil; s-a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentelor cu nr. top. 409/1/I, 409/1/II, 409/1/V, 409/1/VI, 409/1/VII, 409/1/IX, 409/1/X şi 409/1/XIV, actualmente înscrise în CF col. 123912 şi în CF nr. 123913, precum şi asupra imobilului cu nr.top. 409/2 din CF nr. 123914 Cluj (f. 5-7, 34-36, 56-59 dosar fond).

În considerentele acestor hotărâri judecătoreşti s-a reţinut faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, de la numitul K.E., antecesorul reclamantului, K.E.n fiind declarat mort prezumat, prin

18

sentinţa civilă nr. 69/1999 a Tribunalului Cluj, ca urmare a deportării sale în lagărul de la Auschwitz. Anterior decesului proprietarul de cartea funciară avea profesia de avocat, fiind deci exceptat de la naţionalizare. Deşi potrivit art. 18 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, de îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, totuşi, dreptul de opţiune succesorală începe să curgă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, şi aceasta deoarece, până la această dată operează prezumţia că cel dispărut se află în viaţă. Declararea judecătorească a morţii prezumate a proprietarului imobilului naţionalizat în anul 1999, conduce la concluzia că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea condiţiilor acestui act normativ, în sensul că nu există identitate între adevăratul proprietar şi persoana înscrisă în listele anexă la decret.

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu de naţionalizare, fără titlu valabil, împrejurarea raportat la care acest imobil nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, ştiut fiind că, potrivit art. 1 alin. 1 din această lege puteau face obiectul legii doar imobilele cu destinaţia de locuinţă, trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu.

Iniţial, conform art. 1 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prin titlu se înţelegea şi Decretul nr. 92/1950 însă, ca urmare a modificărilor aduse H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, s-a nuanţat noţiunea de titlu, arătându-se la alin. 1 la art. 3 că prin imobil trecut în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 92/1950, se înţelege imobilul naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.

Prin prisma art. 1 alin. 4 şi 5 din H.G. nr. 11/1997 imobilele care au fost preluate de stat nu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia statului şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, ele putând face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

Alin. 6 al aceluiaşi articol prevedea că în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. 5, adică cereri de revendicare formulate pe dreptul comun, pe cale judecătorească, procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau de vânzare către chiriaşi, se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective.

În acelaşi sens dispuneau şi prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, puteau fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, prin prisma alin. 1 al aceluiaşi art. 6, prin imobile preluate cu titlu valabil înţelegându-se cele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În speţă, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu de către Statul Român, este evident că acest imobil nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 şi, în consecinţă, nu putea fi vândut chiriaşului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 35067/17.07.1997.

19

Prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare în condiţiile şi în temeiul Legii nr. 112/1995 s-au nesocotit evident prevederile acestei legi, contractul fiind afectat de o cauză ilicită în sensul art. 948 pct. 4 şi art. 966-968 Cod civ.

Întrucât cererea introductivă de instanţă a fost promovată de reclamant după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este evident că analizarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare se impune a fi făcută şi prin raportare la dispoziţiile acestei legi.

Astfel, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea hotărârii judecătoreşti de restituire.

De altfel, în baza sentinţei civile nr. 347/1999, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cărţile funciare în care fusese transcris, ulterior preluării de către stat, imobilul din Cluj-Napoca, str. I..

Astfel, reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 2, 5, 6, 7, 10, 14 în CF indiv. 123913 Cluj-Napoca, în baza sentinţei civile nr. 347/1999, după ce, în prealabil, sub B 4, prin încheierea de CF 19177/08.12.1998, reclamantul şi-a notat în aceeaşi carte funciară acţiunea înregistrată sub nr. 9270/1998 pe rolul Tribunalului Cluj.

Nu poate fi primită susţinerea pârâtului recurent, conform căreia dreptul de proprietate se dobândeşte la momentul încheierii actului, când are loc transferul dreptului de proprietate, iar nu la momentul întabulării în cartea funciară, câtă vreme, în regim de carte funciară, sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938 - act normativ aplicabil încă în Ardeal -, drepturile reale, conform principiului inscripţiunii consacrată în art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, se dobândesc numai prin întabularea drepturilor în cartea funciară, singurele excepţii de la acest principiul al inscripţiunii fiind cele limitativ enumerate în art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, excepţii care în nici un caz nu sunt aplicabile pârâtului recurent.

Este adevărat că la momentul încheierii de către pârâtul recurent a contractului de vânzare-cumpărare Statul Român era proprietar al imobilului, dar nu este mai puţin adevărat că, conform celor anterior expuse, ca urmare a constatării preluării fără titlu a imobilului de către Statul Român, prin prisma art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, se consideră că fostul proprietar nu şi-a pierdut niciodată această calitate, şi deci, pe cale de consecinţă Statul Român nu a fost niciodată proprietarul imobilului.

Nu este mai puţin adevărat că potrivit ar. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credinţa, însă în speţă nu poate fi reţinută buna-credinţă a pârâtului cumpărător, pe de o parte, având în vedere că la data la care acesta şi-a întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului litigios, în cartea funciară era notată acţiunea promovată pe dreptul comun de moştenitorul fostului proprietar tabular – dreptul statului fiind astfel evident contestat -, iar pe de altă parte, având în vedere că imobilul nefăcând obiectul Legii nr. 112/1995, prin prisma considerentelor mai sus expuse, el nu putea fi vândut în temeiul acestei legi, contractul de vânzare-cumpărare fiind afectat deci de o cauză ilicită, astfel încât buna ori reaua-credinţă a cumpărătorului este irelevantă pentru asanarea sancţiunii nulităţii absolute a respectivului contract.

Tot astfel, nu poate fi reţinută în cauză incidenţa excepţiei de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, respectiv aceea a dobânditorului de

20

bună-credinţă şi cu titlu oneros, câtă vreme, contractul fiind afectat de o cauză ilicită nu mai prezintă nici un fel de relevanţă buna ori reaua-credinţă a cumpărătorului.

Chiar dacă pârâtul cumpărător a încheiat contractul de vânzare-cumpărare mai înainte de confirmarea în justiţie, în mod definitiv şi irevocabil, prin decizia civilă nr. 347/1999 a Tribunalului Cluj, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului din Cluj-Napoca, str. I., totuşi acesta nu poate invoca în favoarea sa buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ca o cauză de asanare a nulităţii acestui contract, câtă vreme reclamantul nu a fost despăgubit echitabil pentru acest imobil, situaţie în care este evident că acesta a suferit o privare de proprietate, contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit constant şi recent, în mai multe decizii, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, fie ei chiar şi de bună-credinţă, chiar şi atunci când această vânzare era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin contra României, Cauza Bărcănescu contra României, Cauza Porţeanu contra României, Cauza Păduraru contra României, cu trimitere la Cauza Brumărescu contra României).

Tribunalul Cluj prin sentinţa civilă nr. 347/1999, constatând şi stabilind totodată, că imobilul în litigiu a trecut la stat fără titlu valabil, titlul statului fiind unul nul, a constatat implicit că reclamantul este proprietarul legitim al acestui imobil. Însă, prin recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil, cu efect retroactiv – efectul retroactiv fiind consacrat prin însăşi textul art. 2 alin. 2 al Legii nr. 10/2001, care stipulează în sensul că fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării -, se poate considera că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la existenţa unei ingerinţe, este de remarcat faptul că preluarea imobilului de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, fusese nelegală, împrejurare raportat la care prin vânzarea imobilului către pârâtul intimat, în condiţiile în care imobilul fusese preluat fără titlu valabil, şi deci nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, Statul Român l-a privat pe reclamant de orice posibilitate de a intra în posesia acestui imobil, imposibilitatea reclamantului de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului şi de a reintra în posesia efectivă a acestuia, constituind fără îndoială o ingerinţă în dreptul său de proprietate, această ingerinţă a autorităţii publice în dreptul de proprietate al reclamantului fiind una legală, conferită prin însăşi Legea nr. 112/1995, iar scopul acestei ingerinţe nu putea fi decât unul legitim, şi anume protejarea drepturilor cumpărătorului de bună-credinţă.

În aceste condiţii, este evident că a avut loc o privare a reclamantului de bunul său, în sensul celei de-a doua teze din primul alin. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecinţă, prin prisma considerentelor mai sus expuse, se poate constata, în concordanţă cu statuările CEDO (a se vedea Cauza Porţeanu împotriva României), că vânzarea de către stat a imobilului în favoarea pârâtului intimat, chiar dacă prin ipoteză acesta ar fi fost de bună-credinţă, este o vânzare a bunului altuia care, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, însă este combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, buna-credinţă a terţului cumpărător nefiind suficientă prin sine însăşi pentru a înlătura sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

21

Există aşadar, prima premisă a aplicării art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, aceea a existenţei unui bun, statul recunoscând explicit şi retroactiv supravieţuirea vechiului drept de proprietate al fostului proprietar, aşa cum rezultă şi din interpretarea CEDO în Cauza Păduraru contra României.

Prin urmare, este irelevant faptul că pârâtul intimat ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare – bună-credinţă care în speţă nu există, şi chiar dacă ar fi existat aceasta nu putea influenţa valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme acesta avea o cauză ilicită -, după cum irelevant este faptul că acesta ar fi formulat cerere pentru cumpărarea imobilului în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 doar după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din aceeaşi lege, câtă vreme, imobilul aparţinând reclamantului, fiind preluat fără titlu valabil, nu putea fi vândut decât după clarificarea situaţiei sale juridice, respectiv, după verificarea validităţii titlului statului (a se vedea în acest sens Cauza Păduraru contra României, paragraful 103, 104).

Pentru a genera un drept de proprietate în favoarea cumpărătorului, de la un neproprietar, buna-credinţă trebuie să îmbrace forma erorii comune invincibile, şi aceasta pentru faptul că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Prin urmare, în cazul preluării fără titlu, fostul proprietar se consideră că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, iar statul nu a devenit, pe cale de consecinţă, niciodată proprietarul acelui imobil.

Potrivit dreptului comun, buna-credinţă în sine nu este susceptibilă să genereze proprietate decât asociată cu celelalte condiţii ale uzucapiunii de scurtă durată, reglementată de Codul civil în art. 1895 – 1899, în timp ce, conform prevederilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială, este suficient ca chiriaşul cumpărător să fi fost de bună credinţă pentru a paraliza sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi pentru a împiedica astfel desfiinţarea respectivului contract.

Astfel, având în vedere prevalenţa Convenţiei, este de statuat în sensul că, în conflictul dintre interesul vechiului proprietar şi cel al fostului chiriaş cumpărător, trebuie recunoscut dreptul de proprietate al fostului proprietar, întrucât chiriaşul nu a dobândit un drept de proprietate cumpărând de la un neproprietar, nefiind întrunite condiţiile erorii comune invincibile, câtă vreme caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat anterior anului 1989 a fost unul de notorietate şi câtă vreme era de prezumat că foştii proprietari deposedaţi abuziv de statul comunist vor face demersuri pentru a încerca recuperarea proprietăţilor confiscate.

Prin prisma tuturor considerentelor anterior detailate, Curtea constată că este irelevantă buna-credinţă pretins existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru asanarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul intimat, acest contract de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Aşa fiind, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., pentru toate considerentele anterior detailate, Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtului.

În temeiul art. 274 Cod proc.civ., faţă de soluţia de respingere a recursului pârâtului, se va respinge solicitarea pârâtului de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată.

22

Drept civil. Proprietatea Servitute de vedere şi servitutea fântânii. Prescripţia dreptului la

acţiunea negatorie de servitute. Modalităţi de dobândire

C.civil, art. 620, art. 623

Atât servitutea de vedere cât şi servitutea fântânii grevează ambele fonduri şi profiră acestora, acţiunea reclamanţilor inclusă fiind în categoria celor reale şi petitorii, acţiuni de sunt imprescriptibile.

Împrejurarea că terenul a fost proprietatea CAP-ului nu este de natură să împiedice dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, servitutea de vedere fiind una compatibilă cu dreptul de proprietate cooperatistă.

Decizia nr. 1392/R din 14 iunie 2007 Prin sentinţa civilă nr. 1083/2.11.2006 a Judecătoriei Dej, a fost

admisă acţiunea civilă exercitată de reclamanţii T.A., T.I. şi T.C.A. împotriva pârâţilor B.I., B.A., A.L. si D.A., pârâţii fiind obligaţi să monteze sticlă mată la fereastra din spatele casei lor, astfel încât să nu aibă vizibilitate spre imobilul reclamanţilor; apoi, să astupe fântâna cu recuperarea tuburilor si construirea unei noi fântâni de către pârâţi.

Prima instanţă a respins excepţiile privind prescripţia dreptului la acţiune si inadmisibilitatea acesteia, obligând pârâţii în solidar la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor în sumă de 216 RON.

In motivarea sentinţei, se arată că reclamanţii sunt proprietarii unui imobil din sat Căşeiu casă , curte si grădină, iar pârâţii sunt proprietarii construcţiei din Căşeiu înscrisă în C.F. 791 Căşeiu.

Expertiza efectuată a stabilit că distanţa de la geamul din spate a locuinţei pârâţilor si până la fundaţia gardului despărţitor dintre proprietăţi este de l,20 m, că locuinţa pârâţilor a fost ridicată cu respectarea proiectului de execuţie, iar fereastra in cauză este unica sursă de lumină naturală a camerei.

Făcând aplicarea art. 621 Cod Civil, instanţa a dispus montarea de sticlă mată la această fereastră.

Cu privire la fântână, s-a constatat că o suprafaţă de 0,80 m din aceasta se află pe terenul reclamanţilor şi reţinând răspunsurile date la interogator, instanţa a dispus în consecinţă.

In aceeaşi sentinţă s-a arătat că obligaţiile stabilite în sarcina pârâţilor vor fi îndeplinite sub sancţiunea daunelor cominatorii de 50 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive si până la executare, dar această sancţiune nu este menţionată în dispozitivul hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 150/A/21.03.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost admis apelul declarat de apelanţii B.I. si B.A. în contradictoriu cu reclamanţii T.A., T.I., T.C.A. şi cu pârâţii B.M., A.L. şi D.A., şi împotriva sentinţei civile nr. 1083/2.11.2006 pronunţată de Judecătoria Dej, care a fost desfiinţată în parte şi, în consecinţă, respinsă pe fond acţiunea formulată de reclamanţii T.A., T.C.A. si T.I. împotriva pârâţilor B.I., B.A., B.M., A.L. şi D.A..

A fost respins apelul declarat de reclamanţii T.A., T.I. si T.C.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, iar reclamanţii apelanţi obligaţi să le plătească pârâţilor apelanţi

23

B.I. si B.A., cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel în sumă de 968,3 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa civilă nr. 1083/2.11.2006.

În considerentele acestei decizii, se arată că, între părţi, s-a mai purtat un litigiu, în dosarul nr. 1956/2004 al Judecătoriei Dej, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 904/14.06.2005, prin care pârâţii B. au fost obligaţi să monteze geam mat la aceeaşi fereastră, au fost obligaţi să astupe fântâna cu recuperarea tuburilor si să construiască o nouă fântână, cu plata cheltuielilor de judecată.

Apelul pârâţilor a fost admis prin decizia civilă nr. 665/24.11.2005 a Tribunalului Cluj, sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii, decizie ce a fost menţinută prin decizia nr. 657/9.03.2006 a Curţii de Apel Cluj, prin respingerea recursului reclamanţilor.

In aceste hotărâri, părţi în cauză au fost reclamanţii T.A. si T.I. şi pârâţii B.I. si B.A..

Este fără îndoială că imobilul înscris în C.F. 791 Căşeiu este coproprietatea lui B.M. în calitate de soţie supravieţuitoare şi a fiilor B.I., A.L. si D.A., împrejurare ce rezultă din certificatul de moştenitor nr. 196/1987 emis de fostul Notariat de Stat Dej.

Aşadar, nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 Cod Procedură Civilă, drept pentru care excepţia în mod legal a fost respinsă.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu operează în cauză. Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe disp. art. 611, 612 Cod Civil, or, în

raport de textele invocate, nu operează servitutea prin posesia de 30 de ani, acţiunea reclamanţilor fiind o acţiune negatorie de servitute.

Atât servitutea de vedere, cât si cea de a lua apă din fântână grevează ambele fonduri si profită totodată ambelor fonduri, astfel că acţiunea reclamanţilor se include în categoria acţiunilor reale şi petitorii, acţiuni ce sunt imprescriptibile. Aşadar acţiunea formulată nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.

Cu privire la fondul acţiunii, în cauză nu s-a contestat de către reclamanţi că pârâţii au construit geamul cu acordul antecesorului lor şi nici faptul că aceiaşi pârâţi au montat un panou în dreptul geamului pentru a nu exista vedere înspre proprietatea reclamanţilor.

Din expertiza efectuată în dosarul nr. 1956/2004, rezultă că geamul are destinaţia de iluminat si aerisit, fiind unicul geam al încăperii. La realizarea acestuia, a existat acordul vecinilor, motiv pentru care o perioadă de peste 35 de ani reclamanţii nu au fost deranjaţi de acest geam.

Din aceeaşi expertiză, se retine că fereastra este prevăzută cu jaluzele, iar reclamanţii nu au formulat nici un fel de obiecţiuni asupra constatărilor expertului.

Servitutea de vedere este o îngrădire legală a dreptului de proprietate prevăzută la art. 611-614 Cod Civil, şi constă în interdicţia de a deschide ferestre de vedere, balcoane etc. spre fondul învecinat, la o distanţă mai mică de 1,90 m. de proprietatea vecină.

Proprietarul fondului supus servituţii nu poate micşora sau face incomodă exercitarea servituţii de către titularul acelui drept, deoarece servitutea de vedere este o servitute continuă si aparentă. Aceasta înseamnă că si titularul dreptului de servitute are obligaţia de a folosi acest drept în limita titlului său.

Prin excepţie, deschiderile pentru aer si lumină se pot practica la orice înălţime si distanţă de fondul vecin, deoarece ele constituie un atribut al dreptului de proprietate şi, prin natura lor, nu aduc vreun prejudiciu proprietarului fondului vecin.

24

Reţinând si concluziile expertizei menţionate, tribunalul a constatat că cererea reclamanţilor pentru închiderea sau astuparea geamului nu este întemeiată.

Mai mult, servituţile continue si aparente, precum servitutea de vedere, pot fi dobândite prin uzucapiune conform art. 623 C.civ. Este cazul în speţă, întrucat pârâţii folosesc geamul dinspre imobilul reclamanţilor din anul 1969.

Fântâna construită pe mejdia proprietăţii şi în scopul folosirii în comun a fost folosit ca atare de peste 50 de ani, după care reclamanţii si-au construit o fântână proprie. Aceste aspecte rezultă din aceeaşi expertiză, din răspunsurile la interogator si din declaraţiile martorilor - probe administrate în dosarul nr. 1956/2004.

În acţiunea formulată în prezenta cauză, reclamanţii au invocat ca probă expertiza efectuată în dosarul nr. 1956/2004, prin care s-a constatat că fântâna cu diametrul exterior de 1,10 m., pe o suprafaţă de 0,30 m se află pe terenul pârâţilor, iar pe o suprafaţă de 0,80 m se află pe terenul reclamanţilor.

Expertul a propus recuperarea tuburilor fântânii si construirea unei noi fântâni de către pârâţi, ca o variantă, propunere ce concordă în ansamblu cu cererea reclamanţilor.

Oricum, recuperarea tuburilor este o problemă formală, deoarece depinde de starea în care acestea se află, respectiv dacă mai pot fi refolosite sau nu. Pe de altă parte, această obligaţie fiind stabilită în sarcina pârâţilor, ar rămâne la latitudinea lor refolosirea tuburilor în refacerea lucrării.

De asemenea, instanţa a reţinut că fântâna a fost realizată de comun acord de către coproprietari, respectiv de către părinţii părtilor, astfel cum arata martorii P.L. si P.G. Fiind amplasată pe mejdia dintre cele doua terenuri, fântâna este coproprietate forţată, astfel ca părţile sunt obligate să respecte amplasamentul său şi să nu o distrugă, afara acordul celuilalt proprietar.

Instanţa fondului a pronunţat o sentinţă nelegală şi sub aspectul obligaţiilor stabilite cu privire la fântână, obligând pârâţii să astupe şi partea de fântână aflată pe terenul lor şi apoi să construiască o altă fântână, deşi reclamanţii si-au construit o fântână proprie.

Toate aceste considerente conduc la concluzia că apelul pârâţilor este fondat, fiind admis în baza art. 296 Cod Procedură Civilă, cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

Tribunalul a considerat apelul declarat de reclamanţi nefondat. Cu privire la închiderea geamului, sunt de observat cele anterior arătate. In ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate si pretins neacordate,

critica a fost considerată neîntemeiată. Cheltuielile efectuate de reclamanţi la judecata în fond şi dovedite ca atare

au constat în 16 RON taxă timbru şi 200 RON onorariu avocat, adică 216 RON, acordate de instanţă.

La cuvântul în fond, reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.

Prin nota de şedinţă din 31.10.2006, reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 900 RON, reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert, anexând în acest sens chitanţele reprezentând onorar de avocat în sumă de 200 RON.

Aşadar, cheltuielile solicitate nu au fost dovedite decât în limita sumei de 216 RON.

25

Din conţinutul aceleiaşi note de şedinţă, a rezultat că diferenţa de cheltuieli până la 900 RON o reprezintă onorariul achitat expertului în dosarul nr. 1956/2004, ori, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 904/2005, aceste cheltuieli le-au fost acordate reclamanţilor la acea dată.

In prezentul apel, reclamanţii au solicitat acordarea unor cheltuieli de judecată avute într-un alt dosar, cererea fiind inadmisibilă sub acest aspect.

In soluţionarea apelului, apelanţii au solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin respingerea apelului declarat de reclamanţi, s-a respins si cererea privind cheltuielile de judecată.

Apelul pârâţilor fiind admis, în baza art. 274 Cod Procedură Civilă, reclamanţii au fost fi obligaţi să achite pârâţilor cheltuieli de judecată la fond si în apel în sumă de 968,3 RON, adică 500 RON onorariu avocat la fond, 8,3 RON taxă de timbru la fond, 460 RON onorariu avocat în apel.

Pentru considerentele expuse sentinţa a fost menţinută cu privire la restul dispoziţiilor, adică cele privind respingerea excepţiilor.

Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs reclamanţii, solicitând, în principal, modificarea ei, în sensul respingerii apelului pârâţilor şi admiterii apelului reclamanţilor, în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare.

În motivarea recursului lor, reclamanţii învederează că, în speţă, nu operează prescripţia achizitivă, fiind vorba de o servitute de vedere, continuă şi aparentă, iar servitutea de a lua apă din fântână este o servitute necontinuă şi aparentă, ambele fiind indivizibile, profitând întregului fond dominant, fiind vorba de o acţiune reală petitorie, astfel că nu sunt aplicabile disp.art.1890 C.civil.

Pârâţii nici nu au invocat prin cererea reconvenţională constatarea uzucapiunii, oricum, termenul fiind întrerupt datorită împrejurării că terenul era proprietatea C.A.P., neputând opera astfel uzucapiunea în sensul art.623 C.civil.

La construirea fântânii, a existat acordul ambelor părţi, însă, ulterior, datorită certurilor frecvente, tot de comun acord, părţile s-au înţeles să construiască fiecare o fântână pe terenul său şi să o astupe pe cea în litigiu, pârâtul recunoscând în interogatoriul din dosarul acvirat că îşi va construi o fântână atunci când va avea bani.

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor recurenţi, acesta este pe deplin întemeiat, întrucât ei au solicitat astuparea completă a geamului şi, eventual, cu sticlă mată, rămânerea unui gemuleţ de aerisire, cu închiderea geamului actual, menţinându-şi motivarea din apel, în sensul că există posibilitatea de lumină şi aerisire a camerei în faţa casei şi nu neapărat în spatele acesteia.

Cererea subsidiară este fondată pe împrejurarea că nu toţi pârâţii au formulat apel, ci doar B.I., care are o cotă de numai 1/8 parte din imobil, or problema are aspecte de revendicare, invocându-se dobândirea prin uzucapiune, ceea ce nu pot face decât toţi coproprietarii la un loc.

O soluţie de respingere a recursului ar însemna o încălcare a principiului egalităţii părţilor în faţa instanţei şi a legii, precum şi a disponibilităţii procesului civil, întrucât, într-un dosar anterior, nr.1956/2004, instanţa de apel a respins acţiunea reclamanţilor tocmai în considerarea faptului că nu au chemat în judecată toţi coproprietarii tabulari. Tot astfel, instanţa de apel trebuia să respingă apelul pârâtului B.I., pe motiv că nu au declarat apel şi ceilalţi coproprietari, neinvocând uzucapiunea, tribunalul neputându-se substitui voinţei lor.

26

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp.art.304 pct.7-9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, servitutea de vedere este una aparentă. Aceasta, deoarece, nu este vorba de obligaţia prev.de art. 611-614 C.civ., ci, dimpotrivă, de deschiderea unui geam spre terenul vecin. Servitutea manifestându-se printr-o lucrare exterioară, este, evident, una aparentă. În consecinţă, ea poate fi dobândită prin posesiune de 30 de ani, conform art.623 C.civil.

Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel că, fie este vorba de o servitute convenţională, constituită în baza unui acord între antecesorii tabulari ai părţilor, fie este o servitute dobândită prin posesie de 30 de ani, existenţa geamului fiind tolerată o perioadă de timp de peste 30 de ani.

În ceea ce priveşte împrejurarea că nu au formulat apel toţi pârâţii, astfel că instanţa nu putea constata doar la cererea unuia dintre ei existenţa dreptului, această apărare este nefondată, întrucât ceilalţi coproprietari sunt părţi în proces, nici unul neputându-i obliga pe ceilalţi să exercite sau să nu exercite o cale de atac, accesul la justiţie al fiecăruia neputând fi blocat de atitudinea pasivă a celorlalţi. Oricum, este o situaţie de coparticipare procesuală în sensul art.47 Cod proc.civ., astfel că, potrivit disp.art.48 alin.2 Cod proc.civ., apelul declarat de o parte dintre pârâţi le profită şi celorlalţi, fiind vorba de o servitute de vedere în favoarea imobilului bun comun.

Nu era necesară invocarea uzucapiunii pe cale reconvenţională de către pârâţi, întrucât aceasta poate fi indicată şi pe cale de excepţie, pentru a paraliza acţiunea reclamanţilor ce neagă existenţa dreptului de servitute prin solicitarea închiderii geamului.

Împrejurarea că terenul a fost proprietatea C.A.P. – ului nu este de natură să împiedice dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, servitutea de vedere fiind una compatibilă cu dreptul de proprietate cooperatistă.

În ceea ce priveşte fântâna, corect a reţinut instanţa de apel că nu este vorba de o servitute a fântânii în sensul art. 620 şi urm. C.civil, ci de o fântână aflată în coproprietatea părţilor, fiind construită pe linia despărţitoare dintre cele două fonduri, de comun acord. Cererea referitoare la reaprecierea probelor, în sensul că, din interogatoriul pârâţilor, rezultă că aceştia ar fi fost de acord să astupe vechea fântână şi să construiască una nouă pe terenul lor, este inadmisibilă în recurs, în condiţiile în care pct.11 al art.304 Cod proc.civ. a fost abrogat încă prin art.I pct.112 din OUG nr.138/2000.

În baza art.312 alin.1 Cod proc.civ., din considerentele arătate, recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art.274 alin.1 Cod proc.civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei în favoarea intimaţilor B.I. şi A., reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţei de la f.40.

Drept civil. Plângere împotriva încheierii de carte funciară

Calitatea procesuală activă a oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară. Obiectul notificării. Identificarea imobilului prin indicator

unic. Admisibilitatea cererii de intervenţie

27

Legea nr. 7/1996, art. 26 alin.(4), art. 48 alin.(1) lit.c)

Decizia nr. 1254/R din 1 iunie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 972/12.10.2006 a Judecătoriei Dej, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj prin Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj - Biroul Dej, fiind admisă plângerea introdusă de reclamanta F.M., anulată încheierea nr. 3000 din 13.07.2006 şi obligat pârâtul OCPI la notarea în CF nr. 243 Cuzdrioara nr. top 1349/2/1 a cererii de reconstituire înregistrată la Comisia locală de fond funciar Cuzdrioara sub nr. 94/28.09.2005, fiind respinsă cererea pentru obligarea la plata de daune cominatorii şi pârâtul obligat să plătească reclamantei 400 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei notarea în C.F. nr. 243 Cuzdrioara nr. top 1349/2/1 a cererii de reconstituire înregistrată la Comisia locală de fond funciar Cuzdrioara sub nr. 94/28.09.2005, anexând actele necesare.

Prin încheierea nr. 3000/2006, pârâta a respins cererea cu motivarea că obiectul notării poate fi înscrierea drepturilor personale, pentru opozabilitatea terţilor.

În temeiul art. 26 alin. 4 lit. c din Legea nr. 7/1996 şi art. 19 alin. l pct. c din aceeaşi lege s-a constatat, însă, admisibilitatea cererii, s-a anulat încheierea atacată şi s-a dispus notarea solicitată în cartea funciară.

S-a respins cererea pentru obligarea la daune cominatorii, deoarece legea specială nu prevede această posibilitate.

Prin decizia civilă nr. 79 din 14.02.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Oficiul Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj împotriva sentinţei civile nr. 972/12.10.2006 pronunţată în dosarul nr. 296/219/2006 al Judecătoriei Dej, apelantul fiind obligat să plătească intimatei F.M. suma de 600 lei, cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, se arată că reclamanta a solicitat notarea în C.F. nr. 243 Cuzdrioara nr. top 1349/2/1 a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate adresată Comisiei locale de fond funciar Cuzdrioara sub nr. 94/28.09.2005, anexând cererii de notare adeverinţa emisă de Primărie, cererea de reconstituire şi extrasul cărţii funciare.

Pârâta a respins cererea de notare, motivând că cererea de reconstituire nu individualizează imobilul. Punctul de vedere este greşit, deoarece s-a indicat imobilul solicitat prin cererea de reconstituire, cartea funciară în care este evidenţiat şi cererea îndeplineşte condiţia de opozabilitate faţă de terţi, aceasta fiind de fapt scopul notării.

Aşa fiind, judecătoria corect a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtei, care de fapt a fost aceea care a refuzat notarea, şi a anulat încheierea de respingere a notării solicitate.

Faţă de cele mai sus reţinute, tribunalul a respins apelul, menţinând hotărârea instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs Oficiul Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului, schimbării deciziei apelate, cu consecinţa respingerii plângerii.

28

În motivarea recursului său, oficiul învederează că cererea de notare a fost respinsă întrucât nu se încadrează în disp.art.26 alin.4 lit.c din Legea nr. 7/1996, care arată ce anume poate constitui obiectul notării, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate neîncadrându-se în acesta.

Mai mult, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nu individualizează imobilul printr-un identificator unic, condiţie prevăzută de art.48 alin.1 lit.c din aceeaşi lege.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj nu are calitate procesuală pasivă, întrucât activitatea de carte funciară are un caracter necontencios, conform disp.art.70 alin.4 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2371/C/1997.

Înscrierile în cartea funciară au doar efect de opozabilitate şi nu constitutiv de drepturi, conform art.25 din Legea nr. 7/1996 republicată, astfel că încheierile de carte funciară nu pot fi considerate ca fiind supuse contenciosului administrativ.

Conform dispoziţiilor art.2 alin.1 lit. c din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”. Încheierile de cartea funciară nu produc un astfel de efect, ci doar consemnează astfel de raporturi în evidenţele de carte funciară. Drept urmare, oficiile de cadastru nu au calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect plângerile îndreptate împotriva unor încheieri de carte funciară.

Soluţionării plângerii i se aplică procedura necontencioasă reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă (art.331-339), trecerea activităţii de publicitate imobiliară din subordinea Ministerului Justiţiei la ANCPI nefăcând ca procedura să-şi piardă caracterul necontencios.

Activitatea de carte funciară este o procedură nejurisdicţională, respectiv o procedură necontencioasă specială, întrucât nu tinde la stabilirea unui drept potrivnic faţă de un alt subiect de drept, cererea de înscriere în cartea funciară caracterizându-se prin absenţa unui litigiu, a unui diferend şi a unui adversar.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp.art.304 pct.9 Cod proc.civ., în care se pot încadra motivele invocate, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, în esenţă, motivele de recurs sunt în număr de trei, respectiv că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nu se încadrează în dispoziţiile art. 26 alin. 4 din Legea nr. 7/1996 republicată, că, oricum, imobilul nu este identificat prin indicator unic, conform art. 48 alin. 1 lit. c din lege şi că procedura de înscriere fiind una necontencioasă, petiţionara neurmărind realizarea uni drept în contradictoriu cu recurenta, aceasta din urmă nu are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, care se impune a fi analizată anterior celorlalte motive, pentru că ar face de prisos cercetarea fondului, în sensul art. 137 alin. 1 C. pr. civ., aceasta nu este fondată întrucât, în realitate, procedura are un caracter necontencios numai până la soluţionarea cererii de înscriere în cartea funciară. În cazul exercitării plângerii împotriva încheierii de respingere, Oficiul de cadastru, în calitate de organ administrativ emitent al actului atacat, are calitate procesuală pasivă, doar procedura este exceptată de la controlul pe calea contenciosului administrativ, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât prin lege organică se prevede o altă procedură judiciară.

29

Nu poate fi reţinută apărarea recurentului în sensul că încheierea Oficiului de Cadastru nu este un act administrativ în sensul definiţiei legale cuprinsă în art. 2 lit. c din legea contenciosului, întrucât actul dă naştere unui raport juridic, obiectul acestuia constituindu-l dreptul la înscrierea unui drept real, a unui act sau fapt juridic personal, a unei acţiuni etc. în legătură cu imobilul.

În ceea ce priveşte obiectul notării, conform art. 26 alin. 4 lit. c din Legea nr. 7/1996 republicată, notarea are ca obiect “înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legatura cu imobilele din cartea funciară.”

Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a imobilului constituie o procedura administrativă obligatorie prevăzută de legea fondului funciar pentru restituirea în natură a imobilului, ceea ce conferă un caracter litigios dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, putându-se finaliza printr-o acţiune în justiţie în caz de refuz al comisiilor de aplicare a legii de a răspunde cererii sau în caz de respingere a acesteia. Prin urmare, obiectul notării se încadrează în dispoziţiile at. 84 lit.e din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară aprobat prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei nr. 2371/C/1997, în vigoare la data înregistrării cererii de notare, potrivit căruia obiectul notării îl constituie “arătarea oricărei acţiuni care da caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară, a acţiunii de predare a înscrisului translativ sau constitutiv al dreptului ce urmează a se înscrie, a acţiunii de ieşire din indiviziune etc.”

Este o situaţie similară notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care sunt notate în cartea funciară, potrivit practicii instituţiei recurente.

Problema care s-ar ridica, ar fi, eventual, opozabilitatea cererii de notare, în sensul art. 22 lit. a din Legea nr. 7/1996 republicată, întrucât în cartea funciară figurează intabulat dreptul de proprietate în favoarea unor persoane fizice, iar cererea de reconstituire este adresată statului, nici statul, nici C.A.P. –ul neînscriindu-şi dreptul de proprietate în cartea funciară. În realitate, câtă vreme nici în cazul titlurilor de proprietate nu se pune problema opozabilităţii înscrierii, deschizându-se o carte funciară nouă, conform art. 59 din Legea nr. 7/1996 republicată, cu atât mai puţin se ridică această problemă în cazul notării cererii de reconstituire, cu condiţia să nu existe înscrieri ulterioare datei finalizării cooperativizării. Aceasta, deoarece existenţa unor astfel de înscrieri răstoarnă prezumţia cooperativizării terenului.

În ceea ce priveşte numărul identificator unic în sensul art. 48 lit. c din lege, acesta, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 59 ( “Actele şi faptele juridice privind imobilele situate pe un teritoriu administrativ, pentru care nu s-au definitivat documentele cadastrului general, se vor înscrie în câte o carte funciară. În aceleaşi condiţii, se vor înscrie şi titlurile de proprietate emise în temeiul legilor funciare. La cererea de înscriere se va ataşa documentaţia cadastrala la care se referă înscrierea, întocmită de o persoana fizica sau juridică autorizata de Agenţia Naţională sau de oficiile teritoriale, după caz. Conţinutul documentaţiei cadastrale şi modul de întocmire al acesteia se stabilesc de către Agenţia Naţională.”), acesta este numărul cadastral care se acordă în baza unei documentaţii întocmită după eliberarea titlului de proprietate şi nu înainte.

30

Drept civil. Contracte Acţiune în justiţie pentru obligare la încheierea contractului de

închiriere, în condiţiile O.U.G. nr. 40/1999, cu privire la un imobil care a făcut obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001. momentul iniţial al

termenului de 5 ani reglementat prin art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată

Relevantă sub aspectul redobândirii dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu este data când hotărârea judecătorească de restituire a devenit executorie, conferind reclamantei puterea de a –şi afirma prerogativele ataşate calităţii de proprietar. Aceasta este şi momentul de la care a început să curgă termenul de 5 ani în contra pârâţilor chiriaşi.

Decizia nr. 901/R din 4 mai 2007 Prin sentinţa civilă nr. 8459 din 15 noiembrie 2006 a Judecătoriei Cluj-

Napoca, a fost respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamanta M.I. împotriva pârâţilor V.V., V.A. şi V.G., având ca obiect obligarea pârâţilor la a încheia cu reclamanta contract de închiriere cu privire la apartamentul nr. 23 al imobilului situat în Cluj-Napoca, str. G., înscris în CF 61499 Cluj, nr.top. 23986/8/XXIII, pentru o durată de 1 an şi 6 luni, adică până la data de 31 decembrie 2007, pentru o chirie lunară de 100 Euro lunar.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, următoarele: Reclamantei i-a fost restituit imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001,

Primarul municipiului Cluj-Napoca emiţând dispoziţia de restituire nr. 890/2005, în vreme ce predarea imobilului către reclamantă s-a făcut în data de 16 noiembrie 2005.

Restituirea imobilului s-a făcut după ce, în prealabil, prin sentinţa civilă nr. 831/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a dispus obligarea la restituire a Primarului municipiului Cluj-Napoca şi a Consiliului Local.

Inclusiv la data pronunţării acestei sentinţe apartamentul litigios era locuit de către pârâţi, în baza contractului de închiriere nr. 100711 din data de 17.11.1999 şi a actului adiţional prin care termenul închirierii a fost prelungit până la data de 08.04.2009.

Pârâţii au notificat-o pe reclamantă la data de 05.05.2006, solicitând încheierea unui contract de închiriere conform art. 13 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru o durată de 5 ani calculată de la data deciziei de restituire a imobilului.

Reclamanta nu a dovedit însă, cât priveşte cauza de faţă, că a urmat faţă de pârâţi procedura prevăzută de O.U.G. nr. 40/1999 şi care să se finalizeze cu un refuz al acestora de a încheia un nou contract de închiriere, astfel că acţiunea este neîntemeiată.

Împotriva sentinţei reclamanta M.I. a declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 90/A/2007 din 21 februarie 2007 a Tribunalului Cluj.

Motivând decizia, Tribunalul a confirmat starea de fapt şi drept reţinută de prima instanţă, arătând că termenul de 5 ani pentru încheierea contractului de închiriere curge de la data la care reclamantei i-a fost predat efectiv imobilul, anume 19.04.2006.

31

În ce priveşte cuantumul chiriei, reclamanta nu a făcut dovada că veniturile pârâţilor permit stabilirea unei chirii de 100 Euro lunar.

Faptul că reclamanţilor li s-a predat efectiv imobilul abia la data de 19.04.2006, deşi obţinuseră hotărârea judecătorească încă din anul 2002, nu le este imputabil pârâţilor, astfel că aceştia nu pot fi sancţionaţi prin reducerea duratei locaţiunii, fiind de văzut şi că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999.

Împotriva acestei decizii reclamanta M.I. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi a acţiunii, deoarece:

- Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca avea obligaţia de a-i preda reclamantei imobilul încă din anul 2002, în baza sentinţei civile nr. 831/2001 a Tribunalului Cluj, fiind fără relevanţă data predării efective a imobilului. Prin urmare, termenul de 5 ani curge din anul 2002, când sentinţa de restituire a devenit irevocabilă, creându-se o nouă situaţie juridică pentru imobil.

- Reclamanta a fost pusă în situaţia de a nu avea nici folosinţa imobilului, nici posibilitatea de a obţine plata chiriei ajungându-se astfel la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Radovici şi Stănescu contra României.

- Pârâţii refuză cu rea-credinţă atât încheierea unui contract de închiriere până la 31 decembrie 2007, precum şi plata unei chirii de 100 Euro lunar, deşi din probele existente rezultă că au lucrat în Italia, realizând venituri.

Prin întâmpinare (f. 9), intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la acest recurs Curtea are în vedere următoarele: Aşa cum s-a statuat de către prima instanţă, confirmat în apel, prin sentinţa

civilă nr. 831 din 05 decembrie 2002 a Tribunalului Cluj s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 3340/2002 a Primarului municipiului Cluj-Napoca şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca să îi restituie reclamantei, în natură, apartamentul nr. 23 al imobilului situat în Cluj-Napoca, str. G., compus din 2 camere, dependinţe, garaj, logie şi pivniţă.

Prin decizia civilă nr. 65 din 14 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj această sentinţă a fost menţinută, devenind executorie în beneficiul reclamantei.

Cu toate acestea, Primarul municipiului Cluj-Napoca nu a procedat de îndată la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de restituire în natură, astfel că prin încheierea civilă nr. 9555/19.10.2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost obligat la a plăti o amendă civilă pe zi de întârziere în favoarea statului până la executarea obligaţiei de restituire.

Astfel fiind, în data de 19 aprilie 2005 a fost emisă de către Primar dispoziţia de restituire nr. 890 /2005, procedându-se apoi şi la predarea-primirea imobilului conform procesului-verbal încheiat la 19 aprilie 2005.

Astfel fiind, apreciază prezenta Curte că relevantă sub aspectul redobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prezintă data de 14 aprilie 2003, când prin decizia civilă nr. 65/2003 a Curţii de Apel Cluj a fost menţinută sentinţa civilă nr. 831/2002 a Tribunalului Cluj prin care se ordonase restituirea în natură.

Este fără însemnătate că Primarul municipiului Cluj-Napoca a întârziat executarea sentinţei şi punerea efectivă a reclamantei în posesia imobilului, căci îndeplinirea formalităţilor de predare-primire, inclusiv emiterea sub nr. 890/2005 a

32

unei noi dispoziţii de restituire în natură, cu valoarea unor simple formalităţi de natură administrativă, fără însă a condiţiona sau, în genere, influenţa existenţa şi soarta juridică a dreptului în litigiu.

Veritabila recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantei şi, deci, puterea ei de a-şi afirma prerogativele ataşate calităţii de proprietar sunt legate de data de 14 aprilie 2003, când sentinţa civilă nr. 831/2002 a Tribunalului Cluj a devenit executorie.

În aceste circumstanţe, este de considerat că prevederea cuprinsă la pct. 13.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, potrivit căreia „… urmează a se considera că termenul de 5 ani la care face trimitere art. 15 din lege începe să curgă de la data creării noi situaţii juridice a imobilului notificat” trebuie înţeleasă în sensul că noua situaţie juridică a imobilului a fost creată, în prezenta cauză, prin chiar hotărârea judecătorească de restituire în natură, anume sentinţa civilă nr. 831/2002 a Tribunalului Cluj, sus-evocată.

Astfel, nu i s-ar da, în fapt, unei hotărâri judecătoreşti emise în condiţiile legii valoarea pe care legea însăşi i-o recunoaşte, condiţionându-i-se aplicarea de o suită de formalităţi administrative ce nu pot fi înţelese decât ca o consecinţă, iar nu ca o premisă a acelei hotărâri.

Rezultă, deci, că termenul de 5 ani a început să curgă în contra pârâţilor la data de 14 aprilie 2003, el împlinindu-se la data de 14 aprilie 2008, pentru această perioadă de timp pârâţii putând fi obligaţi la a încheia contract de închiriere cu reclamanta.

În ce priveşte însă cuantumul chiriei cu care pârâţii sunt datori, suma de 100 Euro propusă de către reclamantă nu poate fi susţinută de argumentul că va apare ca derizorie în raport cu chiriile practicate pe piaţa liberă pentru apartamente asemănătoare, căci criteriul de avut în vedere nu este acela al comparaţiei cu piaţa liberă a închirierilor, ci acela ce rezultă din prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 40/1999.

Or, acest articol stabileşte, prin alin. 1, că nivelul maxim al chiriei pentru locuinţele prevăzute la art. 26 şi terenul aferent acestora nu poate depăşi 15% din venitul net lunar pe familie în cazul în care venitul mediu net lunar pe membru de familie nu depăşeşte salariul mediu net lunar pe economie, iar în cazul când venitul net lunar pe membru de familie se situează între venitul net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie.

Or, aceste prevederi ale legii trebuie să guverneze şi contractul de închiriere dintre părţile prezentei cauze.

Astfel fiind, recursul se va admite în parte de pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., prima instanţă şi cea de apel făcând o greşită aplicare a legii.

Se va admite în parte apelul şi acţiunea reclamantei, corespunzător celor ce preced.

Drept civil. Litigiu de muncă. Calcul drepturi salariale

Legea nr. 50/1996, art. 411, O.U.G. nr. 33/2001, art. III alin. (2) O.U.G. nr. 177/2002, art. 50 alin.(2)

Legea nr. 188/1999, art. 33 Codul muncii, art. 161 alin.(4)

33

Reclamanţii, în calitatea acestora de personal auxiliar de specialitate, sunt

îndreptăţiţi la plata sumelor reprezentând prime de concediu aferente anului 2005, actualizate cu indicele inflaţiei la momentul executării.

În privinţa reclamanţilor funcţionari publici, se constată că dreptul acestora la prima de concediu nu a fost nicicând abrogat iar suspendarea exerciţiului acestui drept, un timp determinat, nu echivalează cu pierderea acestuia.

Decizia nr. 1582/R din 29 iunie 2007 Prin Sentinţa civilă nr. 978/ 16.04.2007 pronunţată de Tribunalul s-a admis în

parte acţiunea formulată de reclamanţii T.L., C.M. ş.a. şi s-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta P.V. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei Bucureşti, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj şi în consecinţă s-au obligat pârâţii la plata către reclamanţi şi intervenientă a primei de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflaţiei la data executării.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin art.1 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, se prevede că "magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o primă egală cu îndemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat .”

Ulterior, însă, prin dispoziţiile art. 3(2) din O.U.G. nr. 33/26.02.2001, se prevede că " se suspendă până la data de 01.01.2002 aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1), care cuprind dispoziţii referitoare le acordarea primei pentru concediul de odihnă, din Legea ar. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 563 din 18.11.1999, modificată şl completată prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial, partea I-a, nr.425 din 1.09.2000, precum şi aplicarea prevederilor art.IV referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihna, din O.U.G. nr. 237/2000 pentru modificarea Legii nr.21 /1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 614 din 29 noiembrie 2000".

La 10.07.2001, prin Legea nr. 386, publicată în Monitorul Oficial nr. 390 din 17 iulie 2001, prin articolul unic " se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33 din 26 februarie 2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţilor judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 108 din 2 martie 2001 : cu următoarea modificare: La articolul III, alin. (3), va avea următorul cuprins:

"(3). Pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. (1) şi (2) redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 237/2000 ".

Trebuie precizat că pe toata durata suspendării redevin aplicabile ca atare prevederile referitoare şi la dreptul câştigat prin art. 41 din O.G, nr. 83/2000 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi,

34

respectiv, art. 33(2) din Legea nr. 188/1999 care prevede că '' funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat ".

Prin Legile nr. 743/2001 (art. 12), nr. 631/2002 (art. 10), nr. 507/2003 (art. 9) şi 511/2004 (art. 8), aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, precum şi a celor ale art. 32 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, s-au suspendat până la data de 31 decembrie 2005.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 din Constituţia României, " salariaţii au dreptul la protecţia sociala a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice".

De menţionat că reglementarea concediului de odihnă plătit şi alte situaţii specifice a fost menţionată prin legea de revizuire a Constituţiei nr.375/2003, iar conform art. 49, alin. 2 " Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică" şi " să fie aplicată nediscriminatoriu ".

Ca atare, textele de lege prin care a fost suspendat dreptul la o primă de vacanţa anuală în favoarea magistraţilor şi personalului auxiliar prin prisma dispoziţiilor constituţionale suscitate, instanţa le apreciază ca fiind date în dispreţul normelor constituţionale, cu atât mai mult cu cât prin plata concediului de odihnă se înţelege a fi inclusă, pe lângă indemnizaţia de concediu, şi prima de vacanţă şi, ca atare, asemenea drepturi nu pot fi suspendate prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât normele constituţionale prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor sau libertăţilor şi nicidecum suspendarea acestora, deoarece un drept deja câştigat nu poate fi retras decât printr-un act normativ de aceeaşi putere, ce nu a fost încă emis.

În plus, instanţa a reţinut că, în cauză, fiind vorba de acte normative care nu mai sunt în vigoare - art. 3, alin. 2 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 din Legea nr. 743/2001, art. 10 din Legea nr. 631/2002 şi art. 9 din Legea nr. 507/2001 - nu se mai poate invoca excepţia de neconstituţionalitate a acestora.

Mai mult chiar, potrivit prevederilor art. 18 din Codul muncii în vigoare la data suspendării, ” drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu ”, prevederi reiterate şi de Legea nr.53/2003 – respectiv Codul muncii în vigoare.

Referitor la reactualizarea sumelor datorate, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 78 din Codul muncii, în cazul când angajatorul nu plăteşte anumite sume la timp, “ instanţa va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul “. Fiind un conflict de muncă şi existând drepturi salariale restante instanţa reţine obligativitatea obligării pârâtei la reactualizarea, indexarea şi majorarea acestora.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.1165 Cod civil, art. 139 din Codul muncii, art. 4l' din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, instanţa a constat în parte întemeiată acţiunea de faţă, numai în ceea ce priveşte plata drepturilor solicitate pe anul 2006, astfel că va admite în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi de intervenientă şi va obliga pârâţii la plata către

35

reclamanţi şi intervenientă a primei de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflaţiei la data executării.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În memoriul de recurs s-a arătat că prima instanţă a respins pretenţiile cuvenite pe anul 2005, cu titlu de primă de concediu, fără a motiva această soluţie, făcând referire la încheierea nr. 2755/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat un conflict negativ de competenţă.

Drepturile băneşti pretinse de reclamanţi cu titlu de primă de vacanţă au fost reglementate prin art. 411 din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G. nr. 83/2000, plata acestora fiind suspendată succesiv prin legile bugetului de stat.

Ordonanţa de Guvern nr. 177/2002 priveşte doar salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, neavând în cuprinsul ei nici o referire la personalul auxiliar de specialitate.

Dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate în ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate.

De altfel, prin Ordonanţa nr. 8/24.01.2007, s-a stipulat la art. 23 alin. 1 dreptul personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea la prima de concediu.

Recurenţii au mai invocat faptul că prin decizii irevocabile pronunţate de alte instanţe s-au acordat drepturile salariale solicitate, ceea ce ar crea o discriminare între personalul auxiliar de specialitate, deşi art. 6 alin. (2) din Codul muncii consacră pentru toţi salariaţii principiul că pentru muncă şi pregătire egală salariaţii trebuie să fie retribuiţi în mod egal, principiu care se regăseşte şi în art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, apreciind-o ca nelegală, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivele de recurs s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât au fost nesocotite dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XXIII/2005. Prin această decizie s-a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptăţiţi la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002.

În considerarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prima instanţă ar fi trebuit să constate că dreptul la prima de concediu pe anul 2006 nu mai putea fi pretins, acest drept încetând să mai subziste cu începere de la 01.01.2003, la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002.

Şi obligarea la plata sumelor actualizate este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1088 Cod civil, conform cărora la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanţi se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 411 alin. (1) din Legea 50/1996 (aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii) „magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihna, pe lângă indemnizaţia de concediu,

36

la o prima egala cu indemnizaţia bruta sau, după caz, indemnizaţia de încadrare lunară bruta, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 a prevăzut că "se suspendă până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă", iar prin Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin. 3 al art. III din această ordonanţă, stipulându-se că "pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. 1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 237/2000".

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 11 şi celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti [...], cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare".

Dispoziţiile legale care prevedeau personalul de specialitate asimilat magistraţilor sunt art.43 alin.2 din Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească (în forma în care era la data intrării în vigoare a Ordonanţei 177/2002) conform cărora „Personalul de specialitate juridică de execuţie şi de conducere, inclusiv secretarul general şi adjuncţii acestuia din Ministerul Justiţiei, precum şi personalul de instruire şi de conducere, de specialitate juridică, din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, indiferent de vechime, este asimilat magistraţilor pe durata îndeplinirii funcţiei. Prevederile prezentei legi referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor se aplica în mod corespunzător şi acestor magistraţi”.

Art.132 alin.1 din Legea 92/2002 prevedea că „La judecătorii, tribunale şi curţi de apel, precum şi la toate parchetele funcţionează personal auxiliar de specialitate, economic, administrativ şi de serviciu”.

Întrucât OUG 177/2002 reglementează salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi ale personalului asimilat acestora, iar personalul auxiliar de specialitate în mod evident nu este personal asimilat magistraţilor rezultă că din data de 1 ianuarie 2003 a încetat să mai subziste dreptul la primă de concediu al magistraţilor şi a personalului asimilat acestora şi nu dreptul personalului auxiliar de specialitate. De altfel, şi după intrarea în vigoare a OUG 177/2002 salarizarea personalului auxiliar de specialitate a fost reglementată de Legea 50/1996.

Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, aşa cum a fost reglementată prin art.41 1 alin.(1) din Legea 50/1996.

Pentru a pronunţa această soluţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a plecat de la premisa (eronată în opinia Curţii) că prin intrarea în vigoare a OUG 177/2002 fost abrogat implicit şi dreptul la primă de concediu a personalului auxiliar, deşi aşa cum s-a arătat anterior acest act normativ nu se aplică acestei categorii de personal.

Drept urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuţie pentru personalul auxiliar de

37

specialitate, au fost în vigoare în anul 2006 şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. art. 41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Dispoziţiile art.5 alin.(5) din Legea 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 conform cărora „ Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acorda cu ocazia plecării în concediul de odihna se suspenda pana la data de 31 decembrie 2006” nu conţin vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia astfel încât nu pot fi considerate că ar înlătura însăşi existenţa lui. De altfel, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu a fost abrogat expres sau implicit.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi să le exercite în perioada prevăzută de lege.

Având în vedere aceste considerente, reţinute şi în Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior se reţine că reclamanţii care au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Curtea de Apel Cluj, sunt îndreptăţiţi a li se plăti şi sumele reprezentând prime de concediu aferente anului 2005 actualizate cu rata inflaţiei la data executării.

În privinţa reclamanţilor funcţionari publici se reţine că prin nici o dispoziţie legală dreptul acestora la prima de concediu, prevăzut de art. 33 din Legea nr. 188/1999, nu a fost înlăturat, iar suspendarea exerciţiului acestui drept nu echivalează cu pierderea lui.

Pentru aceste considerente, constatând că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, şi a art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1)-(3) Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de reclamanţi şi a se modifica în parte sentinţa, în sensul obligării pârâţilor la plata sumelor actualizate, reprezentând contravaloarea primei de concediu aferente anului 2005.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei se reţine că primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este nefondat pentru considerentele expuse anterior în legătură cu temeinicia recursului declarat de reclamanţi.

De asemenea, Curtea apreciază că în mod legal prima instanţă a dispus actualizarea sumelor cu rata inflaţiei, aceasta este justificată prin aceea că neacordarea drepturilor solicitate se analizează conform art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii. Drepturile pretinse de reclamanţi sunt drepturi salariale, iar întârzierea nejustificată a plăţii acestora poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului aşa cum prevede în mod expres art. 161 alin. (4) din Codul muncii.

38

Or, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligaţia de a le plăti actualizate cu rata inflaţiei, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanţilor prin devalorizarea monedei naţionale între momentul când dreptul era cuvenit şi cel când se plăteşte efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul declarat de Ministerul Justiţiei va fi respins ca nefondat.

Drept procesual civil. Acţiune în revendicare imobiliară, stabilirea liniei de hotar şi întabulare. Calificarea căii de atac

C.pr.civ., art. 17, art. 2821

Este fără îndoială că petitul având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor,

înţeleasă ca operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobile învecinate, se află în strânsă legătură şi interdependenţă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.

Faţă de caracterul principal al acţiunii în revendicare, al cărei obiect are o valoare sub 100.000 lei, hotărârea judecătorească dată în primă instanţă nu va fi supusă apelului.

Decizia nr. 1518/R din 25 iunie 2007 Prin sentinţa civilă nr. 731/2006 a Judecătoriei Dragomireşti, s-a respins, ca

neîntemeiată, acţiunea în grăniţuire, revendicare şi întabulare formulată de reclamantul V.G. împotriva pârâtei T.I.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, asupra terenului din intravilanul oraşului Săliştea de Sus, în locul denumit „Acasă”, în suprafaţă totală de 6021 mp.

Acest teren este situat între vecinii I.G., D.F., T.I., V.P., pârâu, este trecut în titlul de proprietate nr. 6005/66/24.07.2002, V.G. fiind şi pus în posesie prin procesul-verbal nr. 19/24.05.2002.

Soţului pârâtei, T.G., i s-a reconstituit dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, şi asupra unui teren denumit „Acasă”, în suprafaţă de 1543 mp, i s-a eliberat titlul de proprietate nr. 45538/36/11.07.2005 şi procesul-verbal de punere în posesie nr. 355/30.06.2005, între vecinii I.I., I.G., drum comunal şi pârâu.

Din compararea actelor deţinute de părţi rezultă că terenurile lor nu se învecinează, sunt despărţite de pârâu şi drumul comunal, fapt care rezultă şi din depoziţiile martorilor R.I. şi B.F., ca şi din raportul de expertiză întocmit de ing. F.I., care precizează că printre cele două terenuri curge un pârâu.

Nu rezultă din nici o probă împrejurarea că pârâta ar fi ocupat suprafaţa de un ar din terenul revendicat de reclamant, la data când acesta a fost pus în posesie terenul lui era deja îngrădit şi întinderea era necontestată.

În speţă, acţiunea în grăniţuire pe un alt aliniament decât cel al folosinţei faptice implică şi revendicarea unei porţiuni de teren, care este inadmisibilă, mai ales că părţile nu sunt proprietare tabulare.

39

Art. 584 Cod civ. stabileşte că are calitatea de pârât într-o acţiune în grăniţuire proprietarul terenului învecinat sau, în orice caz, şi proprietarul tabular alături de deţinătorul terenului.

Potrivit dispoziţiilor art. IV pct. 1 din lista-anexă la Legea nr. 213/1998, drumurile comunale alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, impunându-se clarificarea regimului juridic al terenului în litigiu în contradictoriu şi cu acest proprietar, având în vedere şi transformările produse în configuraţia terenurilor.

Pentru a se putea întabula, reclamantul trebuia să cheme în judecată şi pe proprietarii tabulari, pentru ca, iniţial, să se dispună radierea dreptului lor de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 34/22.02.2007 a Tribunalului Maramureş, s-a anulat, ca netimbrat, apelul reclamantului, iar sentinţa primei instanţe a rămas neschimbată.

În considerentele deciziei se arată că apelantul reclamant a fost legal citat cu menţiunea plăţii taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997, dar nu şi-a îndeplinit această obligaţie, aşa încât intervine sancţiunea prevăzută în art. 20 din lege.

Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În drept, recurentul invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod proc.civ. În memoriul său, recurentul susţine că hotărârea este nelegală deoarece în

perioada 2006-2007 nu s-a aflat în ţară, ci în Anglia, unde lucrează şi în prezent, aşa încât nu a avut cunoştinţă de dispoziţia de plată a taxelor de timbru.

Aplicarea acestei sancţiuni trebuie să aibă la baza reaua-credinţă, dar realitatea a fost cu totul alta.

Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei, învederând că afirmaţiile reclamantului sunt neadevărate.

În şedinţa publică de astăzi, din oficiu, instanţa a invocat un motiv de recurs de ordine publică, potrivit prevederilor art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., art. 304 pct. 3 şi pct. 9 Cod proc.civ., şi anume încălcarea normelor de competenţă absolută, materială, funcţională, în ceea ce priveşte atribuţiile jurisdicţionale ce revin tribunalelor, ca instanţe de recurs.

Astfel, acţiunea cu care reclamantul V.G. a învestit legal Judecătoria Dragomireşti a avut ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de un ar, stabilirea liniei de mejdă dintre imobilul proprietatea sa şi imobilul învecinat aparţinând pârâtei, precum şi întabularea în CF a dreptului său de proprietate dobândit în baza Legii nr. 18/1991, prin titlul nr. 6005/66/24.06.2002.

Motivându-şi pretenţiile deduse judecăţii, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 480 şi art. 584 Cod civ., arătând că pârâta i-a ocupat nelegal o parte din terenul proprietatea sa, o porţiune de circa un ar, din intravilanul localităţii Săliştea de Sus, la locul numit „Acasă”.

Sentinţa a fost pronunţată la data de 28 noiembrie 2006, după adoptarea Legii nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a modificat textul art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., în sensul că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei inclusiv (respectiv 100.000 lei noi).

Acţiunea în revendicare promovată de reclamant este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâtă, în suprafaţă de un ar, având o valoare mai mică de 100.000 lei.

40

În această situaţie sunt incidente prevederile art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., hotărârea judecătoriei fiind susceptibilă doar de calea de atac a recursului.

Rămâne în discuţie doar calificarea căii de atac în ceea ce priveşte petitele de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăţi şi întabulare în CF, soluţionate şi acestea prin aceeaşi sentinţă, care a respins în întregime acţiunea intentată de V.G..

Judecând calea de atac împotriva sentinţei calificând-o ca apel, tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin. 1, art. 17, art. 2 pct. 2 şi 3 Cod proc.civ., rezolvând pricina nelegal, ca instanţă de apel, şi nu ca instanţă de recurs, încălcând normele de competenţă după materie, funcţională, conferite tribunalelor prin normele art. 2 pct. 1-3 Cod proc.civ.

Art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., în forma actuală, suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri judecătoreşti date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celor mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie, desigur, de obiectul pretenţiilor din acţiunea principală.

Principiul instituit de legiuitor se regăseşte şi în cuprinsul art. 17 Cod proc.civ., care stipulează că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Se produce, astfel, o prorogare legală de competenţă, ca o derogare de la dreptul comun şi, având caracter special, se impune faţă de norma generală.

Concluzia desprinsă din textul menţionat este aceea că cererile accesorii sau incidentale urmează soarta acţiunii principale, operând prorogarea legală de competenţă.

Este fără îndoială că petitul având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, fiind o acţiune ce vizează numai determinarea, prin semne exterioare, a liniei de hotar dintre imobilele învecinate, este în strânsă legătură şi interdependenţă cu celălalt capăt de cerere, în revendicare, care pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu, şi al căror obiect are o valoare sub 100.000 lei.

Chiar dacă petitul de stabilire a mejdiei este, privit în mod singular, neevaluabil în bani şi având caracter de-sine-stătător, soluţia ce urmează să fie dată în speţă depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părţi.

Ca atare, instanţa este ţinută, în primul rând, să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părţilor.

Este firesc, aşadar, faţă de caracterul principal al acţiunii în revendicare, al cărei obiect are o valoare sub 100.000 lei, ca şi calea de atac împotriva sentinţei să fie cea determinată de lege pentru un astfel de litigiu, şi anume recursul.

În concluzie, constatând că nelegal a fost soluţionată cauza, în complet corespunzător căii de atac a apelului, în temeiul art. 312 Cod proc.civ. se va admite recursul, se va casa decizia şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în recurs.

41

Secţia penală şi de minori

APELURI

1. Infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 al. C.pen. Deosebire faţă de infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 C.pen.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art.257 C.pen. este necesar ca influenţa – reală sau presupusă – de care se prevalează o persoană, să se refere la “un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului”, iar persoana căreia i se promite intervenţia să aibă un interes real – legitim sau nelegitim – în legătură cu actul ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, nefiind necesar ca inculpatul să indice nominal funcţionarul pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa.

Prin sentinţa penală nr.36 din 24 ianuarie 2007, Tribunalul Maramureş a

respins cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea de trafic de influenţă prev.şi ped.de art.257 alin.1 C.pen. în infracţiunea de înşelăciune prev.şi ped.de art.215 alin.1 C.pen. formulată de inculpatul N.G. şi l-a condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev.şi ped.de art.257 alin.1 din C.pen. la pedeapsa de 3 ani închisoarecu executare în regim de detenţie.

În condiţiile prev.de art.71 C.pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev.de art.64 lit.a-c C.pen.

În baza art.6/1 alin.2 şi 4 din Legea 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, s-a constatat că din totalul sumei de 3000 euro, ce a făcut obiectul infracţiunii inculpatul a restituit numitei L.S.V. suma de 1000 euro şi în consecinţă, l-a obligat pe inculpat să-i restituite diferenţa în sumă de 2000 euro sau echivalentul acestei sume în lei din ziua efectuării plăţii.

În baza art.191 C.proc.pen.inculpatul a fost obligat să achite statului 1500 lei RON cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei reprezentând onorariu avocatului din oficiu, ce s-a avansat din F.M.J.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că martora L.S.V. absolvit Colegiul Pedagogic Arad, după care a lucrat timp de 6 ani în calitate de învăţătoare suplinitoare la mai multe şcoli din zona Lăpuşului.

În anul 2003 martora a renunţat la activitatea didactică şi a plecat în Italia, de unde a revenit în vara anului 2005 cu intenţia de a-şi relua activitatea în învăţământ, astfel că s-a înscris la concursul pentru ocuparea posturilor didactice vacante organizat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş în luna iulie 2005.

Pentru a-şi rezolva acest interes, martora s-a hotărât să încerce să-i influenţeze pe membrii comisiei de concurs, scop în care a cerut sprijinul persoanelor din anturajul său.

În urma acestui demers, vecina sa, martora B.L. a pus-o în legătură cu inculpatul N.G. despre care aceasta ştia că ar fi rezolvat probleme similare.

Până în ziua concursului, inculpatul a purtat cu martora L.S.V. trei convorbiri telefonice în timpul cărora i-a cerut date despre pregătirea profesională şi vechimea

42

în învăţământ iar cu ocazia uneia dintre convorbiri a afirmat că se află la o "masă rotundă cu inspectorii" pentru a clarifica cum se va rezolva problema sa, în final sfătuind-o ca în timpul concursului să scrie orice pe colile destinate lucrării întrucât ulterior acestea vor fi înlocuite cu altele pe care subiectele vor fi redactate corect, astfel că va primi o notă peste 9.

Concursul s-a desfăşurat la data de 18 iulie 2005 la Colegiul Gheorghe Şincai din Baia Mare.

În ziua concursului martora L.S.V. s-a deplasat în Baia Mare împreună cu martorele B.L. şi B.M. şi, în timp ce martora L.S.V. susţinea proba scrisă, martora B.L. s-a întâlnit cu inculpatul care i-a spus că încearcă să rezolve problema şi i-a cerut să-i spună martorei Lucian Sanda Viorica că în acest scop trebuie să-i dea suma de 3.600 euro. Tot atunci au stabilit ca la ora 16 să se întâlnească toti la barul "Boema" din Baia Mare.

După ce martora L.S.V. a ieşit din sala de concurs, martora B.L. i-a comunicat ce a discutat cu inculpatul, inclusiv că acesta pretinde pentru ajutorul promis suma de 3.600 euro. Până la ora 16, când era stabilită întâlnirea, inculpatul i-a transmis martorei B.L. mai multe mesaje telefonice, comunicându-i că problema se rezolvă 90%, că se schimbă lucrarea, că cei implicaţi nu au reuşit încă să schimbe lucrarea întrucât şeful comisiei este foarte exigent şi trebuie să aştepte momentul când acesta va ieşi afară.

În timpul întâlnirii de la barul "Boema" din Baia Mare, inculpatul i-a spus martorei L.S.V că problema nu este încă rezolvată şi că el nu ia banii decât după ce va vedea nota 9 pe lista cu rezultatele concursului.

Peste două zile martora L.S.V a plecat în Moldova la un prieten şi i-a lăsat mamei sale, martora L.D. suma de 3.400 euro spunându-i că dacă vine inculpatul să ceară banii, să meargă să vadă nota şi numai apoi să-i dea banii pretinşi.

În ziua următoare inculpatul a dat telefon la domiciliul martorei L.S.V., împrejurare în care a discutat cu mama acesteia, căreia i-a spus că a rezolvat problema şi că are nevoie de bani întrucât trebuie să-i dea inspectorilor care pleacă în concediu. Martora L.D. i-a explicat inculpatului că fiica sa lipseşte temporar de la domiciliu dar că i-a lăsat ei banii şi s-a arătat dispusă să se întâlnească cu inculpatul în Baia Mare. Inculpatul nu a fost de acord cu această propunere dar în ziua următoare a căutat-o pe martoră la locul de muncă - Administraţia Finanţelor Publice Târgu Lăpuş şi a rugat-o să-l ajute să vorbească cu fiica ei.

Astfel, în prezenţa martorei L.D., inculpatul a vorbit la telefon cu martora L.S.V . pe care a asigurat-o că totul s-a rezolvat, că va primi o notă peste 9, că rezultatele se vor afişa a doua zi, dar i-a cerut să-i dea banii în ziua respectivă întrucât trebuie să-i împartă cu inspectorii. În consecinţă, martora i-a spus mamei sale să-i dea banii, astfel că martora L.D. i-a dat inculpatului suma de 3.000 euro.

Când a revenit din Moldova martora L.S.V. a trecut pe la Colegiul Gheorghe Şincai din Baia Mare şi consultând lista cu rezultatele concursului a constatat că a obtinut nota 2,75.

În consecinţă, în perioada următoare martora i-a cerut inculpatului, în mod repetat să-i restituie banii, dar acesta a încercat să o convingă să accepte temporar un post de învăţătoare suplinitoare, susţinând că în anul următor va rezolva în mod sigur problema titularizării ei în învăţământ. Intrucât martora nu a acceptat, inculpatul a dus-o la domiciliul unei rude, martora O.M. de profesie medic, care a încercat să o convingă să accepte noua propunere a inculpatului, dar martora a refuzat, cerându-i inculpatului să-i restituie banii.

43

Inculpatul nu i-a restituit martorei banii la termenul promis, astfel că, la data de 3.08.2005, aceasta a sesizat organele de urmărire penală.

În cursul cercetărilor, inculpatul a restituit martorei, din totalul sumei de 3.000 euro care a făcut obiectul infracţiunii, numai suma de 1.000 euro.

Inculpatul a negat că ar fi pretins şi primit de la martoră, în scopul menţionat suma de 3.000 euro şi a declarat că, de fapt, martora i-a cerut împrumut 3.000 de euro ca să poată continua lucrările la casa aflată în construcţie, împrejurare despre care ar avea cunoştinţă martora O.M. întrucât a discutat despre acest aspect, cu martora L.S.V. la domiciliul martorei O.M., susţinerile inculpatului fiind înlăturate ca fiind lipsite de suport probator.

Cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, inculpatul a solicitat prin apărătorul ales schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. 1 din C.pen. în infracţiunea de înşelăciune prev. şi ped. de art. 215 alin. 1 din C.pen.

Cererea formulată a fost respinsă cu motivarea că prin voinţa legiuitorului, fapta celui care pretinde ori primeşte foloase materiale, Iăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi în realitate nu are, constituie infractiunea de trafic de influentă.

În baza art. 61 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, întrucât numita L.S.V. a denunţat autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat de comiterea ei, se va constata că din totalul sumei de 3.000 euro ce a făcut obiectul infracţiunii inculpatul a restituit susnumitei suma de 1000 euro şi în consecinţă, acesta a fost obligat să-i restituie diferenţa în sumă de 2000 euro sau echivalentul acestei sume în lei, din ziua plăţii.

Împotriva soluţiei instanţei de fond, a declarat apel inculpatul N.G. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi judecând pe fond cauza, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art.257 alin.1 C.pen. în infracţiunea de înşelăciune prev.de art.215 alin.1 C.pen. cu aplicarea art.81 C.pen. în sensul suspendării condiţionate a sancţiunii aplicate întrucât apelantul nu posedă antecedente penale şi este un element tânăr.

Curtea examinând apelul declarat prin prisma motivului invocat, a constatat că din analiza materialului probator administrat în cauză, Tribunalul Maramureş a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia apelantului, dând încadrarea juridică temeinică şi legală faptei săvârşite de inculpat.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art.257 C.pen. este necesar ca influenţa – reală sau presupusă – de care se prevalează o persoană, să se refere la “un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului”, iar persoana căreia i se promite intervenţia să aibă un interes real – legitim sau nelegitim – în legătură cu actul ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului.

Pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice nominal funcţionarul pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa.

În speţă, inculpatul a solicitat şi a primit de la L.S.V. suma de 3000 euro lăsând să se creadă că are influenţă asupra membrilor respectiv preşedintelui comisiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice vacante, care îl vor ajuta în sensul celor cerute de martoră.

Într-adevăr, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului iar, şi nu, implicarea persoanei asupra căreia influenţa urmează a fi

44

exercitată, aşa cum se susţine în motivele de apel. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul sau alt salariat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea acelui act.

Infracţiunea de trafic de influenţă se deosebeşte de cea de înşelăciune prin obiectul său juridic, care este alcătuit din relaţii sociale din categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înşelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul.

În cazul infracţiunii de înşelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună credinţă, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine pe un funcţionar să facă sau, să nu facă, un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

În speţă, inculpatul, lăsând să se creadă că are influenţă asupra membrilor respectiv preşedintelui comisiei de organizare şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea posturilor didactice vacante a pretins şi primit de la L.S. suma de 3000 euro pentru a fi declarată admisă, ceea ce constituie infracţiunea de trafic de influenţă prev.şi ped.de art.257 alin.1 C.pen., neputând fi primit motivul de apel în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prev.de art.215 alin.1 C.pen.

Curtea consideră că, în interesul realizării scopului preventiv –educativ al pedepsei aplicate, în conformitate cu disp.art.52 C.pen. nu se impune schimbarea modului de executare a sancţiunii în suspendare condiţionată prev.de art.81 C.pen., neexistând motive să se aprecieze că în afara regimului privativ de libertate ar exista condiţii de reeducare a inculpatului.

La stabilirea pedepsei şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere împrejurările şi condiţiile concrete de comitere a faptei, gradul de pericol social al infracţiunii, aspecte care au determinat fixarea unei pedepse care, prin cuantum şi mod de executare să contribuie la asigurarea scopurilor acesteia prevăzute de art.52 C.pen.

Pentru aceste motive s-arespins ca nefondat apelul inculpatului, menţinându-se în întregime hotărârea atacată.

DECIZIA PENALĂ NR. 68/A/2007

2. Infracţiunea de viol prev. de art. 197 al. 3 teza I C.pen.

Deosebirea de infracţiunea de raport sexual cu un minor prev. de art.

Lipsa reprezentării în plan subiectiv a faptului că partea vătămată, cu care

inculpatul a întreţinut relaţii sexuale, este minoră sub 15 ani, excede posibilitatea aplicării agravantei prevăzute de art.197 alin.3 teza I C.pen. Per a contrario, reprezentarea în plan subiectiv de către inculpat că victima este minoră sub 15 ani nu excede, ci, din contră, impune aplicarea agravantei prevăzute de art.197 alin.3 teza I C.pen., neimpunându-se schimbarea încadrării juridice în art.197 alin.1 C.pen.

Nu interesează dacă autorul faptei ştia cu certitudine vârsta victimei sau nu, esenţial este ca victima să nu fi avut vârsta de 15 ani, iar autorul să fi admis şi această posibilitate”.

45

Criteriul distinctiv dintre infracţiunea de viol şi cea de raport sexual cu o minoră este lipsa sau, dimpotrivă, existenţa acordului subiectului pasiv al infracţiunii. Ca urmare, raportul sexual cu o minoră care nu a împlinit 15 ani, prin constrângerea acesteia, constituie infracţiunea de viol prev. de art.197 alin.1 şi 3 teza 1 Cod penal

Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.117 din 7 martie 2007 a

condamnat pe inculpatul B.M.V. la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de viol prev. de art. 197 al. 3 teza I C.pen.

În temeiul art. 71 C.penal s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b şi c C.penal.

În temeiul art. 65 alin. 2 C.penal coroborat cu art. 197 alin. 3 teza 1 C.penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b şi c C.penal pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 88 C.penal s-a scăzut din durata pedepsei închisorii timpul reţinerii de 24 de ore din 22.10.2004.

În temeiul art. 17 alin. 3 C.pr. penală şi art. 346 C.pr. penală raportat la art. 998 C.civil a fost obligat inculpatul la 10.000 lei despăgubiri civile pentru daune morale către partea vătămată D.A.R. prin reprezentantul său legal D.M.

În temeiul art.191 alin.1 C.pr.pen. inculpatul a fost obligat să plătească 400 lei cheltuieli judiciare statului.

În temeiul art.193 C.proc.pen. a fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate prin reprezentantul său legal suma de 1000 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în după masa zilei de 28.02.2004 partea vătămată în vârstă de 14 ani şi 11 luni, elevă în clasa a VIII-a, s-a deplasat din localitatea sa de domiciliu la Spitalul judeţean Baia Mare - secţia chirurgie pentru a-şi vizita o colegă, respectiv martora D.I.

După efectuarea vizitei la spital şi unor rude, în jurul orei 2100, partea vătămată a ajuns la Staţia "Moi" din Baia Mare în apropierea Complexului Semilună cu intenţia de a găsi o maşină de ocazie, pentru a se deplasa la domiciliul său, deoarece în zona respectivă cunoştea că se fac transporturi ocazionale autorizate sau neautorizate în direcţiile Şomcuta Mare, Ardusat Ulmeni.

În timp ce aştepta, lângă partea vătămată a oprit autoturismul Ford Orion, cu număr de înmatriculare xx - 01- xxx, de culoare albastră, condus de inculpat iar pe bancheta din spate se afla martorul C.R. un amic al făptuitorului.

Autoturismul aparţinea martorului V.Ş. şi era închiriat inculpatului care efectua servicii de taximetrie neautorizată, pentru deplasări în afara municipiului Baia Mare.

Partea vătămată a fost întrebată de martorul C.R. despre direcţia în care direcţia în care doreşte să se deplaseze şi aflând că în Şomcuta i-a spus să urce.

Tot atunci, s-a apropiat de autoturism un cuplu de tineri care au afirmat că doresc să ajungă în localitatea Tămaia, care au ocupat locurile din spate iar partea vătămată cel de lângă conducătorul auto.

Pe traseu, partea vătămată a observat că autoturismul se deplasează spre localitatea Hideaga şi că nu urmează direcţia spre Şomcuta Mare, astfel că a înţeles că vor fi transportaţi cei doi tineri în localitatea Tămaia.

În timpul deplasării partea vătămată a fost întrebată de inculpat la ce şcoală este şi aceasta i-a spus că este elevă în clasa a VIII-a la Grupul Şcolar (…).

În localitatea Tămaia, cuplul de tineri a coborât şi celelalte persoane au revenit pe drumul spre Baia Mare.

46

Pe traseu, în zona pădurii "Două Veveriţe" aproape de staţia de benzină inculpatul a oprit într-o parcare goală şi neiluminată, unde martorul C.R. a coborât iar făptuitorul a întrebat-o pe partea vătămată dacă ştie de ce se află acolo, astfel că aceasta a spus că nu ştie şi dându-şi seama că ar putea fi constrânsă la relaţii sexuale, a coborât şi s-a îndreptat spre şosea.

Atunci, inculpatul a urmat-o, a prins-o de mână şi i-a cerut să urce în autoturism deschizând o portieră din spate, asigurând-o că o va transporta în localitatea de domiciliu.

Inculpatul a urcat şi el în spate şi a încercat să o convingă pe partea vătămată să întreţină relaţii sexuale cu motivarea că o va lăsa în pace dacă este “curată", însă aceasta a încercat să-l înduplece pentru că este" virgină" după care a coborât şi i-a cerut martorului C.R., aflat în apropiere, să intervină, însă acesta a rămas pasiv.

Din nou, inculpatul a urmat-o pe partea vătămată, a prins-o de mână şi i-a impus cu expresia" Încep sa mă enervez şi s-ar putea sa iasă rău”, sa urce maşină.

Constrânsă să urce în autoturism, partea vătămată a început să plângă, s-a opus verbal de teamă să nu fie lovită şi i-a cerut inculpatului să fie lăsată în pace însă acesta i-a îndepărtat pantalonii şi a întreţinut cu aceasta un raport sexual.

După aceasta, inculpatul a coborât şi i-a cerut părţii vătămate, să se îmbrace, aceasta rămânând pe bancheta din spate, iar martorul s-a urcat pe scaunul din dreapta faţă.

Inculpatul a transportat-o pe partea vătămată până la intrarea în localitate, unde i-a cerut să coboare, pe motivul că trebuie să ducă maşina proprietarului, iar la plecare a ameninţat-o că "s-ar putea să iasă rău" dacă va discuta cu cineva despre cele întâmplate.

În jurul orei 2300 partea vătămată a ajuns la domiciliu şi nu a relatat mamei sale cele petrecute, care a sesizat o schimbare în comportamentul fiicei sale, care părea "supărată, plânsă şi irascibilă la întrebări".

După circa 10 zile, partea vătămată i s-a confesat profesoarei de religie respectiv martora B.A.E. despre cele petrecute şi i-a cerut să nu le divulge, făcând referire la ameninţările inculpatului.

Martora a relatat despre cele aflate dirigintei părţii vătămate, respectiv martora M.D. în prezenţa căreia s-a confesat minora şi în cele din urmă martora a contactat-o pe mama acesteia şi i-a adus la cunoştinţă faptele.

Imediat după aceasta, partea vătămată însoţită de mama sa s-au deplasat la Poliţie, pentru a relata cele petrecute, unde au fost îndrumate la Serviciul Medico-Legal Baia Mare pentru obţinerea unui certificat medico legal şi la IPJ Maramureş pentru sesizarea faptei de viol.

Din cuprinsul certificatului medico - Legal nr. 172/2004 emis de serviciul menţionat, rezultă că partea vătămată "prezintă semnele unei deflorări vechi a cărei dată nu mai poate fi stabilită" şi că "prezintă o leziune traumatică în regiunea anterioară a gâtului paramedian stâng, care s-a putut produce prin zgâriere, cu o vechime mai mare de 6-7 zile şi care nu a necesitat îngrijiri medicale pentru vindecare".

Din cuprinsul declaraţiilor martorilor, respectiv persoanele din anturajul părţii vătămate, reiese că în perioada următoare comiterii faptei, au sesizat o schimbare vizibilă în atitudinea minorei, care a devenit mai izolată, interiorizată, cu rezultate slabe la învăţătură, deşi aceasta era cotată ca o elevă bună, care participa la olimpiade şcolare.

Din această cauză, la data de 31.03.2004 a fost luată în evidenţa Serviciului Psihiatrie Pediatrică din cadrul Spitalului Judeţean Baia Mare, cu diagnosticul de

47

"tulburare emoţională cu elemente anxios depresive reactivă post traumatică", suferinţă psihică care "poate avea legătură de cauzalitate cu evenimentul petrecut la data de 28.02.2004", urmând tratament medicamentos şi consiliere sub aspect psihologic.

Identificarea inculpatului s-a realizat în condiţiile în care, la data de 23.03.2004 (la mai puţin de o lună de la comiterea faptei), partea vătămată însoţită de mama sa, s-au deplasat cu M.D. şi când au ajuns auto turismul Ford Orion înmatriculat sub nr. xx-01-xxx cumpărat de martor şi condus de martorul J.R. minora a sesizat-o pe mama sa.

Aflând de la mama minorei că fiica sa a fost violată, martorul M.D. l-a indicat acestora pe martorul J.R. care a condus autoturismul respectiv, însă minora a negat că este făptuitorul.

În continuare, martorul M.D. l-a contactat pe martorul V.Ş.I., de la care cumpărase autoturismul şi l-a chestionat dacă ştie despre comiterea unui viol, iar acesta a confirmat că din relatările inculpatului, cunoaşte că la sfârşitul lunii februarie 2004, ar fi întreţinut relaţii sexuale cu ,,o fată din localitatea (…)".

Susţinerile martorului M.D. au fost confirmate de martorii V.Ş.I. şi J.R.F., faţă de care inculpatul a recunoscut relaţiile sexuale cu partea vătămată însă pe motivul că nu a avut cu ce plăti.

Susţinerile inculpatului referitor la faptul că partea vătămată nu a avut posibilitatea de a plăti transportul sunt infirmate de relatările acesteia care s-a oferit să-i plătească cursa şi ale martorului M.G.M. care a văzut când mama minorei i-a dat în faţa sa bani de drum.

De asemenea, martorul V.Ş.I. a afirmat că inculpatul i-a relatat că fapta s-a consumat în timp ce era în maşină cu un prieten", că "a prins o bucată bună din (…) cu care a întreţinut relaţii sexuale întrucât celălalt nu a vrut".

Martorii M.D. şi J.R. în relatările lor au precizat că partea vătămată era" o fetiţă de circa 13-14 ani" astfel că susţinerile lui că avea 17-18 ani nu sunt reale. Prin intermediul martorilor amintiţi s-a reuşit către sfârşitul lunii martie 2004 să fie identificat inculpatul care a fost dat în urmărire generală la data de 21.04.2004, deoarece a părăsit municipiul Baia Mare, astfel că a fost audiat în faza de urmărire penală la data de 22.10.2004.

Din cuprinsul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 111197 din 2004, întocmit de IPJ Maramureş, Laboratorul de detecţie al comportamentului simulat) rezultă că inculpatul la întrebările privind consimţământul părţii vătămate la relaţiile sexuale, ameninţarea acesteia şi împrejurarea comunicării numelui şi vârstei de către minoră, a avut un comportament simulat.

Potrivit art. 17 alin. 1 Cod procedură penală în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau restrânsă, dacă nu există constituire de parte civilă, acţiunea civilă se exercită din oficiu.

Faptul că partea vătămată D.A.R. şi asistată de mama sa D.M. a declarat că nu solicită despăgubiri civile, instanţa de judecată în temeiul art. 17 alin. 3 Cod procedură penală este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale chiar dacă nu există constituire de parte civilă, deoarece altfel s-ar prejudicia interesele minorului.

În raport de dispoziţiile legale menţionate, având în vedere împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, gradul de pericol social al acesteia şi urmările cauzate părţii vătămate minoră, s-a considerat că s-a produs un real prejudiciu moral acesteia, reprezentând suferinţe fizice, psihice şi pe plan social, astfel că în temeiul art. 17 alin. 3 Cod procedură penală şi art. 346 Cod procedură penală raportat la art.

48

998 Cod civil, inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile pentru daune morale părţii vătămate prin reprezentantul său legal.

Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat apel inculpatul B.M.V. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei şi în principal, achitarea inculpatului în baza art.10 lit.d şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen. întrucât faptei îi lipseşte latura subiectivă, respectiv intenţia inculpatului de a constrânge victima la raport sexual.

În susţinerea apelului, apărătorul din oficiu al inculpatului a arătat că nu s-a pus problema vreunei constrângeri a victimei la întreţinerea raportului sexual întrucât victima a fost de acord şi-a exprimat liber consimţământul şi pentru că nu avea bani asupra ei, partea vătămată s-a oferit să plătească transportul efectuat de inculpat cu autoturismul său, în natură.

În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei prin înlăturarea circumstanţei agravante prev.de art.197 alin.3 raportat la faptul că inculpatul nu a cunoscut vârsta părţii vătămate, iar fapta petrecându-se pe timp de iarnă, victima era îmbrăcată cu haine groase, împrejurare ce nu i-a permis inculpatului să-i cunoască vârsta reală.

Pe cale de consecinţă, solicită aplicarea unei pedepse minime faţă de inculpat şi respingerea pretenţiilor părţii civile, sub aspectul laturii civile sau reducerea cuantumului acestora.

Curtea examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Potrivit art.62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească speţa sub toate aspectele, pe bază de probe.

Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social, trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă, aşa încât să fie trasă la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infracţiune.

În consecinţă, în raport de textul menţionat, cu referire la art.17 alin.2 şi art.52 din Codul penal, precum şi art.1 din C.proc.pen., scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului.

În cauză, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti au fost administrate probe, în raport de care instanţa a reţinut corect starea de fapt, conformă cu realitatea şi care dovedesc cert vinovăţia inculpatului.

Cum probele administrate susţin învinuirea nu se poate vorbi de o discordanţă dintre probele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce ilustrează nevinovăţia inculpatului şi care a avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea impusă de materialul probator administrat, ipoteză ce nu se constată în cauză.

Pe de altă parte, încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat este cea corectă în raport de următoarele aspecte, corect valorizate de către instanţa de fond.

Conform practicii judiciare constante a instanţei supreme “pentru existenţa infracţiunii de viol cât şi pentru consumarea acestei infracţiuni nu este necesar nici ca victima să fi fost deflorată, nici ca inculpatul să fi ejaculat, ci este suficient doar ca acesta să fi introdus organul său sexual în cavitatea vaginală a femeii, împotriva voinţei acesteia”.

Din probele testimoniale administrate în cauză care se coroborează perfect cu declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate rezultă fără dubiu că la data de 28

49

februarie 2004, împrejurare de altfel necontestată de inculpat, acesta a întreţinut un raport sexual complet cu partea vătămată în vârstă de 14 ani şi 11 luni, consimţit potrivit afirmaţiilor inculpatului şi prin constrângere raportat la susţinerile părţii vătămate.

Apărările părţii vătămate sunt susţinute întrutotul de certificatul medico-legal nr.172/2004 emis de SML Baia Mare din care rezultă că victima “prezintă semnele unei deflorări vechi a cărei dată nu mai poate fi stabilită şi de asemenea, prezintă o leziune traumatică în regiunea anterioară a gâtului paramedian stâng, care s-a putut produce prin zgâriere, cu o vechime mai mare de 6-7 zile”, fiind în afara oricărui dubiu dovedit astfel că raportul sexual întreţinut cu inculpatul a avut loc prin constrângerea părţii vătămate, leziunile traumatice descoperite pe corpul acesteia denotând din plin agresiunea inculpatului.

Pe de altă parte, dacă partea vătămată ar fi consimţit la întreţinerea raportului intim cu inculpatul nu ar fi înregistrat o schimbare vizibilă în psihicul acesteia, deoarece aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză “minora a devenit mai izolată interiorizată, cu rezultate slabe la învăţătură, deşi aceasta înainte era cotată ca o elevă bună, care participa la olimpiade şcolare.

Tot ca urmare a constrângerii şi a traumei la care a fost supusă de către inculpat ca urmare a actului sexual forţat, minora a fost luată în evidenţa serviciului Psihiatrie Pediatrică din cadrul Spitalului Judeţean Baia Mare cu diagnosticul de “tulburare emoţională cu elemente anxios depresive reactivă post traumatică”, suferinţă psihică care are legătură de cauzalitate cu evenimentul petrecut la data de 28 februarie 2004, urmând tratament medicamentos şi consiliere sub aspect psihologic.

Iată că, declaraţiile constante ale părţii vătămate se coroborează perfect cu probele ştiinţifice cu concluziile certificatului medico-legal, cu concluziile medicului psihiatru şi nu în ultimul rând chiar şi cu recunoaşterea inculpatului care a afirmat faţă de martorii M.D., V.Ş. şi J.R. că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, deoarece aceasta nu ar fi avut bani cu care să-i achite cursa efectuată în favoarea minorei.

Apărarea inculpatului în sensul că victima nu a avut posibilităţi financiare este combătută prin declaraţia martorului M.Gh.M. care a văzut personal când mama minorei i-a dat în faţa sa bani de drum.

Violul săvârşit de inculpat asupra minorei este dovedit şi prin declaraţia martorului V.Ş. care a afirmat că inculpatul i-a relatat că “infracţiunea s-a consumat în timp ce era în maşină cu un prieten, că a prins o bucată bună din [localitatea] (…), cu care a întreţinut relaţii sexuale întrucât celălalt nu a vrut”.

În cuprinsul acestor susţineri ale inculpatului, nicăieri nu se vorbeşte despre acordul părţii vătămate la raportul sexual.

Inculpatul se apără cu faptul că fiind iarnă, nu a putut să-şi dea seama de vârsta părţii vătămate, precizând că a crezut că aceasta avea 17 sau 18 ani.

Susţinerile inculpatului sunt infirmate prin declaraţiile martorilor M.D. şi J.R. care în relatările lor au precizat că partea vătămată era o fetiţă de “cca 13-14 ani”.

Apare astfel fără dubiu că atâta vreme cât alte persoane de sex masculin şi-au putut da seama de la prima vedere de vârsta părţii vătămate, acest fapt îl putea remarca şi inculpatul, însă acesta este de rea credinţă în afirmaţiile sale.

Curtea reţine că în raport cu vârsta victimei de 14 ani şi 11 luni la data consumării actului sexual cu inculpatul, nu se poate considera că aceasta a avut reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică biologic şi moral, un act sexual

50

pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă; minora nu şi-a exprimat în mod liber voinţa, neconsimţind la practicarea unor acte sexuale.

În consecinţă, fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol prev.de art.197 alin.1 şi 3 teza I Cod penal, iar nu infracţiunea de raport sexual cu o minoră prev.de art.198 C.pen.

Mai mult, practica judiciară conchide în sensul celor reţinute de către curte şi anume că “lipsa reprezentării în plan subiectiv a faptului că partea vătămată, cu care inculpatul a întreţinut relaţii sexuale, este minoră sub 15 ani, excede posibilitatea aplicării agravantei prevăzute de art.197 alin.3 teza I C.pen. Per a contrario, reprezentarea în plan subiectiv de către inculpat că victima este minoră sub 15 ani, cum de altfel şi-au dat seama martorii, nu excede, ci din contră impune aplicarea agravantei prevăzute de art.197 alin.3 teza I C.pen., neimpunându-se schimbarea încadrării juridice în art.197 alin.1 C.pen.

Literatura de specialitate arată că “nu interesează dacă autorul faptei ştia cu certitudine vârsta victimei sau nu – pentru existenţa agravantei fiind suficientă intenţia indirectă – esenţial este ca victima să nu fi avut vârsta de 15 ani, iar autorul să fi admis şi această posibilitate”.

Criteriul distinctiv dintre infracţiunea de viol şi cea de raport sexual cu o minoră este lipsa sau, dimpotrivă, existenţa acordului subiectului pasiv al infracţiunii. Ca urmare, raportul sexual cu o minoră care nu a împlinit 15 ani, prin constrângerea acesteia, constituie infracţiunea de viol prev.de art.197 alin.1 şi 3 teza 1 Cod penal.

În final, nu se impune a fi admis motivul de apel vizând achitarea inculpatului deoarece a fost dovedit prin probele testimoniale şi probele ştiinţifice de la dosar existenţa laturii subiective a infracţiunii de viol, actul sexual fiind întreţinut prin constrângerea părţii vătămate, leziunile de pe corpul acesteia dovedind cu prisosinţă agresiunea inculpatului.

Referitor la soluţionarea laturii civile se reţine că tribunalul a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţele art.3 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Prin infracţiunea săvârşită este neîndoielnic că inculpatul a determinat supunerea părţii civile nu numai la traume fizice dar şi la traume psihice excepţionale care îi limitează accesul la o viaţă socială şi afectivă normală, potrivit vârstei şi intereselor sale.

Aşa fiind, nu se impune reducerea cuantumului daunelor morale sau înlăturarea acestora.

De asemenea, prin cuantumul pedepsei aplicate orientat către minim, cu executare în regim de detenţie s-a considerat în mod corect că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate a pedepsei, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.

La individualizarea pedepsei de către tribunal s-a ţinut cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, s-a sustras judecăţii.

Nu se poate proceda la reducerea pedepsei aplicate deoarece în speţă au fost evaluate plural criteriile generale specifice individualizării sancţiunii, atât faţă de gravitatea faptei comise cât şi faţă de persoana inculpatului.

51

Pentru aceste motive s-a respins ca nefondat apelul declarat în baza art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.

DECIZIA PENALĂ NR. 109/A/2007

3. Infracţiunea de tâlhărie. Poziţia subiectivă. Coautorat. Infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune complexă, se caracterizează sub

aspectul laturii obiective prin două acţiuni, din care una principală – furtul, iar a doua, secundară – folosirea violenţei sau a ameninţării, ori punerea victimei în neputinţa de a se apăra. Între aceste două acţiuni există o legătură de la mijloc la scop, fapta constituind tâlhărie chiar dacă violenţa, ameninţarea, etc. a fost întrebuinţată de făptuitor cu puţin înainte, în timpul sau imediat după săvârşirea furtului. Existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie nu este condiţionată de concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni, iar atunci când nu sunt concomitente, nici de o anumită ordine în care cele două poziţii psihice trebuie să se succeadă. Chiar dacă făptuitorul a conceput săvârşirea numai a uneia dintre acţiuni şi implicit a infracţiunii caracterizată prin această acţiune, dar pe parcursul executării faptei au survenit situaţii care l-au determinat să se hotărască a comite şi cealaltă acţiune, infracţiunea complexă se constituie în integralitatea conţinutului său, cu poziţia subiectivă complexă ce îi este caracteristică.

Prin sentinţa penală nr. 93/27.02.2007 a Tribunalului Cluj în temeiul art.211

alin.1, alin.2 lit.b şi alin.2/1 lit.a şi c C.pen. cu aplicarea art.74 alin.1 lit. a şi c, art.76 alin.1 lit.b s-a dispus condamnarea inculpaţilor C.A.A. şi P.GH.N. la o pedeapsă de câte 3 (trei) ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

S-a respins cererea formulată de inculpatul C.A.A. şi P.Gh.N. potrivit art.334 C.pr.pen. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de lovire sau alte violenţe incriminată de art.180 alin.2 C.pen.

S-a respins cererea formulată de inculpatul P.Gh.N. în conformitate cu dispoziţiile art.334 C.pr.pen. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi în infracţiunea de furt calificat, cu aplicarea art.33 lit.”a” C.pen.

În temeiul art.350 C.pen.pen. s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor şi s-a dedus din durata pedepsei aplicate timpul reţinerii şi al arestării preventive, începând cu data de 06 august 2006 la zi .

În temeiul art.71 C.Pen. s-a interzis inculpaţilor exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit.a,b din Codul penal începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.

S-a onstatat că bunul sustras de către cei doi inculpaţi constând într-un telefon mobil marca „Motorala V3”, seria CFWGO851CD prin comiterea infracţiunii reţinute în sarcina acestora a fost recuperat integral.

În temeiul art.346 alin.1 C.pr.pen. raportat la art.14 alin.3 lit. b C.pr.pen. cu aplicarea art. 998 C.civil s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar, să plătească părţii civile M.R.F. suma de 50 lei cu titlu de daune materiale reprezentând suma sustrasă de inculpaţi şi suma de 3000 lei cu titlu de daune morale.

52

În temeiul art.346 alin.1 C.pr.pen. raportat la art.14 alin.3 lit. b C.pr.pen. cu aplicarea art. 998 C.civil şi art. 313 din Legea nr.95/2006, modificat prin O.U.G. nr.72/2006 cei doi inculpaţi au fost obligaţi în solidar să plătească părţii civile Spitalul Municipal Gherla suma de 1248,47 lei reprezentând contravaloarea prestaţiilor medico-sanitare acordate părţii vătămate, cu aplicarea dobânzii legale începând cu data de 09.08.2006, data externării părţii vătămate şi până la achitarea integrală a sumei anterior menţionată.

În temeiul art.189 C.pr.pen. s-a stabilit onorarii avocaţiale din oficiu, care s-au suportat din fondul special al Ministerului Justiţiei şi care s-au avansat către BCAJ Cluj.

În temeiul art. 191 C.pr.pen. fiecare inculpat a fost obligat să plătească câte 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului .

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că în data de 5 august 2006, partea vătămată M.R.F. s-a deplasat la discoteca organizată în barul SC A.I. SRL din localitatea Lujerdiu, comuna Corneşti, judeţul Cluj, rămânând în bar până în jurul orei 2,oo când, urmare a înţelegerii anterioare avută cu martora R.M., s-a deplasat la domiciliul acesteia, situat în aceeaşi localitate, pentru a întreţine relaţii sexuale.

Aşa fiind, victima s-a deplasat la domiciliul martorei, imobilul acesteia nefiind iluminat, iar în timp ce partea vătămată se afla în imobil, martora a ieşit afară, fiind urmată la scurt timp de partea vătămată. În momentul ieşirii din imobil partea vătămată a fost lovită de către inculpaţi cu ajutorul unor corpuri contondente în zona capului şi cu ajutorul pumnilor în zona spatelui, acţiunile agresive ale inculpaţilor fiind însoţite de sustragerea de către aceştia a telefonului mobil marca „Motorola V3” şi a sumei de 50 RON, găsite asupra părţii vătămate.

Din raportul de constatare medico-legală întocmit de IML Cluj, a rezultat că partea vătămată a fost internată în perioada 6-9 august 2006, în Spitalul municipal Gherla, cu diagnosticul : „TCCA deschis, plăgi contuze în regiunea paretală dr. şi stg., în regiunea sprâncenoasă stg., contuzie mâna stg. şi hemitorace stg.”, leziunile suferite necesitând un număr de 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Din declaraţiile inculpaţilor date în faza de urmărire penala a rezultat fără dubiu că au luat rezoluţia infracţională de a deposeda partea vătămată de suma de bani pe care o avea asupra sa şi de telefonul mobil, în timp ce toţi se aflau la discotecă, ocazie cu care au sesizat că partea vătămată se va deplasa la domiciliul martorei. Pe de altă parte, martora R.M. a confirmat faptul că partea vătămată s-a aflat la domiciliul său în noaptea respectivă, că a avut cu aceasta discuţii contradictorii în urma cărora martora a ieşit din casă şi că în timp ce se afla în curtea casei a văzut cum inculpaţii au agresat-o pe partea vătămată şi i-au sustras o sumă de bani şi telefonul mobil. Din declaraţiile martorei, care se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor şi ale părţii vătămate, a mai rezultat că între martoră şi inculpaţi nu a existat nici o înţelegere anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei, în sensul realizării vreunui act de complicitate. Dimpotrivă, martora a încercat să îi convingă pe inculpaţi să înceteze acţiunea agresivă asupra părţii vătămate, iar când a observat că aceasta şi-a pierdut cunoştinţa a stropit-o cu apă pentru a-şi reveni.

Cu ocazia cercetărilor, inculpaţii au condus organele de poliţie în apropierea locului faptei, respectiv la grupul social din cadrul Şcolii generale Lujerdiu, unde au ascuns telefonul mobil sustras de la partea vătămată în condiţiile descrise. Telefonul mobil a fost găsit în stare de funcţionare, conţinând cartela SIM, şi a fost recunoscut de către partea vătămată ca fiind bunul reclamat ca sustras de către inculpaţi. Bunul menţionat a fost predat pe bază de dovadă părţii vătămate.

53

Partea vătămată a susţinut constant că inculpaţii i-au sustras şi suma de 200 RON, însă aceştia au contestat această sumă, precizând că au sustras de la partea vătămată doar 50 RON.

Ambii inculpaţi au fost ascultaţi de mai multe ori in faza de urmărire in prezenţa unor avocaţi din oficiu, insă in faza de cercetare judecătorească in prezenta unor avocaţi aleşi, aceştia au revenit asupra declaraţiilor, retractând parţial cele declarate in faza de urmărire penală, prin invocarea „ameninţării” lor de către organele de urmărire penală cu arestarea, daca nu scriu ce li se spune, negând existenţa unei înţelegeri prealabile anterioare în scopul tâlhăririi victimei şi afirmând că agresionarea a survenit ca urmare a gestului părţii vătămate de a duce mâna la buzunarul pantalonilor unde ştiau că avea un cuţit, gest care le-a creat o stare de puternică temere.

Instanţa de fond a reţinut ca sincere declaraţiile inculpaţilor date în faza de urmărire penală cu motivarea că acestea sunt confirmate de ansamblul probelor existente in cauza. S-a mai reţinut că utilizarea în apărarea lor a faptului ca ar fi fost ameninţaţi de către organele de urmărire penala, nu are nici un suport probatoriu, cu atât mai mult cu cat de la începutul derulării procesului penal aceştia au beneficiat tot timpul de asistenta juridică.

Faţă de apărarea potrivit căreia inculpaţii au agresat victima sub imperiul temerii provocate de gestul acesteia astfel cum a fost arătat mai sus, instanţa de fond a reţinut că o asemenea temere a fost nejustificată şi nedovedită şi că o invocare a unei provocări sau legitime apărări este lipsită de suport probator deoarece nu a existat un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva inculpaţilor, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care ar fi pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc, atac care să fi fost cauzat de victimă.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii prin apărătorii aleşi au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina lor.

Astfel, sub aspectul cererii formulată de inculpatul C.A.A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi respectiv cererea formulată de inculpatul P.Gh.N. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărieîn infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi respectiv infracţiunea de furt calificat acestea au fost respinse de către instanţă ca nefondate pentru următoarele considerente :

Leziunile prezentate de victimă nu s-a produs ca urmare a unei greşeli în cadrul unei altercaţii, ci dimpotrivă au fost mai multe lovituri precise, aplicate în zona spatelui, capului şi a membrelor superioare a părţii vătămate cu bâte, cu scopul precis ca în momentul în care aceasta este căzută la pământ urmare loviturilor aplicate de cei doi inculpaţi, să i se sustragă bunurile, aspect realizat de inculpatul P.Gh.N. ceea ce denotă fără dubiu intenţia inculpaţilor de a comite infracţiunea de tâlhărie şi nicidecum cele de lovire sau alte violenţe, incriminată de art.180 alin.2 C.pen. şi respectiv infracţiunea de furt calificat, incriminată de art.208, art.209 lit.”a” şi “g” C.pen..

Relevante pentru caracterizarea juridică a unei fapte ca tâlhărie sunt împrejurările în care aceasta a fost comisă, natura obiectului vulnerant cu care a fost lovită victima, intensitatea loviturii şi regiunea corpului în care a fost aplicată, durata îngrijirilor medicale. Astfel, pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se săvârşeşte numai cu intenţie directă, este necesar ca această formă de vinovăţie să fie prezentă atât în acţiunea principală, de furt, cât şi în cea adiacentă, de exercitare de violenţe sau ameninţări pentru a pune victima în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.

54

Deposedarea victimei prin violenţă fizică constituie o modalitate de realizare, pe lângă acţiunea de însuşire, a celeilalte componente a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Ca urmare, faptele celor doi inculpaţi de a agresa fizic victima care fiind căzută la pământ în stare de inconştienţă cu scopul precis de însuşire a bunurilor mobile ale acesteia, prezintă toate acele trăsături tipice şi esenţiale specifice elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii de tâlhărie, incriminată de art.211 alin.1, alin.2 lit.b şi alin.2/1 lit.a şi c C.pen.

Or, acţionând în modul descris, inculpaţii au prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei lor rezultat pe care, l-au urmărit şi l-au acceptat. Mijlocul folosit în agresiune – bâte, zona vizată, intensitatea loviturilor, constituie elemente suficiente pentru a se reţine intenţia de a agresa fizic victima în scopul sustragerii bunurilor acesteia iar nu de a-i cauza loviri ale cărei consecinţe, să se rezume la aplicarea dispoziţiilor art.180 alin.2 din Codul penal, în contextul în care victima nu a avut nici un conflict cu cei doi inculpaţi.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de tâlhărie se comite cu intenţie directă, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă, inculpatul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-si asigura scăparea.

În alcătuirea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, intră două activităţi strâns legate între ele, dintre care furtul este principală, iar a doua, folosirea violenţei sau a ameninţării, ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, apare, în raport cu cea dintâi, ca fiind secundară. Furtul constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare şi un act de împosedare.

Prin violenţă se înţelege o constrângere fizică exercitată asupra persoanei vătămate. Violenţa trebuie să fie efectivă şi să aibă aptitudinea de a înfrânge rezistenţa victimei. Violenţa, ameninţarea, sau punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, realizează activitatea secundară a tâlhăriei numai dacă au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii sau, pentru a asigura scăparea făptuitorului. Prin urmare, între violenţă şi furt trebuie să existe o legătură de la mijloc la scop. Această legătură există şi fapta constituie tâlhărie dacă violenţa, a fost întrebuinţată de inculpat cu puţin înainte, în timpul sau imediat după săvârşirea furtului.

Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii principale – furtul – a fost dusă până la capăt, cu condiţia ca inculpatul să fi folosit violenţa sau ameninţarea.

Din dosarul cauzei, din probele administrate rezultă că fapta comisă de către cei doi inculpaţi constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, săvârşită prin violenţă, partea vătămată fiind atacată, pe timp de noapte, prin surprindere, cauzându-i-se atât un prejudiciu patrimonial, cât şi leziuni corporale vindecabile în 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Practica judiciară este unanimă în sensul că, dacă deposedarea părţii vătămate de un bun al său s-a realizat prin violenţe ce au pricinuit acesteia o vătămate a integrităţii corporale pentru a cărei vindecare a fost nevoie de îngrijiri medicale timp de 8-9 zile, fapta astfel săvârşită, constituie infracţiunea unică, complexă, de tâlhărie .

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii C.A.A. şi P.Gh.N.

55

Inculpatul C.A.A. a criticat sentinţa instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică şi a solicitat desfiinţarea acestei soluţii şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prev. şi ped. de art. 211 al. 1, al. 2 lit. b şi al. 2/1 lit. a şi c C.pen. în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 al. 2 C.pen. cu motivarea că din probele administrate în cauză nu rezultă existenţa unei înţelegeri prealabile între inculpaţi în sensul de a tâlhări victima şi că singura sa acţiune a constat doar în a aplica lovituri părţii vătămate.

În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei până la minimul general, iar ca modalitate de executare să se dispună suspendarea condiţionată potrivit art. 81 C.pen. arătând că nu are antecedente penale, a colaborat cu organele de urmărire penală şi a avut o contribuţie redusă la comiterea faptei.

Cu privire la latura civilă a cauzei, susnumitul inculpat a arătat că sentinţa penală atacată este nelegală sub aspectul datei de la care s-a stabilit plata dobânzilor solicitând ca prin decizia ce se va pronunţa să se dispună ca această obligaţie să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Inculpatul P.Gh.N. a criticat sentinţa instanţei de fond pentru netemenicie şi a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună reducerea cuantumului pedepsei aplicate, urmare a acordării unei eficienţe mai sporite circumstanţelor atenuante cu motivarea că este la prima confruntare cu legea penală, a avut o atitudine sinceră şi a conştientizat gravitatea faptei comise.

Recursurile declarate în cauză sunt nefondate. Prima instanţă a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe

interpretarea şi analiza judicioasă a probelor administrate în cauză, stabilind o încadrare juridică legală infracţiunilor comise de cei doi inculpaţi..

Rezultă din ansamblul probator că în noaptea de 5 august 2006 victima a fost la discoteca organizată în barul SC A.I. SRL din localitatea Lujerdiu, comuna Corneşti, judeţul Cluj, unde a consumat băuturi alcoolice împreună cu alte persoane, precum şi cu inculpaţii, deşi nu-i cunoştea. Totodată, victima s-a înţeles cu martora R.M. să se deplaseze la domiciliul acesteia în scopul întreţinerii de relaţii sexuale, scop în care i-a dat suma de 50 Ron. Aşa fiind, după orele 2,00, victima s-a deplasat împreună cu martora la locuinţa acesteia, fiind urmaţi la scurt timp de inculpaţi. Aceştia s-au uitat pe fereastră, văzându-i pe cei doi împreună, fiind văzuţi la rândul lor de către martoră. Deoarece între victimă şi martoră au apărut neînţelegeri, sub pretextul că doreşte să-şi facă necesităţile, martora a ieşit afară şi i-a văzut pe inculpaţi care s-au ascuns după colţul casei. Văzând că martora nu se întoarce în casă, partea vătămată a ieşit şi ea afară unde, prin surprindere şi din spate, inculpaţii au lovit victima cu bâte până a căzut la pământ şi a leşinat, după care inculpatul P. a sustras telefonul mobil care căzuse din mâna părţii vătămate şi, din buzunarul pantalonilor, portofelul conţinând o sumă de bani. Apoi inculpaţii s-au reîntors la discotecă unde au cheltuit banii sustraşi, iar telefonul a fost ascuns de inculpatul Patache în grupul sanitar de unde a fost recuperat şi restituit victimei. Părţii vătămate i-au fost cauzate leziuni care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Susţinerea inculpatului C.A.A. potrivit căreia încadrarea juridică a infracţiunii reţinute în sarcina sa este nelegală deoarece în cauză nu s-a dovedit existenţa unei înţelegeri prealabile între inculpaţi pentru a tâlhări victima şi că, raportat la contribuţia efectiv avută, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 al.2 C.pen., este nefondată, această critică

56

adusă sentinţei instanţei de fond urmând a fi înlăturată pentru considerentele următoare:

În primul rând, existenţa unei înţelegeri anterioare între inculpaţi a fost recunoscută constant de ambii în faza de urmărire penală, în prezenţa avocatului, iar revenirea asupra acestei poziţii în cursul judecăţii este nejustificată şi lipsită de suport probator.

În al doilea rând, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiunea complexă, se caracterizează sub aspectul laturii obiective prin două acţiuni, din care una principală – furtul, iar a doua, secundară – folosirea violenţei sau a ameninţării, ori punerea victimei în neputinţa de a se apăra. Între aceste două acţiuni există o legătură de la mijloc la scop, fapta constituind tâlhărie chiar dacă violenţa, ameninţarea, etc. a fost întrebuinţată de făptuitor cu puţin înainte, în timpul sau imediat după săvârşirea furtului. Aceasta deoarece acţiunea principală apare ca fiind cea care vizează în mod direct obiectul juridic al infracţiunii complexe, pe când acţiunea secundară se conturează ca fiind cea care, vizând un alt obiect juridic, are întotdeauna un caracter ajutător, complinitor, în sensul că este destinată să uşureze, să completeze sau să dea eficienţă acţiunii principale în crearea rezultatului.

Pe de altă parte, existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie nu este condiţionată de concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni, iar atunci când nu sunt concomitente, nici de o anumită ordine în care cele două poziţii psihice trebuie să se succeadă. Chiar dacă făptuitorul a conceput săvârşirea numai a uneia dintre acţiuni şi implicit a infracţiunii caracterizată prin această acţiune, dar pe parcursul executării faptei au survenit situaţii care l-au determinat să se hotărască a comite şi cealaltă acţiune, infracţiunea complexă se constituie în integralitatea conţinutului său, cu poziţia subiectivă complexă ce îi este caracteristică.

Totodată, unitatea infracţiuni complexe, în general, nu rezultă din anterioritatea concepţiei integrale a infracţiunii, în toate acţiunile sale, ci din conexiunea materială ce se stabileşte între acţiunile componente, conexiune care corespunde şi unei legături psihice între poziţiile subiective ce au întovărăşit fiecare din acţiunile respective şi aceasta indiferent de ordinea în care acele poziţii subiective s-au conturat în psihicul făptuitorului şi de împrejurarea că amplificarea atât a activităţii materiale, cât şi a poziţiei psihice a intervenit pe parcursul executării.

În cazul de speţă, deşi a contribuţia inculpatului C.A.A. s-a limitat numai la realizarea acţiunii adiacente, respectiv la comiterea actelor de violenţă, acesta şi-a dat seama că, prin activitatea sa, chiar parţială, contribuie la realizarea întregii infracţiuni complexe, la producerea rezultatului acesteia pe care l-a urmărit şi l-a acceptat.

De altfel, din modul şi mijloacele de comitere a faptei rezultă că inculpatul C.A.A. a avut reprezentarea faptului că prin contribuţia sa sprijină activitatea coinculpatului P.Gh.N. şi a urmărit producerea rezultatului infracţiunii complexe de tâlhărie: inculpaţii au urmărit victima pe timp de noapte până la locuinţa unde se îndreptase, au verificat prezenţa acestuia în casă privind pe geam, l-au aşteptat să iasă afară ascunşi după colţul casei şi, profitând de întuneric şi lipsa iluminatului, prin surprindere, au aplicat lovituri concomitente de mare intensitate părţii vătămate, în zona capului, cu bâte, continuând agresiunea şi după ce victima a căzut, până când aceasta nu a mai avut nici o reacţie. Practic, victima a fost pusă în stare de inconştienţă şi, în această situaţie, inculpatul P.Gh.N. a sustras telefonul ce căzuse din mâna victimei şi, din buzunarul pantalonilor a sustras portofelul cu bani după care ambii inculpaţi s-au întors în discotecă unde au cheltuit banii sustraşi.

57

Apărarea inculpatului C.A.A. potrivit căreia actele de agresiune au fost urmarea temerii produse de gestul victimei care şi-a îndreptat mâna spre buzunarul pantalonilor unde ţinea un cuţit nu poate fi primită deoarece cei doi inculpaţi nu s-au aflat în faţa unui atac direct, material, imediat şi injust, victima nu a exercitat nici un act de violenţă îndreptat împotriva inculpaţilor şi, de altfel, nici nu a remarcat prezenţa celor doi dat fiind faptul că era întuneric şi erau ascunşi în spatele casei martorei Rogojan astfel că agresionarea victimei s-a realizat prin surprindere.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că în mod temeinic şi legal prima instanţă a respins şi cererea inculpatului P.Gh.N. schimbare a încadrării juridice în infracţiunile de lovire şi furt prev. şi ped. de art. 180 al. 2 C.pen. şi art. 208, 209 al.1 lit. a şi g C.pen.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita individualizarea a pedepselor şi nici cererea de a se da o eficienţă mai mare circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 C.pen. deoarece prima instanţă, raportându-se la modul de producere a infracţiunii, urmările cauzate şi persoana inculpaţilor, a stabilit sancţiuni penale corespunzătoare care, prin cuantum, răspund criteriilor stabilite de art. 72 C.pen. şi sunt în măsură să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C.pen. Curtea consideră că reducerea cuantumului pedepselor aplicate ar conduce la aplicarea unor sancţiuni în disproporţie vădită cu gradul concret de pericol social al infracţiunilor comise de inculpaţi, cu consecinţa eludării scopului de sancţionare a legii penale.

În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile promovate de partea civilă Spitalul Municipal Gherla, Curtea concluzionează că obligarea la plata cheltuielilor de spitalizare a fost stabilită legal potrivit art. 14, 346 C.proc.pen., art. 998 C.civ. şi art. 106 din OUG 150/2002, art. 313 din Legea nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte data de la care inculpaţii au fost obligaţi la plata de dobânzi, respectiv începând cu prima zi următoare datei externării victimei – 10.08.2006, prima instanţă a avut în vedere faptul că, nefiind vorba de un prejudiciu a cărui reparaţie se realizează prin echivalent, ci de o creanţă pecuniară, aceasta a devenit certă, lichidă şi exigibilă la data arătată şi, pentru a se realiza o reparaţie integrală a prejudiciului suportat de partea civilă constând atât în cheltuielile efectuate, cât şi în beneficiul nerealizat, inculpaţii datorează potrivit art. 998 C.civ., art. 1084 C.civ dobânzi pe toată durata de la data cauzării prejudiciului şi până la achitarea sumei.

În acest sens s-a pronunţat şi fosta instanţă supremă prin Decizia penală nr. 4811/28.11.1972 şi Decizia penală nr. 1333/18.06.1980.

Faţă de cele arătate, în mod legal instanţa de fond a stabilit ca obligaţia de plată a dobânzilor să survină de la data de 10.08.2006 şi nu de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Decizia penală nr. 56/A/2007

4. Omor calificat. Drum de servitute. Loc public prin destinaţie.

Constituirea unui drum de servitute pe terenul propriu, la care accesul este nelimitat şi nerestricţionat constituie „loc public prin destinaţie” în accepţiunea art. 152 C.pen., iar infracţiunea de omor comisă în acest loc atrage reţinerea agravantei prevăzută de art. 175 lit. i C.pen.

58

Deliberând reţine că prin sentinţa penală nr. 231/24.04.2007 a Tribunalului Cluj s-a respins potrivit art.334 C.pr.pen. cererea formulată de inculpatul N.A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor calificat prev. de art.174 C.pen., art.175 alin.l lit."i" C.pen. în infracţiunea de omor incriminată de art.174 C.pen.

În temeiul art.174 C.pen., art.175 alin.l lit. i C.pen. s-a dispus condamnarea inculpatului N.A. la pedeapsa de 16 (şaisprezece) ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.

Potrivit art.71 Cod Penal s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit.a,b din Codul penal începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.

În temeiul art.88 C.pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicată inculpatului N.A. timpul reţinerii de 24 de ore din 19 octombrie 2006, ora 03,00 şi al arestării preventive, începând cu data de 20 octombrie 2006 la zi.

În baza art.350 C.pen.pen. s-a menţinut măsura preventivă a arestării inculpatului.

S-a constatat că inculpatul a achitat părţilor civile suma de 2190 lei (RON) cu titlu de daune materiale.( reprezentând cheltuielile de înmormântare).

În temeiul art.346 alin.l C.pr.pen. raportat la art.14 alin.3 lit. b C.pr.pen. cu aplicarea art.998 C.civil s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile şi s-a dispus obligarea inculpatului să plătească fiecărei părţi civile suma de câte 15.000 Ron cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că în după amiaza zilei de 18.10.2006, în jurul orelor 18,30, martorul M.Gh. împreună cu victima T.D. se întorceau cu căruţa de la terenul acestuia din urmă, iar la un moment dat victima a oprit căruţa la câteva zeci de metri după ce trecuse de ferma inculpatului spunându-i martorului că îl aşteaptă până când acesta va reveni de la locuinţa familiei G., situată dincolo de calea ferată paralelă cu drumul.

La un moment dat şi-a făcut apariţia inculpatul (nepotul victimei) care se afla şi el într-o căruţă, a oprit căruţa în faţa celei a victimei, a luat furca pe care o avea în căruţă, s-a apropiat de T.D. care între timp coborâse din căruţa sa şi i-a aplicat victimei o lovitură cu partea metalică a furcii, în zona capului, mai precis în zona parietală stângă. După ce victima a căzut la pământ, inculpatul a continuat să o lovească, aplicându-i încă 4-5 lovituri cu furca şi, totodată, a asmuţit câinii asupra victimei. Apoi inculpatul a plecat de la locul agresiunii înspre ferma sa, iar victima a fost găsită după câteva minute de martora O.I. Aceasta, împreună cu alţi martori sosiţi ulterior la locul incidentului, l-au transportat pe vicitmă cu căruţa la locuinţa sa, l-au aşezat pe patul aflat într-una din încăperi, loc în care victima a decedat înaintea sosirii echipajului Serviciului de Ambulanţă Câmpia Turzii.

Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 6471/III/576 din 09.11.2006, moartea numitului T.D. a fost violentă, „s-a datorat anemiei acute consecutiv hemoragiei externe şi interne consecutiv plăgilor contuze de la nivelul extremităţii cefalice (parietal stg. şi fronto-parietal stg.) şi fracturilor de humerus stg., claviculă stg. şi acromion stg."; leziunile s-au putut produce prin lovire activă cu corp dur (de exemplu furcă), iar între leziuni şi deces există legătură de cauzalitate

Cu ocazia audierii sale, inculpatul a negat faptul că l-ar fi agresat pe T.D., declarând că cele două căruţe s-ar fi lovit una de cealaltă şi ca urmare victima ar fi căzut din căruţa sa. Inculpatul a mai declarat că avea cu victima neînţelegeri privitoare la o parcelă de teren despre care fiecare susţinea că este a sa .

59

Ulterior, fiind audiat în faţa instanţei învestite cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, precum şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a recunoscut faptul că l-a agresat pe T.D. cu o furcă, precizând de asemenea că martorele G.A. şi O.I. au încercat să îl oprească în a-l mai agresa pe acesta.

Apărările inculpatului au fost înlăturate de către prima instanţă pe baza actelor şi lucrărilor dosarului.

Prima instanţă a concluzionat că din întreg ansamblul probator administrat în cauză rezultă fără dubiu că inculpatul a comis fapta în public, având în vedere că la data comiterii infracţiunii drumul era accesibil oricărei persoane, nefiind interzis accesul, cu atât mai mult cu cât în acel moment era singurul drum utilizabil de către oricare din oamenii din localitatea respectivă în condiţiile în care drumul comunal era impracticabil, neputând fi utilizat sub nici un aspect indiferent de mijlocul de locomoţie.

De asemenea conform dispoziţiilor art.152 lit.”b” C.pen., fapta se consideră a fi comisă în public şi atunci când s-a comis în orice alt loc accesibil publicului dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, aspect ce a fost de asemenea îndeplinit în cauză, având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească, fapta fiind comisă în văzul unor persoane care locuiau în apropiere.

Legiuitorul nu a stipulat în mod expres că este imperios necesar ca pentru existenţa prevederilor art.175 lit.”i” C.pen. să existe la data comiterii faptei de la începutul şi până la sfârşitul acţiunii infracţionale cel puţin două personae.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a dispus ca inculpatul să achite fiecărei părţi civile câte 15.000 Ron cu titlu de daune morale argumentându-se că este de necontestat faptul că părţile civile au pierdut fiinţa extrem de dragă acestora, respectiv tatăl lor, prin actul infracţional reprobabil comis de inculpat, existenţa prejudiciului moral fiind evidentă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.A., solicitând pronunţarea unei decizii prin care să se dispună schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de omor prev. şi ped. de art. 174 C.pen., reţinerea de circumstanţe atenuante în procesul de individualizare a pedepsei aplicate şi reducerea cuantumului daunelor morale acordate părţilor civile, precum şi a cheltuielilor judiciare acordate acestora şi către stat.

În motivarea apelului inculpatul a arătat că încadrarea juridică a faptei pentru care este cercetat în infracţiunea de omor calificat prev. şi ped. de art. 174, 175 lit. i C.pen. este eronată deoarece în mod greşit s-a reţinut circumstanţa comiterii faptei în loc public, instanţa de fond făcând o interpretare extensivă a definiţiei date prin art. 152 C.pen.

În argumentarea acestei critici inculpatul a arătat că, în fapt, locul unde s-a produs incidentul nu era drum public, ci un drum de hotar pe unde se deplasau ocazional atelajele riveranilor, că acest drum constituie proprietate privată şi că îngăduinţa dată unor vecini să-l folosească pentru a ajunge la terenurile lor nu justifică asimilarea acestuia drumului public.

S-a mai arătat că este eronată şi reţinerea condiţiei comiterii faptei de faţă cu doua sau mai multe persoane deoarece textul art. 152 lit. b C.pen. impune ca în momentul comiterii faptei să se afle în acel loc două sau mai multe persoane, iar prezenţa acestora să fie efectivă, condiţie nerealizată în cauză dat fiind faptul că la locul incidentului nu au fost prezente alte persoane.

60

Cu privire la individualizarea pedepsei, inculpatul a menţionat că s-a reţinut fără nici un temei faptul că este o persoană violentă şi că se impun reţinerea de circumstanţe atenuante cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege deoarece a comis fapta în stare de ebrietate, este cunoscut ca o persoană harnică şi nu a avut conflicte cu legea.

Referitor la soluţionarea acţiunii civile, inculpatul a precizat că sumele acordate cu titlu de daune mortale sunt exagerate şi sunt menite, în fapt, să acopere veniturile de care beneficiau din activitatea desfăşurată de victimă în gospodăria proprie şi nu pentru a compensa suferinţa cauzată de decesul tatălui lor, ceea ce face ca sumele acordate cu acest titlu să constituie o sursă de îmbogăţire.

S-a mai arătat că urmare a admiterii în parte a acţiunii civile se impunea şi reducerea corespunzătoare a cheltuielilor judiciare constând în onorariul avocaţial la care a fost obligat inculpatul în favoarea părţilor civile.

În final, inculpatul a apreciat că suma stabilită cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului este exagerată, impunându-se reducerea acestora.

Apelul declarat în cauză este nefondat. Prima instanţă a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe

interpretarea şi analiza judicioasă a probelor administrate în cauză. Rezultă din ansamblul probator că în data de 18.10.2006, în jurul orelor 18,30,

în timp ce se afla pe drumul situat în zona denumită „Hotar Petrilaca” din Turda, jud. Cluj, inculpatul a aplicat victimei T.D. mai multe lovituri cu o furcă în zona capului şi pe corp, cauzându-i leziuni care au condus în final la decesul victimei.

Raportat la starea de fapt reţinută, instanţa de fond a stabilit o încadrare juridică legală infracţiunii comisă de inculpat, iar sancţiunea penală aplicată a fost judicios individualizată în raport de criteriile enumerate în art. 72 C.pen., fiind în măsură să asigure realizarea scopului stabilit de art. 52 C.pen.

Critica potrivit căreia faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică faptei, urmare a reţinerii eronate a circumstanţei agravante a comiterii infracţiunii în public, nu este fondată.

Astfel, expresia „faptă săvârşită în public” este definită de către legiuitor în art. 152 C.pen.. Conform textului de lege menţionat fapta se considera săvîrşită "în public" atunci cînd a fost comisă: a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezenta nicio persoană; b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante; e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a data seama ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului.

Din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză rezultă că actul de agresiune comis asupra victimei s-a consumat pe un drum pe care, la acea dată, circulau fără restricţii autoturisme, atelaje, cetăţeni, fiind singurul drum deschis circulaţiei deoarece cealaltă cale de acces era impracticabilă. De altfel, în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 23 ianuarie 2007 inculpatul recunoaşte că a permis constituirea unei căi de acces pe terenul folosit de el cât timp drumul de lângă calea ferată era impracticabil, aspect care se circumscrie accepţiunii de “loc public prin destinaţie”.

Pe de altă parte, nu poate fi omisă împrejurarea că actele de agresiune au fost văzute de mai multe persoane şi, deşi se aflau la o oarecare distanţă de locul

61

incidentului, au perceput cu claritate modul în care a acţionat inculpatul, respectiv au văzut obiectul cu care acesta a exercitat agresiune, numărul loviturilor şi zona unde au fost aplicate, iar această împrejurare se circumscrie cerinţei din art. 152 lit. b C.pen.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei prin neluarea în considerare a unor circumstanţe atenuate referitoare la persoana inculpatului şi starea de ebrietate a acestuia în momentul comiterii infracţiunii.

Este adevărat că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale şi că din actele depuse la dosar rezultă că acesta nu este cunoscut ca o persoană care să fi avut conflicte sau incidente cu alte persoane, că inculpatul a fost sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul comiterii infracţiunii, însă aceste aspecte nu pot conduce automat la reţinerea ca şi criterii de natură a atenua răspunderea penală deoarece nu pot fi privite izolat şi fără luarea în considerare a celorlalte circumstanţe în care s-a comis infracţiunea (pe fondul situaţiei tensionate dintre părţi, profitând de vârsta înaintată a victimei – 79 de ani şi, prin urmare, de posibilitatea redusă de apărare a acestuia, prin folosirea de către inculpat a avantajului conferit de forţa fizică superioară şi că de faptul că era înarmat). Pe de altă parte, aspectele invocate de inculpat ca şi circumstanţe atenuante au fost avute în vedere de către instanţa de fond în procesul de individualizare a pedepsei, orientând cuantumul sancţiunii spre minimul special prevăzut de lege.

În final, Curtea consideră că reţinerea aspectelor invederate de către inculpat ca şi cauze de atenuare a răspunderii penale, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ar conduce la stabilirea unei sancţiuni penale în disproporţie vădită cu gradul concret de pericol social al infracţiunii comise şi urmările cauzate, cu consecinţa eludării scopului stabilit prin art. 52 C.pen.

In ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, Curtea reţine că instanţa de fond a reţinut corect că prin fapta sa inculpatul a cauzat părţilor civile atât un prejudiciu de ordin patrimonial (constând în sumele de bani avansate pentru organizarea funeraliilor victimei potrivit obiceiului locului), dar şi un prejudiciu cu caracter nepatrimonial care se circumscrie suferinţei pierderii în condiţii tragice a unui părinte.

Relativ la întinderea acestui prejudiciu, ca şi la acoperirea acestuia, practica judiciară a statuat constant că instanţei de judecată îi revine sarcina de a le evalua, ţinând seama de aspecte care rezultă din circumstanţele cauzei.

În speţă, dat fiind faptul că victima a fost tatăl părţilor civile, că acesta, în ciuda vârstei, constituia încă un sprijin material şi moral pentru copiii săi, că decesul părintelui lor a survenit brusc şi ca urmare a unor acte comise de un semen al lor, reprezintă circumstanţe de natură a amplifica suferinţa cauzată de pierderea tatălui. În acest context, instanţa de fond a stabilit corespunzător întinderea prejudiciului cu caracter nepatrimonial cauzat fiecărei părţi civile, iar sumele acordate cu titlu de daune morale au fost judicios cuantificate în raport de întinderea prejudiciului suportat de părţile civile, fiind de natura a constitui o compensaţie suficientă pentru acoperirea acestui prejudiciu.

Totodată, Curtea consideră că nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul în favoarea părţilor civile şi a statului deoarece, pe de o parte, părţile civile nu pot fi culpabile de faptul că au evaluat întinderea prejudiciului moral într-un cuantum mai ridicat tocmai datorită criteriilor de ordin subiectiv generate de implicarea afectivă, iar, pe de altă parte, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost evaluate ţinând cont de cheltuielile

62

efectiv suportate în proces cu efectuarea actelor medicale, asigurarea asistenţei juridice obligatorii, întocmirea actelor de procedură.

În final, Curtea constată că sentinţa atacată prezintă un element de nelegalitate, respectiv omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, stabilirea acesteia fiind obligatorie potrivit art. 65 C.pen. şi art. art.174 C.pen., art.175 alin.l lit. i C.pen., însă această nelegalitate nu poate fi îndreptată dat fiind faptul că în cauză numai inculpatul a declarat apel, iar potrivit art. 372 al. 1 C.proc.pen. situaţia acestuia nu poate fi înrăutăţită în propria cale de atac.

DECIZIA PENALĂ NR.103/A/2007

RECURSURI 1. Infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C.pen. Acţiune

civilă.Rezolvare. Infracţiunea prev. de art.292 C.pen. este o infracţiune de pericol, dar aceasta

nu exclude existenţa unei părţi vătămate, având în vedere dispoziţiile art. 24 C.proc.pen. care stabilesc că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, are calitatea de parte vătămată.

Potrivit art.348 C.proc.pen. instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute de art.17 C.proc.pen., dar şi în cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin sentinţa penală nr.147 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei Zalău s-a

dispus condamnarea inculpatului C.I.I. la pedeapsa de 2000 RON amendă penală. pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 292 C.pen.

S-a atras atentia inculpatului asupra prevederilor art. 631 C.pen. În baza art. 346 C.pr.pen., s-a respins acţiunea civilă. A fost obligat inculpatul la 300 Ron cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că inculpatul se

află în relatii de rudenie cu numitului R.I.G. fiind ginerele acestuia. În cursul lunii septembrie 2003, inculpatul a asistat la încheierea unui antecontract de vânzare cumpărare sub semnătură privată între R.I.G şi A.I., administratorul SC O.I. SRL Rida, contract care avea ca obiect vânzarea unui teren intravilan în suprafaţă de 3.400 m.p. situat în loc. Rida. Cu această ocazie a fost virată şi suma de 90.000.000 rol de către cumpărător vânzătorului. La încheierea respectivului înscris au participat pe lângă inculpat, şi soţia administratorului se O.I. SRL Rida, numita A.C., în calitate de martor.

În urma încheierii acestui înscris, R.I.G s-a obligat să încheie şi un contract autentic, după intabularea în CF a imobilului.

După modificarea Titlului de Proprietate, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru respectivul teren în favoarea lui R.I.G. pentru jumătate din suprafaţă, iar cealaltă jumătate în favoarea moştenitorilor, R.A., R.T., R. E., R. A.A..

La o dată ulterioară, R.I.G. , întrucât i s-a făcut o ofertă mai bună cu privire la acelaşi teren din loc. Rida, care a tăcut obiectul antecontractului încheiat iniţial, i-a

63

propus inculpatului să facă demersurile necesare să rezilieze respectivul înscris, astfel că C.I.I. a expediat prin poştă suma de bani care a fost achitată iniţial la încheierea înscrisului, dar A.I. a refuzat, întrucât nu a fost de acord cu rezilierea. Astfel că inculpatul a încercat restituirea sumei de bani prin intermediul unui executor judecătoresc, dar beneficiarul antecontractului a refuzat primirea în mod categoric, dorind ca înscrisul să fie respectat.

La data de 02.06.2004, R.I.G. l-a împuternicit pe inculpat prin procuri speciale să procedeze la reziliezea contractului cu S.C.”O.I.” SRL Rida şi să vândă cota parte care îi aparţinea. Astfel, la data de 07.06.2004, C.I.I. împreună cu ceilalţi proprietari, a vândut terenul numiţilor C.F. şi C.I., cu suma de 150.000.000 rol, contract încheiat în formă autentică în faţa notarului, inculpatul semnând înscrisul în calitate de mandatar al lui R.I.G

Conform prevederilor contractuale inculpatul, în calitate de mandata,r a declarat sub sancţiunea prevederilor art. 292 C.pen., că nu a mai vândut, donat sau ipotecat terenul care a făcut obiectul vânzării în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice printr-un antecontract sau contract sub semnătură privată.

Fiind audiat inculpatul în cursul procesului penal, acesta a recunoscut că nu a specificat în faţa notarului că privitor la terenul care a făcut obiectul vânzării a mai fost încheiat un antecontract cu SC O.I. SRL Hida, întrucât a apreciat că, în urma încunoştinţării ultimilor doi cumpărători de existenţa înscrisului anterior şi făcând toate demersurile necesare, din punctul său de vedere pentru a fi reziliat contractul, nu mai considera ca fiind necesară menţionarea acestui aspect şi în faţa notarului public.

În cursul procesului penal, SC O.I. SRL Rida s-a constituit parte civilă, iar prin încheierea din data de 29.11.2006 s-a pus în discuţie lipsa calităţii de parte vătămată şi implicit de parte civilă a societăţii, întrucât infracţiunea de fals în înscrisuri este o infractiune de pericol, iar cel de-al doilea contract de vânzare cumpărare nu a produs consecinţe juridice directe societăţii, astfel că s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 24 C.pr.pen. şi s-a omis citarea SC O.I. SRL Rida în calitate de parte vătămată.

Datorită faptului că în cursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că SC O.I. SRL Rida nu are calitate de parte vătămată, conform dispoziţiilor art. 14 C.pr.pen., funcţia reparatorie urmează a se rezolva potrivit dispoziţiilor regulilor legii civile şi se realizează conform dispoziţiilor alin.3 lit. a aceluiaşi articol.

Astfel, din economia prevederilor legale din articolul mai sus menţionat, este evident că desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris este o modalitate de reparare a pagubei în natură, aparţinând acţiunii civile în procesul penal, fiind supusă dispoziţiilor legii civile, astfel că, datorită celor afirmate anterior, SC O.I. SRL prin administrator are posibilitatea de a se îndrepta instantei civile.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea civilă SC O.I. SRL Hida şi inculpatul C.I.

Tribunalul Sălaj prin decizia penală nr.67 din 9 mai 2007, a admis apelul declarat de partea civilă SC O.I. SRL împotriva sentinţei penale nr.147 din 20.02.2007 a Judecătoriei Zalău şi s-a dispus anularea declaraţiei false făcută de inculpat în calitate de mandatar, referitoare la înstrăinarea terenului care face obiectul vânzării consemnate în contractul de vânzare cumpărare autentificat la data de 07.06.2004 de notarul C.A..

A respins apelul declarat de inculpatul C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe penale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale. Inculpatul a fost obligat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat în apel.

64

Împotriva deciziei tribunalului şi implicit a sentinţei instanţei de fond a declarat recurs SC O.I. SRL şi inculpatul C.I..

Prin motivele scrise de recurs SC O.I. a solicitat casarea în întregime a hotărârilor şi rejudecându-se dosarul, să se dispună conform art.348 C.proc.pen. desfiinţarea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat încheiat la 7 iunie 2004, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Prin recursul său, inculpatul a solicitat casarea hotărârilor instanţelor de fond şi pe cale de excepţie a se constata lipsa calităţii procesuale de parte vătămată a SC O.I. SRL, deoarece infracţiunea în fals în declaraţii este una de pericol şi nu de rezultat, iar pe fond a se dispune achitarea sa în baza art.10 lit.c şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen. întrucât fapta nu a fost comisă de către el, el fiind mandatat de către socrul său să-l reprezinte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

La data de 1 septembrie 2003 s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare între SC O.I. SRL Hida şi H.I.G. având ca obiect suprafaţa de 3400 mp teren intravilan în localitatea Hida cu suma de 30.000.000 lei, sumă ce a fost achitată de SC O.I. vânzătorului. La semnarea acestui contract a participat în calitate de martor, inculpatul C.I.I.

Ulterior, la data de 2 iunie 2004 vânzătorul îl împuterniceşte pe inculpat, care ştia de existenţa antecontractului, prin două procuri speciale, să rezilieze contractul cu SC O.I. şi să vândă cota sa de proprietate oricui va crede de cuviinţă.

La 7 iunie 2004 inculpatul C.I. vinde alături de alţi coproprietari, terenul ce fusese vândut anterior de socrul său, numiţilor C.I. şi F. cu suma de 150.000.000 lei, acest contract fiind încheiat în formă autentică.

La semnarea contractului autentic, inculpatul s-a prezentat ca mandatatar al numitului H.I. declarând sub sancţiunea prevederilor art.292 C.pen. că nu a mai vândut, donat sau ipotecat terenul ce face obiectul acestei vânzări, în favoarea altei persoane fizice sau juridice printr-un antecontract sub semnătură privată sau autentic, deşi avea cunoştinţă de antecontractul încheiat cu SC O.I. SRL Hida, intenţia inculpatului fiind în afara oricărui dubiu în săvârşirea infracţiunii dedusă judecăţii.

Instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de fals în declaraţii este o infracţiune de pericol şi pentru că cel de-al doilea contract nu a produs consecinţe juridice directe părţii vătămate, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.24 C.proc.pen. şi s-a omis citarea ei în calitate de parte vătămată. Cu toate acestea, în soluţionarea pe fond a cauzei a respins în baza art.346 C.proc.pen. acţiunea civilă.

Tribunalul, ca instanţă de apel a reţinut că infracţiunea vizată de art.292 C.pen. este o infracţiune de pericol dar aceasta nu exclude existenţa unei părţi vătămate, având în vedere că dispoziţiile art.24 C.proc.pen. care stabilesc că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal au calitatea de parte vătămată.

Instanţa de apel învederează că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic din 7 iunie 2004, partea vătămată a suferit un prejudiciu material ce constă în pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3400 mp şi a sumei de bani achitată pentru acesta.

Tribunalul Sălaj reţinând că din moment ce instanţa penală a fost corect sesizată cu judecarea infracţiunii prev.de art.292 C.pen. şi stabilind vinovăţia inculpatului, ea avea obligaţia să soluţioneze şi latura civilă a cauzei, astfel că în mod

65

judicios a procedat la anularea declaraţiei false făcută de inculpat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 iunie 2004 de către notarul C.A..

Recursul SC O.I. SRL Hida este fondat deoarece din economia dispoziţiilor legale rezultă că acţiunea civilă capătă caracter oficial şi în alte situaţii decât cele prevăzute în art.17 C.proc.pen.

Astfel, în art.348 C.proc.pen.se arată că instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute de art.17 C.proc.pen., dar şi în cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, punct de vedere împărtăşit de practica judiciară constantă a instanţei supreme.

Aşa fiind, curtea va admite ca fondat în baza art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen. recursul declarat de SC O.I. SRL împotriva dec.pen.nr.67 din 9 mai 2007 a Tribunalului Sălaj, pe care o va casa împreună cu sentinţa penală 147 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei Zalău sub aspectul laturii civile a cauzei şi rejudecând în această limită:

În baza art.348 C.proc.pen. va dispune restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii şi desfiinţarea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat la data de 7 iunie 2004 sub nr. 4674 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi C., ca efect al stabilirii vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii prev.de art.292 C.pen.

Soluţia de mai sus s-a impus datorită faptului că atât acţiunea penală cât şi cea civilă au fost exercitate concomitent în cadrul procesului penal, condiţii în care instanţa are obligaţia să se pronunţe prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile.

Este evident că fiind stabilită răspunderea penală a inculpatului, trebuia antrenată şi răspunderea civilă a acestuia, care se află în raport direct de cauzalitate cu infracţiunea comisă. Restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii şi anularea contractului autentic de vânzare-cumpărare, se impune pentru faptul, că atâta vreme cât conţine declaraţii neconforme cu realitatea, nu poate fi menţinut în fiinţă un asemenea act, date fiind consecinţele pe care le poate produce pe plan juridic părţilor contractante.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a SC O.I. SRL Hida, curtea reţine că aceasta nu este fondată deoarece aceasta a suferit o vătămare ca efect al activităţii infracţionale a inculpatului dar pe de altă parte, conform art.348 C.proc.pen. instanţa de judecată este obligată să rezolve din oficiu acţiunea civilă când aceasta are ca obiect desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris precum şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Ca atare, nu prezintă importanţă dacă în speţă este vorba de o infracţiune de pericol sau de rezultat, câtă vreme instanţa potrivit dispoziţiilor legale este obligată să soluţioneze din oficiu latura civilă în cazul falsificării totale sau parţiale a unor înscrisuri.

Potrivit art.62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească speţa sub toate aspectele, pe bază de probe.

Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social, trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă, aşa încât să fie trasă la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infracţiune.

În consecinţă, în raport de textul menţionat, cu referire la art.17 alin.2 şi art.52 din Codul penal, precum şi art.1 din C.proc.pen., scopul procesului penal trebuie

66

realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului.

În cauză, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti au fost administrate probe, în raport de care instanţa a reţinut corect starea de fapt, conformă cu realitatea şi care dovedesc cert vinovăţia inculpatului.

Cum probele administrate susţin învinuirea nu se poate vorbi de o discordanţă dintre probele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce ilustrează nevinovăţia inculpatului şi care a avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea impusă de materialul probator administrat, ipoteză ce nu se constată în cauză.

Pe de altă parte, încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat este cea corectă în raport de următoarele aspecte, corect valorizate de către instanţa de fond.

Latura obiectivă a infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută în art.292 C.pen., presupune o declaraţie necorespunzătoare, în total sau în parte, adevărului,făcută unei unităţi din cele la care se referă art.145 C.pen., care era competentă să ia act de acea declaraţie.

Declaraţia trebuie să fie dintre acelea care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea unei consecinţe juridice.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se comite cu intenţie directă şi în vederea unui anumit scop (producerea unei consecinţe juridice), urmărit de făptuitor, fără însă a fi necesar ca acesta să fie efectiv realizat. Nu interesează dacă făptuitorul a urmărit acel scop pentru sine sau pentru altul. Este de reţinut astfel poziţia inculpatului care se apără că a acţionat în calitate de mandatar al socrului său.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care declaraţia mincinoasă este primită ori consemnată de organul competent.

Dacă, despre declaraţia neadevărată s-a luat act în cuprinsul unui act autentic, instanţa de judecată, pronunţând condamnarea, urmează a dispune anularea acelui act ce conţine declaraţii neconforme cu realitatea.

Pentru a conchide, fapta unei persoane de a declara şi a autentifica în faţa notarului o declaraţie sau un contract în care afirmă împrejurări nereale constituie infracţiunea de fals în declaraţii prev.de art.292 C.pen.

Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul a avut cunoştinţă de acel antecontract încheiat de socrul său în calitate de vânzător cu SC O.I. Hida, în care el a avut calitatea de martor. Apoi, în mod judicios se reţine că la 7 iunie 2004, a vândut acest teren ce fusese anterior înstrăinat SC O.I., numiţilor C. I. şi F. cu o sumă mult mai mare decât cea anterioară, din antecontract, declarând sub sancţiunea prevederilor art.292 C.pen. că acel teren nu a mai fost vândut, donat sau ipotecat în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice printr-un antecontract sau contract autentic, deşi aşa cum am învederat avea cunoştinţă de antecontractul încheiat de socrul său cu SC O.I. Hida, intenţia sa fiind directă în comiterea infracţiunii.

Inculpatul s-a apărat cu împrejurarea că el a acţionat în calitate de mandatar, astfel că nu poate să se facă vinovat de infracţiunea imputată.

Conform dispoziţiilor legale şi a practicii judiciare în materie a instanţei supreme “nu interesează dacă făptuitorul a urmărit acel scop pentru sine sau pentru altul, respectiv producerea unei consecinţe juridice. Mai mult, potrivit legii civile, mandatarul răspunde pentru dol, el având cunoştinţă la încheierea contractului autentic din 7 iunie 2004, ca acel teren fusese anterior înstrăinat SC O.I., act la care a participat în calitate de martor.

Prin întreaga sa atitudine inculpatul a săvârşit infracţiunea de fals în declaraţii prev.de art. 292 C.pen., fapta fiind comisă cu intenţie directă. Declaraţia falsă făcută

67

în faţa notarului a avut ca şi scop perfectarea contractului cu noii cumpărători şi încasarea preţului de 150.000.000 lei, în caz contrar, contractul nu ar fi putut fi încheiat şi perfectat.

Pentru aceste motive, s-a respins ca nefondat recursul inculpatului în baza art.385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen.

DECIZIA PENALĂ NR. 409/R/2007

2. Arestare preventivă. Termen rezonabil. Subzistenţa temeiurilor. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o

infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă.

Referindu-se la “criteriile după care se apreciează termenul rezonabil al unei proceduri penale”, CEDO a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.

Suspiciunea că inculpatul a săvârşit infracţiunile imputate prin rechizitoriul DIICOT poate justifica, iniţial privarea de libertate, dar nu poate constitui un temei “relevant şi suficient”, după nouă luni de arestare preventivă, cu atât mai mult cu cât autorităţile naţionale competente nu au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud prin încheierea din 28 mai 2007 în baza art. 3002

rap. la art. 160b, art.139 alin 1 şi 35 şi art. 136 alin 1 lit c rap. la art. 1451 Cod procedură penală a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului Ş.M. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Conform art. 1451 a1.2 rap.la art. 145 alin.11 Cod procedură penală pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la Poliţia mun. Bistriţa, conform programului de

supraveghere ce va fi întocmit de acest organ, sau ori de câte ori este chemat; c) să nu-şi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organului judiciar care a

dispus măsura; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme. Potrivit art. 1451 alin.2 rap.la art. 145 alin.12 lit.c Cod procedură penală pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, a fost obligat inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu vreuna dintre persoanele citate ca parte vătămată sau martor în prezenta cauză.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor încălcării, cu rea-credinţă a măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau a obligaţiilor impuse prin prezenta încheiere.

S-a dispus comunicarea prezentei încheieri instituţiilor şi organelor prev.de art. 145 alin.21 Cod procedură penală ca şi punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat şi în altă cauză.

68

S-a luat act de retragerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpat la termenul de judecată din 9 mai 2007.

A fost obligat inculpatul să plătească 5 lei cheltuieli judiciare statului, celelalte cheltuieli rămânând în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:Inculpatul Ş.M. a fost arestat preventiv la 14 septembrie 2006, pe timpde 29 de zile pentru comiterea a 5 infracţiuni de trafic de persoane prev. de art. 13 alin. 1 din Legea 678/2001, ca şi a unei infracţiuni de raport sexual cu o minoră prev. de art. 198 alin. 1 Cod penal, ulterior fiind trimis în judecată pentru aceste infracţiuni, dar şi pentru alte 4 asemenea infracţiuni şi 2 infracţiuni de proxenetism prev. de art. 329 Cod penal rezultate în urma cercetărilor penale prin Rechizitoriul DIICOT –Biroul Teritorial Bistrita nr.53/D/P/2006 din 8 decembrie 2006.

Această măsură a fost prelungită în faza de urmărire penală şi menţinută de instanţa de judecată, urmând să expire la 2 iunie 2007, astfel că, potrivit art. 3002 rap. la art. 160b Cod procedură penală instanţa este chemată să verifice legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului.

La luarea măsurii preventive, prin încheierea penală 101/CC/2006 pronunţată de Tribunalul Bistriţa în dosarul nr. 3218/112/2006, s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 Cod procedură penală, existând probe şi indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, acesta aflându-se în situaţiile prev. de art. 148 lit. e şi f Cod procedură penală.

Până în prezent dintre cele 12 pretinse victime ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul au fost audiate 10, rămânând de audiat numitele H.I. şi H.A., prima fiind plecată în Italia, iar cea de a doua neputând fi găsită.

De menţionat este faptul că, pe parcursul urmăririi penale, doar P.C.T. şi P.R.L. au arătat că doresc să participe în procesul penal ca părţi vătămate, acestea neconstituindu-se în faţa instanţei părţi civile.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală a rezultat însă că numitelor H.I., L.S.M., R.V.I. şi S.R. nu li s-a pus în vedere faptul că au dreptul de a participa în procesul penal în calitate de părţi vătămate şi fiind citate în această calitate toate, cu excepţia numitei H.I., care este plecată din ţară au arătat că doresc să aibă calitatea de martor.

Pe de altă parte, toate pretinsele victime care au fost audiate de instanţă au revenit asupra declaraţiilor iniţiale sau şi le-au nuanţat (vezi declaraţia părţii

vătămate P.C.T.) arătând că acestea au fost date sub presiunea organelor de poliţie însă câtă vreme nu au fost readministrate toate probele, inclusiv cele ale căror necesitate ar rezulta din dezbateri, nu se poate considera că nu mai există probe sau indicii temeinice că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată.

În consecinţă, faţă de actele şi lucrările dosarului rămâne a se analiza în – ce măsură celelalte temeiuri avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi în prezent sau, dimpotrivă, acestea s-au modificat impunându-se, în conformitate cu disp. art. 139 alin 1 Cod procedură penală înlocuirea acestei măsuri.

Astfel, ca temei al arestării preventive a inculpatului s-a reţinut art. 148 lit. e Cod procedură penală constând în aceea că ar fi încercat să exercite presiuni asupra părţii vătămate P.C.T., însă în prezent acest motiv nu mai subzistă partea vătămată fiind deja audiată în cauză, prilej cu care şi-a retractat în parte declaraţia anterioară, ca de altfel şi celelalte martore audiate, care au arătat expres că nu a fost contactate de vreo persoană care să le preseze să facă acest lucru.

69

Chiar dacă la acest termen martora P.P. (mama părţii vătămate P.C.T.) a pretins că partea vătămată ar fi primit telefoane de ameninţare, nu a putut preciza persoana care a făcut respectivele apeluri, neputând fi luată în considerare nici susţinerea privind ameninţarea fiicei sale în sala de judecată, câtă vreme chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că a formulat acuzaţii la adresa inculpatului fiind presată de mama sa, aspect confirmat şi de martora B.A.

Al doilea temei al arestării preventive al inculpatului a fost disp. art. 148 lit. f Cod procedură penală respectiv sancţionarea faptelor comise cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte-prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, că anumite infracţiuni pot suscita o "tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv amenintată.

Ori, infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, nefiind comise prin constrângere sau alte mijloace violente, iar inculpatul nu are antecedente penale din care să se poată trage concluzia existenţei unui astfel de pericol, cu atât mai mult cu cât de la ultimele fapte s-a scurs o perioadă de aproape un an.

Nu este lipsit de interes nici faptul că pe parcursul detenţiei starea de sănătate a inculpatului, care suferă de mai multe boli cronice s-a deteriorat, fiind internat o perioadă în Spitalul Penitenciar Jilava şi având nevoie de tratament medical permanent.

Pe de altă parte, menţinerea în stare de detenţie a inculpatului ar putea depăşi limitele rezonabile ale privării de libertate, aşa cum sunt definite acestea de art. 5 par.3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO libertatea persoanei este regula, excepţia de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff c. Germaniei), ce reprezintă o gravă derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie, autorităţile naţionale având obligaţia de a se asigura că, în fiecare cauză, detenţia la care este supus un acuzat nu depăşeşte o durată rezonabilă.

Inculpatul este arestat preventiv de 8 luni calendaristice iar până în prezent s-a reuşit administrarea doar unei mici părţi a probatoriului ca urmare a neprezentării persoanelor citate, fiind evident că detenţia acestui a se va prelungi peste un termen rezonabil până la terminarea cercetării judecătoreşti.

Totodată, scopul măsurilor preventive precizat de art. 136 Cod procedură penală poate fi atins şi prin luarea unei măsuri mai puţin severă decât cea a arestării preventive şi care să constituie, în acelaşi timp, o garanţie că inculpatul nu se va sustrage de la judecată sau executarea pedepsei şi nici nu va încerca să influenţeze părţile vătămate sau martorii.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au modificat astfel că, în baza art.

70

3002 rap. la art. 160b, art.139 alin 1 şi 35 şi art. 136 alin 1 lit c rap. la art.1451 Cod procedură penală tribunalul a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestuia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Totodată, în baza art. 1451 alin. 2 rap. la art.145 alin. 11 lit. a-d Cod procedură penală, tribunalul l-a obligat pe inculpat ca pe durata măsurii să respecte obligaţiile prevăzute de aceste texte de lege cu menţiunea că Poliţia municipiului Bistrita va desemnată ca organ de supraveghere a inculpatului.

În plus, în sarcina inculpatului s-a impus şi obligaţia prev. de art. 145 alin 12 lit. c Cod procedură penală respectiv să nu ia legătura, direct sau indirect, cu vreuna dintre persoanele citate ca părţi vătămate sau martori în prezentul dosar.

De asemenea, inculpatul a fost atenţionat asupra consecinţelor încălcării cu rea credinţă, a măsurii preventive sau a obligaţiilor impuse, urmând a se dispune punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat şi în altă cauză, ca şi comunicarea prezentei încheieri instituţiilor şi organelor arătate în art.145 alin 21 Cod procedură penală.

La alegerea acestei măsuri preventive instanţa a avut în vedere faptul că, faţă de starea de sănătate precară a inculpatului, măsura obligării de a nu părăsi localitatea l-ar putea pune pe acesta în postura de a nu putea urma tratamentul medical sau chirurgical de cea mai înaltă specialitate.

De menţionat este faptul că la termenul de judecată din 9 mai 2007 inculpatul a formulat, în temeiul art. 139 Cod procedură penală, o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce a fost admisă, prin încheierea penală din 11 mai 2007, dispunându-se înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Prin decizia penală 309/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar 857/33/2007 s-a admis recursul DIICOT, s-a casat în întregime încheierea atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de împrejurarea că instanţa a fost sesizată cu o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar prin faptul că s-a dispus obligarea de a nu părăsi ţara instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii inculpatului, deşi este evident că, potrivit art. 139 alin 1 şi alin 35 Cod procedură penală, constatând că s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, alegerea altei măsuri preventive este atributul exclusiv al instanţei de judecată, în raport de prevederile art. 136 Cod procedură penală.

Cum la acest termen de judecată inculpatul a arătat că înţelege să-şi retragă această cerere tribunalul a luat act de această împrejurare.

Împotriva încheierii tribunalului Bistriţa-Năsăud, a declarat recurs DIICOT Biroul Teritorial Bistriţa solicitând casarea acesteia şi rejudecând cauza a se respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului Ştefan Milu cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, ca neîntemeiată şi menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului întrucât motivele avute în vedere la data arestării acestuia nu au dispărut.

S-a susţinut că în speţă sunt incidente temeiurile de arestare 148 lit.e şi f C.proc.pen.

Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivului de netemeinicie invocat, ajunge la concluzia că acesta nu este fondat.

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o “decizie definitivă” cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este

71

ca persoanele aflate în această situaţie “să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie”. ( cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).

O altă subliniere făcută de Curte, se referă la “criteriile după care se apreciează termenul rezonabil al unei proceduri penale”, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(decizia CEDO din 31 martie 1998 paragraf 97 citat de Corneliu Bârsan).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este “data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de “acuzaţie penală” în sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de “urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul “termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat. (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere şi “comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau, pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională.(decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; decizia din 31 martie 1998, paragraful 99, cit. de Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a mai decis că faptul că o persoană se află în detenţie este un element ce trebuie luat în consideraţie pentru a se determina dacă s-a statuat într-un “termen rezonabil” cu privire la temeinicia acuzaţiei formulate împotriva ei (decizia din 25 noiembrie 1992 în cauza Abdoella contra Olandei).

De asemenea, Curtea Europeană a mai decis, într-o altă speţă, că, în situaţia urmăririi penale angajate simultan împotriva mai multor coinculpaţi, dacă procedura a fost accelerată – urmare unei eventuale disjungeri a cauzei, pentru o mai bună administrare a justiţiei – numai faţă de unul sau unii dintre ei, într-o asemenea situaţie, în orice caz, între interesele unui coinculpat şi principiul bunei administrări a justiţiei, trebuie acordată prioritate acestui din urmă principiu (decizia din 27 iunie 1968 paragraf 21 cit.de Corneliu Bârsan).

Curtea de Apel Cluj apreciază că soluţia Tribunalului Bistriţa-Năsăud este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius v.Lituania; hotărârea Kudla v.Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v.Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.

Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr.112 “orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un

72

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elvenţia din 26 ianuarie 1993).

Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. În acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă. În situaţiile în care autorităţile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate, dacă aceste motive au fost apreciate ca “relevante” şi “suficiente” CEDO a stabilit şi dacă autorităţile naţionale competente au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor (a se vedea hotărârea Contrada v.Italia din 24 august 1988 şi hotărârea I.A.v.Franţa din 23 septembrie 1998).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpatului Ştefan Milu de la 14 septembrie 2006, de nouă luni, nu este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta fiind excesivă.

Suspiciunea că inculpatul Ştefan Milu a săvârşit infracţiunile imputate prin rechizitoriul DIICOT poate justifica, iniţial privarea de libertate, dar nu poate constitui un temei “relevant şi suficient”, după nouă luni de arestare preventivă, cu atât mai mult cu cât autorităţile naţionale competente nu au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor.

Astfel, ca temei al arestării preventive al inculpatului s-a reţinut art.148 lit.e C.proc.pen. constând în aceea că ar fi încercat să exercite presiuni asupra părţii vătămate P.C.T., însă în prezent acest motiv nu mai subzistă, partea vătămată fiind deja audiată în cauză, prilej cu care şi-a retractat în parte declaraţia din faza de urmărire penală, ca de altfel şi celelalte martore audiate, care au arătat expres că nu au fost contactate de vreo persoană care să le preseze să facă acest lucru.

Mai mult, chiar dacă la termenul de judecată din 28 mai 2007 de la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, martora P.P. – mama părţii vătămate P.C. a pretins că partea vătămată ar fi primit telefoane de ameninţare, nu a putut preciza persoana care a făcut respectivele apeluri, neputând fi luată în considerare nici susţinerea privind ameninţarea fiicei sale în sala de judecată, câtă vreme chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că a formulat acuzaţii la adresa inculpatului, fiind presată de mama sa, aspect confirmat şi de martora B.A..

Mai mult, părţile vătămate şi-au retractat declaraţiile din faza de urmărire penală arătând că au fost constrânse de către organele de cercetare penală din punct de vedere psihic, condiţii în care Curtea de Apel Cluj este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor

73

prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasburg).

Pe de altă parte, dacă se va dovedi că în cauză nu s-au exercitat ameninţări, constrângeri asupra părţilor vătămate la întreţinerea de raporturi sexuale, acestea practicându-le de bună voie se va pune problema schimbării încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane în cea de proxenetism prevăzută cu alte limite de pedeapsă, conform recentei decizii a Î.C.C.J. pronunţată în recursuri în interesul legii.

Nu în ultimul rând, inculpatul Ştefan Milu poate contesta probele obţinute prin mijloace de probă administrate ilegal, având acel drept (a se vedea cazul Khom contra Marii Britanii), iar pe de altă parte, acesta este apărat de prezumţia de nevinovăţie, care nu a fost înlăturată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Al doilea temei al arestării preventive a inculpatului a fost disp. art.148 lit.f C.proc.pen. respectiv, sancţionarea faptelor presupus a fi comise de către inculpat, cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, deoarece prin trecerea timpului s-a stins rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunilor imputate, care la finalizarea cercetării judecătoreşti pot primi o altă încadrare juridică, cu alte limite de pedeapsă, neexistând nici temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică, a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite prin jurisprudenţa CEDO care a statuat “că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte – prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată”.

Ori, infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, nefiind comise prin constrângere sau alte mijloace violente, iar inculpatul nu are antecedente penale, din care să se poată trage concluzia existenţei unui astfel de pericol, cu atât mai mult cu cât de la ultimele acte infracţionale s-a scurs o perioadă de un an.

Nu poate fi neglijat nici faptul că pe parcursul detenţiei starea de sănătate a inculpatului, care suferă de mai multe boli cronice, s-a deteriorat, fiind internat o perioadă în Spitalul Penitenciar Jilava şi având nevoie de tratament medical permanent.

Inculpatul este arestat preventiv de 9 luni calendaristice, iar până în prezent instanţa de fond a reuşit administrarea doar a unei mici părţi a probatoriului, ca urmare a neprezentării persoanelor citate, fiind evident că detenţia inculpatului se va prelungi peste un termen rezonabil până la terminarea cercetării judecătoreşti.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, libertatea persoanei este regula, excepţia de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff contra Germaniei), ce reprezintă o derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie, autorităţile naţionale având obligaţia de a se asigura că, în fiecare cauză, detenţia la care este supus un acuzat nu depăşeşte o durată rezonabilă.

Referitor la dispoziţia instanţei de fond de a lua faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe durata desfăşurării procesului penal, curtea consideră

74

că aceasta se circumscrie art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dându-se eficienţă dispoziţiilor art.136 alin.1 din C.proc.pen., pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.

DECIZIA PENALA NR. 336/R/2007

75

Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal

Procedura insolvenţei. Cererea lichidatorului pentru anularea operaţiunilor de ridicare de numerar din conturile bancare ale

debitorului Cererea formulată de lichidatorul judiciar în temeiul art. 79 şi 80 lit. c din

legea insolvenţei pentru anularea operaţiunilor de ridicare de numerar din conturile bancare ale debitoarei este admisibilă numai dacă se face dovada convenţiei frauduloase dintre terţ şi debitor.

Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 1.042 din 22.05.2007

Prin sentinţa comercială nr. 1394/28 februarie 2007 a Tribunalului Comercial

Cluj privind procedura insolvenţei debitoarei SC A.G. SRL, judecătorul sindic a admis în parte cererea formulată şi precizată de lichidatorul judiciar al debitoarei în persoana numitei G.M. , în contradictoriu cu pârâţii D.P. şi D.P. şi debitoarea- SC A.G. SRL CLUJ, prin asociat unic P.V.M. şi drept consecinţă a dispus anularea operaţiunilor de ridicare de numerar din conturile bancare ale debitoarei , deschise la băncile BANCA TRANSILVANIA-SUCURSALA CLUJ, BANCA PROCREDIT BUCUREŞTI şi BANCA RAIFFEISEN –SUCURSALA PITEŞTI reprezentând restituire împrumut/aport firmă, în perioada decembrie 2004-aprilie 2005 şi a obligat pe pârâţii D.P. şi D.P. în solidar la restituirea sumei de 11.380.195.754 lei ROL ce va fi virată în contul unic al lichidării.

S-au respins restul pretenţiilor formulate. Judecătorul sindic a reţinut în esenţă că debitoarea a fost înmatriculată în

Registrul Comerţului la 20 august 2002 fiind constituită de către pârâţi. La data de 8 decembrie 2004 cei doi pârâţi au cesionat toate părţile sociale

către noul asociat unic P.V.M. care i-a mandatat pe cei doi pârâţi să efectueze în numele societăţii depuneri şi ridicări de numerar, ordine de plată în conturile bancare până la schimbarea specimenului de semnătură.

De asemenea, acest asociat a fost de acord ca pârâţii să-şi ridice aportul în numerar adus societăţii conform ultimei balanţe din noiembrie 2004 , în limitele disponibilului, fără a perturba activitatea societară.

Această împuternicire a fost semnată la data de 8 decembrie 2004. La 6 ianuarie 2005 P.V.M. l-a împuternicit pe pârâtul D.P. prin procură

autentificată să efectueze în numele societăţii orice operaţiuni în contul bancar al acesteia începând cu data de 6 ianuarie 2005 şi până la 10 aprilie 2005 şi l-a mandat să-şi ridice aportul adus în numerar în aceeaşi perioadă.

Ca atare, cei doi pârâţi au efectuat operaţiuni de ridicări de numerar din conturile bancare ale societăţii ce ulterior au fost restituite debitoarei în sumă totală de 51.740.400.000 lei ROL rămânând o diferenţă nerestituită de 11.380.195.754 lei ROL, care nu poate fi identificată în persoana cărora dintre pârâţi a fost ridicată.

De aceea, s-a apreciat că în speţă este incident textul art. 80 alin (1) lit c din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 42 Cod comercial ce impune anularea

76

operaţiunilor de ridicare de numerar din conturile bancare ale debitoarei asupra acestei sume.

Împotriva sentinţei au declarat recurs în termenul legal pârâţii D.P. şi D.P. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii în anulare introduse de lichidatorul judiciar.

Recurenţii critică hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală arătând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru anularea actelor debitorului deoarece art. 80 alin (1) lit c din Legea insolvenţei prevede în mod expres cerinţa existenţei unui concert fraudulos care trebuie dovedit.

Actul juridic a cărui anulare se cere trebuie să fie unul bilateral, dipartit sau multipartit, debitorul fiind obligatoriu una dintre părţi.

Din cuprinsul cererii şi a probelor administrate în cauză nu rezultă nicidecum acest lucru deoarece lichidatorul a solicitat anularea unor operaţiuni bancare care sunt acte unilaterale şi care nu se încadrează în exigenţele legii iar pe de altă parte cele reţinute de instanţă sunt contrare probelor dosarului.

În speţă, nu s-a solicitat anularea unui contract. De asemenea, s-a mai reţinut că ulterior cesiunii părţilor sociale, debitoarea nu

şi-a mai continuat activitatea. Extrasele de cont depuse la dosar de către lichidatorul judiciar demonstrează

contrariul. De aceea, susţin recurenţii sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 304 pct 9 Cod

procedură civilă raportat la art. 304 1 din acelaşi cod. Lichidatorul judiciar prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea

recursului. Examinând recursul, Curtea de apel constată că este fondat pentru

următoarele considerente: În speţă, s-a deschis procedura judiciară de faliment împotriva societăţii

debitoare prin sentinţa civilă nr. 957/6 iulie 2005 sub imperiul Legii nr. 64/1995 republicată în vigoare la acea dată.

Prin acţiunea înregistrată la 27 septembrie 2006 lichidatorul judiciar desemnat în procedură a solicitat în temeiul art. 80 alin (1) lit c şi alin (2) lit a din Legea nr. 85/2006, cerere ce ulterior a fost precizată obligarea pârâţilor la plata sumei de 11.478.195.754 lei ROL ce au fost ridicate de aceştia cu titlu de restituire împrumut, ce au fost ridicaţi din conturile bancare ale societăţii debitoare.

Conform art. 79 din Legea nr. 85/2006 poate fi atacată pe calea acţiunii în anulare orice act fraudulos încheiat de debitoare în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii. Art. 80 alin (1) lit.a)-g) enumeră actele ce pot fi anulate şi conţine dispoziţii derogatorii faţă de cel menţionat de art. 79 care este de aplicaţie generală.

Astfel, art. 80 alin (1) lit c stabileşte că administratorul judiciar sau după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei trei ani anterior deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunul de la urmărirea de către creditor sau de a leza în orice altfel drepturile.

Din enunţarea textului de lege de mai sus rezultă, că în acest caz se cere a fi dovedită şi complicitatea terţului cocontractant la fraudă ca o condiţie pentru admiterea acţiunii. Complicitatea terţului la fraudă presupune intenţia acestuia de a prejudicia creditorii în înţelegere frauduloasă cu debitorul.

Altfel spus, este necesară existenţa unei acţiuni concertate de fraudă.

77

Ca atare, în acest caz, convenţia frauduloasă trebuie dovedită nefiind prezumată.

Or, în speţă judecătorul sindic a reţinut în mod greşit că în cauză este incident textul de lege menţionat mai sus , de vreme ce nu s-a dovedit convenţia frauduloasă privind ridicarea de numerar efectuată de pârâţii-recurenţi, de conivenţă cu societăţile bancare, în calitate de terţi şi nici complicitatea acestora din urmă cu debitoarea pentru a prejudicia creditorii.

Reţinând deci că hotărârea este nelegală şi că în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin (1) lit c din Legea nr. 85/2006 , recursul declarat de pârâţii D.P. şi D.P. urmează a fi admis ca fondat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct 9 Cod procedură civilă raportat la art. 304 1 Cod procedură civilă, sentinţa va fi modificată în sensul respingerii cererii formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei pentru anularea operaţiunilor de ridicare de numerar din conturile bancare ale debitoarei efectuate de pârâţi.

2. Procedura insolvenţei. Procedura simplificată. Deschidere Deschiderea procedurii simplificate prevăzută de art. 1 alin. 2 din Legea nr.

85/2006 dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 2 lit. c pct. 1 – 4.

Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 1.000 din 15 mai 2007

Prin sentinţa civilă nr. 404 din 19 februarie 2007 pronunţată în dosarul nr.

4889/100/2006 al Tribunalului Maramureş, privind procedura insolvenţei debitoarei SC A.M. SNC SEINI, judecătorul-sindic, a respins contestaţia formulată de debitoare la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş-Baia-Mare şi în baza art. 107 raportat la art. 1 alin (2) lit. e din Legea nr. 85/2006 a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă în formă simplificată, trecerea debitoarei la procedura falimentului şi numirea lichidatorului judiciar.

Judecătorul-sindic a reţinut, în esenţă, că din înscrisurile depuse la dosar de către creditoare, respectiv titluri executorii şi note de constatare, reiese că debitoarea datorează creditoarei suma de 27.642 lei RON reprezentând debite către bugetul de stat, sumă care a fost diminuată ca urmare a efectuării a două plăţi la suma de 17.491 lei RON.

Din cuprinsul dosarului execuţional rezultă că au fost emise numeroase somaţii de plată şi adrese de înfiinţare a popririi pentru debitele datorate, astfel încât nu se poate susţine că ar fi intervenit prescripţia executării dreptului de a cere executarea silită.

Anterior formulării cererii introductive, debitoarea a fost dizolvată potrivit Legii nr. 359/2004, şi ca atare sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin (2) lit e din Legea nr.85/2006.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termenul legal, debitoarea SC A.M. SNC SEINI solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii creditoarei.

În motivarea recursului se susţine că hotărârea este nelegală deoarece instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei invocată de ea fără să o motiveze. Pe fondul cauzei creditoarea nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi pe de

78

altă parte societatea nu se află în încetare de plăţi şi este în măsură să achite debitul restant care faţă de bugetul de stat care este în cuantum de 10.151 lei RON.

Lichidatorul-judiciar C.T. IPURL desemnat prin Încheierea nr. 2710/20 aprilie 2006 a ORC de pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că după notificarea creditorilor debitoarei prin publicitate şi prin scrisori recomandate la dosarul insolvenţei s-au înscris un număr de trei declaraţii de creanţă pentru suma totală de 31.392,68 lei RON.

Examinând recursul în raport de criticile formulate Curtea de Apel reţine: În speţă, debitoarea recurentă a fost dizolvată în temeiul art. 30 din Legea nr.

359/2004, prin încheierea nr. 2184/13.94.2005 a ORC de pe lângă Tribunalul Maramureş, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 10770/7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj.

Cererea creditoarei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş pentru deschiderea procedurii insolvenţei s-a înregistrat la data de 14 iulie 2006 sub nr. 17724.

Din conţinutul prevederilor art. 1 alin (2) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, rezultă cu claritate faptul, că spre deosebire de procedura generală, în cadrul procedurii simplificate, cum este cazul în speţă, patrimoniul debitoarei se află în stare de insolvenţă prezumată.

Aşadar, pentru aplicarea procedurii simplificate instituite de lege, este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele două condiţii: debitoarea să se încadreze în una dintre categoriile enumerate de art. 1 alin (2) din lege şi să se afle în insolvenţă prezumată.

Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitoarea după 30 de zile de la scadenţă nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori (art. 3 pct 1 lit a).

Actele ataşate dosarului demonstrează fără putinţă de tăgadă că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ ambele condiţii instituite de lege pentru aplicarea procedurii simplificate, aşa încât respingerea contestaţiei debitoarei de către judecătorul-sindic este corectă şi legală.

Debitoarea-recurentă se încadrează în categoria debitorilor prevăzută de art. 1 alin (2) lit e din Legea nr. 85/2006 şi a încetat plăţile timp de mai bine de 30 de zile de la scadenţa acestora.

Criticile recurentei privitor la excepţia prescripţiei şi condiţiile creanţei creditoarei vizând certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea cât şi faptul că după deschiderea procedurii a efectuat plăţi către alţi creditori nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii atacate.

Aşa cum, în mod judicios a reţinut judecătorul-sindic, nu se poate statua că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Din conţinutul întregului dosar de executare silită, ataşat cauzei, rezultă că începând din anul 1999, 2000, 2001 s-a încercat executarea silită a debitoarei recurente, prin emiterea de somaţii în condiţiile OG nr. 11/1996, şi ulterior în baza OG nr. 61/2002, şi adresa de înfiinţare a popririi, acte începătoare de executare necontestate pe calea dreptului comun, şi care au întrerupt cursul prescripţiei în temeiul art. 12 din Decretul nr. 157/1958.

Nici titlurile executorii emise de creditoare cu nr. 1-5/2005, în temeiul art. 136 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, nu au fost contestate în instanţă de recurentă.

Ca atare, corect a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 379 Cod procedură civilă pentru executarea creanţei

79

datorată de debitoare, în condiţiile procedurii colective instituită de Legea insolvenţei.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin (1) Cod procedură civilă recursul se va respinge ca nefundat.

Autorizaţie de construire. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind servitutea prevăzută de art. 615 C. civ. Efecte

Nerespectarea dispoziţiilor legale în privinţa unor soluţii constructive , în

spetă art. 615 c. civ. ,poate determina anularea parţială a autorizaţiei de construire, cu consecinţa refacerii acestuia doar pentru partea ce a încălcat dispoziţii legale în materie de proprietate.

Sectia comerciala, de contencios administrativ si fiscal, decizia civilă nr.1197/ 7 iunie 2007,

Prin sentinţa civilă nr. 419 din 16.02.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost

respinsă acţiunea formulată de reclamanţii M.G. şi M.E. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi C.R..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin autorizaţia de construire nr. 547/2006 eliberată de Primarul Municipiului Cluj-Napoca s-a autorizat executarea lucrărilor de construire de către beneficiara C.R. pe imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B. pentru recompartimentare, extindere, etajare şi mansardare locuinţă, având regim de înălţime S+P+E+M, imobilul ce se află în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanţilor.

Prima instanţă, având în vedere prevederile pct. 2.5.6 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 50/1991, prin care se arată că acordul vecinilor este necesar numai pentru construcţii noi, amplasate adiacent construcţiilor existente şi dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora, situaţie prevăzută şi prin Anexa nr. 2 lit. B pct. b.4. din Ordinul nr. 1.430/2005, a apreciat că nu era necesar acordul reclamanţilor exprimat în formă autentică.

În ce priveşte celelalte motive de nelegalitate, instanţa de fond a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică care a arătat că soluţia tehnică adoptată pentru plan învelitoare nu va trece peste mejdia proprietăţii pârâtei C.R., iar streaşina acoperişului pe faţada sud-est nu va depăşi limita de proprietate, fiind distanţată cu 66 respectiv 85 cm., astfel că această soluţie tehnică aprobată prin autorizaţia de construire nu contravine prevederilor art. 615 Cod civil .

Pe de altă parte, a constatat instanţa de fond suprafeţele vitrate sunt proiectate a fi realizate din cărămidă de sticlă care nu va permite vederea către proprietatea vecină, iar în privinţa diminuării însoririi a constatat instanţa de fond că proprietatea pârâtei se află la nord faţă de construcţia reclamanţilor,astfel încât noua clădire nu va afecta însorirea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen, reclamanţii solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, arătând în motivarea recursului că nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la servitutea picăturilor din streaşină.

Astfel, au arătat reclamanţii că expertul nu a analizat legalitatea autorizaţiei prin prisma documentaţiei care a stat la baza emiterii ei ci pe baza unor planşe

80

modificatoare ale acestei documentaţii depusă de către pârâtă pe parcursul procesului şi care prezentau o soluţie tehnică diferită faţă de cea pe baza căreia s-a întocmit documentaţia iniţială.

Nelegalitatea autorizaţiei în baza căreia s-a executat lucrarea, susţin recurenţii, rezultă tocmai din nelegalitatea documentaţiei în baza căreia a fost emisă şi în conformitate cu care streaşina imobilului depăşeşte limita de proprietate trecând pe terenul reclamanţilor.

În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 3041 C.pr.civ. Având în vedere motivele de recurs formulate, Curtea apreciază că acestea se

înscriu în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., reclamanţii criticând hotărârea instanţei de fond pentru motive de nelegalitate.

Pârâţii deşi legal citaţi nu au depus întâmpinare. Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat

ca fiind fondat din următoarele considerente. În recurs s-a suplimentat probaţiunea cu înscrisuri în vederea constatării

conţinutului planşei ce a fost avută în vedere de către autoritatea publică emitentă a autorizaţiei de construire, planşă ce cuprinde planul acoperişului.

La dosarul cauzei s-a depus această planşă vizată spre neschimbare de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Cu privire la acest act, concluzia fermă a Curţii rezultată din conţinutul adresei de răspuns a Primăriei Municipiului Cluj-Napoca este că această planşă a fost avută în vedere de către pârât la momentul emiterii autorizaţiei de construire.

Conţinutul planşei coroborat cu cele menţionate în procesul-verbal de inspecţie nr. 3.954 din 24.05.2006 întocmit de Inspectoratul Judeţean în Construcţii Cluj conduc la concluzia certă că soluţia constructivă aprobată prin autorizaţia de construire încalcă limita de proprietate la frontul sud-est spre proprietatea reclamanţilor.

În faţa instanţei de fond, în urma administrării probei cu înscrisuri, a rezultat că există un plan al învelitorii care respectă limita de proprietate şi inclusiv servitutea picăturilor din streaşină.

Rezultă indubitabil că expertul a avut în vedere conţinutul acestei planşe întocmită în luna mai a anului 2006 atunci când a concluzionat în expertiză că sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la apropierea clădirilor.

Planul învelitorii întocmit în luna mai 2006 este deci ulterior autorizaţiei de construire emisă la data de 25.04.2006 şi deci reprezintă o modificare a soluţiei constructive propusă spre avizare de către solicitanta autorizaţiei de construire. Acel plan este în mod evident rezultatul procesului-verbal de inspecţie întocmit de către Inspectoratul de Stat Judeţean în Construcţii însă acel act nu a fost supus avizării autorităţii administrative îndreptăţită să permită realizarea construcţiilor în baza unei autorizaţii de construire.

În mod unilateral, prin întocmirea unui nou plan, pârâta a modificat conţinutul autorizaţiei de construire care a fost emisă şi în considerarea planului învelitorii vizat spre neschimbare sub nr. 547/25.04.2006.

Acea soluţie constructivă încalcă însă dispoziţiile legale privind apropierea dintre clădiri şi implicit servituţile legale ce reglementează raporturile de bună vecinătate. Întrucât soluţia constructivă avizată este nelegală, pârâta a procedat la întocmirea unui nou plan în privinţa acoperişului cu privire la care însă nu a urmat procedura legală de autorizare.

Nu este permis pârâtei să construiască, pe de o parte, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în forma propusă de planul iniţial, iar pe de altă parte, în forma

81

propusă în planul întocmit în luna mai 2006, fără ca în privinţa acestuia să fi obţinut o autorizaţie de construire modificatoare a proiectului iniţial.

Din probele administrate s-a constatat că viciul autorizaţiei este reprezentat de soluţia autorizată în privinţa acoperişului celelalte susţineri ale reclamanţilor fiind infirmate în prima etapă procesuală.

În această situaţie, se impune, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1 alin. 1 din acelaşi act normativ, admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi a anulării parţiale a autorizaţiei de construire nr. 547/25.04.2006 în partea referitoare la soluţia constructivă evidenţiată în Proiectul ce vizează recompartimentarea, etajarea şi mansardarea casei de locuit DS + P - planul de acoperiş vizat spre neschimbare sub nr. 547/25.04.2006 pe care a aplicat stampila nr. 2.292 a arhitectului A.L. prin care se încalcă servitutea picăturilor din streaşină, reglementată de dispoziţiile art. 615 din Cod civ.

Nu se impune anularea în totalitate a autorizaţiei de construire deoarece este posibilă modificarea soluţiei constructive pe parcursul realizării acelei construcţii, însă doar cu respectarea formalităţilor legale privind autorizarea efectuării construcţiilor şi deci în condiţiile Legii nr. 50/1991.

În temeiul art. 277 C.pr.civ., deoarece s-au aflat în culpă procesuală pârâţii vor fi obligaţi să plătească, în solidar, reclamanţilor suma de 2.094,45 lei cheltuieli de judecată la fond şi în recurs reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu de expert şi onorariu de avocat (f. 2, 8, 72, 73, 138 şi 155 dosar fond şi f. 11 dosar recurs).

Reclamanţii nu au depus dovada cuantumului onorariului de avocat în recurs şi deci acea sumă nu a putut fi acordată.

Contencios fiscal. Certificat EUR. Accesoriile datoriei vamale Data exigibilităţii TVA se stabileşte nu în raport de data importului bunului

plasat sub un regim vamal suspensiv ci în raport de data întocmirii şi comunicării actului constatator al obligaţiilor de plată a taxelor vamale şi a accesoriilor acesteia, atunci când se finalizează regimul vamal suspensiv acordat iniţial.

Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr.721/ 29 martie 2007,

Prin sentinţa civilă nr. 4.814 din 30.11.2006 pronunţată în dosarul nr.

5.004/100/2006 al Tribunalului Maramureş a fost admisă în parte acţiunea în contencios-administrativ formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi, în consecinţă, au fost anulată în parte decizia nr. 16 din 15.05.2006 pct. 2 emisă de D.G.F.P. Maramureş precum şi procesul-verbal nr. 2.135 din 30.01.2006 emis de Biroul Vamal Petea, în sensul că reclamantul urmează a fi obligat la plata de dobânzi aferente T.V.A., calculate de la data expirării obligaţiei de plată raportat la data comunicării actului constatator, respectiv 5.12.2000 şi până la data de 28.10.2005 când s-a achitat datoria vamală în sumă de 1.508 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că reclamantul a introdus în ţară, în regim de tranzit vamal, un autovehicul conform

82

declaraţiei vamale nr. 2.331 din 29.04.1998 şi întrucât nu s-a prezentat la Biroul Vamal Baia Mare pentru a încheia operaţiunile de tranzit vamal i-a fost calculată datoria vamală conform actului constatator nr. 58/2000. Această datorie a fost achitată de către reclamant în 10.11.2005 însă ulterior, prin procesul-verbal nr. 2.135 din 30.01.2006 Biroul Vamal a calculat obligaţiile accesorii debitului principal în sumă de 7.556 lei. Contestaţia reclamantului împotriva acestui proces-verbal a fost admisă parţial de către D.G.F.P. Maramureş care a menţinut obligaţia de plată pentru suma de 2.126 lei reprezentând datorii aferente T.V.A. calculate de la data înregistrării declaraţiei vamale de tranzit şi până la achitarea debitului.

Instanţa de fond a constatat că în speţă sunt incidente disp. art. 108 C.pr.fiscală referitoare la termenul de scadenţă la plata obligaţiilor fiscale precum şi dispoziţiile art. 114 C.pr. fiscală privind obligaţiile de plată a diferenţelor fiscale, astfel încât pentru reclamant termenul de scadenţă pentru plata accesoriilor reprezentând obligaţii fiscale a început să curgă doar de la data comunicării actului constatator în condiţiile art. 108 C.pr. fiscală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Regională Vamală Cluj solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului pârâta a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 1 lit. a din O.G. nr. 3/1992 şi art. 33 din Legea nr. 345/2002, acte normative în vigoare la momentul naşterii debitului fiscal.

De asemenea, s-au invocat de către pârâtă dispoziţiile art. 141 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, în care se arată, în principal, că datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale, iar în această situaţie de la data înregistrării declaraţiei vamale s-a născut atât obligaţia de plată a debitului cât şi a accesoriilor acestuia.

Reclamantul s-a opus admiterii recursului, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.

Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente.

În speţă importul a avut loc în data de 29.04.1998 iar actul constatator a fost întocmit la data de 21.11.2000. La data importului, în privinţa T.V.A. erau în vigoare dispoziţiile O.G. nr. 3 / 1992 privind taxa pe valoarea adăugată, abrogată ulterior de art. 37 din O.U.G. nr. 17/2000, începând cu data de 15 martie 2000. La data întocmirii actului constatator era în vigoare O.U.G. nr. 17/2000 , privind taxa pe valoarea adăugată.

Atât O.G. nr. 3/1992 , ca act normativ relevant în materia T.V.A. la data importului cât şi O.U.G. nr. 17/2000, act normativ ce reglementa T.V.A. la data întocmirii actului constatator au prevăzut că pentru importul de bunuri se datorează T.V.A. ( art. 2 lit. c) din O.G. nr. 3/1992 şi art. 2 al. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 17/2000).

Conform declaraţiei vamale autovehiculul importat de către reclamant a fost plasat , la intrarea in ţară , sub un regim vamal suspensiv, conform art. 48 al. 3 lit. a) din Codul vamal, în vigoare până la data 19.04.2006 (conform art. 288 din Legea nr. 86/2006) . Întrucât reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 97 -100 din Codul vamal privind tranzitul vamal s-a stabilit obligaţia de plată a datoriei vamale.

Conform art. 3 lit. l) din Codul vamal, datoria vamală reprezintă obligaţia unei persoane de a plăti drepturile de import sau de export , iar potrivit art. 3 lit. i) din acelaşi act normativ, drepturile de import se compun din taxele vamale, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi orice alte sume care se cuvin statului la importul de mărfuri.

83

Cu privire la diferenţele de taxe vamale , art. 61 al. 3 din Legea nr. 141/1997 a prevăzut termenul de 7 zile pentru exigibilitate. Diferenţele în plus sau în minus privind alte drepturi de import au fost reglementate de dispoziţiile art. 61 al. 5 din acelaşi act normativ , iar acele diferenţe “se soluţionează potrivit normelor care reglementează aceste drepturi.”

Reclamantul contestă obligaţia de plată a sumei de 2.126 lei, reprezentând dobânzi aferente T.V.A. iar recurenta susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, unde se arată că : ” Pentru operaţiunile prevăzute mai jos, obligaţia plăţii taxei pe valoarea adăugată ia naştere la: a) data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul importurilor de bunuri, sau la data recepţiei de către beneficiari, pentru serviciile din import;” precum şi dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată , unde se arată că : ”Pentru neplata integrala sau a unei diferenţe din taxa pe valoarea adăugată în termenul stabilit, persoanele impozabile datorează majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere calculate conform legislaţiei privind calculul şi plata sumelor datorate pentru neachitarea la termen a impozitelor şi taxelor”

În privinţa Legii nr. 345/2002, privind taxa pe valoarea adăugată, Curtea constată că acest act normativ a intrat în vigoare la data de 1 iunie 2002, ulterior atât declaraţiei vamale cât şi actului constatator , neavând deci incidenţă în speţă.

Referitor la exigibilitatea T.V.A. în cazul importului de bunuri art. 11 din O.U.G. nr. 17/2000 prevedea: ” Pentru operaţiunile prevăzute mai jos obligaţia de plata a taxei pe valoarea adăugată ia naştere la: a) data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul importurilor de bunuri;” .În privinţa depăşirii termenului de scadenţă art. 31 din O.U.G. nr. 17/2000 prevedea că: ”Pentru neplata integrala sau a unei diferenţe din taxa pe valoarea adăugată în termenul stabilit, contribuabilii datorează majorări de întârziere calculate conform legislaţiei privind calculul şi plata sumelor datorate pentru neachitarea la termen a impozitelor şi taxelor.”

Cele două acte normative abrogate incidente în speţă şi ale căror dispoziţii ultra-activează au cuprins dispoziţii identice în privinţa termenului de exigibilitate a taxei, respectiv data declaraţiei vamale.

Se constată însă că autovehiculul importat a fost plasat, de la intrarea în tară sub un regim vamal suspensiv, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta şi sub aspectul datoriei vamale, în care se include şi T.V.A.. De asemenea, se poate constata că la data întocmirii actului constatator nu s-au calculat şi majorări de întârziere aferente T.V.A. de la data importului şi până la data întocmirii actului constatator, pentru ca,împreună cu acesta, să se aducă la cunoştinţa reclamantului obligaţia de plată a accesoriilor T.V.A. de la data importului. În privinţa reclamantului se poate constata că obligaţia de plată a T.V.A. s-a stabilit nu la data importului ci doar la data finalizării regimului vamal acordat iniţial în urma intervenţiei organului vamal competent şi a întocmirii actului de control.

Data comunicării actului constatator prezintă relevanţă în speţă si sub aspectul exigibilităţii T.V.A. cu consecinţe şi asupra majorărilor de întârziere. De la data comunicării actului de control , respectiv 5.12.2000 , reclamantul datorează majorări de întârziere deoarece doar de la acea dată a cunoscut existenţa şi întinderea obligaţiei de plată stabilită în sarcina sa. Până la data la care a efectuat plata, respectiv 28.10.2005 (f. 35 fond) reclamantul a fost în întârziere şi datorează majorări.

Doar în acest fel se dau eficienţă dispoziţiile art.97 al. 1 din Codul vamal, în vigoare la data importului, unde se arată că: “Tranzitul vamal constă în transportul

84

mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal, fără ca acestea sa fie supuse drepturilor de import sau măsurilor de politica comercială.”. S-a arătat anterior că în noţiunea de drepturi de import intră şi T.V.A. astfel încât suspendarea tuturor drepturilor de import implică ,în mod evident, şi suspendarea plăţii T.V.A.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 108 şi 114 din Codul de procedură fiscală, în prezent art. 109 şi respectiv art. 115, referitoare la termenele de scadenţă a obligaţiilor bugetare şi la consecinţele nerespectării acestor termene.

Se constată însă că dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu au incidenţă în prezenta speţă întrucât acest act normativ a intrat în vigoare doar la data de 1 ianuarie 2004 (art. 198, în numerotarea actului normativ de la data publicării sale) deci după data la care s-a comunicat reclamantului obligaţia de plată a datoriei vamale menţionată în actul constatator.

Fată de cele menţionate anterior se va respinge recursul şi se va menţine în întregime hotărârea atacată.