DECIZIE din 27 iunie 2000Cazul Cha'are Shalom Ve Tsedek contra Franţei. Art. 9 şi 14. Libertatea religiei. Interzicerea discriminăriiEMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUIPUBLICATĂ ÎN: REVISTA "JURIDICA" Nr. 7 din 31 august 2000

Articolul 9 din Convenţie garantează libertatea religiei, enumerând diferite forme de manifestare a unei convingeri religioase, respectiv, cult, învăţământ, îndeplinirea unor rituri. Cu toate acestea, libertatea practicării religiei nu presupune includerea dreptului de a proceda personal la tăierea rituală a animalelor destinate consumului şi de a certifica din punct de vedere religios calitatea cărnii rezultate. Articolul 14 din Convenţie nu configurează un drept distinct, ci reprezintă o clauză generală de interzicere a discriminării, care este aplicabilă drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte norme ale Convenţiei.

I. Împrejurările cauzei 1. Petenta Cha'are Shalom Ve Tsedek este o asociaţie de cult israelită, înregistrată la 16.06.1986, cu sediul la Paris. Potrivit statutului său, aceasta are drept scop organizarea, favorizarea, difuzarea şi finanţarea unui cult public israelit în Franţa, ca şi toate activităţile anexe sau conexe de natură religioasă care pot favoriza în mod direct sau indirect obiectivul pe care îl urmăreşte. Asociaţia numără în prezent 600 de cotizanţi şi peste 40.000 de credincioşi, printre care unii patronează, numai în regiunea pariziană, 20 de magazine de tranşare şi vânzare a cărnii şi 9 restaurante. De asemenea, ea editează calendare rituale, dispunând, printre altele, de două centre de studierea Torei (cartea sfântă, constituită din primele cinci cărţi ale Bibliei) şi două sinagogi, la Paris şi Sarelles. Originile sale se regăsesc în sciziunea intervenită în Consistoriul Central Israelit din Paris, asociaţia corespunzând unui curent de opinie minoritar, caracterizat prin voinţa membrilor săi de a-şi practica religia în cea mai strictă ortodoxie. Asociaţia doreşte îndeosebi să practice modalităţi mai stricte decât cele folosite de sacrificatorii de animale autorizaţi de Consistoriul Central din Paris, în ceea ce priveşte controlul post-mortem al animalelor, pentru a identifica la acestea orice urmă de boală sau anomalie. 2. Petenta a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 23.05.1995, invocând încălcarea art. 9 din Convenţie, ca urmare a refuzului autorităţilor franceze de a-i elibera acordul pentru a putea accede la abatoare în vederea practicării tăierilor rituale potrivit normelor religioase ultraortodoxe ale membrilor săi. Petenta pretinde de asemenea, o violare a articolului 14 din Convenţie pentru că numai asociaţia consistorială israelită din Paris (A.C.I.P.), asociaţie cuprinzând marea majoritate a evreilor din Franţa, a primit permisiunea în cauză. La 7 aprilie 1997, Comisia a declarat plângerea admisibilă, exprimând în raportul său din 20 octombrie 1998 părerea că s-au nesocotit prevederile art. 9 raportat la art. 14 din Convenţie (14 voturi contra 3) şi că nu se pune o altă problemă din perspectiva art. 9 luat separat (15 voturi contra 2).

La 31.03.1999, s-a hotărât ca plângerea să fie examinată de Marea Cameră a Curţii, căreia i s-au adresat observaţiile Guvernului, ale d-lui Joseph Sitruk, Marele Rabin din Franţa şi A.C.I.P., aceştia din urmă fiind autorizaţi de Preşedintele Curţii ca intervenienţi în procedura scrisă.

II. Procedurile interne 1. În perioada 1984 - 1985, când petenta se declara doar ca asociaţie culturală (şi nu cultuală), certificase ca fiind pură carnea vândută în măcelăriile aderenţilor săi, indiferent dacă aceasta provenea din abatoarele belgiene sau din cele franceze, în conformitate cu propriile prescripţii religioase deci, fără atestarea Beth-Din (Consiliul rabinilor) de la Paris. Ca urmare, petenta a fost chemată în judecată de A.C.I.P. pentru înşelăciune asupra mărfii, deoarece aplicase în mod fraudulos eticheta "pură" (golită de sânge şi purificată). Acţiunea A.C.I.P. a fost respinsă printr-o decizie a Curţii de Apel din Paris, care a fost confirmată apoi de Curtea de Casaţie pe motivul că Legea din 1905 asupra separării bisericilor de stat interzicea tribunalelor să se pronunţe asupra puterii pe care ar avea-o sau nu o asociaţie religioasă cum este petenta, de a garanta calitatea pură a sortimentelor de carne pusă în vânzare. 2. La 11.02.1987, petenta a cerut ministrului de interne să-i dea acordul pentru a practica tăierile rituale, solicitarea fiindu-i însă respinsă prin decizia din 7.05.1987, pe motiv că asociaţia nu poseda o reprezentativitate suficientă în cadrul comunităţii israelite din Franţa şi nu era o asociaţie culturală în sensul titlului IV al Legii din 1905 asupra separării bisericilor de stat. Recursul petentei împotriva acestei decizii s-a întemeiat, îndeosebi, pe violarea libertăţii de religie garantată atât de art. 1 din Legea din 1905, menţionată, cât şi pe nesocotirea art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar Tribunalul administrativ din Paris l-a respins la 28.06.1989. 3. În acelaşi timp cu solicitarea obţinerii avizării de funcţionare ca organism religios, petenta a cerut prefectului de Deux Sevres autorizarea specială de tăiere a animalelor într-un abator din acest departament, pe numele a trei sacrificatori membri ai asociaţiei. Prin decizia din 23.04.1987, prefectul a respins cererea, motivând că, potrivit legii, nu are competenţa de a acorda o asemenea autorizare. Contestaţia petentei împotriva acestei decizii a fost respinsă de Tribunalul administrativ din Poitiers, hotărâre care a fost confirmată de Consiliul de Stat la 25.11.1994.

III. Procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 1. Amintind că, potrivit art. 37, paragraful 1 din Convenţie poate, în orice moment, să radieze o plângere de pe rol, atunci când, din împrejurările cauzei, rezultă că petentul nu o mai menţine, Curtea a examinat această chestiune prealabilă în contextul comunicării adresate de rabinul David Bitton, preşedintele asociaţiei petente, potrivit căreia acesta doreşte să se desisteze de cerere. Totuşi, Curtea a menţinut plângerea pe rol, având în vedere adresa transmisă de avocatul petentei din care reiese că, dimpotrivă, voinţa asociaţiei era în sensul continuării examinării cauzei pe fond, întrucât aceasta are un nou birou de conducere şi un nou preşedinte. Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a precizat că

a luat în considerare absenţa cererii exprese din partea Guvernului pârât de a radia de pe rol plângerea. 2. Pe fond, petenta a susţinut în faţa Curţii că, refuzându-i-se acordul necesar abilitării propriilor sacrificatori de a practica tăierile rituale, potrivit prescripţiilor religioase ale membrilor săi şi eliberând un asemenea agrement numai A.C.I.P., autorităţile franceze i-au adus o atingere discriminatorie dreptului său de a practica religia prin îndeplinirea riturilor religiei evreieşti şi s-a încălcat astfel art. 9 din Convenţie luat separat şi apoi combinat cu art. 14 din acelaşi instrument juridic. Pentru petentă, condiţiile tăierii rituale a animalelor astfel cum sunt realizate de A.C.I.P., căruia autorităţile franceze i-au acordat acest privilegiu exclusiv, nu corespund cerinţelor foarte stricte ale religiei evreieşti descrise de cărţile sfinte şi codificate de Choulhan Haroukh. Având în vedere că sacrificatorii A.C.I.P. nu mai procedează la examinarea aprofundată a plămânilor animalului tăiat (vită sau oaie), carnea provenind de la animalele astfel tăiate nu poate fi privită, potrivit membrilor asociaţiei petente, ca fiind o carne perfect pură din punct de vedere religios. Există deci, conform petentei, o ingerinţă în dreptul său de a-şi practica religia prin îndeplinirea tăierilor rituale, iar refuzul autorizării sacrificatorilor săi nu s-ar putea întemeia pe nici un motiv prevăzut de art. 9 paragraful 2 din Convenţie, fiind totodată o măsură disproporţionată şi discriminatorie. Potrivit Guvernului, regulile religioase presupun un tip de alimentaţie a fidelilor, dar nu înseamnă şi obligaţia lor de a realiza ei înşişi tăierile rituale ale animalelor pe care le consumă. Pe de altă parte, în aceeaşi opinie, refuzul autorizării petentei nu o pune pe aceasta în imposibilitatea de a găsi carne corespunzătoare exigenţelor religioase ale membrilor săi sau de a încheia acorduri specifice cu A.C.I.P., astfel cum au făcut alte comunităţi evreieşti foarte ortodoxe (Loubavitch ş.a.). Mai mult, Guvernul subliniază că nu are competenţa de a se implica în controversa dogmatică a comunităţilor religioase, fiind obligat de lege să respecte laicitatea. Nu în ultimul rând, Guvernul arată că tăierea rituală a animalelor se îndepărtează mult de la normele convenţiilor internaţionale în materie de protecţie a animalelor şi de igienă publică. Explicând refuzul autorităţilor sale de a acorda permisul solicitat de petentă, Guvernul a arătat că acesta se încadrează în marja de apreciere lăsată statelor de convenţiile internaţionale, subliniind că activitatea asociaţiei petente este în principal comercială şi doar în subsidiar religioasă şi că audienţa sa în rândul evreilor francezi este incomparabil mai mică decât aceea a A.C.I.P. La rândul său, Curtea reţine, mai întâi, că un organ ecleziastic sau religios poate exercita în numele credincioşilor săi drepturile garantate de art. 9 din Convenţie (mutatis mutandis, Decizia Biserica Catolică a Caneei contra Greciei, par. 31), iar petenta este o asociaţie cultulală. Apoi, Curtea apreciază că este în interesul general să se evite tăierile sălbatice în condiţii de igienă dubioasă şi ca aceste sacrificii în abatoare să fie controlate de autoritatea publică. Acordând, în 1982, beneficiul agrementului către A.C.I.P., care este organismul cel mai reprezentativ al comunităţilor evreieşti din Franţa, statul nu a adus nici o atingere libertăţii de manifestare a religiei.

Curtea observă că singura diferenţă între metoda practicată de A.C.I.P. şi cea folosită de petentă este întinderea controlului post-mortem exercitat asupra plămânilor animalului tăiat şi apreciază că dreptul la libertatea practicării religiei, garantat de art. 9 din Convenţie nu poate include şi dreptul de a proceda personal la tăierea rituală a animalelor şi la certificarea respectivă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât petenta şi membrii săi nu sunt privaţi, în mod concret, de posibilitatea de a-şi procura şi de a consuma o carne de animal apreciată de ei ca fiind mai conformă prescripţiilor religioase asumate. Prin urmare, refuzul autorităţilor de a acorda petentei permisiunea tăierii rituale a animalelor destinate consumului nu reprezintă o ingerinţă în dreptul său la practicarea religiei. Această concluzie dispensează Curtea de a se mai pronunţa asupra compatibilităţii ingerinţei cu scopul urmărit de măsura criticată. În ceea ce priveşte invocarea de către petentă a unui tratament discriminatoriu în raport de A.C.I.P., Curtea aminteşte că în articolul 14 din Convenţie este cuprinsă o clauză generală de interzicere a discriminării şi nu un drept cu existenţă de sine stătătoare. De asemenea, jurisdicţia europeană adaugă că faţă de concluzia sa precedentă, în legătură cu absenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului garantat de art. 9, nu se poate spune decât că diferenţa de tratament dintre petentă şi A.C.I.P. are un efect slab. Pe de altă parte, măsura în litigiu urmărea un scop legitim iar raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi obiectivul urmărit este rezonabil. Prin urmare, nu a existat încălcarea art. 9 din Convenţie, nici considerat separat, nici combinat cu art. 14 din acest instrument juridic.

Comentariu

1. Drepturile şi libertăţile garantate de art. 9 din Convenţie (norme la care face trimitere plângerea prezentată) sunt limitate de restricţiile din paragraful 2, respectiv de existenţa măsurilor prevăzute de lege, care pot fi necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, pentru protecţia ordinii, a sănătăţii sau moralei publice, ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Reglementarea configurează deci, un nivel de protecţie relativă, în condiţiile în care, utilizând asemenea restricţii sau limitări, statul parte contractantă la Convenţie, beneficiază de o marjă de apreciere considerabilă cu privire la exerciţiul drepturilor şi libertăţilor proclamate în primul paragraf. Sintagma "justului echilibru" între apărarea intereselor publice (comunitare sau naţionale) şi imperativele respectării drepturilor individuale, pe care se fondează în esenţă filozofia multor raţionamente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, apare cel mai adesea invocată în asemenea situaţii. Totuşi, observând că decizia pe care o comentăm a fost adoptată cu o majoritate de voturi de 12 contra 5, sub aspectul inexistenţei încălcării art. 9, considerat separat şi cu 10 voturi contra 7, cu privire la absenţa violării art. 9, combinat cu art. 14 din Convenţie suntem tentaţi să credem că soluţia pronunţată în cauză a fost rezultatul unui echilibru destul de fragil. Prin urmare, raţionamentul bazat pe identificarea unui "just echilibru" între cele două imperative, (cel al interesului public şi cel al drepturilor individuale), deşi utilizat frecvent, îndeobşte atunci când Curtea trebuie să se pronunţe asupra proporţionalităţii ingerinţei autorităţii în exercitarea dreptului

persoanei cu scopul urmărit, nu este scutit de critici. Cu atât mai mult cu cât, cum credem că este cazul şi în examinarea plângerii de faţă, celelalte critici specifice analizei Curţii, sunt mai puţin aprofundate. Astfel, reţinând că măsura autorităţilor de a refuza asociaţiei petente autorizarea practicării tăierilor animaliere rituale nu constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului garantat de art. 9 din Convenţie, Curtea s-a considerat dispensată de a mai identifica, dacă o asemenea ingerinţă urmărea un scop legitim şi dacă ea era proporţională cu obiectivul vizat. În mod asemănător, constatarea absenţei ingerinţei amintite dispensează Curtea şi de a se pronunţa cu privire la compatibilitatea dintre limitarea libertăţii de practicare a religiei petentei cu exigenţele paragrafului 2 din articolul 9. Remarcăm, de asemenea, că în viziunea Curţii ar fi constituit o ingerinţă în libertatea de religie doar dacă membrii asociaţiei petente nu ar fi avut acces la carnea purificată, astfel încât Decretul din 1980, departe de a limita exercitarea acestei libertăţi, o prevede şi îi organizează modurile de exercitare. Oricum, nu putem să nu reţinem că, concluzia diferită la care a ajuns Comisia este răsturnată de un raţionament al Curţii bazat pe o majoritate destul de strânsă a opiniilor care l-au conturat cu o anumită dificultate. Opinia dizidentă comună, exprimată de judecătorii Sir Nicolas Braza, Fischbach, Thomassen, Tsatsa-Nikolovska, Panţîru, Levits şi Traja ni se pare justificată de critica raţionamentului majorităţii judecătorilor, potrivit căruia autorizarea practicării tăierilor rituale acordată unui organism religios reprezentativ scuteşte statul de obligaţia examinării unei cereri ulterioare similare, chiar dacă aceasta din urmă vine din partea unei asociaţii cultulale care se reclamă de la aceeaşi religie şi este mult mai puţin reprezentativă. Într-adevăr, astfel cum rezultă din considerentele Curţii menţionate în Decizia Kokkinatis contra Greciei din 25 mai 1993 (seria A nr. 260-A), este necesar ca religia invocată de petent să fie identificabilă, aceasta presupunând că şi persoanele care se revendică de la o religie minoritară recunoscută trebuie să se bucure de posibilitatea practicării acesteia în limitele art. 9 din Convenţie. Întemeindu-se pe motivarea Deciziei Serif contra Greciei (nr. 38178/1997, paragraful 53, C.E.D.H. 1999) opinia minoritară a judecătorilor amintiţi pune în evidenţă obligaţia autorităţilor de a respecta pluralismul pentru eliminarea tensiunilor intrareligioase şi critică, pe bună dreptate, punctul de vedere al majorităţii potrivit căruia petenta ar fi trebuit să încheie un acord cu A.C.I.P. pentru a accede la aceeaşi autorizaţie de practicare a tăierilor rituale. Şi sub acest aspect, considerăm că judecătorii minoritari au apreciat corespunzător câtă vreme, adăugăm noi, obligaţiile decurgând din art. 9 cad, în primul rând, în sarcina autorităţilor publice, acestora revenindu-le îndatorirea de a lua măsuri pozitive pentru a permite exercitarea dreptului la libertatea de religie. Dacă A.C.I.P. are doar obligaţia negativă de a se abţine pentru a nu împieta asupra libertăţii de manifestare religioasă a petentei, autorităţile publice au însă obligaţia pozitivă în acelaşi domeniu. Examinând cele două opinii manifestate în Cadrul Curţii cu prilejul adoptării acestei soluţii, constatăm că, în timp ce judecătorii majoritari au reţinut că măsura autorităţilor nu reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului recunoscut de art. 9, judecătorii minoritari au considerat că, refuzând autorizarea petentei de a practica tăierile rituale potrivit

prescripţiilor religioase, în condiţiile în care o asemenea permisiune a fost dată deja A.C.I.P., statul a limitat exercitarea libertăţii de religie a petentei. Or, o asemenea diferenţă de abordare a făcut inaplicabil raţionamentul "justului echilibru" dintre ingerinţă şi scopul urmărit, în final, dintre interesul public şi respectarea drepturilor individuale. 2. Cu privire la art. 14, în opinia minoritară se ajunge la concluzia violării acestor dispoziţii combinate cu nesocotirea celor ale art. 9 din Convenţie, la fel ca şi în avizul Comisiei, apreciindu-se că petenta se afla într-o situaţie comparabilă cu A.C.I.P. şi că activitatea petentei nu era mai comercială decât aceea desfăşurată de A.C.I.P., raportată la motivarea religioasă a practicării tăierilor rituale în abatoare. Lipsa unei "justificări obiective şi rezonabile" a autorizării exclusive a A.C.I.P. este dedusă din faptul că litigiul nu se referea la diferenţa de reprezentativitate dintre aceasta şi asociaţia petentă, dar şi din împrejurarea că în cazul comunităţilor musulmane din Franţa, care practică de asemenea tăierile rituale de animale, autorităţile au acordat mai multe autorizări (moscheile din Paris, Lyon şi Evry) fără să instituie un monopol în materie, ca în cazul A.C.I.P. Astfel fiind, determinarea marjei de apreciere de care se bucură statele în materia "stabilirii delicatelor raporturi dintre biserici şi stat" trebuie să ţină seama de un pluralism religios veritabil, specific noţiunii de societate democratică. 3. Din perspectiva art. 14 din Convenţie, atât judecătorii majoritari cât şi cei minoritari au în vedere numai varianta încălcării sau respectării acestui text în raport de drepturile protejate de art. 9, tocmai pentru că normele stipulate de art. 14 nu au o existenţă distinctă. Într-adevăr, prevederile art. 14 instituie o clauză generală de nediscriminare pe motive de rasă, sex, origine socială, religie, limbă, avere şi orice altă distincţie care nu este rezonabilă şi obiectivă, aplicabilă exerciţiului drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte norme din Convenţie. Aşadar, fără să reprezinte un text care consacră un drept subiectiv, art. 14 nu poate face obiectul unei constatări a încălcării sale exclusive. De aceea, în opinia minoritară se afirmă că s-au nesocotit prevederile art. 14, combinate cu cele art. 9 datorită diferenţei de tratament operată de autorităţi între A.C.I.P. şi societatea cultulală petentă. În această materie, există o jurisprudenţă constantă, chiar dacă în urma numeroaselor critici doctrinare referitoare la efectele limitate ale acestor norme s-a conturat deja perspectiva adoptării unui nou protocol adiţional la Convenţie vizând constituirea unui drept fundamental la egalitate şi nediscriminare, drept individual cu o aplicabilitate de sine stătătoare.

---------------