Decizia de Finantare a Intreprinderii Pe Termen Scurt
-
Upload
vasincu-ovidiu -
Category
Documents
-
view
103 -
download
0
description
Transcript of Decizia de Finantare a Intreprinderii Pe Termen Scurt
Specializarea: Finanţe - Bănci, anul III.
Disciplina: Proiecte economice
Fundamentare deciziei de finanţare a întreprinderii pe termen scurt
Sub îndrumarea: Realizat de :
1
-2011-
Cuprins
Capitolul 1. Conţinutul deciziei de finanţare pe termen scurt a întreprinderii…………………….1
1.1. Importanţa deciziei de finanţare a întreprinderii pe termen
scurt..............................1
1.2. Resurse de finanţare pe termen scurt a
întreprinderii…………………………………3
1.2.1. Resurse proprii ……………………………………………………………4
1.2.2. Resurse împrumutate……………………………………………………...7
Capitolul 2. Decizia de finanţare a întreprinderii pe termen scurt din fonduri proprii …………10
2.1. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea ……………………………………10
2.2. Analiza capacităţii de autofinanţare şi autofinanţării la S.C. AEROSTAR S.A.....12
2.3. Autofinanţarea şi politica dividendelor.............................................................22
Capitolul 3. Decizia de finanţare a întreprinderii pe termen scurt din credite…………………...27
3.1. Creditul bancar şi costul său...............................................................................27
3.2. Creditul comercial.............................................................................................31
3.3.Analiza lichidităţii şi îndatorării companiei AEROSTAR S.A..................................32
Concluzii
Bibliografie
2
CAPITOLUL 1
Conţinutul deciziei de finanţare pe termen scurt a întreprinderii
Deciziile financiare au drept obiect definirea structurii financiare adoptate de
întreprindere în funcţie de criteriile de rentabilitate, de creştere şi de risc1. Decizia de finanţare a
întreprinderii este definită ca reprezentând “opţiuni între mai multe variante prin care se asigură
în cel mai eficient mod adaptarea întreprinderii la mediu” și reprezintă cea mai importantă
componentă a gestiunii financiare a întreprinderii. Acest lucru poate fi explicat, în primul rând
prin ponderea ridicată a activelor şi pasivelor circulante în totalul bilanţului întreprinderii.
Ca orice decizie financiară, decizia de finanţare a firmei2 trebuie să constituie “rezultatul
unui demers de alegere conştientă, din mai multe variante posibile, a unei soluţii considerate
optime în planul activităţilor şi operaţiunilor financiare”, deci se are în vedere opţiunile asupra
asupra proporţiilor ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului împrumutat . De asemenea,
trebuie subliniat faptul că decizia de finanţare la nivelul întreprinderii este semnificativ
influenţată de modul de funcţionare a mecanismelor economice la nivel naţional, regional şi
mondial.
1.3. Importanţa deciziei de finanţare a întreprinderii pe termen scurt
1Vasile, Ilie, Teodorescu, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2005, p. 239.2 Pe parcursul acestei lucrări în utilizarea termenului firmă se va avea în vedere accepţiunea de întreprindere, ca entitate economică, şi nu accepţiunea juridică, mai restrânsă, întâlnită în legislaţiile anumitor ţări. De altfel, în majoritatea lucrărilor din domeniul economic, cei doi termeni sunt folosiţi cu un sens similar, diferenţele apărute fiind date de provenienţa lucrării: anglo-saxonă (unde prevalează firmă de la engl. firm) sau franceză (unde se utilizează cu o ponderea mai mare noţiunea de întreprindere –franc. entreprise).
3
Deciziile de finanțare pe termen scurt pot fi denumite generic gestiune de trezorerie,
reprezentând un domeniu larg al gestiunii financiare3, dar se fundamentează în special pe
segmentul de finanţare a ciclului de exploatare.
Finanţarea pe termen scurt se axează, îndeosebi, pe finanţarea activelor circulante
necesare firmei şi are un orizont de timp sub un an4. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii firmei, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, o importanţă ridicată o are
şi decizia privind stabilirea modului de finanţare a acestora.
Finanţările pe termen scurt vizează, astfel, activele de exploatare al căror cuantum
oscilează în funcţie de creşterea sau descreşterea activităţii de la un an la altul, de la un trimestru
la altul sau de la un sezon la altul5. În aceste situaţii, decizia de finanţare pe termen scurt
urmărește dimensionarea necesarului de active circulante și îndeplinirea cerinţelor de acoperire
financiară a activelor circulante în cuantumul necesar şi la termenele prevăzute, cu suficientă
elasticitate, capacitate de adaptare la necesităţile concrete ale diverselor etape, să poată fi
majorate sau reduse, după caz, când cerinţele exploatării o impun.
Obiectul fundamental al deciziei de finanţare pe termen scurt îl constituie selecţia şi
mobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării
acestora, în condiţii de reducere a riscului şi a corelaţiei rentabilitate-risc.
Aspectele finanţării prezintă importanţă deosebită pentru supravieţuirea şi dezvoltarea
întreprinderii. Astfel, pentru întreprinderile mici şi mijlocii problemele financiare cele mai
importante sunt legate de gestiunea nevoilor ciclului de exploatare şi modul lor de finanţare, iar
pentru întreprinderi de dimensiuni mari, aria problemelor financiare este mai vastă, ele
elaborează o politică financiară în componenţa căreia sunt cuprinse decizii financiare referitoare
la următoarele: structura financiară, politica de îndatorare, prognoza rentabilităţii proiectelor
finanţate, etc.
Deciziile de finanţare a firmei pe termen scurt presupun decizii curente, care deţin o
poziţie secundară faţă de deciziile pe termen lung (strategice) deoarece acestea stabilesc cadrul
general al dezvoltării unei întreprinderi. Totuşi acest caracter subordonat al deciziilor pe termen
scurt, numite şi decizii operaţionale, nu înseamnă că au o importanţă mai redusă, întrucât se 3Toma, Mihai, Brezeanu, Petre - Finanțe și gestiune financiară-Aplicații practice, teste grilă, Editura Economică , Bucuresti, 1996, p. 99.4Hoanţă, Nicolae, Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 459.5 Toma, Mihai ; Alexandru, Felicia –Finanţe şi gestiunea fianciară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.195 .
4
referă la acoperirea cu fonduri necesare desfășurării normale a ciclului de exploatare și o eroare
poate antrena o micșorare a beneficiului sau chiar pierderi.
O decizie optima de finanțare a ciclului de exploatare se referă, în cea mai mare parte, la
armonizarea relației rentabilitate-risc, la realizarea echilibrului dintre necesarul de active
circulante şi sursele mobilizabile pentru finanţarea lor6. Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate,
gestiunea activelor circulante urmăreşte realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de
active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante vizează cel mai redus cost al procurării
capitalurilor necesare. În general firmele recurg la finanţarea pe termen scurt din două motive
principale7. Primul este desemnat de necesităţile de fonduri din anumite perioade. Dacă, de
exemplu, într-o anumită perioada a anului cresc stocurile şi valoarea furnizorilor neachitaţi, firma
trebuie să utilizeze finanţarea pe termen scurt. Apoi, când fluxurile de numerar de intrare cresc,
se rambursează finantarea pe tremen scurt contractată. Al doilea motiv este că firma poate utiliza
finanţarea pe termen scurt până când va apărea ca necesară o finanţare pe termen lung.
1.4. Resurse de finanţare pe termen scurt a întreprinderii
Orice întreprindere, fie că se află în faza de dezvoltare a activităţii sale sau în cea de
menţinere a capacităţii de producţie, este nevoită să atragă resurse pentru finanţarea activităţii
desfăţurate8. Managerul financiar este răspunzător pentru finanţarea întreprinderii, el trebuie să
obţină fondurile necesare pentru finanţarea dezvoltării companiei şi îndeplinirea obligaţiilor de
plată a acesteia. În acest sens, managerul se comportă ca un intermediar între pieţele financiare şi
instituţiile sistemului financiar, pe de o parte şi firma, pe de altă parte, fiind comparat cu o “punte
de legătură dintre economie şi sfera finanţelor”. Activitatea unei întreprinderi rareori urmează o
traiectorie uniformă. În cursul unei perioade de timp nevoile de finanţare sunt realocate, fondul
de rulment poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare apărute din aceste fluctuaţii, dar nu
poate compensa totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi
prea costisitoare.
6Stancu, Ion, Finanţe – Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 966.7Hoanţă, Nicolae, Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 459-460.8 Dragotă, Victor, Tatu, Lucian, Dragotă, Mihaela, Ciobanu, Anamaria, Obreja, Laura, Racsa, Anda, Abordări practice în finanţele firmei, Editura Iricson, Bucureşti, 2005, p. 322.
5
Fondurile pe termen scurt asigură în principal finanţarea nevoilor în fond de rulment ale
întreprinderii, dar pot, în mod excepţional să genereze un “releu” de operaţiuni de credit pe
termen mai lung9. Studiul structurii pasivului bilanţului relevă că 40-60% din pasivul
întreprinderii este format din datorii pe termen scurt. Această îndatorare este cu atât mai ridicată
cu cât firmele sunt de dimensiuni mai mici. Într-adevăr, întreprinderile mici care nu au acces la
piaţa financiară se limitează la credite comerciale şi la credite bancare.
Pentru finanţarea întreprinderii pe termen scurt pot fi utilizate două categorii de resurse sau
se poate alege o variantă ce le combină10:
resurse proprii ;
resurse împrumutate (credite bancare, credite comerciale, etc).
Principala alegere în decizia de finanţare se axează pe opţiunea între resursele proprii şi
resursele împrumutate11. Criteriul de selecţie îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărind-
se reducerea csotului mediu ponderat al capitalului.
Finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a creditului comercial şi
a creditelor bancare pe termen scurt. De la un caz la altul, ponderea poate s-o deţină unul sau
altul din elementele menţionate. Decizia privind structura optimă a acestor surse se consolidează
pe echilibrul dintre autonomia de finanţare prin surse proprii şi flexibilitatea creditelor pe termen
scurt, în completarea celor proprii12.
Datorită faptului că întreprinderea dispune de mai multe opţiuni de finanţare a activităţii sale,
se pune problema de a alege pe acelea care se adaptează cel mai bine nevoilor sale. În funcţie de
strategiile adoptate de o întreprindere, se poate decide asupra modalităţilor de finanţare a
activităţii de exploatare după anumite principii şi criterii.
1.4.1. Resurse proprii
Resursele proprii reprezintă cea mai sigură sursă de finanțare a întreprinderii, influenţând
autonomia financiară a acesteia și elimină riscurile neprevăzute ale capitalurilor.
9 Brezeanu, Petre, Finanţe corporative- vol. I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 52110 Bogdan, Ioan, Management financiar,Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p. 19311 Onofrei, Mihaela, Management financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 912 Stancu, Ion, Finanţe – Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 1017.
6
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi ritmicităţii vânzărilor, este necesară
înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor13. În condiţiile apariţiei unei nevoi permanente de
capital, problematica esenţială este reprezentată de existenţa unor surse proprii permanente
pentru finanţare a acestora. Această sursă este fondul de rulment.
Fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanţarea pe
termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de
exploatare şi al trezoreriei. Surplusul desemnează o marjă de siguranţă pentru activitatea de
exploatare, care beneficiază de o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung şi pentru care
nu există preocuparea de a fi reînnoită14.
Într-o altă formulare, fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent care
poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent
faţă de active imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de
un an, faţă de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.
Denumirea de fond de rulment15 derivă de la faptul că surplusul de resurse permanente
degajat de ciclul de exploatare poate fi “reluat” pentru înnoirea stocurilor şi a creanţelor.
Noţiunea de fond de rulment generează formularea unor accepţiuni multiple, precum:
fondul de rulment brut, fondul de rulment net, fondul de rulment propriu şi fondul de rulment
împrumutat. Dintre acestea, un interes deosebit este acordat fondului de rulment net (permanent)
și fondului de rulment propriu16.
Fondul de rulment net sau permanent (numit şi fondul de rulment financiar) este
determinat pe baza bilanţului financiar şi se poate stabili în doua variante: fie ca diferenţă dintre
capitalurile permanente şi imobilizările nete, fie ca diferenţă între activele circulante nete şi
datoriile pe termen scurt. Astfel, prin cele două modalităţi de determinare a fondului de rulment
net se ajunge la acelaşi rezultat, însă acest concept poate fi interpretat în mod diferit.
Fondul de rulment net prezintă cea mai mare importanţă pentru analiza financiară, în
general, şi pentru analiza echilibrului financiar, în particular, astfel este considerat de analiştii
financiari cel mai reprezentativ indicator al echilibrului financiar al firmei.
13 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 196.14 Vintilă, Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 325.15 Turliuc, Vasile, Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1995, p. 68.16 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 198
7
Fondul de rulment propriu evidenţiază autonomia de care dispune întreprinderea în cadrul
procesului de finanţare şi reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate
nete. Fondul de rulment propriu are o utilitate mai restrânsă decât fondul de rulment net şi poate
fi calculate în două moduri, utilizând o relaţie care exprimă, fie diferenţa dintre capitalurile
proprii şi activele imobilizate nete, fie diferenţa dintre fondul de rulment net şi datoriile pe
termen mediu şi lung.
Fondul de rulment nu apare în mod distinct în pasivul bilanţului. El se obţine ca mărime,
folosind informaţiile din bilanţ şi reprezintă un „senzor”, indicator de lichiditate, prin care se
apreciază situaţia financiară a întreprinderii la un moment dat, starea ei de echilibru: cu cât
fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru
finanţarea activelor circulante17. Astfel, în teoria şi practica economică s-a consimţit ideea
conform căreia cu cât resursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente, cu atât
firma dispune de o marjă de siguranţă ce o protejează contra evenimentelor neprevăzute.
Fondul de rulment poate avea şi semnificaţia unei marje de siguranţă pentru gestiunea
financiară a întreprinderii, pe seama acestuia urmând a se îndeplini obligatiile scadente în
situaţiile în care în derularea activităţii se înregistrează obstacole şi intervin factori nedoriţi cum
ar fi: neonorarea unor obligaţii de către unii clienţi ai firmei, goluri de aprovizionare, stagnarea
unor stocurilor în fabricaţie, nelivrări la termen, credite comerciale sau împrumuturi care nu au
fost obţinute la timp, fenomene social-politice negative etc., dar şi o ilustrare a modului în care
se realizează finanţarea nevoilor de exploatare pe seama capitalului permanent al întreprinderii.
Mărimea fondului de rulment nu este o dimensiune intangibilă și legată doar de cifra de
afaceri, ci o rezultantă a acțiunii unui anumit număr de parametri și a deciziilor de politică
economică și financiară adoptată de conducerea întreprinderii. Astfel, în mare măsură, fondul de
rulment este dependent de creditul acordat clienților, creditul acordat de furnizori și volumul
stocurilor. Dacă acești parametri se modifică, dimensiunea fondului de rulment poate suferi
fluctuaţii.
Dimensiunea și compoziţia fondului de rulment pot varia în functie de domeniul de
activitate al întreprinderii18. Pentru unele tipuri de întreprinderi, investiția în fondul de rulment
17 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 136.18 Atrill, Peter, McLaney, Eddie, Contabilitate și finanțe pe înțelesul tuturor, Editura Rentrop & Straton, București, 2005, p. 388.
8
poate fi substanțială. De exemplu, o firmă de producție va investi masiv în materii prime,
producție în curs de execuție și produse finite; adesea, își va vinde produsele pe credit, dând
naştere astfel la relaţii de credit sub forma creanţelor comerciale. Pe de altă parte, un detailist va
deține un singur tip de stocuri și își va vinde produsele, în general, cu bani gheață. Majoritatea
firmelor cumpără bunuri și servicii pe credit, deci au datorii comerciale.
Se poate considera că fondul de rulment este optimal atunci când răspunde la cerinţele de
de gestionare eficientă a firmei19 şi anume, să asigure echilibrul financiar al firmei şi o cât mai
ridicată rentabilitate financiară asigurată prin minimizarea costului capitalului.
1.4.2. Resurse împrumutate
Firmele au la dispoziţie o întreagă gamă de instrumente de finanţare pe termen scurt. În
condiţiile în care sursele proprii nu sunt suficiente pentru finanţarea ciclului de exploatare,
întreprinderile apelează la credite pe termen scurt. Disponibilitatea fiecărei surse depinde de
mărimea sa, de gradul de risc şi de profitabilitatea întreprinderii.
Creditul comercial reprezintă creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea
mărfurilor sub forma amânării plăţii20, fără intervenţia unui intermediar şi este un credit pe
termen scurt care variază de la câteva zile până la 90 de zile. El cuprinde două forme:
Credit-vânzător, reprezentând vânzările de mărfuri pe credit care cuprinde la rândul
său, creditul-furnizor, ce presupune ipostaza de împrumutat a firmei analizate, şi
creditul-client, când firma este împrumutător;
Credit-cumpărător, reprezentând plăţile în avans, iar în această situaţie firma este în
ipostaza de beneficiară a avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricarea
produselor sau în ipostaza de plătitor de avansuri către furnizorii săi de echipamente
sau material.
Dintre toate formele creditului comercial, doar creditele-furnizor şi avansurile primite de la
clienţi reprezintă o sursă de finanţare pe termen scurt a ciclului de exploatare. Principalul avantaj
al acestei surse este acela că nu este în mod explicit purtător de dobândă. De asemenea,
finanţatorul, furnizor sau client, nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât o bancă, în
cazul nerespectării obligaţiilor de plată la scadenţă.
19 Stancu, Ion, Finanţe – Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 792.20 Turliuc, Vasile (coord.), Monedă şi credit, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2010, p.164.
9
Creditul comercial reprezintă practic un împrumut pe termen scurt indirect care se
creează prin decalajul în timp dintre momentul vânzării sau prestării serviciului şi momentul în
care beneficiarul îl achită. Creditul comercial reprezintă “un fel de subvenţie sau un instrument
promoţional la dispoziţia vânzătorului”.
Creditul consimţit de către furnizori ocupă un loc important în ansamblul resurselor de
finanţare a activelor circulante îndeosebi la întreprinderile mici şi mijlocii, precum şi în marile
întreprinderi cu un ritm accelerat de dezvoltare. Ca regulă generală, creditul de furnizori se naşte
în momentul recepţiei bunurilor primite de la furnizor fără ca acesta să ceară plata imediată21.
Creditul comercial are certe avantaje care constau în caracterul simplu, precum şi în
rapiditatea cu care poate fi obţinut, mai ales în cazurile în care părţile contractante se cunosc bine
şi furnizorul poate evalua rapid gradul de solvabilitate a clientului său.
Creditele bancare pe termen scurt se acordă de către o bancă pe o perioadă până la 12 luni
pentru agenţii economici înscrişi în registrul comerţului, care oferă garanţii ferme, au cont
deschis la bancă şi îşi desfăşoară activitatea în mod rentabil. Atât la acordare, cât şi pentru
întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori material şi resurse
financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit22. Existenţa garanţiei
constituie o certitudine pentru bancă că îşi va putea recupera sumele împrumutate în situaţia
nerambursării creditului la termen de către debitor.
Creditele bancare pe termen scurt variază prin anumite aspecte, precum obiect, modalităţi de
acordare, rambursare, durată şi cost. Există o gamă diversificată de credite destinate finantării
firmei pe termen scurt care să asigure ritmicitatea neîntreruptă a activităţii firmei, însă în ţara
noastră cele mai solicitate tipuri de credite pentru finanţarea activităţii de exploatare sunt23:
creditele globale de exploatare, creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi a stocurilor temporare,
credite pe descoperit de cont (overdraft), credite pentru plata cheltuielilor şi stocurilor sezoniere
în lei şi valută, credite de scont şi credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra
străinătăţii în lei şi în valută.
Din structura creditelor pe termen scurt de care pot beneficia întreprinderile din ţara noastră
mai sunt utilizate şi următoarele tipuri de credite: creditul pentru prefinanţarea exporturilor, 21 Giurgiu, Aurel-Ioan, Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 19222 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 14223 Bucătaru, Dumitru, Finanţele întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p. 225-226
10
creditul facilităţi de cont, linia de credit, credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de
fabricaţie, creditul pe cecuri remise spre încasare, creditul pe OP, creditul de forfetare şi
factoring-ul.
În concluzie, subliniez ideea conform căreia mijloacele de finanţare ale firmei trebuie, în
primul rând, să fie adaptate la nevoile sale. Problemele finanţării prezintă o importanţă foarte
mare, deoarece soluţionarea lor condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de
dezvoltare, performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi conducătorilor săi.
11
CAPITOLUL 2
Decizia de finanţare a întreprinderii pe termen scurt din fonduri proprii
2.1. Capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi implică obţinerea unui
profit semnificativ, din care o parte se reinvesteşte pentru sporirea activelor imobilizate şi pentru
finanţarea ciclului de exploatare24. Autofinanţarea demonstrează că întreprinderea îşi asigură
dezvoltarea cu forţe proprii, folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în
exerciţiul expirat şi fondul de amortizare acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor
imobilizate, cât şi creşterea activului economic, însă în condiţiile unei dezvoltări de mari
proporţii poate fi insuficientă, impunându-se folosirea ei simultană cu alte metode25.
Autofinanţarea ocupă un important loc printre celelalte modalităţi de finanţare, întrucât
avantajele majore date de aceasta sunt favorabile atât pentru acţionari, cât şi pentru întreprindere
ca persoană juridică26. Acţionarii sunt avantajaţi deoarece capitalizând o fracţiune a profitului
avuţia lor sporeşte datorită creşterii valorii bursiere a societăţii comerciale, creşterii cursului
acţiunilor deţinute de aceştia. Un alt avantaj esenţial este reprezentat de facilităţile fiscale
desemnate de profitul reinvestit care este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică
reduceri substanţiale de impozit, ceea ce crează posibilităţi mai mari de reinvestire.
Întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată deoarece nu mai este nevoită să apeleze nici
la acţionari, nici la piaţa financiară pentru a constitui fondurile necesare pentru desfăşurarea
activităţii, respectiv pentru dezvoltarea întreprinderii.
Ponderea autofinanţării în totalul surselor de finanţare ale întreprinderii depinde, în
principal, de27:
capacitatea acesteia de a obţine profit;
24 Mironiuc, Marilena, Fundamentele ştiinţifice ale gestiunii financiar-contabile a întreprinderii, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009, p. 6725 Bistriceanu, Gheorghe, Adochiţei, Mihai, Negrea, Emil, Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 84 26 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 65.27 Bucătaru, Dumitru, Finanţele întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p. 76
12
hotărârea proprietarilor de repartizare a unei anumite părţi sau a totalităţii
profitului net pentru acumulare, în detrimental dividendelor;
mărimea amortizării determinată de valoarea de inventar a mijloacelor fixe şi de
sistemul de calcul a amortizării folosit de întreprindere.
Capacitatea de autofinaţare reprezintă un surplus monetar care rezultă din totalitatea
operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere într-o perioadă de timp, având în vedere
şi incidenţa fiscală28.
Capacitatea de autofinanţare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forţa
financiară a unei societăţi comerciale, garanţia securităţii şi independenţa acesteia.
Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanţare înregistrează un risc financiar redus, fiind
în măsură să depăşească greutăţile în perioadele de criză economică, când accesul la credite este
dificil din cauza dobânzilor înalte.
De asemenea, capacitatea de autofinanţare este şi un indicator de lichiditate financiară şi
de solvabilitate, care ridică gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de
afaceri, creând condiţii mai bune de negociere a contractelor economice. Putem afirma,
totodată, că o capacitate de autofinanţare bună exprimă şi o capacitate de îndatorare bună,
respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
Capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare se poate determina prin
două metode:
- metoda deductivă;
- metoda aditivă.
Metoda deductibilă sau metoda subatractivă ia in calcul toate încasările şi plăţile
potenţiale generate de veniturile şi cheltuielile realizate de întreprindere29:
CAF=Veniturile încasabile-Cheltuielile plătibile
La acelaşi rezultat se ajunge şi în cazul plicării metodei adiţionale. În acest caz,
perspectica este alta: pornind de la profitul net realizat, sunt eliminate toate elementele de
venituri calculate şi sunt adăugate cheltuielile calculate pentru exerciţiul financiar respectiv.
CAF = Profit net- Venituri calculate+Cheltuieli calculate
28 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 6529 Onofrei, Mihaela, Management financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 99
13
Prin metoda aditivă se evidenţiază elementele constitutive ale marjei brute de
autofinanţare, iar prin metoda deductivă se determină nivelul acesteia30.
Procesul de finanţare internă (autofinanţare) nu ţine neaparat de voinţa întreprinderii, a
acţionarilor, ci este condiţionat şi de anumiţi factori interne şi externe: de fiscalitate şi de alte
reglementări juridice, de politica adusă de bănci faţă de creditarea agenţilor economici, de
costul creditelor şi desigur de gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere
economică ale întreprinderii.
2.2. Analiza capacităţii de autofinanţare şi autofinanţării la S.C. AEROSTAR S.A.
Societatea comercială AEROSTAR S.A. a fost înfiinţată în anul 1953 la Bacău şi este
persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acţiuni de tip deschis şi îşi
desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia română şi cu actul constitutiv. Domeniul
principal de activitate al AEROSTAR este producţia, iar obiectul principal de activitate al
societăţii este 3030-Fabricarea de aeronave şi nave spaţiale.
Afacerile de bază ale AEROSTAR sunt caracterizate de specializarea în fabricarea,
întreţinerea, reparaţia, modernizarea şi integrarea de sisteme pentru aviaţia militară şi sisteme
defensive terestre. De asemenea, compania se consolidează ca furnizor de componente,
aerostructuri şi ansambluri de aviaţie pentru lanţurile globale de furnizare şi este în curs de
dezvoltare ca bază de mentenanţă şi conversie pentru aviaţia civilă.
În domeniul apărării, AEROSTAR este furnizor major de produse şi servicii de reparaţii,
modernizări, modificări şi integrări de sisteme avansate pentru diverse platforme aeriene şi
terestre, precum şi pentru suportul logistic aferent.
AEROSTAR furnizează echipamente şi sisteme, precum şi integrări de sisteme de
identificare, comunicaţii şi control. În domeniul aviaţiei civile, AEROSTAR este subcontractor
de aerostructuri, terenuri de aterizare şi echipamente hidraulice, ansambluri de aviaţie pentru
marii furnizori la nivel global. Baza de mentenanţă AEROSTAR pentru avioane civile şi
component este în plină dezvoltare. În portofoliul de producţie se află în continuare familia de
avioane IAK-52 şi avioanele FESTIVAL, pentru care se asigură suport, servicii de reparaţii şi
extindere resursă, modernizări.
30 Sichigea, Nicolae, Giurcă Vasilescu, Laura, Ispas, Roxana, Stanciu, Cristian, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2005, p.224
14
Prin rezultatele la nivel operaţional, dar şi financiar şi al competitivităţii, AEROSTAR se
plasează în poziţia de lider pe piaţa din România pentru produsele şi serviciile din zona sa de
competenţă şi expertiză.
Tabel nr. 1. Date generale de identificare a companiei
Denumirea societăţii S.C. AEROSTAR S.A.
Anul înfiinţării 1953
Sediul social Strada Condorilor, nr. 9, Bacău, România
Cod unic de înregistrare la Oficiul
Registrului Comerţului Bacău
950531
Număr de ordine în registrul Comerţului
Bacău
J04/1137/1991
Capital social subscris şi vărsat 29.284.132,50 lei
Piaţa reglementată pe care se
tranzacţionează valorile mobiliare emise
Bursa de Valori Bucureşti (simbol ARS)
În februarie 2010, s-au împlinit 10 ani de la semnarea contractului de privatizare AEROSTAR .
Tabel nr.2. Evoluţia comparativă a principalilor indicatori financiari în nul 2000 şi 2010
2010 2000
Cifra de afaceri 158,3 miliarde lei
(49,8 milioane USD)
42,9 milioane lei
(19,8 milioane USD)
Export 89,6 milioane lei
(28,2 milioane USD)
26,8 milioane lei
(12,3 milioane USD)
Rata profitului brut 9,7% 7,5%
Rata de distribuire a dividendelor 72% 67%
Lichiditatea general 5,17 1.33
Activul net 102,4 milioane lei
(32,2 milioane USD)
17,4 milioane lei
(8,0 milioane USD)
Gradul de îndatorare faţă de capitalurile
proprii
17% 56,90%
Evoluţia ponderilor principalelor produse şi servicii în cifra de afaceri realizată de
societate în ultimii trei ani, se prezintă astfel:
15
Produse/Servicii 2010 2009 2008
Ponderea în cifra de afaceri (%)
Fabricaţie în domeniul aviaţiei 29,03 29,59 18,25
Sisteme defensive terestre 24,60 27,21 27,02
Reparaţii avioane şi motoare 21,44 23,41 31,63
Mentenanţă avioane civile 12,32 13,15 10,34
Alte produse/servicii 12,60 6,64 12,76
Capacitatea de autofinanţare este un indicator derivate din fluxuriel financiare şi se mai
numeşte marja brută de autofinanţare. Ea reflectă potenţialul brut de autofinanţare a
întreprinderii, şi după cum indică şi denumirea sa, măsoară fluxurile de resurse interne de care
poate dispune întreprinderea pentru a-şi finanţa activitatea, din momentul în care “veniturile sale
încasabile sunt încasate şi cheltuielile sale plătibile sunt plătite”31. Altfel spus, indicatorul rezultă
din compararea ansamblului veniturilor susceptibile să genereze încasări cu totalul cheltuielilor
susceptibile să determine plăţi, incluzându-se în cadrul acestora din urmă şi fluxul generat de
plata impozitului pe profit.
Pentru a putea determina capacitatea de autofinanţare prin cele două metode consacrate
este necesar să se calculeze soldurile intermediare de gestiune, în special, pentru determinarea
excedentului brut de exploatare şi a rezultatului net.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune, calculate pe baza informaţiilor înscrise în
evidenţele contabile ale societăţii AEROSTAR în perioada 2008-2010, este alcătuit din următorii
indicatori:
Tabel nr.3. Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune (S.I.G.)
Indicatori Sodul în exerciţiul financiar:
31 Colass, Bernard, Analiza financiară a întreprinderii, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2009, p. 75
16
2008 2009 2010
1 MARJA COMERCIALĂ 332.634 295.373 258.701
2 PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI 154.819.252 156.945.977 160.963.538
3 VALOAREA ADĂUGATĂ 72.517.951 80.149.935 84.728.043
4 EXCEDENTUL BRUT DE
EXPLOATARE (EBE)
16.773.937 25.946.288 32.906.451
5 REZULTATUL DIN
EXPLOATARE
6.666.747 11.405.212 13.863.012
6 REZULTATUL ÎNAINTE DE
DOBÂNZI ŞI IMPOZIT (EBIT)
11.171.223 13.394.688 15.411.076
7 REZULTATUL CURENT 11.085.258 13.391.222 15.410.938
8 REZULTATUL BRUT 11.085.258 13.391.222 15.410.938
9 REZULTATUL NET AL
EXERCIŢIULUI FINANCIAR
9.503.724 10.209.987 11.281.274
Se procedează la calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda deductivă şi metoda
adiţională, pentru a reflecta potenţialul financiar al societăţii de a-şi remunera capitalurile proprii
şi de a-şi autofinanţa activitatea.
1. Metoda deductivă sau subatractivă.
Metoda de calcul contă în a adăuga la excedentul brut de exploatare, generat de
operaţiile de exploatare, un excedent brut în afara exploatării generate de operaţiile financiare
şi excepţionale şi se asemenea de impozite.
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
CAF = Excedentul brut de exploatare (EBE)
17
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli de exploatare
+ Venituri financiare
-Cheltuieli financiare
-Impozit pe profit
Tabel nr.4. Calculul capacităţii de autofinanţare utilizând metoda subatractivă
METODA SUBATRACTIVĂ 2008 2009 2010
Excedentul brut de exploatare (EBE) 16773937 25946288 32906451
Alte venituri din exploatare 992006 416247 608765
Alte cheltuieli de exploatare 685114 1032911 672310
Venituri financiare 7971079 6000553 7698507
Cheltuieli financiare 3965943 4014543 6150581
Impozit pe profit 1581534 3181235 4129664
Capacitatea de autofinanţare 19504431 24683508 28213225
2. Metoda adiţională
Schema de mai jos sugerează un alt mod de calcul al capacităţii de autofinanţare prin
intermediul părţii inferioare a contului de rezultate, pornind de la rezultatul net.
CAF = Profit net - Venituri calculate + Cheltuieli calculate.
CAF = Rezultatul net al exerciţiului financiar
-Veniturile din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital
-Venituri din subvenţii pentru investiţii
+Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
+ Ajustarea valorii activelor circulante
+Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli
+Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
Tabel nr.5. Calculul capacităţii de autofinanţare utilizând metoda adiţională
METODA ADIŢIONALĂ 2008 2009 2010Rezultatul net al exerciţiului financiar 9503724 10209987 11281274Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital 992006 416247 608765Venituri din subvenţii pentru investiţii 106483 67555 2106627Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale 6548752 5986766 5391595Ajustarea valorii activelor circulante -73116 3966116 2193676Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli 3938446 3971530 11394623
18
Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
685114 1032911 672310
Capacitatea de autofinanţare 19504431 24683508 28213225
Ambele metode de cuantificare a capacităţii de autofinanţare arată o creştere substanţială
în perioada supusă analizei. Capacitatea de autofinanţare înregistreză o creştere de 26,55 în anul
2009 faţă de anul 2008 şi în 2010 o creştere de 14, 29 faţă de anul 2009. Astfel, capacitatea de
autofinanţare a întreprinderii s-a majorat considerabil în perioada analizată şi evidenţiază faptul
că întreprinderea dispune de potenţial financiar crescător pentru a remunera capitalurile proprii
antrenate în activitatea sa şi pentru a finanţa investiţiile.
Grapic nr. 1. Evoluţia capacităţii de autofinanţare
Influenţă substanţială asupra modificării capacităţii de autofinanţare care a urmat un trend
ascendant, au exercitat:
În cazul metodei subatractive, excedentul brut de exploatare care a înregistrat
importante creşteri. Astfel, în exerciţiul financiar al anului 2009, excedentul brut
de exploatare are o creştere de 54,68% comparative cu anul precedent, iar în
2010 o majorare de 26,82% faţă de anul 2009. Aceste creşteri explică faptul că
activitatea de exploatare a fost generatoare de un surplus monetar potenţial care a
avut un efect favorabil asupra capacităţii de autofinanţare .
19
În cazul metodei aditive, îmbunătăţirea rentabilităţii absolute (rezultul net)
aferente activităţii globale a întreprinderii prin creşterea, în anul 2009, cu 7,43%
faţă de 2008, iar în 2010 o creştere cu 10,49 faţă de anuş 2009.
Pe ansamblu, Asta relevă faptul că
În practică, doar o parte din resursele care reprezintă capacitatea de autofinanţare va
rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru reinvestire. În mod firesc, din capacitatea de
autofinanţare se plătesc dividende acţionarilor, cota managerului, participarea salariaţilor la
profit. Partea care rămâne din capacitatea de autofinanţare după efectuarea acestor plăţi
reprezintă autofinanţarea:
Autofinanţarea = CAF- Dividende - Cota managerului - Participarea salariaţilor la profit
Tabel nr.6 .Determinarea autofinanţării
Indicator 2008 2009 2010
Dividende 7.613.874 10.321.284 8.199.557
Autofinanţarea 11.890.557 14.362.224 20.013.668
Trecerea la analiza exerciţiul financiar din 2009, nu se realizează fără să se observe o
creştere a volumului de dividende distribuite acţionarilor, însă urmată de o scădere drastică, în
2010, a sumelor acordate acţionarilor sub formă de dividende. Pe totalul perioadei, se observă o
evoluţie crescătoare a volumului dividendelor care remunerează capitalurile proprii plasate de
acţionari în întreprindere, ceea ce conduce la obţinerea unei autofinanţări superioare şi de valoare
pozitivă pentru fiecare exerciţiu financiar din perioada supusă analizei. Putem aprecia că sporirea
autofinanţării este influenţaţă într-o proporţie mai consistentă de creşterea capacităţii de
autofinantare, ceea ce conduce la consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii prin creşterea
capitalurilor proprii şi a libertăţii de acţiune a managerilor.
Grafic nr.2 Evoluţia comparativă a autofinanţării în raport cu capacitatea de autofinanţare
20
Efectele modificării capacităţii de autofinanţare şi a autofinanţării trebuie puse în relaţie
directă cu performanţa economico-financiară, atât timp cât la originea capacităţii de
autofinanţare se află excedentul brut de exploatare.
Pe baza calculelor efectuate asupra determinării capacităţii de autofinanţare se poate
analiza gradul de independenţă financiară a întreprinderii AEROSTAR S.A., prin următorii
indicatori:
Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare
Rata de finanţare a investiţiilor anuale
Rata de acoperire a excedentului brut;
Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului.
Tabel nr.7. Indicatori de studiere a gradului de independenţă pe baza capacităţii de autofinanţare
Indicator 2008 2009 2010
21
Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare
4.92 6.15 4.59
Rata de finanţare a investiţiilor anuale 653.49 693.69 199.93
Rata de acoperire a excedentului brut 116.28 95.13 250.20
Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului 205.23 241.76 250.20
Grafic nr.3. Evoluţia capacităţii potenţiale de rambursare a cheltuielilor financiare
Această rată exprimă durata teoretică de rambursare a acestor capitaluri şi se exprimă în
număr de ani. Capacitatea de rambursare a cheltuielilor potenţiale a înregistrat o creştere în
decursul anului 2009, creştere ce a fost anulată în anul următor. Astfel, perioada analizată
reflectă o situaţie nefavorabilă în anul 2009 datorită creşterii datoriilor financiare într-un ritm
superior creşterii capacităţii de autofinanţare, urmând ca acest lucru să fie anulat şi este precedat
chiar de un nivel mai redus comparativ cu anul 2008.
De menţionat că inversul acestei rate (CAF/Datorii financiare totale) exprimă marja
teoretică de îndatorare de care dispune întreprinderea. Acest indicator înregistrează pe exemplul
nostru următoarele valori: 0.2 în 2008, 0.16 în 2009 şi respectiv 0.21 în 2010.
Grafic nr.4. Evoluţia ratei de finanţare a investiţiilor anuale
22
Rata de finanţare a investiţiilor era în anul de bază 653.49% semnificând faptul că
investiţiile au fost finanţate în totalitate din surse proprii. În anul următor, această rată a
înregistrat un nivel uşor mai ridicat, însă creşterea subtanţială a investiţiilor din anul 2010 au
determinat o scădere drastică a rate de finanţare a investiţiilor, aceasta ajungând la 199.93% fiind
totuşi o situaţie apreciată favorabilă.
Autofinanţarea este un indicator cu o bogată valoare informaţională pentru întreprindere,
creditori şi investitori. Tendinţa de modificare a autofinanţării este atent monitorizată de
întreprindere, pentru care reprezintă cea mai sigură resursă de finanţare, care îi asigură
independenţa financiară. Pentru aprecierea politicii de autofinanţării trebuie să se studieze
evoluţie în timp a următoarelor rate:
Rata autofinanţării investiţiilor anuale
Rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale
Rata de autofinanţare a nevoilor globale de finanţare.
Tabel nr.8 . Indicatori pentru analiza capacităţii de autofinanţare
Indicator 2008 2009 2010
23
Rata autofinanţării investiţiilor anuale 172.29 403.62 141.83
Rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale
15.19 39.11 43.63
Grafic nr.5. Evoluţia ratei autofinanţării investiţiilor anuale
Rata autofinanţării investiţiilor anuale măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi
investiţiile anuale din surse proprii. Se consideră favorabile situaţiile în care rata se apropie cât
mai mult de 100%.În cazul nostru, firma înregistrează valori de peste 100%, ceea ce indică
faptul că firma îşi poate acoperi integral planul de investiţii din surse proprii, fără a apela la
împrumuturi.
2.3. Autofinanţarea şi politica dividendelor
Politica de dividend reprezintă totalitatea deciziilor şi tehnicilor folosite pentru
determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Ea determină împărţirea
profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi în fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri.
24
Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii
întreprinderilor, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor32.
Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este strâns legată de politica de distribuire a
dividendelor: decizia de a distribui o parte mai importantă sau mai redusă din profitul net
acţionarilor, sub formă de dividende condiţionează nivelul sumei din profitul net pe care o
capitalizează. Astfel, stabilirea ratei de distribuire a profitului este o problemă fundamentală
pentru firmă, deoarece în general, profitul net este expresia remunerării riscului acţionarilor33.
Problema plății de dividende la care se face referire sub denumirea de politică de
dividend a firmelor constituie un fenomen cultural, influențaț de obiceiuri, convingeri,
reglementări, opinia publică, percepții și de alți factori, toți în continuă schimbare, cu un impact
diferit asupra întreprinderilor. În această situație, ea nu poate fi modelată matematic și nu poate
să adopte o imagine uniformă pentru toate firmele și pentru toate momentele34.
Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită pe o acţiune în decurs de un an şi este singura formă
de împărţire a profitului realizat la nivelul societăţile comerciale pe acţiuni35.
În principiu, orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea
societăţii, dar aceasta este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii:
să dispună de suficient profit astfel încât distribuirea de dividende să nu influenţeze
negativ substanţa societăţii, adică să nu micşoreze capitalizarea bursieră permanentă a
întreprinderii. Suma totală a dividendelor nu trebuie să depăşească totalul profitului de
care dispune societatea cu această destinaţie;
Distribuirea dividendelor să nu afecteze lichiditatea financiară a societăţii comerciale
pentru a nu periclita siguranţa creditorilor ale căror creanţe devin scadente.
Societăţile pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt
pentru care ele pot urma o politică de reducere sau suspendare a plăţii dividendelor în favoarea
unei politici de autofinanţare36. Politica de reducere sau suspendare temporară a plăţii
32 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 27733 Sichigea, Nicolae, Giurcă Vasilescu, Laura, Ispas, Roxana, Stanciu, Cristian, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2005, p.22834 Frankfurter, George, Wood, Rob, The evolution of corporate dividend policy, Journal of Financial Education nr 23, 1997, p. 3135 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 6836 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.282
25
dividendelor se poate dilua dacă întreprinderea are posibilitatea obţinerii unor credite în condiţii
avantajoase, dar pericolul lipsei de autonomie faţă de creditori creşte.
Tipuri de politică a dividendelor
În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a
dividendelor: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a
dividendelor. O politică de dividend optimă se poate fundamenta pe aceste trei curente teoretice
între care se stabileşte o relaţie de contradicţie37.
Politica reziduală a dividendelor are ca efect generarea unui flux de dividende anuale de
dimensiuni fluctuante, acestea fiind distribuite numai după satisfacerea necesităților de finanțare
aferente proiectelor de investiții, în condițiile menținerii unui raport dorit de conducerea firmei
între datorii și capitaluri proprii38. În mod concret, se procedeză astfel: mai întâi societatea
comercială îşi dimensionează volumul total al surselor de finanţare proprii posibile, la care se
adaugă volumul împrumuturilor de care poate beneficia în perioada dată. Din această sumă
deduce valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanțeze, iar ceea ce rămâne se repartizează
sub formă de dividende.
Politica ratei constante constă în realizarea unei proporţii a dividendelor în raport cu
beneficiul total: . Stabilizarea proporţiei remuneraţiei de la an la an, nu exclude
variaţia sumei absolute a dividendelor anuale, întrucât acestea depind de masa profitului realizat
în fiecare an.
Politica sumei constante a dividendelor de la an la an, indiferent de oscilaţia masei
beneficiului realizat. Această politică asigură venituri constante acţionarilor chiar şi în cazul
nerealizării unor beneficii la nivelul anilor anteriori. Acestă politică se încadrează în cadrul
general al practicilor axate pe satisfacerea intereselor investitorilor prin remunerarea directă a
acestora prin dividende, pentru menținerea unui nivel relativ ridicat al cursului bursier, astfel
încât firma se va putea adresa piaței de capital cu succes, prin emisiunea de acțiuni în momentele
în care întâmpină dificultăți cu necesitățile de finanțare.
37 Stancu, Ion, Finanţe – Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 72338 Dragotă, Victor, Politica de dividend, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 33
26
Pentru a studia politica dividendelor urmată de o societate pe acţiuni şi pentru a crea
posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în evidenţă performanţele
diverselor unităţi în ceea ce priveşte politica dividendelor se pot utiliza diverşi indicatori39,
fiecare scoţând în evidenţă cu precădere un aspect sau altul. Vom analiza pe exemplul societăţii
AEROSTAR politica de dividend dusă de aceasta, prin următorii indicatori:
Dividendul pe acţiune
Randamentul pe acţiune
Rata distribuirii dividendelor
Beneficiul pe acţiune
Coeficientul de capitalizare
Capacitatea de autofinanțare pe acțiune
Activul net contabil pe o acțiune
Tabel nr.9 . Indicatori de apreciere a politicii de dividend
Indicator 2008 2009 2010
39 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 70
27
Dividendul pe acţiune 0.06 0.09 0.07
Randament pe acţiune 76,72% 29,41% -64.41%
Rata distribuirii dividendelor 0.80 1.01 0.72
Beneficiul pe acţiune 0.08 0.09 0.10
Coeficientul de capitalizare 7.03 6.88 10.49
Capacitatea de autofinanţare pe acţiune 0.10 0.12 0.17
Activul net contabil pe o acţiune 0.64 0.73 0.87
Grafic nr. 6. Evoluţia indicatorului beneficiul pe acţiune
Beneficiul pe acţiune reprezintă îmbogăţirea teoretică a acţionarilor în cursul unui an.
Acest indicator nu este un flux financiar deoarece nu întotdeauna beneficiul se repartizează ca
dividend, dar este un element esenţial pentru aprecierea valorii unei acţiuni. În perioada analizată
se observă o creştere continuă a acestui indicator. Astfel, în exerciţiul financiar al anului 2009, se
înregistrează o creştere cu 12,5% faţă de anul precedent, iar în anul 2010 valoarea indicatorului a
crescut cu încă 11 puncte procentuale comparativ cu anul 2009. Aceste majorări ilustrează o
creştere a profitului realizat ce se obţine pentru fiecare acţiune. În ciuda mediului economic
dificil, AEROSTAR a obtinut performante bune şi a crescut rata profitului pe acţiune. Acesta
este rezultatul unor operatiuni riguros planificate, susţinute de poziţia puternică şi strategică a
societăţii ca lider în domeniul de activitate în România. Beneficiul pe acţiune indică, de
asemenea, potenţialul de creştere al întreprinderii.
28
Grafic nr. 7. Evoluţia coeficientului de capitalizare la AEROSTAR
Coeficientul de capitalizare este din ce în ce mai utilizat pe plan internaţional şi exprimă
valoarea întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficii adică, în câţi ani investitorul îşi
recuperează capitalul investit. Indicatorul mai reprezintă o măsură a încrederii investitorilor în
companie, în sensul că o valoare mare indică un nivel crescut al aşteptărilor faţă de evoluţia
profiturilor firmei. Valorile acestui indicator ar trebui interpretate în contextul unor companii
care activează în domenii similare de activitate. Cu cât indicatorul PER este mai redus, cu atât o
acţiune este considerată mai interesantă, fiind recomandabilă cumpărarea şi deţinerea ei. Cu toate
acestea, un PER mic poate fi asociat companiilor cu afaceri riscante, în timp ce firmele cu
perspective bune de dezvoltare pot înregistra un nivel ridicat al PER-ului.
Grafic nr. 8. Evoluţia capacităţii de autofinanţare pe acţiune
Capacitatea de autofinanţare pe acţiune exprimă efortul net pentru creşterea
economică având cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru partenerii de
29
afaceri şi bănci. Întreprinderea studiată înregistrează în 2009 o creştere cu 20% a acestui
indicator faţă de anul precedent şi o creştere spectaculoasă cu 41,6% în anul 2010 faţă de 2009.
Aceste creşteri sunt influenţate în mod direct devalorile înregistrate de capacitatea de
autofinanţare pe parcursul acestor ani.
Concluzionând, putem afirma că AEROSTAR S.A. parcurge o etapă majoră de
dezvoltare şi rezultatele pe care le prezintă întreprinderea în perioada studiată 2008-2010 indică
faptul că AEROSTAR este o campanie puternică şi stabilă, cu o evoluţie consecventă în creştere
pozitivă pe tot parcursul acestor ani de mari provocări. Turbulenţele de pe pieţele globale, ca şi
dezechilibrele de pe piaţa României, au urmărit evoluţiile din ultimii ani, dar întreprinderea a
reuşit să îndeplinească în mare măsură obiectivele stabilite prin strategia de dezvoltare a
companiei.
CAPITOLUL 3
30
Decizia de finanţare a întreprinderii pe termen scurt din credite
3.1. Creditul bancar şi costul său
Ciclul de exploatare al întreprinderii determină nevoi de active circulare cu caracter
permanent, dar şi cu caracter temporar. Pentru întreprindere este important să-şi acopere nevoile
permanente cu fondul de rulment, iar nevoile temporare prin credite pe termen scurt40.
Resursele de finanţare provenite din credite prezintă un caracter oneros şi determină
creşterea gradului de îndatorare a întreprinderii41. Această decizie de finanţare a ciclului de
exploatare trebuie să urmărească echilibrarea relaţiei contradictorie dintre creşterea autonomiei
financiare (prin folosirea surselor proprii) şi necesitatea apelării la surse mobile de capitaluri care
să acopere nevoile temporare şi să vină în completarea resurselor proprii.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu
atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor
agenţilor economici. În condiţiile în care firma desfăşoarăo activitate rentabilă este mai avantajos
să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte până când,
prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare42.
Creditele pe termen scurt sunt fundamentate pe criteriul lichidităţii şi sunt foarte
specializate pe operaţiunile care caracterizează ciclul de exploatare al întreprinderii43.
Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă până la 12 luni pentru agenţii
economici înscrişi în registrul comerţului, care prezintă garanţii ferme, au cont în bancă şi
lucrează rentabil. De asemenea, întreprinderea trebuie să mai îndeplinească şi următoarele
condiţii: să nu aibă datorii faţă de stat, să nu aibă datorii restante la alte bănci şi să îndeplinească
criteriile de bonitate impuse de bancă44.
40 Turliuc, Vasile, Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1995, p. 7841 Stancu, Ion, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economica, Bucureşti, 1994, p. 23142 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 14243 Conso, P., Hemici, F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Editura Dunod, Paris, 2005, p.34344 Cocriş, Vasile, Chirleşan, Dan, Economie bancară, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”,Iaşi, 2010, p. 437.
31
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze
creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu
creditul primit. Existenţa garanţiei reprezintă pentru bancă certitudinea că îşi va putea recupera
sumele împrumutate în cazul nerambursării creditului la termen, în garanţia creditului poate intra
orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse
financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate
necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.
Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea
lor prealabilă. Atunci când debitorii nu rambursează creditele la termen, banca este în drept să
aplice majorări de dobânzi şi în caz extrem să iniţieze demersurile necesare pentru recuperarea
creditelor din garanţiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranţilor.
Îndatorarea influenţează rentabilitătea firmei, la prima vedere în mod negativ, întrucât
dobânzile aferente măresc costurile şi micşorează profitul. în realitate însă, dacă rata rentabilităţii
este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o influenţă pozitivă asupra rentabilităţii şi
sporirii bogăţiei comerciale. Atât timp cât o societate poate câştiga la totalul investirilor sale mai
mult decât costul datoriei, poltitica de îndatorare aplicată de întreprindere este caracterizată de
rentabilitate.
Pentru a determina efectul împrumuturilor asupra rentabilităţii se utilizează frecvent, mai
întâi, cele trei aspecte sub care poate fi analizată rentabilitatea, şi anume45 :
Rentabilitatea comercială (Rc) =
Rentabilitatea economică (Re) =
Rentabilitatea financiară (Rf) =
Pe exemplu societăţii utilizate, aceste rate înregistrează următoarele valori:
45 Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 143
32
Tabelul nr. 10. Calculul renatbilităţii comerciale
Indicator 2008 2009 2010
Beneficiu 9503724 10209987 11276413
Cifra de afaceri 152697736 156808447 158289213
Rentabilitatea comercială 6.224 0.065 0.071
Tabelul nr. 11. Calculul renatbilităţii economice
Indicator 2008 2009 2010Beneficiu 9503724 10209987 11276413Total active 106646060 103701297 115792973Rentabilitatea economică 0.089 0.098 0.097
Tabelul nr. 12. Calculul renatbilităţii financiare
Indicator 2008 2009 2010
Beneficiu 9503724 10209987 11276413
Capital propriu 68461773 75566224 78877353
Rentabilitatea financiară 0.139 0.135 0.143
Între rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară există o legătură strânsă care se
exprimă astfel: dacă nu există împrumut, cele două rentabilităţi sunt egale, dacă există împrumut,
diferenţa dintre acestea este în funcţie de coeficientul structurii financiare a întreprinderii (
) şi de diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la creditele
contractate. Îndatorarea permite creşterea rentabilităţii financiare în raport cu rentabilitatea
economică, bineînţeles atunci când rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii.
Rf = Re + Efectul pozitiv de îndatorare.
Când rata rentabilităţii economice este inferioară ratei dobânzii, efectul de îndatorare este
negativ, micşorând rentabilitatea financiară faţă de rentabilitatea economică. Efectul de
îndatorare înregistrează valoric cu atât mai mari, cu cât este mai mic costul îndatorării şi cu cât
întreprinderea este mai îndatorată.
33
3.2. Creditul comercial
Problema creditului comercial a devenit odată cu intensificarea concurenţei şi creşterea
complexităţii vieţii economice de o importanţă aparte, ceea ce a impus o reconsiderare a acestuia
în teoria şi practica financiară46.
Creditele comerciale sunt credite acordate de furnizor cumpărătorului şi prezintă
următoarele caracteristici:
- este un tip de finanţare nebancară, deci nu este purtător de dobândă (există
posibilitatea aplicării unor penalităţi de întârziere);
- nu face obiectul vreunui contract de finanţare, ci se derulează conform clauzelor
din contractul de vânzare/cumpărare, de regulă fiind acordat până la 90 de zile;
- este foarte des întâlnit în special în cazul în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii
(care nu se bucură de acelaşi tratament din partea băncilor comerciale, ca şi
marile firme).
Creditele comerciale cuprind:
creditul vânzător – reprezintă vânzările de mărfuri pe credit. Firma va apare în
două ipostaze şi anume: cea de împrumutat prin creditele furnizori pentru
echipamente, material etc. şi de cea de împrumutător, prin creditele-clienţi pentru
produsele livrate sau lucrărilor executate beneficiarilor săi;
creditul cumpărător – reprezintă plăţile în avans, şi, în acest caz, firma poate fi
atât beneficiară a avansurilor primite de la clienţi, cât şi plătitoare de avansuri
către furnizorii săi. Acestea sunt utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung
de fabricaţie (construcţii, agricultură).
Politica de credit comercial promovată de firmă are o importanţă deosebită în acoperirea
46 Turliuc, Vasile, Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1995, p. 163
34
nevoilor curente de exploatare, dacă se are în vedere faptul că, la rândul ei, firma beneficiară a
creditului comercial (furnizori) acordă credit comercial clienţilor săi; ca urmare, în bilanţ trebuie
să existe un echilibru între creditul comercial (furnizori) din pasiv şi creanţe (clienţi) din activ.
Creditul-furnizor, spre deosebire de creditul-client, reprezintă o decizie de
finanţare. Din acest motiv, creditul-furnizor poate contribui la creşterea cifrei de afaceri sau la
înlocuirea fondului de rulment.Sursele atrase sub forma creditului furnizor sunt cu atât mai
avantajoase, cu cât ele sunt mai necostisitoare47. Se are în vedere faptul că, nivelul creditului
comercial constituie un factor decisiv de influenţă a finanţării pe termen scurt.
3.3.Analiza lichidităţii şi îndatorării companiei AEROSTAR S.A.
Majoritatea analiştilor financiari consideră că prima preocupare a unui manager este de a
vedea dacă firma pe care o conduce poate să îşi onoreze obligaţiile de plată cu scadenţa în
viitorul apropiat. În acest scop, se pune în relaţie activul circulant şi elementele constitutive ale
acestuia cu datoriile care trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an şi se obţin ratele de
lichiditate.
Rata curentă sau lichiditatea curentă48 este utilizată în analiza financiară pe termen scurtşi
se calculează raportând activele curente (circulante) la datoriile curente (pasive curente):
Rc =
Această rată indică în ce măsură drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de
valoarea activelor care pot fi transformate la nevoie în bani lichizi. Valoarea recomandată ca
acceptabilă este “în jurul valorii de 2”.
Tabel nr. 13. Evoluţia lichidităţii curente în perioada 2008-2010
Indicator 2008 2009 2010
Active curente 72297663 66508478 69576597
Pasive curente 30940829 18096309 13406773
Rata curentă 2.34 3.68 5.19
Rata curentă calculată pe exerciţiile financiare din perioada analizată pentru întreprinderea
AEROSTAR înregistrează valori superioare valorii recomandate, aceste valorii crescând anual.
47 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.22048 Onofrei, Mihaela, Management financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 73
35
Rata lichidităţii generale este supraunitară şi crescătoare, ceea ce exprimă existenţa unui fond de
rulment pozitiv şi a echilibrului financiar pe termen scurt ce caracterizează întreprinderea
analizată. Astfel, rata curentă aferentă exerciţiului financiar 2009 este mai mare cu 57, 26% decât
în anul 2008, iar în anul 2010, o creştere de 41, 03 % comparativ cu anul 2009. Trendul crescător
este explicat de menţinerea relativ constantă a nivelului activelor circulante cu mici fluctuaţii,
precum şi de scăderea volumului datoriilor curente cu 41,51% în 2009 faţă de 2008 şi cu 34,97%
în 2010 faţă de 2009. Mai concret, aceste valori indică faptul că firma este capabilă să îşi
ramburseze datoriile pe termen scurt pe baza valorificării activelor pe termen scurt.
Raportarea activelor circulante la pasivele cu scadenţă sub un an, poate crea o imagine
uşor eronată asupra capacităţii firmei de a nu intra într-o stare critică întrucât de multe ori
stocurile de produse finite sunt greu vandabile.
Rata rapidă sau lichiditatea rapidă contribuie la identificarea rapidă a stării de lichiditate la nivelul întreprinderii.
Rr =
Aceasă rată este cunoscută în literature de specialitate anglo-saxonă sub denumirea de
“testul acid” (Acid Test Ratio).Prin excluderea stocurilor mai puţin lichide de la numărătorul
raportului, se încearcă depăşirea incertitudinii interpretative proprii ratei lichidităţii generale.Se
obţine astfel un indicator mai “sever”, “corosiv”, de unde şi denumirea de test acid49.
Tabel nr. 14. Evoluţia ratei lichidităţii reduse în perioada 2008-2010
Indicator 2008 2009 2010
Active circulante 72297663 66508478 69576597
Stocuri 18386801 16603505 12535857
Pasive curente 30940829 18096309 13406773
Rata lichidităţii reduse 1.74 2.76 4.25
49 Mironiuc, Marilena, Analiză economico-financiară. Performanţă-Poziţie financiară-Risc, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p.170
36
Rata rapidă prezintă măsura în care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite numai din
activele realizabile şi disponibile mai uşor de mobilizat.Valorile ratei cuprinse între 0,8 şi 1 sunt
considerate ca indicând o situaţie normal de lichiditate a întrprinderii.
Din calculele obţinute, se observă o rată rapidă superioară valorii recomandate în
continuă creştere. Astfel, de la nivelul de 1,74 înregistrat în 2008, a crescut cu 58,62% în 2009 şi
cu 53,98 în 2010 fată de 2009.
Practica demonstrează că nici rata rapidă nu oferă siguranţa întreprinderii, deoarece
simpla existenţă a unor creanţe asupra unor clienţi nu este sufucientă pentru acoperirea datoriilor
scadente50. Din acest motiv, pentru a avea o imagine mai concretă asupra riscurilor de neplată, se
poate calcula şi lichiditatea la vedere.
Rata cash sau lichiditatea la vedere se determină astfel:
Rata cash =
Tabel nr. 13. Evoluţia ratei cash în perioada 2008-2010
Indicator 2008 2009 2010
Investiţii pe termen scurt 0 0 39123786
Casa şi conturi la bănci 10304753 24209064 329974
Datorii curente 30940829 18096309 13406773
Rata cash 0.33 1.34 2.94
Având în vedere că datoriile curente, deşi plătibile pe termen scurt, nu au în totalitate o
scadenţă imediată, se poate utiliza drept reper nivelul de 0,2. În cazul întreprinderii analizate
valorile ratei cash înregistrate în cei trei ani sunt toate superioare valorii de referinţă, indicând un
risc redus în ceea ce priveşte posibilitatea acoperirii datoriilor imediate.
Măsura în care creditele sunt utilizate pentru finanţare are semnificaţii multiple. Prin
utilizarea raţională a creditului, se menţine controlul asupra întreprinderii şi sunt procurate
resursele necesare pentru derularea activităţii. Creditorii vor sa afle cu ce fonduri contribuie
proprietarii firmei la afacere, pentru a şti cât de sigură este recuperarea creditului pe care îl vor
acorda51. Aşadar, interesul creditoriloreste să îşi recupereze fondurile împrumutate plus dobânda
50 Onofrei, Mihaela, Management financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 7351 Idem, p. 73.
37
aferentă. Interesul proprietarilor firmei (acţionarii) este ca prin utilizarea fondurilor din credite să
obţină un câştig destul de mare, pentru a achita datoriile şi a rămâne cu profit corespunzător.
Pentrua a afla proporţia în care se poate finanţa o întreprindere prin credite, se recomandă
utilizarea a două rate:
Rata îndatorării
Rata de acoperire a dobânzilor.
Rata îndatorării se determină astfel:
Rî =
Rata îndatorării indică ponderea detinută de datorii în totalul activelor.
Indicator 2008 2009 2010
Datorii 30940829 18096309 13446523
Total activ 106646060 103701297 115792973
Rata îndatorării 29.01 17.45 11.61
Tabel nr. 15. Evoluţia ratei îndatorării în perioada 2008-2010
Valorile ratei îndatorării obţinute în perioada studiată indică următoarele:
- În anul 2008, 29,01% din totalul fondurilor de care dispune compania provin din
împrumuturi.
- În anul 2009, din totalul fondurilor de care dispune întreprinderea, 75% provin
din împrumuturi.
- În anul 2010, procentul fondurilor îmmprumutate scade tot mai mult la 11,61%.
Potrivit literaturii de specialitate52, gradul de îndatorare este considerat acceptabil, dacă
valoarea sa nu depăşeşte 60%. Toate valorile obţinute pe exemplu întreprinderii AEROSTAR
sunt inferioare celei considerată acceptabilă şi în consecinţă cuantumul îndatorării întreprinderii
este redus, iar în condiţiile în care firma ar solicita un credit, l-ar obţine cu uşurinţă întrucât
creditorii prefer rate mici ale îndatorării, deoarece cu cât raportul este mai mic, cu atât riscul unor
eventuale pierderi în cazul falimentului este mai mic.
52 Boariu, Angela, Creditarea bancară a activităţii de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p. 194
38
Rata de acoperire a dobânzii exprimă proporţia în care veniturile pot scădea fără să apară
probleme financiare pentru întreprindere.
Rad =
Indicatorul prezintă importanţă deosebită întrucât în situaţia în care firmaa nu îşi mai
poate onora obligaţiile anuale de plată a dobânzii, ea va fi acţionată în justiţie de către creditori,
acesta fiind şi primul pas spre faliment. Analiştii recomandă ca valoarea indicatorului să nu
scadă sub 2.
Pe exemplu companiei AEROSTAR, nu se poate calcula rata de acoperire a dobânzii
deoarece firma nu prezintă credite.
39
Concluzii
Finanţarea întreprinderii constituie una din preocupările principale pentru teoria şi
practica financiară, dată fiind importanţa sa deosebită atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic.
În general firmele recurg la finanţarea pe termen scurt din două motive principale. Primul
este desemnat de necesităţile de fonduri din anumite perioade. Dacă, de exemplu, într-o anumită
perioada a anului cresc stocurile şi valoarea furnizorilor neachitaţi, firma trebuie să utilizeze
finanţarea pe termen scurt. Apoi, când fluxurile de numerar de intrare cresc, se rambursează
finantarea pe tremen scurt contractată. Al doilea motiv este că firma poate utiliza finanţarea pe
termen scurt până când va apărea ca necesară o finanţare pe termen lung.
Finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a creditului
comercial şi a creditelor bancare pe termen scurt. De la un caz la altul, ponderea poate s-o deţină
unul sau altul din elementele menţionate. Decizia privind structura optimă a acestor surse se
consolidează pe echilibrul dintre autonomia de finanţare prin surse proprii şi flexibilitatea
creditelor pe termen scurt, în completarea celor proprii.
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi implică obţinerea unui
profit semnificativ, din care o parte se reinvesteşte pentru sporirea activelor imobilizate şi pentru
finanţarea ciclului de exploatare. Aprecierea unui optim general al politicii de autofinanţare este
imposibil de realizat, acesta luând valeţe particulare pentru fiecare întreprindere în parte.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu
atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor
agenţilor economici. În condiţiile în care firma desfăşoară o activitate rentabilă este mai
avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte
până când, prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.
40