Dragul meu profesor,

Sunt supravieţuitorul unui lagăr de concentrare.Ochii mei au văzut lucrurila care nu ar trebui să fie nimeni martor vreodată:Camere de gazare construite de ingineri străluciţi.Copii otrăviţi de medici cu educaţie înaltă.Bebeluşi ucişi de asistente cu experienţă.Femei şi copii împuşcaţi şi arşi de absolvenţi de universitate.

Aşa că sunt suspicios când vine vorba despre educaţie.Rugămintea mea este:Ajută-i pe elevii tăi să devină oameni.Fă ca eforturile tale să nu producă niciodată monştri geniali,psihopaţi abili, Eichmann-i educaţi.Cititul, scrierea, aritmetica… sunt importantedoar dacă îi fac pe copiii noştri mai umani.

Am auzit pentru prima dată poezia asta la Şcoala Libera Skarpnack, în Stockholm, Suedia.Este şcoala fondată de buna mea prietenă, Marianne, pe baza principiilor Comunicării Empatice a lui Marshall Rosenberg. Am aflat mai târziu că poezia se regăseşte în cartea “Teacher and Child” a lui Haim Ginott.

Asta se întâmpla acum cinci ani. Era evenimentul porţilor deschise la Skarpnack, două zile pline în care noi, vizitatorii, aveam posibilitatea să ne întâlnim cu elevii, să vedem cum funcţionează ei, să discutăm cu cadrele didactice, să asistam la ore, să mâncăm în sala de mese laolaltă cu toată lumea, să respirăm aerul unei şcoli bazate la modul cel mai temeinic pe respect, compasiune şi empatie.

Şi, aşa cum probabil vă aşteptaţi, era foarte diferit de “75″-ul pe care-l absolvisem eu. De pildă, intrarea profesorilor era una şi aceeaşi cu intrarea elevilor – fără covor roşu, trandafiri japonezi şi vitrine cu diplome şi medalii câştigate de “educabili” pe fiecare etaj. Era o intrare modestă, cu pereţi tapetaţi cu fotografii şi citate ce îndemnau la conectare şi aminteau atât elevilor, cât şi cadrelor didactice, de ceea ce îi uneşte – umanitatea.

Copiii şi adulţii îşi spuneau pe nume, erau parteneri cu drepturi egale în acest proces numit educaţie. N-am văzut elev care să fugă panicat în clasă când pe coridor apărea vreun prof. Nici să se scălămbăie sau să-i arate degetul mijlociu pe la spate. Ba chiar îşi zâmbeau, se întrebau de sănătate privindu-se în ochi, îşi împărtăşeau din experienţa de peste zi. De câte ori se arăta vreunul dintre noi, musafirii, pe hol, copiii se apropiau: te întrebau din ce ţară eşti, cum îţi place Suedia, cu ce ocazie pe la ei, pe la şcoală, cu un firesc care nu avea cum să nu te uimească.

Erau şi la ei note din al cincilea an de şcoală încolo, însă modul în care erau privite şi primite era altă poveste. La început de semestru, fiecare profesor prezenta elevilor un fel de grafic cu ce anume aveau de făcut pentru a obţine o anumită notă. În funcţie de interes şi de planurile pe mai departe, fiecare copil îşi alegea nota pe care o voia la materia respectivă. Iar ceea ce alegeau sa facă era făcut cu multă psiune şi investiţie sufletească. Şi astfel, nota nu era decât o reflectare a interesului unui elev pentru o materie într-un anumit semestru; nu un simbol al valorii lui ca om sau al inteligenţei lui sau al viitorului său. Nu era nici motiv de ruşine, nici motiv de mândrie. Era, pur şi simplu.

Ca peste tot unde se strâng mai mulţi oameni la un loc, apăreau şi conflicte. Dacă unul izbucnea între doi elevi, adesea era invitat un al treilea să medieze. Dacă era între elevi şi profesori, se organizau întruniri speciale în care ambele părţi îşi spunea punctul de vedere, îşi expunea nevoile lezate în situaţia respectivă şi cu toţii trudeau până ce găseau soluţia cea mai acceptabilă pentru toţi. Toate cadrele didactice erau în mod regulat instruite în Comunicarea Nonviolentă, instrument extrem de valoros de mediere şi rezolvare de conflicte, iar copiii preluau modelul de la adulţi, în cel mai firesc mod posibil. Empatia nu era doar un cuvânt la modă, ci o realitate trăită zi de zi. Şi nimeni nu spunea că e floare la ureche, şi recunoşteau că îţi consumă timp şi energie, însă toţi erau de acord că efortul ăsta merită, căci efortul ăsta îi conecta şi îi ajuta să se vadă unul pe altul ca fiinţe umane.

Şi la un moment dat, am intrat in bibliotecă. Şi acolo, lângă cărţile lui Marshall Rosenberg la care mă aşteptam, vreo două rafturi cu multiple exemplare din cărţile lui Alfie Kohn: The Homework Myth – Why Our Kids Get Too Much of a Bad Thing, Unconditional Parenting – Moving from Rewards and Punishments to Love and Reason, What Does It Mean to Be Well Educated?, The Schools Our Children Deserve, Punished by Rewards. Citite şi răscitite, lipite cu bandă adezivă, nenumărate post-it-uri colorate ieşind dintre pagini. Marianne, prietena mea, a venit lângă mine şi mi-a şoptit: “Tipul ăsta este eroul meu.”

Şi pentru că văzusem cu ochii mei ce înseamnă educaţie bazată pe conectare şi empatie, şi care este diferenţa dintre ea şi şcoala clasică, de cum am revenit acasă am început să caut frenetic cărţile revoluţionarului erou al lui Marianne. Şi la scurt timp, a devenit şi eroul meu. Mi-au trebuit apoi doi ani să-mi iau inima-n dinţi şi să îi scriu, expunându-i îndrăzneţul meu vis de a-l aduce în România. Şi apoi încă trei ani să găsesc un partener cu care să pot duce acest măreţ proiect, Totul despre Mame.Astfel încât pe 16 noiembrie, Mr. Alfie Kohn va cuvânta la Bucureşti. Scriu asta de câte ori am ocazia pentru a mă convinge că este adevărat. Prima dintre conferinţele lui va fi “Şcolile pe care le merită copiii noştri”. Şi nu doar le merită, e timpul să le şi aibă.

Monica Reu