De La Mila La Filantropie

SOCIETATEA POLITICĂ

Colecţie coordonată de CRISTIAN PREDA

LIGIA LIVADĂ-CADESCHI s-a născut la 5 octombrie 1967 în Bucureşti.A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1991), obţinândapoi D.E.A. la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales - Paris (1993) şititlul de doctor în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al AcademieiRomâne 2000 cu o teză elaborată sub coordonarea ştiinţifică a profesoruluiuniversitafdoctor Andrei Pippidi.A beneficiat de o serie de burse sau stagii de specializare în Austria, Belgia,Franţa, Grecia şi de programul Relink al Colegiului Noua Europă.În prezent este cercetător principal III la Institutul de studii Sud-Est Europenesi lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.A publicat numeroase studii şi articole de specialitate în: Anuarul Institutuluide Istorie din Cluj, Buletinul Institutului de Studii Sud-Est Europene, Revistade Istorie Socială, Revista Istorică şi Revue des Etudes Sud-Est Européennes.

LUCRARE APĂRUTĂ CU SPRIJINULMINISTERULUI CULTURII Şl CULTELOR

Ligia Livadă-Cadeschi

DE LA MILĂ LA FILANTROPIE.INSTITUŢII DE ASISTARE

A SĂRACILOR DINŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA

ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Coperta colecţiei: DAN PERJOVSCHI

Coperta colecţiei: DAN PERJOVSCHI

LIGIA LIVADĂ-CADESCHI

DE LA MILĂ LA FILANTROPIE.INSTITUŢII DE ASISTARE A SĂRACILOR DIN

ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVAÎN SECOLUL AL XVlII-LEA

© Editura Nemira, 2001

Comercializarea în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă.

Difuzare:S.C.Nemira & Co, Str. Ion Mihalache nr. 125, sector 1, Bucureşti

Tel.: 224.14.28; 224.10.08; Tel./Fax: 224.18.50

e-mail: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLIVADĂ-CADESCHI, LIGIADe la milă la filantropie: instituţii de asistare a săracilordin Țara Românească si Moldova în secolul

al XVIII-lea / Ligia Livadă-Cadeschi. - Bucureşti: Nemira, 2001256 p.: 13x20 cm - (Societatea Politică)Bibliogr.ISBN 973-569-499-9

http://www.nemira.ro/

mailto:[email protected]

5

CAPITOLUL I

SĂRACUL. O TEMĂ ISTORIOGRAFICĂ

Dacă cineva ne-ar întreba azi „de ce o istorie a sărăciei?“,răspunsul foarte sincer ar fi: din întâmplare. Alain Besançonexplica puterea de atracţie pe care, de la începutul secolului XX,marginalii, în general, şi săracii, în special (în cazul nostru) auexercitat-o asupra mediilor intelectuale, nu numai prin faptul că„ei sunt subversivi în raport cu societatea, ci [şi] pentru că nu aufăcut nici un compromis cu ea, printr-o inserţie oarecare. Ceeace-i face de invidiat este situaţia lor detaşată, ca şi cum ar apar-ţine deja acelui dincolo al eshatologiei sau ca şi cum ar fi fiinţeangelice, eliberate de constrângerile corpului, capabile doar deun păcat aparent, responsabilitatea acestuia revenind, de fapt, înîntregime societăţii“1. Avem aici două adevăruri incontestabile:cel al persistenţei sărăciei (şi implicit a responsabilităţii pe careaeeasta o acuză) într-o lume a progresului şi a bunăstării aparentgeneralizate; cel al valenţelor spiritual-eshatologice prezente înmod virtual în statutul săracului. Dacă primul dintre acestea sereferă în general la lumea contemporană (coborând poate pentruunele aspecte până către sfârşitul timpurilor modeme), cel de-aldoilea se revendică de la o gândire creştină de două ori milenară.

Astfel, istoria sărăciei nu e numai o tentaţie, ci o provocarereală. În ceea ce ne priveşte, întâmplării de a descoperi pereni-tatea şi universalitatea sărăciei, ca realitate şi ca temă de gândire,i-a urmat dorinţa de a identifica, descrie şi explica măcar o parte

6

din complicata evoluţie istorică a acesteia. Aşa s-a născut ideeastudiului de faţă, referitor la săracii din ţările române (Ţara Ro-mânească şi Moldova) de la jumătatea secolului al XVII-lea pânăîn primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Dacă istoriografia română, de dată mai veche sau mai recentă,pare să nu fi fost mai deloc sensibilă la această temă, istoriografiacentral şi vest europeană a produs o bibliografie impresionantăprivind istoria săracilor şi a ideilor pe care societatea le-a vehi-culat despre ei, de-a lungul tuturor timpurilor. Interesul pentruistoria sărăciei ar putea fi, în bună măsură, rezultatul faptului căea permite analiza societăţilor trecute nu numai din perspectivaclasică a conceptelor de clasă şi clasificare socială, ci şi din aceeaa inserţiei sau a integrării sociale sau, dimpotrivă, a excluderii.Pe această linie de gândire, unii istorici au abordat sărăcia ca ocategorie a marginalităţii.

Conceptul de marginalitate socială este o imagine-concept,o imagine metaforică presupunând că societatea este un corpcoerent şi consistent, un univers social în care rolurile suntdistribuite de o manieră foarte exactă în funcţie, pe de o parte, dediviziunea muncii, iar pe de altă parte, de ideologia dominantă.Cei care nu-şi exercită rolurile determinate de statutul lor social,de situaţia lor materială şi profesională, cei care nu se supunvalorilor dominante ale societăţii ajung astfel să fie „în margi-nile“ sau „în afara“ acesteia. Evident, a fi „în margine“ sau a fi„în afara“ societăţii sunt fapte de viaţă socială foarte diferite care,în nici un caz, nu presupun ruperea completă a legăturilor unuiindivid, ale unei familii sau ale unui grup cu viaţa socială: acestelegături pot slăbi, mai mult sau mai puţin, dar continuă să existetotuşi un anumit număr de situaţii în care exclusul sau marginalulrămâne în raport de interdependenţă cu societatea2.

Încărcătura metaforică a conceptului-imagine de margina-litate socială impietează asupra posibilităţii definirii lui precise şi

7

are un rol deloc neglijabil în multiplicarea confuziilor apărute înurma diferitelor încercări de definire. Folosirea acestui termen înştiinţele sociale este legată de şcoala sociologică din Chicago,reprezentată de nume ca W.I. Thomas, E.W. Burgess sau R.E.

8

Park. Lucrările lor, apărute în anii 1918-l921, trasau cadrul gene-ral al cercetărilor asupra trăsăturilor specifice ale emigrantului şiasupra problemelor dezorganizării sociale şi ale delincvenţei.Termenul de marginalitate socială apare însă în lucrările şcolii dinChicago într-o perspectivă socio-psihologică specifică. Cel carea introdus termenul de „om marginal“ în studiul consecinţelorsocio-psihologice ale migraţiilor a fost Robert Park; în accepţiape care el o dădea termenului prima aspectul psihologic al dubleiapartenenţe culturale3.

Conceptul astfel schiţat de Park a fost preluat într-o serie destudii ulterioare, conţinutul subiectiv al conceptului de bază fiindîntotdeauna substanţial. Una dintre primele formulări ale socio-logiei marginalităţii, care pune în evidenţă aspectul colectiv alproblemei şi ataşează condiţia marginală structurii globale a so-cietăţii, aparţine sociologului polonez de formaţie durcheimiană,Ştefan Czarnowski. Czarnowski şi-a căutat arii de cercetare întrecutul istoric, studiind căile de formare ale unei culturi, meca-nismele sale de transformare şi procesele de asimilare culturală,arătând importanţa proceselor de marginalizate, care aruncă anu-mite grupe în afara sistemului dominant de valori şi de norme. Înaceastă optică socio-istorică, procesul principal care crează mar-ginalitatea este declasarea către nivelurile inferioare ale scăriisociale. Condiţia marginală nu reprezintă însă un eşalon al struc-turii sociale sau mai exact, eşalonul cel mai de jos al acesteia,situaţia materială a marginalului (şi uneori chiar poziţia sa înierarhia de prestigiu) nedând cu necesitate seamă pentru mar-ginalitatea sa. Esenţial rămâne faptul că marginalitatea trimite laprocese având loc la scară de masă în straturile de jos alepopulaţiei. Pentru Czarnowski, marginalii sunt indivizi declasaţi,fără statut social determinant din punct de vedere al producţieimateriale şi intelectuale, consideraţi ca inutili de restul societăţiişi considerându-se ei înşişi ca atare4. Categoriile cele mai repre-zentative de marginali sunt astfel vagabonzii, angajaţii ocazional,criminalii de profesie, cerşetorii, şomerii, declasaţii indiferent deoriginea lor socială.

În anii ’60 termenul de marginalitate a intrat în limbajulcurent în ţările occidentale, fiind folosit de istorici, etnologi şisociologi. Dacă el ca atare pare nou, fenomenul în schimb a atrasde mult atenţia istoricilor sensibili la lărgirea orizontului social alistoriei. Astfel, Robert Mandrou arăta importanţa „scăpărilor”(„évasions”) din structurile Franţei modeme5, Michel Foucaultschiţa închiderea nebunilor în secolul al XVII-lea6, JacquesLe Goff studia locul excluşilor în evul mediu7, Eric Hobsbawmcerceta fenomenul banditismului rural în trecut şi în prezent8. Îndeceniul următor, Michel Foucault aborda trecerea, care se observăpe parcursul secolului al XVIII-lea, de la delincvenţa popularădifuză şi generalizată, expresie a marjei de ilegalism tolerat decare fiecare pătură socială se bucura într-o lume în care excepţiade la regulă (privilegiul) devenea condiţie a funcţionării politiceşi economice a societăţii, la delincvenţa profesionistă a marginalilorşi evoluţia practicilor şi a raportului între justiţie şi poliţie9. Studiulistoric al fenomenului a precedat astfel utilizarea conceptului.

Marginalul există şi se manifestă numai în raport cu o socie-tate dată. Identitatea unei comunităţi, odată codificată, devinenormativă si represivă, manifestându-se ca un fenomen majoritarunificator. In afara acestei identităţi rămân cei care, explicit sauimplicit, nu acceptă normele propuse şi de asemenea, cei caresunt excluşi pentru că nu posedă calităţile recunoscute ca nece-sare pentru a face parte din comunitatea închisă10. Marginalul edeci un celălalt interior. El constituie un pericol pentru că refuzăvalorile esenţiale pe care societatea le afirmă. Dar, în acelaşi timp,îi face societăţii un imens serviciu, acela de a-i reaminti elemen-tele majore în jurul cărora se stabileşte consensul. Marginalul are,paradoxal, un rol reglator, amintind unei comunităţi date, singuraîn raport cu care există şi se defineşte, valorile sale fundamentale,fără însă a le practica el însuşi, prin valoare exemplară negativă.Societatea tinde să-şi circumscrie marginalii între limite canti-tative şi calitative acceptabile , dedându-se la jocul crud şi simul-tan al asistenței și al represiunii11.

În cadrul unei societăți există mai multe tipuri de marginali,în funcție de un anumit criteriu de referinţă definitoriu pentru un

10

palier sau segment al vieţii sociale. Liniile de demarcaţie întreaceste tipuri nu sunt rigide, ele putând trece unele în altele saucomportând caracteristici comune. Jacques Le Goff stabileşte oanumită tipologie a marginalităţii plecând de la justificarea ideo-logică a acesteia. O redăm în continuare: I. excluşii: criminalii(hoţi şi bandiţi), călătorii, nomazii, străinii, prostituatele, sinuci-gaşii, ereticii; II. devaluaţii: practicanţii unor meserii nedemne(mercimonia inhonesta), bolnavii, infirmii şi săracii, femeile,copiii, bătrânii şi bastarzii; III. marginalii propriu-zişi: minunilegeografice, monstrul, sălbaticul. În general, e vorba despre toţicei care reprezintă un pericol potenţial pentru „comunitatea sacră“definită în raport cu religia creştină12.

Plecând de la definirea marginalităţii ca absenţă sau refuz aanumitor trăsături sau raporturi generale, considerate ca normaleşi necesare, Bronislaw Geremek stabileşte următoarele principiide definire ale acesteia: I. marginalii nu posedă mijloace de pro-ducţie şi nu participă la diviziunea socială a muncii, modul lor detrai fiind diferit de cel în general acceptat şi practicat; II. mar-ginalii nu participă la viaţa socială instituţionalizată, ei suntseparaţi de societate prin semne exterioare ale alterităţii lor şibariere culturale şi juridice care redau greutatea sau imposibi-litatea raporturilor cu alte grupe; III. marginalii se exprimă prinnon-acceptarea normelor şi modelelor culturale în vigoare, prinnon-participarea sau slaba participare la sistemul de valori prac-ticat de societatea globală; IV. modul lor de viaţă, situaţia lorsocială şi materială îşi găsesc expresia în habitat: ei sunt rătăcitorisau chiar nomazi, iar când sunt sedentari trăiesc separaţi sau chiarizolaţi strict de restul comunităţii. Pe baza acestor patru principiise pot stabili patru criterii de distincţie, care dau naştere unor tipuridiferite de marginalitate: economic, social, cultural, spaţial13.Pentru acelaşi autor, dincolo de dezbaterile privind definireamarginalităţii, caracteristica esenţială a condiţiei marginale estenon-participarea la privilegiile materiale şi sociale, la diviziuneamuncii şi la distribuirea rolurilor sociale, la normele şi ethosulsocial dominant. Preponderenţa elementului negativ în aceastăcaracterizare e rezultatul faptului că ea se referă la realităţile

-

11

societăţii globale şi la deciziile acesteia din urmă, definind ceeace este nomic sau anomic şi în consecinţă, ceea ce este marginal.

Definirea marginalităţii sociale şi stabilirea întinderii salepresupun o serie de dificultăţi datorate faptului că sursele nu fur-nizează elemente permiţând o demarcare precisă a acestora.Dreptul cutumiar şi actele juridice folosesc mai ales noţiunile dedelincvenţă şi delincvent, dar consideră condamnabilă şi depedepsit orice tip de viaţă non-conformă convenienţelor condiţieisociale sau originilor fiecărui individ. La nivelul discursului ad-ministrativ şi judiciar, trăsăturile principale ale marginalităţii suntruperea legăturilor sociale, viaţa rătăcitoare, lenea, trândăvia. Li-teratura pune accentul pe pericolul pe care-l reprezintă marginaliipentru ordinea publică, reliefându-le modul de viaţă şi în primulrând, excrocheria şi criminalitatea. Marginalitatea se judecăastfel, în raport cu două planuri între care legăturile nu suntabsente: faţă de ordinea socială în vigoare (instituţii, grupuri,constrângeri, interdicţii), faţă de ierarhia valorilor dominante(structura culturală a ordinii sociale). Se pot stabili deci, o mar-ginalitate socio-culturală şi o marginalitate socio-economică14.In vreme ce săracul, infirmul, bolnavul intră în prima categorie,cerşetorul şi vagabondul intră în a doua.

Istoria marginalilor a înscris între preocupările sale şi pe celereferitoare la săraci-sărăcie. În istoria evului mediu european,săracul nu este însă un marginal propriu-zis. El duce o existenţămarcată de o anumită umilinţă, dar cu un rol bine stabilit şinecesar în cadrul societăţii; „săracul nu e un marginal, el devinemarginal într-un moment precis şi în anume situaţii“15. În istoriasocială a Europei, mijlocul secolului al XVI-lea deschide epocamodernă şi inaugurează marile ei probleme. Se trecuse deja de lasărăcia stabilă, de cca. 5% din totalul locuitorilor, la pauperismcare priveşte 20-25% dintre aceştia16. Odată debordat „pragul detoleranţă la mizerie” (numărul de săraci pe care societatea îisuportă fără represiune şi convulsii interioare), săracul începe săfie resimţit ca o existenţă periculoasă.

Prezenţa săracului în societate a determinat atitudini ambi-valente, de-a lungul întregului ev mediu şi al începutului epocii

12

modeme: milă şi caritate, condamnare şi reprimare (făcute închiar numele filantropiei). Creştinismul, ca toate marile religii dealtfel, a valorizat săracul, oferindu-i un anume nimb de sfinţenie.Din perspectiva literaturii teologice, unde sărăcia apare ca o va-loare morală, cu adevarat sanctificantă devine însă numai sărăciavoluntară. Similitudinile aparente dintre condiţia ascetului şi ceaa cerşetorului au transferat asupra celui din urmă o anumită partedin bunăvoinţa, înţelegerea şi iubirea datorate celui dintâi. Rolulsăracului, voluntar sau nu, e bine precizat în economia gesturilorsoterice. Când însă numărul celor atinşi de sărăcie a devenit su-părător, a prevalat condamnarea lor în numele eticii muncii, deşişi înainte de secolele XIV-XV se făcuseră distincţii între săracii„buni“ şi cei „răi“ şi ierarhizări în acordarea de ajutoare. Între celedouă atitudini cezura e la nivelul istoriei sociale, nu la cel alistoriei ideilor, pentru că ambele atitudini coexistă permanent.

Direcţiile cercetării problemei săracilor în societăţile pre-in-dustriale au fost schiţate de Michel Mollat în 1970, la al XIII-leaCongres Internaţional de Istorie17. El distingea dintru bun începutpe săracii propriu-zis (atinşi involuntar de sărăcie) de evlavioşiicare aleg sărăcia ca ideal şi mod de viaţă conform valorilorreligioase ale epocii. Datorită realităţilor foarte diverse pe care leacoperă, sărăcia are nevoie, pentru a fi definită, de trimiteri latoate aspectele, compartimentele şi nivelurile vieţii sociale. PentruMichel Mollat ea este „o situaţie voluntară sau nu, permanentăsau temporară, de slăbiciune şi umilinţă caracterizată prin pri-varea de mijloacele (variabile în funcţie de epoci şi societăţi) careasigură forţa şi consideraţia socială (bani, putere, influenţă, relaţii,cunoştinţe ştiinţifice sau calificare tehnică), privilegiul ereditar,vigoarea fizică sau capacitatea intelectuală, libertatea şi demni-tatea personale. Astfel, caracterul fundamental al stării de sărăciee relativitatea ei. Chiar în condiţiile acestei relativităţi, există unnivel dincolo de care sărăcia se transformă în mizerie. „Pragul desărăcie“ variază în timp şi spaţiu în funcţie de situaţia personalăa individului şi de circumstanţele generale ale societăţii. Darcriteriile economice nu sunt suficiente pentru a defini sărăcia. Caşi în cazul marginalităţii, statutul social specific e mai marcant chiar

13

decât situaţia materială. Michel Mollat sublinia astfel, necesitateaefectuării anchetei terminologice. Sărac folosit ca adjectiv indicăun statut personal, în timp ce cuvinte ca pauper, pauvre, sărac folo-site în această formă exprimă deja o anumită permanenţă. Noţiu-nile din grupul celor mai sus indicate pot acoperi realităţi socialefoarte diverse care nu se lasă întrevăzute decât atunci când ele aparînsoţite de un antonim (de exemplu, pentru evul mediu timpuriudubletele pauper-dives, pauper-potens, pauper-miles, pauper-civi-lis). Evoluţia reprezentărilor sociale şi a limbajului aferent eaproximativ următoarea: sărac-cerşetor-vagabond-delincvent. Pemăsura realizării acestor metamorfoze, vocabularul referitor lasărăcie devine depreciativ şi peiorativ (pe plan european, din a douajumătate a secolului al XVI-lea, mai ales). Aducând în discuţiecondiţiile în care există şi se manifestă sărăcia, Michel Mollat erade părere că, cel puţin până la începutul secolului al XII-lea (înEuropa apuseană), aceasta a fost o noţiune esenţialmente religioasă.Ea nu apare ca un fenomen social, ci ca o condiţie individuală.

14

Caritatea creştină e încă funcţională, iar săracul e în primul rând unmijloc de a obţine iertarea păcatelor şi fericirea veşnică.

Din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, devin sensibileatitudinile negative faţă de mizerie şi de sărăcie. Politica socialămodernă (începând, pentru Europa occidentală din anii ’30 aisecolului al XVI-lea) pune în funcţiune două principii esen-ţialmente noi, a căror aplicare va cere uneori două-trei secole:centralizarea asistenţei acordate săracilor şi interzicerea necon-diţionată a cerşitului public; asistarea exclusivă a săracilor inva-lizi şi trimiterea forţată la muncă a acelora valizi.

Legătura dintre prima criză de structură a feudalismului (se-colul al XlV-lea) şi multiplicarea grupurilor de marginali, a fostpentru prima dată sesizată de Bronislaw Geremek. Şi tot el adistins în organizarea sistemului represiv faţă de grupurile demarginali, două situaţii pe cât de diferite, pe atât de tipice. Primulmecanism se exercita în numele ordinii sociale şi al inviolabilităţiiproprietăţii. Cel de-al doilea invoca nevoia de mână de lucru,fiind caracteristic perioadei de trecere de la feudalism la capi-talism şi acumulării de capital. Presiunea exercitată asupra pieţei

15

muncii de masele de ţărani deposedaţi de pământ, în urma destră-mării structurilor rurale tradiţionale e la fel de necesară antrepre-norilor capitalişti ca şi marilor proprietari funciari. Reprimareacerşetoriei, asociată de acum înainte cu vagabondajul (margina-lizant prin excelenţă), va fi avut acelaşi obiectiv la vest ca şi laest de Elba. Aplicarea unor măsuri relativ similare, în zone careau adoptat modele diferite de dezvoltare, situează rezultatele înperspective diferite: în est, consolidarea economiei senioriale prinlimitarea libertăţii de mişcare a ţăranului, în vest acumulareaprimitivă de capital şi presiunile asupra pieţei muncii18.

Diferitele aspecte ale marginalităţii par să reflecte proceselede constituire ale anumitor structuri sociale şi culturale. Întărireacoeziunii unei societăţi date sau a ideologiei sale dominante setraduce adesea printr-o ostilitate crescută faţă de nesupuşi, deinutili, de „excentrici“; astfel, forţa represiunii îndreptate împo-triva marginalilor e, mai curând, expresia acestei ostilităţi decât adimensiunilor reale ale fenomenului marginalităţii. De exemplu,la începutul epocii modeme, tratamentul dur aplicat vagabonzilortraducea neliniştile sociale ale vremii şi nevoile pieţei muncii, dar,în acelaşi timp, exprima îngrijorările statului modem, care căutasă-şi asigure controlul real asupra tuturor palierelor vieţii sociale.

Marginalitatea ca fenomen colectiv apare la proporţiile salereale pe parcursul schimbărilor de structură. Naşterea societăţiimodeme a fost astfel însoţită de marginalizarea definitivă sautemporară a unor mari mase sociale; marginalitatea apare dreptcost social al modernizării, drept parte integrantă a proceselor de

16

acumulare primitivă de capital. Pentru ca piaţa mâinii de lucru săpoată lua naştere şi pentru ca munca să poată fi „comercializată”,trebuia ca mari mase de oameni să-şi modifice condiţia în interio-rul structurilor stabilite; dispariţia legăturilor sociale tradiţionalea pregătit trecerea la o nouă condiţie, cea a societăţii modeme.Marginalizarea unor mari mase de oameni nu este deci consecinţanumai a penuriilor, războaielor şi epidemiilor, ci şi a unui proces,provocat în parte de modernizarea structurilor economice, apt săfavorizeze dezvoltarea capitalismului. În cursul acestor procesetrăsăturile caracteristice ale societăţii tradiţionale au tendinţa de

17

a se transforma în opusul lor: industria devine preponderentă lanivelul structurilor economice, legăturile sociale tind să treacădincolo de cadrele locale, cele de sânge îşi pierd vechea impor-tanţă, interdependenţele umane se stabilesc la o scară din ce în cemai mare, legitimarea ordinii sociale nu mai e susţinută deideologia ordinii colective ca parte componentă a economieimântuirii şi reflectând ordinea divină19.

Considerând marginalitatea ca fenomen de masă, accentulcade asupra proceselor sociale care implică grupuri sociale im-portante. Astfel, marginalitatea se conturează numai la baza ierar-hiei sociale, pe linia fragilă care separă şi uneori, uneşte claselepopulare de straturile cele mai de jos ale societăţii. Totuşi feno-mene de declasare, de abandon al unui anumit nivel de trai(uneori voluntar, alteori prin forţa împrejurărilor) apar la toatenivelurile societăţii.

Dacă sursele istoriei central şi vest europene au permis, înegală măsură, o analiză istorică şi una sociologică (din perspec-tiva marginalităţii) a sărăciei, pentru Ţara Românească şi Moldovatipul documentaţiei istorice de care dispunem azi îndreptăţeşte maicurând un demers istoric, decât unul sociologic. Este, de altmin-teri, perspectiva în care se înscriu şi cele câteva, puţine la număr,studii despre săraci şi sărăcie din istoriografia română. Alături deactele breslei calicilor ieşeni publicate şi comentate de GheorgheGhibănescu20, există doar câteva articole cu referire expresă lasăraci21. De mai multă atenţie s-au bucurat spitalele pentru săraci,cercetate însă, în general, nu din perspectiva aleasă de noi pentruacest studiu ci, mai curând, din perspectiva istoriei medicinei22.

Documentele care privesc poziţia săracului în societate suntpuţine şi mai cu seamă, disparate din punct de vedere cronologic.Chiar atunci când informaţia scrisă este, în fapt, destul de abun-

18

dentă, ea continuă să fie marcată de o anume lipsă de rigoare avocabularului folosit. Ceea ce reprezintă o dificultate deloc negli-jabilă,dacă ne gândim că,în general, documentele de care dispu-nem azi sunt prea puţin explicite asupra realităţilor sociale aletrecutului. Lumea românească pare să fi fost dintotdeauna maisensibilă la evoluţiile politice (în detrimentul celor sociale) ale

19

unui moment istoric dat. În ceea ce ne priveşte, baza documentarăa studiului care urmează este alcătuită preponderent din docu-mente ale cancelariilor princiare ale celor două ţări române avuteîn vedere. Cronologic, săracii devin prezenţe relativ semnificativeîn acest tip de documente, începând mai cu seamă din ultimulsfert al secolului al XVIII-lea, ceea ce nu înseamnă însă că atuncicând documentele ne-au oferit posibilitatea, nu ne-am referit şi larealităţi anterioare, arareori mai vechi însă de începutul secoluluial XVIII-lea. Pentru perioada de după 1775, o bună parte a materialului documentar provine din condicile domneşti muntene, păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în timp ce pentruperioadele anterioare am apelat la documentele publicate de V. A.Urechia în a sa Istorie a Românilor23. Breslele calicilor şi aşeză-mintele de binefacere au fost cercetate pornind în general de laactele fondatoare produse sau doar întărite în cancelariile prin-ciare şi de la propriile lor acte (condici de breaslă, registre de so-coteli) edite sau inedite, care vor fi prezentate în text, la momen-tul utilizării lor. Alături de documentul de cancelarie, majoritar,am utilizat orice tip de document susceptibil să aducă informaţiiasupra subiectului în discuţie (texte juridice cu circulaţie în epocă;documente literare: cronici, memorii, rapoarte; texte pareneticesau predici). Natura surselor folosite impune o precizare: dincolode diversitatea aproape derutantă a documentului de cancelarieîntr-o lume în care prinţul judecă, hotărăşte, confirmă, întăreşteîntr-o infinitate practic de situaţii concrete, el dă seamă explicitnumai pentru poziţia puterii faţă de acele situaţii. Fără a crededeloc în arbitrariul atotcuprinzător al puterii domneşti, nu putemtotuşi renunţa la minima precauţie de a considera gestul princiardoar din propria perspectivă, interpretându-l ca expresie a men-talităţii sociale generale a epocii numai în măsura în care şi altedocumente susţin această interpretare.

Eterogenitatea şi fragilitatea, am îndrăzni să spunem, acorpusului de documente utilizat ne-au îndemnat să ne aplecămasupra sărăciei din perspectiva asistenţei pe care aceasta o gene-rează şi o consumă. Precizăm din capul locului că, atunci cândspunem asistenţă, nu facem referire la sistemul complex de legi

şi instituţii care caracterizează asistenţa socială contemporană, cidoar la totalitatea gesturilor caritabile şi filantropice care, indi-ferent din ce raţiuni sau de la cine pleacă, au ca rezultat un ajutormaterial oferit săracilor. Pe parcursul acestui studiu ne vom referila săracii beneficiari clasici ai unui tip oarecare de asistenţă (cer-şetorii şi invalizii, bolnavii, orfanii, văduvele, bătrânii, toţi aceştiadin urmă cu condiţia să fie săraci), precum şi la persoane sărăcitedin varii motive şi a căror sărăcire poate produce degradarea maimult sau mai puţin gravă a statutului lor social de origine. Iniţial,pierderea unei părţi a resurselor materiale nu pare să fie însoţităşi de pierderea statului social al unui individ. Când sărăcireadevine flagrantă, sunt transgresate limitele care separă diferitelecategorii sociale, dar acest fenomen este vizibil după mai multegeneraţii. Dacă, în general, ascensiunea socială se poate lesneobserva, declasarea în schimb nu devine sensibilă decât la capătula circa o sută de ani.

Studiul istoric al sărăciei într-o societate dată presupunepractic analiza tuturor palierelor şi mecanismelor vieţii sociale alerespectivei societăţi. Prin amploarea sa, orice ambiţie de acest genni se pare trufaşă şi vană. Astfel încât am optat pentru a adopta,în măsura în care evident ne-au convins, concluziile istoriografieisociale româneşti (pe problemele de ansamblu), propunându-neca obiectiv propriu identificarea şi analizarea problemelor puseîn mod explicit de prezenţa săracilor în lumea românească aînceputurilor epocii modeme. Care va fi fost rezultatul acestoreforturi, cum s-au organizat ele în jurul ideii originare a lucrăriide faţă şi mai cu seamă, cu cât ne-a devenit mai apropiat şi maiinteligibil un timp anume al istoriei noastre, rămâne de văzut lasfârşitul paginilor care urmează.

NOTE1 Alain Besanҫon,Confuzia limbilor,Ed. Humanitas, Bucureşti,

1992, p. 282 Bronislaw Geremek, Marginalità, în Enciclopedia Einaudi,

Torino,1977-1984,vol.VIII,p.750 și urm.

16

21

3 Robert E. Park, Human migration and the marginal man, în„American Journal of Sociology“, XXXIII, 1928, p. 881-893

4 Bronislaw Geremek, Les Hommes sans maîtres. La marginalitésociale à l’époque préindustrielle, în „Diogène“, n° 98, avril-juin 1977,p. 36

5 Robert Mandrou, Introduction à la France moderne, AlbinMichel, Paris, 1961

6 Michel Foucault, Folie et déraison. Histoire de la folie à l’âgeclassique, Plon, Paris, 1961

7 Jacques le Goff, La Civilisation de l' Occident médiéval, Arthaud,Paris, 1964

8 E.J. Hobsbawm, Primitive Rebels, Manchester University Press,Manchester, 1959

9 Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison,Gallimard, Paris, 1975

10 Hélène Ahrweiler, L'Image de l’autre et les mécanismes del'altérité, în Rapports au XVI-e Congrès International des SciencesHistoriques, vol. I, Stuttgart, 1985, p. 60-66

11 Bernard Vincent, Les Marginaux et les exclus dans l’histoire, în„Cahiers Jussieu“, n° 5, Paris, 1979, p. 12-l3

12 Jacques Le Goff, op. cit., p. 53-5513 Bronislaw Geremek, L'Image de l’autre: le marginal, în

Rapports au XVI-e Congrès , pp. 67-8114 idem, Les Hommes sans maîtres ..., p. 4115 idem, L'Image de l'autre ..., p. 7616 ibidem, p. 7717 Michel Mollat, Les Pauvres et la société médiévale, în Le XIII-e

Congrès International des Sciences Historiques, Moscova, 1970, extras18 Bronislaw Geremek, Les Hommes sans maîtres ..., p. 4319 idem, Marginalità, p. 77220 Gheorghe Ghibănescu, Bresla mişeilor şi locul calicilor din Iaşi,

în „Ion Neculce“, Iaşi, fasc. 4, 1924, p. 80-l1121 Constantin Giurescu, Despre „sirac" şi „siromah “ în documen-

tele slave muntene, în „Revista Istorică“, Bucureşti, n° 13, ianuarie-martie, 1927, p. 23-42; Nicolae Iorga, Calicii lui Mihai Viteazul - o nouăorânduire a lui, în .Analele Academiei Române“. Memoriile SecţiuniiIstorice, tom XXI, Bucureşti, 1939, p. 26-28; Valeria Costăchel, Deza-gregarea obştii săteşti în ţările române în evul mediu. Săracii, în Studiişi referate privind istoria României, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954,p. 759-796; Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, Consideraţii asupra« calicilor » bucureşteni în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Câteva

identificări topografice legate de aşezările lor, în „Materiale de Istorieşi Muzeografie“, Muzeul de Istorie Bucureşti“, 1965, n° 8, p. 25-43

22 dintre cei ce s-au ocupat de istoria spitalelor româneşti amintimaici pe Nicolae Iorga, Alexandru Galeşescu, Gheorghe Brătescu,Nicolae Vătămanu

23 V.A. Urechia, Istoria Românilor, tom I-XIII, Bucureşti, 1891-l901

23

CAPITOLUL IISOCIETATEA ROMÂNEASCĂ LA

ÎNCEPUTUL TIMPURILOR MODERNE

1. Trăsături generale

Cercetarea unui palier al istoriei sociale (în cazul nostru asis-tenţa acordată săracilor sau sărăciţilor), presupune cu necesitateun efort de reconstituire, fie numai şi sub aspectele sale cele maiimportante, a contextului general politic, social, economic şicultural căruia acesta îi aparţine. Vom prezenta deci, în paginilece urmează principalele caracteristici ale vieţii politice şi alestructurilor sociale în ţările române, în contextul multiplelorconjuncturi nefavorabile (calamităţi naturale, războaie) care,aparent, s-au aglomerat în această perioadă, contribuind funda-mental la conturarea imaginii unui secol al XVIII-lea apocaliptic,pentru care fragilitatea condiţiei umane devine o realitate acută.Pentru că ceea ce ne propunem, în fond, este identificarea acelorcaracteristici ale vieţii politice, sociale şi economice din Princi-pate care, prin ele însele sau conjunctural, au funcţionat ca factoriproducători sau agravanţi ai sărăciei. În ceea ce priveşte decupajulcronologic al studiului nostru, el acoperă un secol XVIII pre-lungit, care durează de la jumătatea celui precedent până înprimele trei decenii ale veacului al XIX-lea.

Din punct de vedere politic, Moldova şi Ţara Românească suntprincipate autonome sub suzeranitate otomană. Până la jumătateasecolului al XVII-lea, Poarta, deşi avea deja un rol determinant

24

în alegerea principelui domnitor, opta de regulă pentru membriiai marii boierimi autohtone şi ai vechilor familii domnitoare.Pentru a domni, el avea nevoie de confirmarea formală a puteriisuzerane. Din perspectiva raporturilor cu înalta Poartă, data hotă-râtoare, de la care începe o etapă istorică diferită, e anul 1659.Intervenţia militară otomană victorioasă împotriva revoltei ŢăriiRomâneşti şi a Moldovei, precum şi apariţia raportului dintreinstituţia domniei în ţările române şi funcţia de mare dragomanal Porţii, marchează instaurarea ordinii politice fanariote1. Ea vadura până în 1821, dar în jurul domnilor „pământeni“ Sturdza şiGhica îşi vor păstra influenţa aceleaşi grupuri de familii boiereştidin perioada fanariotă, astfel încât am preferat ca limită de finala studiului nostru anii 1831-l832, când sunt promulgate Regu-lamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei.

Transformarea tronului ţărilor române aproape într-o funcţiea ierarhiei otomane stă la originea deselor schimbări de domni(de exemplu, în Ţara Românească avem între 1716-l821, 37 dedomnii şi 27 de prinţi), responsabile, la rândul lor, pentru insta-bilitatea generală care a caracterizat perioada de care ne ocupăm.Durata scurtă a unei domnii (în medie 2,8 ani), desele schimbăride domni şi pretenţiile haotice şi derutante ale Porţii au făcut cacea mai mare parte a măsurilor incontestabil modernizatoare aledomnilor fanarioţi să fie mai importante din punct de vedereideologic, decât din perspectiva rezultatelor practice, care tră-dează o evoluţie lentă a societăţii.

Prinţii fanarioţi adoptă ca mod de guvernare, în marea lormajoritate, o monarhie de tip constantinopolitan (în care amintiriivechiului imperiu ortodox, i se suprapuseseră protocolul şi admi-nistraţia celui nou, otoman) bazată pe o concepţie etatistă asupraraporturilor dintre domnie şi masa supuşilor. Ea trimite, în egalămăsură, la autocratismul bizantino-otoman şi la ideile absolutis-mului monarhic2.

Iniţiatori şi promotori ai unor importante reforme moderni-zatoare (abolirea servajului, introducerea impozitului unic plătitîn patru rate anuale, a retribuirii slujbaşului domnesc, a obligati-vităţii de a consemna în scris hotărârile judecătoreşti, etc.) prin-

25

cipii fanarioţi au fost, cel mai adesea, consideraţi ca reprezentanţiai absolutismului luminat3. Spiritul în care înţeleseseră să guver-neze Mavrocordaţii, Grigore al III-lea Ghica sau AlexandruIpsilanti, justifică, în opinia lui Iorga, încadrarea lor printredespoţii luminaţi ai Europei4.

Pe plan extern, Imperiul otoman, în calitate de putere suze-rană, impusese ţărilor române, încă din epocile anterioare, unregim dur de obligaţii materiale. Formal principala obligaţie oconstituia tributul5. Tributul nu e însă nici singura şi poate, nicicea mai oneroasă sarcină materială a ţărilor române faţă de Poartă.Lui i se adaugă contribuţiile extraordinare şi peşcheşurile (al cărorcuantum e practic imposibil de apreciat), cumpărările şiconfirmările de domnie, prestaţii în natură şi în muncă şi exerci-tarea dreptului de monopol asupra comerţului principatelor(acesta din urmă până la 1829). După aprecieri generale, mai binede jumătate din veniturile principatelor erau preluate, uneori, dePoartă numai pentru prelungirile domniilor6. Toate aceste plăţi,reprezentând ieşiri de monedă necompensate, au fost un handicapenorm pentru economia principatelor, care suferea ea însăşi de undeficit monetar aproape cronic. Fapt cu atât mai grav cu cât co-merţul, ca principal deţinător de monedă, s-a desfăşurat până la1829 în condiţiile monopolului impus de Poartă. În plus, Mol-dova şi Ţara Românească hrăneau, se pare, cel puţin patru lunipe an Constantinopolul, pierzând astfel cantităţi impresionantede produse7. Tonul poruncilor domneşti pentru procurarea alimen-telor cerute de Poartă nu lasă nici o îndoială asupra seriozităţiiacestei probleme. În 1797, de exemplu, în Ţara Românească,domnul scria ispravnicilor: „şi din cât grâu i orz vor găsi pe lalăcuitorii birnici, lăsându-le numai pe cât le va fi de semănat ioareşce de vânzare la alţii - (măsură de precauţie a domnieipentru ca birnicii să-şi poată procura numerarul necesar plăţiidărilor către stat) - toată ceilaltă zaherea încărcând-o să o trimităla schela Găujani. Iar cât va găsi pe la mănăstiri, boirnaşi, mazili,breslaşi, scutelnici, posluşnici, preoţi i diaconi, să le lase numaipentru sămânţă, iar pe la arendaşii moşiilor [...] oricâtă zahereavor găsi de grâu i orz, pe toată să o rădice şi să o pornească făr’

26

de a lăsa măcar un bob“8. Preţul plătit de turci pentru acesteproduse reprezenta uneori numai o treime din valoarea lor realăşi nu erau rare cazurile când plăţile se făceau cu o întârziere de 2-3 ani9.

Regimul dominaţiei otomane e răspunzător, de asemenea,pentru transformarea teritoriului Ţării Româneşti şi al Modoveiîn teatru de operaţiuni militare şi uneori, chiar în teritoriu deocupaţie. În intervalul 1711-l812 au avut loc între Turcia de oparte, Rusia şi Austria de altă parte (separate sau în alianţă), şaserăzboaie cu o durată de aproximativ 23 de ani, o mare parte a ope-raţiunilor desfăşurându-se pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Mol-dovei. Încălcând drepturile celor două principate asupra vechilorhotare, Poarta transforma Hotinul în raia (1713), ceda Austrieinordul Moldovei, Bucovina (1775), după ce aceasta anexasetemporar şi Oltenia (1718-l739), iar Rusiei partea de răsărit aMoldovei, Basarabia (1812).

Înainte de a încerca să prezentăm aspectele cele mai impor-tante ale societăţii româneşti a timpului, trebuie să spunem că oricedemers în această direcţie e susceptibil de a fi considerat, într-omăsură mai mare sau mai mică, ambiguu, imcomplet sau lipsit declaritate, pentru că istoria socială românească este, îndrăznim săspunem, domeniul problemelor controversate prin excelenţă.

Din punct de vedere demografic, estimările credibile alenumărului locuitorilor principatelor sunt puţine. În prima jumă-tate a secolului al XVIII-lea totalul populaţiei Ţării Româneşti seplasa cert deasupra cifrei de 600000 de locuitori (cu maximumde populaţie în judeţul Ilfov, inclusiv Bucureştiul, iar minimumîn Buzău şi Olt)10; în 1831, Moldova şi Ţara Românească aveauîmpreună 3100000 de locuitori11. Încercările perseverente aledomnilor fanarioţi, motivate evident de raţiuni fiscale, de acunoaşte şi înregistra numărul total al locuitorilor contribuabili s-au lovit sistematic de instabilitatea masei rurale şi de refuzulboierilor de a declara numărul real de locuitori de pe moşiile lor.

Pentru călătorii apuseni care străbat ţările române, goluldemografic (cu atât mai şocant cu cât contrastează cu fertilitateasolului) pare să fie un loc comun. La fel lipsa de interes a autoh-

27

tonilor pentru lucrarea pământului. Contele d’Hauterive, buncunoscător al realităţilor româneşti, considera totuşi că, în Mol-dova, golul demografic e mai curând o iluzie determinată de ceeace istoriografia română a numit „fuga de drum“: ,Repopularealocurilor din vecinătatea marilor drumuri nu este în fapt decât odeplasare a satelor, care se mută spre pământurile din interiorulţării, preferând obscuritatea văioagelor, dealurilor prea expusevederii, evitând astfel furnizarea tainurilor gratuite şi a cailor depoştă pentru care nu le despăgubeşte nimeni. Arhitectura ruralăşi simplitatea echipamentului rustic al unei familii moldoveneştiuşurează aceste deplasări, astfel încât un sat întreg îsi poate schimbalocul cu tot atâta uşurinţă ca o tabără de nomazi“12. Depopulareacâmpiei valahe, mai apropiată de frontiera turcă şi prin urmare,mai expusă pericolelor, e însă un fapt real şi pentru d’Hauterive:„Se pare că oamenii părăsesc pământurile fertile pentru a nu fiobligaţi să le cultive. [...]. Pe măsură ce te îndepărtezi de ţaraturcească, Valahia devine mai frumoasă şi mai populată“. Şitotuşi: nu vezi „ţipenie de om în afara satelor, care sunt rare“13.

Disproporţia flagrantă dintre numărul de locuitori şi întinde-rea şi fertilitatea solului a contribuit (dacă nu cumva a determinatchiar) la practicarea unei agriculturi itinerante. Deşi generalizatăîncă, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această starede lucruri este întâlnită mai pregnant în secolul al XVIII-lea cândţăranii, profitând de libertatea personală, parcurgeau teritoriiîntinse în împrejurimile satului, pentru a găsi cele mai bunepământuri. Astfel, ei nu făceau decât să uzeze de un vechi drept,care le permitea să lucreze pământul, fără ca stăpânul satului săaibă vreun amestec în activităţile lor agricole, de pe urma căroranu profita decât indirect, încasând dijma14. Agricultura itinerantăşi tipul de locuire au favorizat instabilitatea masei rurale, careconstituie, poate, cea mai gravă problemă cu care s-a confruntatautoritatea guvernantă în ţările române în secolul al XVIII-lea15.Permanentul deficit de braţe de muncă pentru agricultură a fostuna dintre trăsăturile dominante ale istoriei agrare româneşti însecolele al XVI-lea - al XVIII-lea. În şirul lung al conjuncturilornefavorabile (războaie, epidemii, flageluri naturale) care deter-

28

minau mişcările de populaţie şi spargerea sau pustiirea satelor,rolul cel mai nefast l-a avut exploatarea fiscală16. Ceea ce agravaconsecinţele şi aşa suficient de grele ale mişcărilor permanentede populaţie, era posibilitatea producerii în lanţ a acestui feno-men. În 1723, ispravnicii unei plăşi avertizau administraţia cen-trală că fuga câtorva sate ameninţa cu spargerea întregii plăşi, iarla 1731 câţiva boieri semnalau faptul că fuga unor familii dinsatele lor (de teama repartizării inechitabile a contribuţiilorfiscale) putea antrena spargerea satelor în totalitate17. Cătresfârşitul secolului (1772), un recensământ al administraţiei rusede ocupaţie din Moldova, înregistra 92873 gospodării, din care4143 nelocuite18.

Tipul de locuire ţărănească favorizează sau în orice caz, nuîmpiedică în mod esenţial desele strămutări. Întâlnind în Olteniao realitate de alt tip decât cea cu care erau obişnuiţi, austrieciiconsemnează: „ţăranul nu este aşezat aici în sate asemănătoarecelor din Germania sau de aiurea, ci în grupuri risipite de câte 3-4sau 5 case, mai mult sau mai puţin bine construite din împletiturilipite cu lut [...] ţăranul se aşează de preferinţă departe de dru-muri, în apropierea munţilor şi a pădurilor, astfel încât să poată figata de fugă îndată ce zăreşte în depărtare pe cineva apropiindu-se“;alţi ţărani locuiau „în păduri întunecoase şi greu accesibile, îngropi săpate în pământ”19. În februarie 1736 administraţia aus-triacă din Oltenia se adresa dregătorilor din judeţe în felul urmă-tor: „Am luat seama că mulţi din locuitorii acestei ţări şi mai taredin bimici, care nu au nici o moşie nicăiri, nu se apucă de arătură,numai ca să poată mai lesne, numai ce se face repartition noucontributionului chesaricesc şi pe urmă strângerea lui, a fugi din

29

sat în sat şi din judeţ în judeţ şi aşa să nu plătească contributionşi ca să nu să poată sili la iconomie ca aceasta unii dintr-înşii şivitele lor dejug le vând”20. Austriecii sesizaseră perfect două dincaracteristicile mişcărilor de populaţie din ţările române: înprimul rând esenţială era migraţia internă, în al doilea rând, ceimai tentaţi să recurgă la ea erau ţăranii lipsiţi de pământ, iar nuproprietarii (moşnenii).

Delpasările de populaţie erau dăunătoare domniei şi boie-rilor, în egală măsură. Statul (domnul) îşi vedea diminuat sau în

30

orice caz, permanent fluctuant, numărul de contribuabili, iarboierii, în calitatea lor de stăpâni de pământ, erau ameninţaţi cuimposibilitatea exploatării „rentabile“ (doar în sensul epociievident) a posesiunilor lor funciare. Desele intervenţii domneştiîmpotriva vagabondajului rural erau însă boicotate şi de boieri şide ţărani. Instabilitatea cerinţelor fiscale făcea ca, pentru contri-buabilul ţăran, să fie mai atrăgătoare postura de „om al boierului“decât aceea de „om al domnului“. Luat sub protecţia unui mareboier, ţăranul putea deveni „scutelnic“ al acestuia sau la rigoare,putea fi tăinuit în faţa agenţilor fiscali, rămânându-i de îndeplinitnumai sarcinile ce decurgeau din situaţia sa de „protejat“ alboierului. La rândul său, boierul era interesat în a beneficiasingur, fără concurenţa fiscului, de întregul potenţial al gospo-dăriei ţărăneşti. Evident, mecanismul le era prea bine cunoscutcontemporanilor: „Puternica împărăţie a aflat că ruinarea Mol-dovei se datoreşte mai mult boierilor ţării, deoarece raialele dinîndemnurile lor, nu numai că fug de la casele lor şi se risipesc,dar se şi adăpostesc în satele boierilor, iar aceştia îi ascund şi îiapără ca să nu plătească dările împărăteşti“21.

Târziu încă, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea (1786),clăcaşii dintr-un sat mănăstiresc din Oltenia foloseau ameninţareacu strămutarea pentru a obţine câştig de cauză într-un litigiu curespectivul egumen, neuitând să menţioneze că, dacă sentinţa le

31

va fi favorabilă, „vom şădea pe moşia sfinţii sale şi a putea da şidajdea Mării Sale lui V o d ă “ .

Faţă de lipsa acută de braţe de muncă în agricultură, mai cuseamă, marii proprietari funciari şi domnia se orientează cătresoluţia colonizării. În secolul al XVIII-lea iniţiativele domnilorprivind opera de colonizare capătă o pondere mult mai mare, înraport cu cele particulare, boiereşti sau mănăstireşti. Acestea dinurmă continuă însă să-şi aibă importanţa lor; ca si în secolulanterior ele se organizau pe baza aprobării domniei23. Principalulavantaj oferit coloniştilor erau scutirile fiscale. Durata lor variaîntre câteva luni şi 2-3 ani, majoritatea fiind însă de 6 luni24.Paralel cu acţiunea proprie, domnia susţine astfel efortul parti-cularilor de a-şi popula domeniile. Cantitatea de acte de acest genpare enormă, dar formulele folosite sunt stereotipe: „oameni străini

32

fără pricină de dajdie“, „însă nu oameni de prin satele ţării, cistrăini“, „oameni striini din altă ţară“, „străini fără pricină“.Explicaţia prezenţei acestei obsedante condiţii o aflăm în poruncaadresată de Alexandru Mavrocordat Firaris, la 5 octombrie 1786,stolnicului Mihalache Luca, prin care acesta era obligat săvegheze ca „oamenii ce-i vii lăcui să-i adiveriţi să fie străini aduşide piste hotar, iar nu de la vreun ţinut al ţării, după obicinuinţa ceau unii din lăcuitori a să strămuta din loc în loc şi cu nume debejenari să-i lăcuiţi ca pe nişte străini“; cei fugiţi urmau să fie daţiînapoi la ţinuturile de unde se strămutaseră, iar boierul destinataral actului risca disgraţia „pentru neurmarea poruncii“25.

Valurile cele mai puternice de imigranţi îşi fac apariţia înPrincipate după 1774, urmând marile mişcări de populaţie dintimpul războiului început cu şase ani mai înainte26.

Cum orice măsură politică apreciată, în general, dreptpozitivă e susceptibilă să producă şi urmări negative, insistenţacu care erau chemaţi străinii în ţările române a favorizat, printrealtele şi pătrunderea şi rămânerea în ţară a multor oameni lipsiţide vreo ocupaţie anume şi uneori, chiar în afara legii în teritoriilede unde emigrau. La 30 iulie 1736, Ştefan Racoviţă, domnul ŢăriiRomâneşti, amintea că unii dintre „streinii care vin aicea în ţară:greci, arbănaşi, sârbi şi alţii afară din moldoveani sunt oamenimai de cinste şi cu neamul ştiut, alţii proşti şi neştiuţi, unii făr’ demeşteşug, iar alţii cu meşteşug [...]“; dintre cei „proşti şi neştiuţi“,„cei mai mulţi [fuseseră] goniţi din ţara şi patria lor pentru multefealuri de răutăţi şi bleastemăţii ce fac acolo“27. Deşi mizaprincipală a documentului pare a fi interdicţia, veche în Prin-cipate, care-i împiedica pe străini să deţină pământuri în ţară(interzicea căsătoriile între străini şi fetele de pământeni) nuputem să nu ne punem întrebarea dacă, nu cumva, alături derăzboaie şi de prezenţa trupelor de ocupaţie, politica de colonizare

33

a domnilor, nu va fi favorizat creşterea numărului celor numiţi îndocumentele epocii oameni „fără căpătâi“. Prezenţa lor pare căîncepe să devină supărătoare la cumpăna dintre cele două veacurişi mai cu seamă, la începutul secolului al XIX-lea.

Deşi ambiguitatea terminologiei sociale româneşti este orealitate incontestabilă, vom încerca totuşi, în cele ce urmează, să

34

schiţăm imaginea societăţii româneşti pe cele trei coordonateclasice: ţărănimea, nobilimea, populaţia orăşenească.

Pentru primii doi termeni, domeniul privilegiat de investi-gare este domeniul boieresc, mai dinamic faţă de economia sta-tică, uneori contractată, a domeniului eclesiastic. Un spor deinformaţie despre domeniul laic se înregistrează însă, abia din adoua jumătate a secolului al XVIII -lea şi atunci încă avem a facecu un spor mai mult cantitativ, decât calitativ. Pe de altă parte,economia domenială însăşi continua să aibă un caracter naturalaccentuat şi o administraţie arhaică. „Gospodăria domenială eramenită să asigure stăpânului ei o existenţă potrivit stării sale,sectorul agricol trebuia să satisfacă abundent necesităţile alimen-tare ale stăpânului moşiei şi ale slujitorilor săi, urmând ca nece-sităţile pecuniare să fie acoperite de vânzarea vitelor şi veniturilerealizate din monopolul băuturilor spirtoase“, care aduceau sumede câteva ori mai mari decât cele rezultate din comercializareacerealelor28. În aceste condiţii, domeniul reprezintă o aglomerarede mici exploatări ţărăneşti individuale, a cărui modalitate devalorificare rămâne renta în natură (dijma). Mentalitatea econo-mică primară a stăpânului de moşie transpare din faptul că el nuface diferenţa între exploatarea directă a unei posibile rezerve şicea a loturilor ţărăneşti; administraţiile domeniale nu suntpreocupate sistematic de delimitarea, cu rigurozitate, a veniturilorprovenite din cultivarea rezervei şi a celor din dijme29. H.H. Stahle de părere chiar că, până la 1864, rezerva seniorială nici măcarnu existase, aşa cum nu existaseră de altminteri nici loturiţărăneşti propriu-zise30.

Inventarul uman al senioriei româneşti, până la reforma luiConstantin Mavrocordat (1746; 1749), era alcătuit din oamenii decondiţie servilă şi oamenii liberi, stabiliţi pe moşie în urma uneiînvoieli încheiate cu stăpânul acesteia. Fixarea trăsăturilor carac-teristice ale condiţiei servile (rumânia, respectiv vecinia) estedeosebit de anevoioasă în absenţa oricărei definiţii contemporane.Fundamentală pentru condiţia servilă este obligaţia lucrului, carenu e cea mai importantă trăsătură a rumânilor, dar e singura carac-teristică31. Lucrul exprimă datoria categorică a ţăranului de aîndeplini toate poruncile stăpânului. Practic această obligaţie e

35

limitată însă de nevoia stăpânului de a percepe dijma din pro-dusele ţăranului (deci de nevoia de a-i lăsa posibilitatea de a seocupa de propria gospodărie) şi de faptul că ţăranul e, în egalămăsură, supus fiscalităţii şi altor sarcini către domnie.

Determinarea raportului numeric dintre rumâni şi oameniiliberi cu învoială este practic imposibilă în stadiul actual al docu-mentaţiei. Ca şi în secolul precedent, în prima jumătate a seco-lului al XVIII-lea, rumânirile şi eliberările sau răscumpărările dinrumânie se succed într-un ritm rapid care, în lipsa oricărei posi-bilităţi de delimitare cantitativă, împiedică stabilirea direcţieiprocesului32. Că numărul şi ponderea rumânilor erau importante,rezultă din măsurile novatoare ale lui Constantin Mavrocordatcare, pentru o minoritate, nu şi-ar fi găsit sensul.

Abolirea serbiei se va realiza în urma câtorva acte emise deConstantin Mavrocordat în anii 1745-l746 (pentru Ţara Româ-nească) şi 1749 (pentru Moldova). Deşi domnul însuşi îşi pla-sează gestul într-o perspectivă pur morală, motivele reale aleacestei măsuri sunt considerate a fi de ordin fiscal. Anii 1740-1746 fuseseră marcaţi de mari transferuri de populaţie ţărănească;fuga locuitorilor căpătase caracter de masă şi proporţii nemai-întâlnite până atunci. Introducerea unor noi procedee fiscale(generalizarea ruptei, plata birului pe baza unei înţelegeri preala-bile cu visteria) şi desfiinţarea dependenţei personale erau suscep-tibile să atragă reîntoarcerea locuitorilor fugiţi sau pur şi simpluascunşi. Ţăranii care nu au fost iertaţi şi nici nu s-au răscumpărat,au rămas în continuare rumâni; îi mai găsim în documente pânăla 1757, după care dispar definitiv. Actul de eliberare al lui Con-stantin Mavrocordat nu a adus nici o modificare regimului stăpâ-nirii pământului în interiorul domeniului feudal; el a înlocuitnumai dependenţa corporală cu cea economică, mult mai reală şia tentat simplificarea structurii populaţiei săteşti, reducând o marevarietate de statute ţărăneşti la o condiţie unică, cea de clăcaş.Reforma nu a desfiinţat servituţile feudale asupra pământului, eas-a înfăptuit în cadrul societăţii feudale şi nu a depăşit limitelestructurilor medievale33. Regimul învoielilor agricole se menţineaîn continuare pentru stabilirea numărului zilelor de clacă - maxi-mum 12- sau a convertibilităţii acestora în bani. Acceptarea în

36

fapt a regimului de învoieli produce o diversitate de situaţii carese refuză oricăror încercări de clasificare. Ceea ce se poate constatatotuşi e că, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, marea majoritatea învoielilor stabilesc claca la 6-8 zile pe an; sunt vizibile deasemenea tendinţele de creştere a numărului de zile de clacă şi dea le cere pe toate deodată în perioada muncilor agricole saurefuzul banilor în schimbul muncii34. Abia Legiuirea Caragea(1818) va impune obligativitatea celor 12 zile de clacă, fără însăa putea asigura şi rigurozitatea aplicării acestei prevederi. Şi înMoldova, prin aşezăminte succesive sunt reglementate şiunificate îndatoririle privind renta în lucru, dar practic până lasfârşitul secolului al XVIII-lea aceasta nu depăşeşte 12 zile pe an(stabilite tot prin regim de învoieli)35. Existau şi situaţii însă, cândclaca nu era reclamată în totalitate de stăpânii moşiilor, caracterulrudimentar al economiei domeniale fiind responsabil pentrufaptul că aceştia nu aveau unde utiliza întreaga cantitate de muncăde care dispuneau. Studiul lui Florin Constantiniu asupra câtorvamoşii ale Mitropoliei, pentru anii 1780-l785, arată că, în medie,numărul zilelor de clacă prestate reprezintă 49,1% din totalulzilelor datorate teoretic. Acestea fuseseră utilizate pentru lucrulîn sectorul viticol şi animalier36.

A doua mare categorie de ţărani prezenţi pe domeniul laic

37

sau eclesiastic sunt oamenii liberi cu învoială. Si în cazul loravem a face cu o mare varietate de situaţii. Fondul funciar dis-ponibil pare să fi fost atât de mare, încât oricine putea face culturipe o moşie cu condiţia să dea dijma stăpânului moşiei. Cultivareaunei bucăţi de pământ nu implica şi aşezarea cultivatorului pemoşia respectivă. Astfel, în rândul lor întâlnim rumâni răscum-păraţi „fără moşie“, oameni liberi fără pământ, ţărani cărora nule ajungea pământul propriu, mici slujbaşi şi slujitori cu relaţii înaparatul de stat, rumâni fugiţi care se dădeau drept oameni liberi.În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, obligaţiile lor seagravează lent, dar continuu. Dacă la începutul secolului lor li seimpuseseră deja trei zile de clacă, la jumătatea lui numărul aces-tora se tripla. Creşterea numărului zilelor de clacă fusese la rândulei precedată de generalizarea obligaţiei de muncă37.

38

Ţăranii liberi proprietari de pământ, moşneni sau răzeşi,erau - conform definiţiei lui V. Mihordea - „oameni liberiproprietari de moşie în devălmăşie sau individual care, de regulă,aveau atâta pământ cât să-l poată cultiva singuri, cu familia lor“38.Pierderea parţială sau totală a pământului face ca, în secolul alXVIII-lea, ei să fie una din sursele importante de alimentare acategoriei „oamenilor cu învoială“. Ţăranii liberi proprietari depământ trăiau în sate comunitare care funcţionau ca subiect şi caobiect de drept. Pentru a aservi comunităţile libere, boierii tre-buiau mai întâi să penetreze în interiorul lor, ceea ce se făcea prinmijloace deja clasice în istoria socială, fraternizările simulate şivânzările mascate (apar în documente ca danii). Despre cât denumeroase şi de periculoase erau aceste practici spune însăşiemiterea Sobornicescului Hrisov (care va funcţiona între anii1785-l865) şi al cărui scop explicit era interzicerea lor.

Cunoaşterea reală a proporţiei de sate libere, aservite şi mixtepe teritoriul celor două ţări româneşti, la epoca de care ne ocupăm,este, în stadiul actual al documentaţiei, imposibilă. Informaţiicontemporane cuantificabile pentru Ţara Românească oferă numaiconscripţia austriacă din anii 1722-l728, referitoare la cele cincijudeţe oltene Gorj, Vâlcea, Mehedinţi, Dolj şi Romanaţi. Com-parând rezultatele conscripţiei austriece din 1722 cu date din seco-lele ulţerioare, H.H. Stahl obţine următoarele rezultate39, careatestă clar diminuarea în timp a numărului satelor libere:

JudeţeNumărul satelor libere

exprimat în procente

1722 1831 1912Gorj 61,7 54,7 45,0Vâlcea 55,5 51,0 46,9Mehedinţi 41,2 39,2 27,2Dolj 40,7 22,9 9,2

Romanati 22,3 16,1 7,4Total 47,1% 38,6% 28,9

%

40

În Moldova, pământul stăpânit de răzeşi, la sfârşitul secoluluial XVIII-lea, calculat în număr de sate, reprezenta 32% din pro-prietatea întregii ţări40.

Gospodăria ţărănească, la fel ca şi marele domeniu de altmin-teri, era orientată, până către jumătatea secolului al XIX-lea, sprecreşterea animalelor, ca principală sursă de venit. Cu excepţiavinăriciului, dijma era constituită din dări pe animale (oi, porcisau albine), iar banii necesari achitării obligaţiilor faţă de statproveneau tot din vânzarea animalelor, astfel încât economiaanimalieră era baza întregului sistem fiscal. În Oltenia austriacă,de multe ori, administraţia amâna strângerea contribuţiei din iarnăpână la sosirea negustorilor sud-dunăreni „cărora săracii vânzân-du-le animalele lor [...] vor putea mai cu uşurinţă să facă faţăcontribuţiei“41. Până după tratatul de la Adrianopol (1829) care,desfiinţând monopolul otoman asupra comerţului Principatelor,creea posibilităţi de debuşeu extern producţiei cerealiere interne,pământul rămâne, pentru ţărani ca şi pentru boieri, în egală mă-sură, în primul rând sursă de hrană pentru animale.

În aceste condiţii, criteriul de apreciere a valorii economicea unei gospodării şi de clasificare a ţăranilor în funcţie de aceasta,este numărul de animale deţinute. Hrisovul lui Alexandru Moruzi,referitor la Basarabia, considera, la începutul secolului al XIX-lea,că locuitorul sărac avea drept la islaz pentru 6 vite mari, mijloca-şul pentru 12, iar fruntaşul pentru 16, nesocotind oile şi celelalteanimale42. Ţăranii posedau pe lâng vitele mari şi un importantnumăr de oi. Judecând după indicaţiile referitoare la arenda oieri-tului, Şerban Papacostea considera că, în Oltenia, stăpânii demoşii (boieri şi mănăstiri) deţineau între o treime şi o jumătatedin numărul total de oi din ţară, restul aflându-se în posesia ţăra-nilor43. Sensul în care se mişcă gospodăria ţărănească apare com-parând datele sumare de mai sus cu situaţia din 1864. Legeaagrară din acel an considera bogat ţăranul cu 4 vite (26,44%),mijlocaş pe cel cu 2 (44,08%) şi sărac pe cel care nu avea nici una(29,48%)44. Concluzia lui H.H. Stahl se impune cu evidenţă:nimic nu putea exprima mai bine falimentul economic al claseiţărăneşti decât diminuarea dramatică a şeptelului deţinut căci, să

41

nu uităm, cultura cerealelor şi comercializarea lor constituiemonopolul de fapt al clasei boiereşti45.

În cadrul relaţiilor agrare, în perioada care ne interesează,ţăranul apare uneori ca muncitor salariat (simbriaş). Utilizareamuncii salariate în agricultură nu duce însă automat la formareaunui proletariat agricol. Simbriaşii sunt ţărani care dispun depământ, în proprietate sau în folosinţă, dar se angajează pentru aface faţă exigenţelor pecuniare ale statului. În august 1731, vor-nicii judeţelor oltene raportau că „toţi săracii s-au pus în mişcare,unii cu coasa ca să cosească, unde ar găsi în provincie, chiar şiprin alte judeţe, iar alţii la alte munci pentru a-şi agonisi banii decontribuţie“46. Uneori simbriaşii provin din regiunile de munte,care nu le pot asigura minimul de producţie necesar existenţei.Adeseori ei sunt clăcaşi în căutare de venituri suplimentare.Apelul la munca salariată se face numai în perioadele de intensăactivitate agricolă, atunci când simbriaşii doar completează efec-tivul de robi (ţigani), rumâni şi clăcaşi al moşiei. El este frecventşi chiar ia o amploare destul de mare în ultimele două decenii alesecolului al XVIII-lea. În 1775, Alexandru Ipsilanti stabileştenartul (salariul maximal) pentru diferite munci efectuate pe dome-niu. Cel mai des munca salariată era însă folosită la lucrul viilor(care cere şi o anume specializare) unde, în unele regiuni, chiar aeliminat munca servilă şi claca, încă de la jumătatea secolului alXVIII-lea şi la cositul fânului47. În aceste condiţii, istoricii relaţiiloragrare consideră că şi stăpânii de pământ şi ţăranii clăcaşi„înlocuiesc o formă de exploatare tipic feudală - munca de clacă -întemeiată pe stăpânirea asupra pământului şi pe constrângereaextraeconomică, printr-o formă de exploatare care, fără a fi capi-talistă, are elemente comune cu exploatarea capitalistă“48.

Al doilea termen esenţial al relaţiei sociale îl constituie nobi-limea. Termenul generic ce denumeşte nobilimea română, e celde boierime. La fel ca în cazul populaţiei ţărăneşti, boierimea egreu de definit, mai cu seamă din pricina absenţei teoretizărilorcontemporane. Până în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea,contemporanii înşişi nu puteau opta ferm în favoarea uneia sau aalteia din cele două calităţi susceptibile să-i recomande ca boieri:

42

mare proprietar funciar sau deţinător al unei slujbe domneşti.Utilizând încă o dată rezultatele anchetelor şi conscripţiilor aus-triece în Oltenia, Şerban Papacostea consideră că dregătoria apareca determinantă pentru fixarea locului fiecărui individ în ierarhiaboierească, dar hotărâtoare pentru însăşi apartenenţa la boierimeera stăpânirea moşiei. Ea deschidea accesul la poziţia dominantăîn stat, prin intermediul dregătoriei, dar conferea şi stabilitateacestei poziţii49.

Situaţia boierimii a fost clarificată prin reforma lui Con-stantin Mavrocordat din 1735/1739. De aici înainte, însuşirea deboier este determinată de exercitarea unei funcţii. Clasa boie-rească se limita astfel la dregători şi la urmaşii lor. Boierii care seaflau sau se aflaseră în dregătorie erau împărţiţi în două categorii;urmaşii lor la fel. Fiecare din aceste patru categorii se bucura deprivilegii fiscale deosebite. Organizarea dată boierimii de Con-stantin Mavrocordat a rămas în fiinţă, în liniile ei mari, până ladesfiinţarea privilegiilor, prin articolul 46 al Convenţiei de laParis (19 august 1858).

Dobândirea unei funcţii în aparatul administrativ, pe caredomnia începuse să-l creeze încă din prima parte a secolului alXVII- ea, e de regulă un mijloc de ascensiune pe scara socială.Odată însă ce venalitatea funcţiilor se substituie meritocraţiei,dobândirea unui loc în administraţia domnească poate antrena,prin cheltuielile pe care le impune, ruina solicitantului. Cătresfârşitul secolului al XVIII-lea, acest proces este favorizat deînmulţirea funcţiilor publice, obţinută fie prin crearea de noifuncţii, fie prin dublarea sau chiar triplarea celor deja existente.Contele d’Hauterive considera că, încă din timpul lui Ştefan celMare, „aceste demnităţi [...] aduc un fast disproporţionat curţiiprinciare“50. În condiţiile în care „prinţi slabi au făcut din atri-buirea funcţiilor un fel de comerţ“, goana după slujbe pare să fifost un viciu social foarte răspândit: „Oamenii se încăpăţâneazăsă solicite dregătorii pe care nu le obţin întotdeauna, pe care nu

43

le păstrează multă vreme, al căror venit nu acoperă datoriilecontractate pentru a le obţine şi care nu aduc efemerilor lor ocu-panţi decât avantajul de a le poci numele şi de a le încărcasemnătura cu o trăsătură de condei în plus“51.

44

Domnia însăşi se îngrijorează, pe parcursul secolului alXVIII- ea, de posibilele consecinţe economice şi sociale alegoanei după funcţii. Încercările de a interzice concurenţa (obli-gându-i pe foştii dregători să-şi stabilească reşedinţa pe domeniilepe care le deţineau, nu în capitală) reprezintă nu numai tendinţafirească a autorităţii centrale de a limita accesul la condiţia nobilă,dar şi preocuparea acesteia pentru prezervarea averilor boiereştide mărime medie sau mică, împiedicând în consecinţă declasarearuinaţilor. Hrisovul lui Ştefan Racoviţă din 1765, despre obligaţiade domiciliu rural a boierilor fără dregătorii, e categorică în acestăprivinţă: „Este evident şi mărturisit faţă de toţi că dorinţa de acăpăta slujbe boiereşti i-a dus pe mulţi la cea mai gravă ruină.Căci mulţi dorind să capete slujbe, îşi petrec timpul în capitală,cheltuind şi ruinându-se, din care ajung şi foarte săraci şi datori,numai şi numai ca să capete o slujbă oarecare. De aceea [...]hotărâm ca, de acum înainte, cel care nu are vreo slujbă să nu steaîn acest scaun domnesc şi să se grăbească [...] să ia vreo slujbă[...] ci să se ocupe de cele ce contribuie la chiverniseala lor şi săse îngrijească de averile lor mobile şi imobile, încât nu numai să-şi procure din belşug cele necesare traiului, ci să şi comercializezecele ce le prisosesc şi câştigul obţinut să îl pună deoparte, astfelîncât să evite nenorocirea inevitabilă în care au căzut, neîngrijindde proprietăţile lor şi cheltuind zadarnic, din dorinţa şi speranţade a câştiga vreun titlu sau slujbă“52. Aceeaşi măsură îi viza şi pecei care, deşi avuseseră slujbe, nu se mai aflau în funcţie, fiindmazili. Contravenienţii erau ameninţaţi cu surghiunul la moşie,iar recidiviştii cu pedepse şi mai aspre, aplicate fără judecată. Unsfert de veac mai târziu (în 28 iunie 1790), Divanul PrincipatuluiŢării Româneşti poruncea ca toţi boierii şi boiernaşii care stăteauîn Bucureşti, fără a avea nici o slujbă, să plece pe afară, pe lamoşiile lor; erau exceptaţi numai cei sărăciţi şi văduvele, care nuaveau unde se retrage53.

Legătura directă care exista însă între venalitatea funcţiilorşi nevoile pecuniare ale domniei, făcea inoperantă orice încercarede limitare a acesteia. În plus, lipsa de consecvenţă a politicilorprinciare faţă de vânzarea dregătoriilor a accentuat consecinţele

45

nefaste ale practicilor venale. Spre exemplu, în timpul domnieilui Ioan Caragea (Ţara Românească, 1812-l818) au primit caf-tane de boierie 700-800 de inşi. Dintre ei, considera un contem-poran - Manuc Bey - abia 30 - 40 meritau această onoare; restulau datorat-o unor sume de bani cuprinse între 30000-40000 depiaştri (cei cu oarecare merite) şi 60000 de piaştri (cei total lipsiţide merit)54. Chiar dacă exempul de mai sus se referă la unpersonaj devenit celebru tocmai prin rapacitatea sa, nu e mai puţinadevărat că, la dimensiuni mai reduse, toţi domnii au practicatvânzarea funcţiilor. Ceea ce conduce, în mod firesc, la problemaatractivităţii funcţiei publice pentru cei dispuşi, la limită chiar, săse ruineze, pentru a o dobândi. Mai cu seamă în condiţiile în care,prin proliferarea cvasi-haotică a dregătoriilor, acestea ar fi pututevolua spre un simplu titlu golit de conţinut. În epoca de care neocupăm, titlurile, chiar fără dregătorie, procurau celor împărtăşiţicu ele foloase însemnate (scutelnici, uşurări de impozite, dreptulde a ocupa dregătorii potrivit rangului de boierie, de a nu fipedepsiţi ca oamenii de rând, ş.a.m.d.). În condiţiile în care, înţările române nu a existat o proprietate

46

funciară nobiliară deosebităde cea de rând, de întinderea ori provenienţa moşiei nefiind legateprivilegii anume55, limita de demarcaţie dintre lumea ţărăneascăşi cea boierească o constituiau regimul fiscal de excepţie sauprivilegiul obţinut ca urmare a unei poziţii personale individualea beneficiarului acestuia56. Obţinerea unui rang boieresc, cu totceea ce el implica, echivala cu îndepărtarea definitivă a spectruluisărăciei. În ianuarie 1814, Mihai Filip şi Dumitru Dendrino cereauunui înalt dregător să intervină spre a se acorda un rang boierescpostelnicelului Matei Berindei din satul Doagele, menţionând căacesta era bătrân și sărac și cu trei fete de măritat57 .

Averea medie a unui boier e, în general, greu de stabilit.Chiar dacă, pentru cazuri particulare, acest lucru este posibil,clasa boierească în totalitatea ei e atât de eterogenă, încât o mediegenerală este greu de găsit. Deşi averile fabuloase sunt o realitate(în 1732 averea vistiernicului Iordache Ruset însuma 161 de sate,iar vornicul Gheorghe Ursache lăsase la moartea sa 104 sate şipărţi de sate58), ele nu constituie regula generală. În prima

47

jumătate a secolului al XVIII-lea, în Oltenia austriacă, douăfamilii stăpâneau 28, respectiv 21 de sate, trei familii stăpâneauîntre 10-20 de sate, iar unsprezece familii între 2-l0 sate; mareamajoritate a boierilor şi boiernaşilor stăpâneau 1-2 sate, jumătăţisau chiar părţi şi mai mici de sate59. În Moldova, la 1803, chiarîn rândul celor consideraţi a fi marea boierime (28 de familii),numai patru familii stăpâneau peste 50 de sate, 17% dintre eistăpâneau peste 28 de sate, 35% până în 20 de sate, iar jumătatepână în 10 sate60.

Se observă astfel, o destul de pronunţată polarizare a averilorîn chiar interiorul clasei boiereşti. La vârf, un număr restrâns defamilii puternice şi foarte bogate, boierii de treapta I-a, tind să-şiasume monopolul celor mai înalte funcţii în stat. În plan social,permeabilitatea acestei pături e minimă, mergând spre închidereala vârf a clasei. Cele 24 de familii de mari boieri, recunoscute caatare de administraţia austriacă din Oltenia, au cerut în repetaterânduri să li se îngăduie să încheie căsătorii cu familii boiereştidin Muntenia întrucât, arătau ei, „noi cei care aparţinem familiilorde treapta I suntem cea mai mare parte înrudiţi prin sânge şicăsătorii şi abia dacă mai putem să ne căsătorim între noi“61.

Paralel cu tendinţa de închidere la vârf, clasa boierească searată foarte permeabilă la bază. În aceeaşi Oltenie austriacă, dupădatele unui catastih de boiernaşi din 1723, această pătură apare caalimentându-se curent prin ascensiunea ţăranilor liberi proprie-tari de pământ (moşneni)62. În condiţiile în care posibilitateaconfuziilor între ultimii privilegiaţi şi cei mai favorizaţi (ca averesau poziţie) dintre neprivilegiaţi apare ca reală şi poate, chiardestul de răspândită, principala cale utilizată de cei din urmăpentru a intra în rândurile celor dintâi, pare să fi fost clientelismulfaţă de marile familii boiereşti, care contribuiau astfel activ laregenerarea continuă a clasei63.

În Moldova anului 1734, Constantin Mavrocordat constatacă în „ceata boierească“, printre mazili, sunt şi unii dintre cei maide jos amestecaţi, astfel încât domnia a fost obligată să cercetezesituaţia şi să delimiteze cazurile disputate hotărând, în consecinţă,ca, ,nime din cei proşti şi mai de jos să nu mai cuteze nici într-un

48

chip a se mai vârâ să se numere în ceata mazilească“64. Cu toateacestea, probabil că permeabilitatea la bază a clasei boiereşti acontinuat să fie accentuată, de vreme ce în 1766, tot în Moldova,domnul Grigore Alexandru Ghica emitea un hrisov, „puind stavilăoamenilor proşti de a mai intra în rândurile boierimei“65. Atâtatimp însă, cât chiar domnul va continua să trateze înnobilarea cape o inepuizabilă sursă de venituri, supradimensionarea claseiboiereşti va continua să fie o realitate. Dacă la 1810, în Moldova,existau 460 de boieri pământeni (şi 17 greci), la sfârşitul domnieilui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-l828) numărul lor aproape sedublase, ajungând la 902. În rândul lor marea majoritate oreprezentau categoriile mijlocie şi mică66.

Creşterea atât de mare a numărului boierilor a rupt totalrelaţia şi aşa grav afectată, dintre funcţiile administrative şinumărul celor chemaţi să le ocupe. Noua nobilime nu era,totuşi, o simplă nobilime de funcţie. Marea majoritate a boie-rimii noi îşi cumpărase practic nu rangul, ci privilegiul conferitde acesta, care-i îngăduia să-şi desfăşoare mai profitabil activi-tăţile legate, mai cu seamă, de proprietatea asupra pământului,„într-o societate agrară, ca aceea a Principatelor, afluxul spreranguri al proprietarilor de pământ, mai cU seamă, a reprezentatun fenomen dominant, crescând în amploare spre sfârşitulperioadei pe care o avem în vedere. Între rang şi proprietate aexistat mereu o strânsă condiţionare“67.

Această condiţionare este responsabilă şi pentru o altăcaracteristică importantă a lumii româneşti: absenţa sau numai

49

aparenta absenţă, a ceea ce vom numi, cu un termen impropriutotuşi pentru perioada de care ne ocupăm, clasă mijlocie. Esteînsă interesant de remarcat că „nomenclatorul“ celor înnobilaţisau ridicaţi periodic în rang acoperă, de regulă, un registru stu-pefiant de larg de la mijlocul societăţii, corespunzând, în genere,cu ceea ce am putea numi o burghezie incipientă, comercială şiintelectuală (cum ne-o arată prezenţa constantă printre cei căftă-niţi a negustorilor, profesorilor, juriştilor, medicilor, etc.). Înaceste condiţii, devine credibilă ipoteza conform căreia am aveade fapt a face cu o clasă mijlocie incipientă bine reprezentată, fie

50

doar şi în componentele sale specifice, dar ascunsă sub însem-nele boiereşti. Cei nou intraţi în rândurile boierimii alcătuiau, nuun grup coerent cu valori şi interese proprii şi bine delimitate, ci„doar o comunitate umană eterogenă, cu limite încă imprecise,fascinată de modelul boieresc şi ca atare, gata de a i se conformafără rezerve“68. Antecedente ale procesului complex, ale căruiultime consecinţe devenite extrem de vizibile le-am semnalatmai înainte, apar încă din prima jumătate a veacului al XVII-lea,odată cu primele investiţii de capital burghez făcute în economiaagrară şi în comerţul cu produsele acesteia. La sfârşitul secoluluial XVII-lea şi începutul celui următor, cititorii prozei brânco-veneşti erau alcătuiţi jumătate din intelectuali, transformaţi peparcursul a două maximun trei generaţii în proprietari funciari,jumătate din negustori ajunşi la stadiul de stăpâni de moşii şi lamecenatul cultural69.

O schiţă, fie ea cât de sumară, a mobilităţii sociale în ţărileromâne, nu poate face abstracţie de problema arendăşiei. Dacăobţinerea, prin bani, a unui rang boieresc, este calea tipică depromovare socială, luarea în arendă a unei anumite suprafeţe depământ reprezintă mijlocul, aproape tipic deja în secolul alXIX- ea, de îmbogăţire. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea,modificările intervenite în stilul de viaţă al boierimii (în generalcheltuielile somptuare, legate de tendinţele boierimii de a se

51

integra vieţii de curte sau vieţii mondene din Bucureşti sau Iaşi,în condiţiile în care cele două capitale româneşti încep să se des-chidă şi către lumea occidentală) au făcut ca reprezentanţii ei săacuze o cerere crescândă de capital lichid. Nevoia de bani amarilor proprietari funciari a favorizat arendăşia, lichidândeventualele tendinţe de exploatare sistematică a domeniului, ceîncepuseră să se manifeste în aceeaşi perioadă.

Arendaşii proveneau din toate păturile societăţii. Pe ansam-blu, în Ţara Românească predominau micii arendaşi, negustori şiboieri mărunţi (slugeri, postelnicei, medelniceri, serdari, etc) saupersoane cu atribuţii militare (arnăuţi, căpitani, polcovnici). Spredeosebire de Moldova, în Tara Românească nu întâlnim arendaşimari boieri sau dregători decât în mod cu totul excepţional;e

52

posibil ca dregătorilor, cel puţin către sfârşitul perioadei studiate(1827), să le fi fost interzisă luarea moşiilor în arendă70.

Sumele acumulate din exploatarea moşiilor erau, de prefe-rinţă, rulate în comerţ sau plasate în cumpărarea de moşii (ceeace permitea în ultimă instanţă copierea modului de viaţă boierescşi accesul la rang). O statistică a arendaşilor moldoveni din 1833(pentru 13 ţinuturi) înregistrează 665 arendaşi, din care 402(60,45%) pământeni şi 263 (39,55%) supuşi străini. Dintre aren-daşii pământeni, 229 (56,96%) purtau rang boieresc71, ceea cepare să confirme ipoteza de mai sus.

Frecvenţa arendării proprietăţii funciare, deşi în general semnal proliferării relaţiilor capitaliste în agricultură, în cazul ţărilorromâne, poate fi înşelătoare. Pentru că arendaşul nu are libertateasă organizeze altfel producţia; el este obligat prin contract săperpetueze sistemul gospodăriei bazată pe dijmă şi clacă72.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, transferul deavere dinspre grupul social tradiţional privilegiat către repre-zentanţi a ceea ce convenţional numim marea burghezie, devineevident şi îngrijorător pentru contemporani. „Din cauza mariirisipe făcute de locuitori (boieri, n.n.) - citim într-un documentde la 1821 - s-au îmbogăţit negustorii care stăpânesc deja celemai bune şi cele mai mari moşii ale boierilor, date lor pentru a-şiplăti enormele lor datorii“73. Câţiva ani înainte (în 1814-l815)Înaltul Divan al Principatului Ţării Româneşti, alarmat de am-ploarea transferurilor funciare, interzisese negustorilor să acordeîmprumuturi tinerilor boieri neajunşi încă la majorat (25 de ani)şi introdusese tutela în cazul risipitorilor înveteraţi, chiar dacăaceştia erau majori74.

Evident, cei care-şi puteau permite să crediteze marea boie-rime, erau marii negustori. În interiorul grupului propriu eiconstituie o oligarhie redusă numericeşte, dar influentă. Într-ostatistică valahă din 1811 sunt înregistrate 4189 de prăvălii, dincare numai 430 (10,26%) aparţineau marilor negustori75. Con-form aceleiaşi statistici, 77% din numărul total de negustori erauconcentraţi în Bucureşti, ceea ce demonstrează caracterul accen-tuat natural al economiei rurale româneşti. În linii generale, până

53

la sfârşitul perioadei care ne interesează, clasa de mijloc estealcătuită, în marea ei majoritate din mici meseriaşi şi micinegustori76.

Preponderenţa comerţului în raport cu meşteşugurile, precumşi structura acestora din urmă, unde maxima dezvoltare o înre-gistrează manufacturile textile sau atelierele legate de consumullocal -îmbrăcăminte şi încălţăminte - care prelucrau, de regulă,materie primă din import, demonstreză caracterul incipient alcapitalismului românesc.

În ţările române oraşul, al cărui rol în geneza şi dezvoltareacapitalismului este unanim recunoscut, are o serie de trăsăturibalcanice și orientale.

Creşterea incontestabilă a populaţiei urbane şi a număruluide târguri şi oraşe poate creă o impresie înşelătoare. Dincolo deaspectul numeric, înregistrat documentar, cea mai mare partedintre aşezările urbane se desprind cu greu de peisajul rural.Pentru observatorii străini ele nu sunt decât nişte sate mai mari.Denumirea de oraşe se justifică numai în cazul capitalelor,Bucureşti şi Iaşi şi al câtorva centre administrative mari.

În Principate, oraşul este în primul rând centru administrativşi sediu al puterii politice, după modelul constantinopolitan.Imitaţie imperială, acest tip de oraş depăşeşte cu mult necesităţilelocale ale zonei în care este implantat, dezvoltând un tip de consumşi de redistribuire a bunurilor şi mărfurior care handicapeazăpractic toate celelalte aşezări urbane, degradate la nivel de târguri,noduri rutiere sau forturi cu valoare militară77. Topografia acestororaşe sfidează ideea însăşi de urbanism. În descrierea lui PaulMorand, Bucureştiul pare un corp urban dezvoltat inform de-alungul arterei sale principale: „casele foarte înghesuite şi înaltedin centru, se răresc şi se micşorează către periferie, până lanivelul unor barăci sau chiar al colibelor ţigăneşti îngropate.Oraşul european dispare, iar Asia începe să se zărească“78.

Din punct de vedere social, în oraşele româneşti, structurileeconomice sunt dominate încă de proprietari funciari, posesori aiunor funcţii în administraţia domnească; această situaţie se vamenţine până în secolul al XIX-lea, demonstrând caracterulaccentuat rural al oraşului românesc79.

54

Datele contemporane privind structura socială a oraşului suntsporadice. Chiar şi aşa ele confirmă ipotezele deja formulate. Celmai vechi recensământ al unei părţi a populaţiei bucureştenedatează de pe la 1752. Conform datelor acestuia, categoriile so-ciale cele mai importante numericeşte sunt slujitorii cu atribuţiimilitare şi de supraveghere şi micii slujbaşi administrativi aidomniei. Urmează apoi ţăranii (argaţi, bimici, scutelnici) concen-traţi în mahalalele periferice, înconjurate de vii şi de pământuriagricole. Meşteşugarii sunt abia a treia categorie înregistrată; eisunt concentraţi în centrul oraşului (la Curtea Veche) şi se ocupăde ţesătorie, confecţionarea de haine şi încălţăminte şi de con-strucţii. Comerţul este cel mai slab reprezentat: 6 capi de familiedin 899, câţi înregistrează recensământul 80.

Aparent statică şi real conservatoare, ca orice societate tradi-ţională, lumea românească pare să se refuze unor concluzii cate-gorice. Dincolo de absenţa, tăcerile sau ambiguităţile documen-telor de epocă, rămâne totuşi o lume cândva vie şi prin urmare,în continuă mişcare. Dar şi o lume permanent ameninţată, o lumefragilă, care se compune din infinite, aproape, variante de supra-vieţuire care se lasă cu greu adunate în paradigme cu valoareuniformizantă.

2. O lume asediată

Pe parcursul secolului al XVIII-lea şi la începutul celuiurmător, această lume pare asediată din toate părţile. Cataclis-melor naturale, a căror neagră spectaculozitate îi frapează necon-tenit pe contemporani, li se adaugă dezordini politice şi eco-nomice (rezultate în primul rând din statutul politic al ţărilorromâne) cu grave consecinţe asupra vieţii cotidiene. Secolul alXVIII- ea este un timp traumatizant prin acumularea unei infi-nităţi, aproape, de conjuncturi defavorabile care, dacă nu producîncă schimbări de structură fundamentale şi vizibile, sunt res-ponsabile, în schimb, pentru o incontestabilă alterare a evoluţieituturor palierelor vieţii sociale.

55

„Timpul natural a fost, fără nici o îndoială, marele contratimpal civilizaţiei tradiţionale româneşti, un fel de memento mori alsensibilităţii colective“81. Recolte proaste, urmate de lipsuri ali-mentare sau de foamete gravă, epidemii (de regulă de ciumă),prezenţa armatelor străine şi rigorile impuse de ocupaţiile militaresau de transformarea teritoriilor principatelor în teatru de opera-ţiuni militare se suprapun, se determină şi îşi împletesc conse-cinţele, creînd lanţuri de conjuncturi nefavorabile susceptibile săproducă fenomene de sărăcire masivă sau să arunce pe drumurimii de oameni în căutare de hrană sau doar de adăpost. Dacă între1600-l700, documentele înregistrează 16 intervale de timpnefavorabile, cuprinse între unul (cel mai frecvent) şi şase ani (unsingur exemplu, 1658-l664) şi care afectează aproape în egalămăsură Moldova şi Ţara Românească (8 din cele 16 intervaleafectează ambele ţări, în timp ce separat fiecare ţară cunoaşte câte4 intervale dificile), între 1700-l800 numărul intervalelor sedublează (32), ele devin mai întinse în timp (numai în zece cazurie vorba de un singur an, în rest conjuncturile nefavorabile extin-zându-se pe 2-3 sau chiar mai mulţi ani) şi afectează mai grav ŢaraRomânească (13, Moldova 6, ambele ţări 13). Sfârşitul secoluluial XVIII-lea apare cu adevărat dramatic. După patru ani de linişterelativă (1775-l779) recoltele slabe, foametea, războaiele şi ciumase succed aproape anual până la sfârşitul secolului82. Primele treidecenii ale secolului al XIX-lea sunt, la rândul lor, departe deimaginea unui răstimp de acalmie. Războaiele şi ocupaţiile străine(1806-l812; 1821-l822; 1828-l834) însoţesc accidente clima-tice, invazii de lăcuste, recolte slabe şi perioade de foamete (1804;1805-l806; 1808; 1810-l812; 1814-l815; 1816; 1822-l823;1827; 1829-l831) sau epidemii de ciumă (1812-l814; 1815;1823- 824; 1826; 1829). E de la sine înţeles că în aceste condiţiicriminalitatea proliferează, jaful la drumul mare, brigandajul,haiducia iau o amploare cu totul ieşită din comun şi contribuie,într-o măsură deloc neglijabilă, la accentuarea insecurităţii tra-iului cotidian. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutulsecolului al XIX-lea, există câteva momente când furturile,brigandajul şi haiducia depăşesc limita de toleranţă şi ajung să fie

56

1824- semnalate în documentele contemporane; este vorba despre anii1788; 1789; 1791; 1796; 1822; 1823;1824;1825-l82883.

Putem deci considera că, în secolul al XVIII-lea şi laînceputul secolului al XIX-lea, o dată la doi-trei ani în medielocuitorii ţărilor române erau confruntaţi cu fenomene anormaleîn timpul cărora posibila dezvoltare a principatelor era întreruptăde căderi bruşte şi pronunţate, frizând uneori dezastrul, fără însăca perioadele de criză sau stagnare să îmbrace un aspect ciclic84

(carcteristica esenţială a crizelor de structură).În ordinea flagelurilor şi dezastrelor abătute cu o regularitate

deloc de invidiat asupra ţărilor române, cele mai spectaculoase şievident, cele mai traumatizante pentru contemporanii lor suntfoametea şi ciuma. Apărând adesea simultan sau într-o succesiunedeloc întâmplătoare, care nu scapă oamenilor epocii, ele potdezorganiza până la blocaj viaţa ecomonică şi socială la nivelmicro sau macrosocial, bulversând tiparele general acceptate aletraiului cotidian. Documentele contemporane înregistrează adeseaecoul unor scene al căror dramatism ieşit din comun şocheazăcronicarul, dascălul sau de-a dreptul pe domnul ţării. Iată cumapare în cronici foametea din 1718, care a afectat simultan Mol-dova si Tara Românească: „Tot într-acest an au fost foamete înMoldova şi în Ţara Munteniască şi s-au răsipit ţara fugind oameniiunde or putia ca să găsească pită. Şi s-au făcut scumpete mari cănici un fel de roadă nemică nu s-au făcut, nefiind ploae toată vara.Şi mulţi den sărăcime, carii nu avia făină, mânca rădăcină depapură şi alerga pe drumuri, cerând pită ca să-ş(i) scoată viaţalor"; deşi iama 1718-l719 a fost extrem de blândă, iar recolta dinprimăvară îmbelşugată, în vara lui 1719 izbucneşte o epidemiede ciumă de o virulenţă ieşită din comun (favorizată evident defragilitatea unor organisme umane deja afectate de foameteaimediat anterioară) care „au ţinut şase luni şi au murit mulţioameni. Şi câţi scăpase din foamete au murit de ciumă“85. Foame-tea din Moldova din 1747 (urmare a unei secete severe şi prelun-gite) stimulează dramatic imaginaţia alimentară a locuitorilor: „Şipe multe locuri neavând oamenii ce mânca, usca oamenii coji decopaci şi le chisa, făcându-le făină, le mesteca câte cu puţină făină

57

şi le făce mălai şi mânca. Pe alte locuri strânge ghindă şi iarăşasemine făce. Cari nu putem arăta ce nevoi era de foamete. Lacari mi s-au tâmplat şi mii de am vădzut cu ochii în câteva sate laţinutul Botoşănilor, fiind eu orânduit cu slujbă domnească acoloiama, feţile lor sămăna a fi ferte şi nu pute grăi de slabi, cari,agiungând în primăvară, toţi au murit“86. Nici sfârşitul de secolnu este scutit de acelaşi tip de evenimente tragice. Trimişii străiniîn capitala valahă (consulul austriac Merkelius şi viceconsululrus, Ivan Alexandrovici Ravici) amintesc aceleaşi substitutealimentare (făina din coajă de copac), inevitabila explozie apreţurilor (Kila de cereale de la 5 lei la 55 de lei) şi faptul că, dinpricina mizeriei şi a lipsurilor, o parte din ţărani şi ţigani au ieşitla drumul mare atacând conacele boierilor retraşi la ţară despaima ciumii (eternul spectru dindărătul foametei) şi forţându-i, de teamă, să se refugieze din nou în oraş87.

Primele decenii ale secolului al XIX-lea nu fac notă discor-dantă faţă de perioada anterioară. Intervalele de acalmie dintredeja obişnuitele conjuncturi defavorabile (foamete, ciumă, războisau evenimente militare, manifestându-se succesiv, dar cel maiadesea într-o anume simultaneitate) rămân în medie de doi ani.Suntem tentaţi să credem, totuşi, că amploarea şi consecinţeledemografice ale acestora încep să scadă odată cu începuturile

58

timide de modernizare a societăţii româneşti. În absenţa unorcercetări aprofundate în aceste domenii, formularea oricărorjudecăţi calitative şi cantitative e lipsită însă de minima înteme-iere ştiinţifică. Vom da, cu toate acestea, un exemplu care ar puteaveni în sprijinul afirmaţiei noastre de mai sus, dacă nu ar fi, celpuţin pentru moment, singular. Cronica meşteşugarului IoanDobrescu menţionează că în anul 1811 „au fost foamete mare înŢara Românească“, însoţită evident de obişnuitele scumpiri exce-sive ale alimentelor; „Foarte cu greu au fost creştinilor într-u acestan. S-au început foametea de la anul 1810 de la grâu nou, şi auţinut până la 1812 iarăşi la grâu nou. Bucate tot se găsea, darpricina era că era multă lume din ţara turcească, carii îi adusesemoscalii, şi oaste multă, şi nu să mai ajungea nimic“88. În spateleclasicei şi redutabilei denumiri de foamete pare să se ascundă, de

59

astă dată, o criză de alimente însoţită, normal, de creştereapreţurilor, dar departe totuşi de a da naştere antropofagiei sauconsumului unor substitute alimentare nepotrivite sau chiarnocive organismului uman.

Care au fost, de-a lungul timpului, consecinţele în plan socialale perioadelor de foamete? Dincolo de scăderile demografice,dificile de estimat din perspectiva unui singur flagel, este evident(inclusiv pentru contemporani) că lipsurile alimentare creau tere-nul propice apariţiei epidemiilor de ciumă şi contribuiau decisivla anularea sporului natural al populaţiei şi la agravarea deficituluidemografic acuzat constant de ţările române. Ele favorizaudeplasările de populaţie într-o lume a cărei principală armă deapărare era fuga şi antrenau schimbări individuale (sau la nivelde comunitate mică, familie sau obşte sătească) ale statutuluisocial, a căror semnificaţie devine evidentă prin acumulare.Documentele de cădere în rumânie, de vânzare de moşii sau depărţi de moşie (cel mai adesea sub preţul de circulaţie) sau dedanii pur şi simplu (justificate prin împrumutul de alimente pevreme de foamete) menţionează deseori condiţiile disperate încare s-a făcut tranzacţia respectivă („ce am vândut să-mi scot guradin foame să nu moriu“(1660); „atunci într-acea foamete şi lipsămare ce era eu muream de foamete cu toată casa mea“ (1662);„la acea lipsă mare ce-au trimes Dumnezeu la capetele noastre“(1661)89.

înainte de a încheia rândurile privitoare la flagelul foametei,ne vom referi, pe scurt, la măsurile pe care domnia înţelegea săle adopte în astfel de situaţii. Protejarea supuşilor şi poate, înprimul rând a celor mai umili dintre ei, era o datorie cu clareconotaţii religioase a prinţului aflat în fruntea ţării. În gândireapolitică a vremii, pomana făcută pe timp de foamete nu mai ecaritate, ci justiţie, cu atât mai mult cu cât era vorba despre şefulcomunităţii politice90. Cronicile sancţionează reaua gestiune atreburilor publice pe timp de foamete (diatriba lui Radu Popescuîmpotriva lui Dumitraşco Vodă Cantacuzino prilejuită de încer-cările de îmbogăţire ale domnului pe seama populaţiei înfome-tate, la 168491) sau fac elogiul acelor domni care nu se sustrag

60

îndatoririlor lor politice şi creştine. Înainte de a exemplifica aceastădin urmă afirmaţie, cităm din mitropolitul Antim Ivireanul care,la începutul sec. al XVIII-lea, scria: „prin trei lucruri bune secunoaşte de toţi guvernarea bine condusă, după filosofi: Dacă segăseşte pâine cu îmbelşugare în piaţă, justiţie luminată în tot loculşi dacă siguranţa există pretutindeni, pentru ca să umble oameniifără frică şi fără anevoinţă“92. În virtutea acestor comandamente,la 1718 „văzând domnul lipsa celor săraci, i-au strânsu la un locşi le-au dat o seamă de pâine întâi, iară pe urmă i-au împărţit pela boiari, dând fieştecăruia câte 30, câte 20, câte 10, câte 5, căruiacum îi era putinţa să-i poată hrăni“93. Douăzeci de ani mai târziu(1739-l740), după război şi în urma unei serii de accidenteclimatice, Moldova e bântuită de foamete. Conform CroniciiGhiculeştilor „ar fi murit foarte mulţi de foame /..../ dacă domnul(Grigore al II-lea Ghica), printr-o bună îngrijire cu merinde, n-arfi apucat să îndrepte, cât a fost cu putinţă şi această nevoie asupuşilor săi. Apoi strângând cu multă grijă şurul tătarilor (dijmaîn produse pe care o plăteau tătarii pentru pământul arat înMoldova, n.n.), l-a împărţit în întregime nevoiaşilor şi a trimis înţara Leşească şi a cumpărat de acolo o mare câtime de mei şisecară la un preţ scump, deoarece şi acolo bruma nimicise meiulşi a împărţit-o şi pe aceasta. Pentru chiverniseala noroduluiîmpărţirea s-a făcut cu sferturi, având grijă /.../ să-şi hrănească înorice chip norodul înfometat, pe care l-a scăpat /.../ datorită buneisale chivemisiri şi îndestulări cu de-ale mâncării“94.

În timpul crizei de la jumătatea ultimului deceniu al secoluluial XVIII-lea, Alexandru Constantin Moruzi s-a ocupat de apro-vizionarea cu grâne şi pâine a Bucureştilor. Într-o perioadă deacumulare semnificativă a conjuncturilor nefavorabile, cum aufost ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, asigurarea hraneipopulaţiei capitalei era vitală pentru evitarea unor eventualerevolte frumentare ale căror consecinţe pentru menţinerea înscaun a domnului nu puteau fi decât nefaste. Anii 1794-l795 suntjalonaţi de porunci către brutari, obligaţi să-şi facă rezerve de grâupe câte 40 de zile (anunţându-se secetă şi deci, foamete) şi săaprovizioneze Bucureştiul cu pâine şi către locuitori, obligaţi la

61

rândul lor, să nu ascundă zahereaua. Alimentele aduse de pestegraniţă sunt scutite de vamă şi se stabilesc noi narturi la grâne şipâine, în condiţiile în care la ţară începeau să fie semnalate furturide alimente95. Dimensiunile flagelului abătut în acei ani pesteambele ţări româneşti sunt confirmate şi de imposibilitateaacestora de a răspunde exigenţelor înaltei Porţi. În decembrie1794, Moldova adresează Porţii un document de scuze că nupoate trimite nici măcar jumătate din zahereaua cerută pentru că,din cauza secetei, oamenii nu şi-au recuperat nici măcar sămânţafolosită la semănat96.

În secolul al XIX-lea, efortul domniei de a creea premiseleminime ale echilibrului social, asigurând subzistenţa celor maisăraci supuşi ai săi pe timp de foamete, începe să se sprijine peargumente umanitare, filantropice şi chiar civice, am putea spune.În stilul caracteristic al epocii, un act din 1811 („într-aceastăvreme de lipsă şi foamete“) aminteşte „cât este de sălbatic lucrua privi cineşiva la cel lipsit şi flămând şi având mijloc a-l mângâiacu hrană să-l treacă cu vederea, cât este iarăşi de dorit celui ceflămânzeşte a dobândi acest fel de mângâiere şi cât este firescetuturor scârbit a pătimi cinevaşi de către altul ceea ce lui nu-iplace“97. Când „cei mai mulţi dintre locuitori se află pătimind şichinuindu-se“ tăinuirea alimentelor este considerată a fi „vătămă-toare trupeşte şi sufleteşte, trupeşte însă către cei lipsiţi de hranavieţii, iar sufleteşte către cei tăinuitori de hrana obştei“. Cei careau alimente ascunse sunt obligaţi să le vândă la preţul stabilit dedomnie (ocaua de mălai de mei măcinat 5 parale şi nemăcinat 4parale, ocaua de porumb măcinat 7 parale, iar nemăcinat 6); ceicare refuză să se supună poruncii se expun confiscării alimentelorcare vor fi apoi împărţite gratuit celor lipsiţi. O lună mai târziu,

62

divanul porunceşte inventarierea alimentelor existente în ţarăpromiţând că „locuitorii ce vor arăta de bună voia lor bucatele ceau nu vor pătimi nici o pagubă la dreptul lor avut /.../ iar cei ce sevor dovedi că au tăinuit bucatele lor, aceia socotindu-se ca nişteoameni netrebnici la împreună vieţuire, fără iubire de oameni şifără credinţă la stăpânire“ vor fi pedepsiţi prin confiscarea ali-mentelor. De la gestul caritabil, cu valenţe soterice, până la

63

justificări ce par împrumutate din filosofia politică, o gamă largăde argumente vin să susţină iniţiativele domnului care, ca per-soană şi ca instituţie, pare a fi obligat, cel puţin în mod teoretic,să asigure supravieţuirea fizică a tuturor supuşilor săi.

În plan demografic, consecinţele acestui flagel sunt practicimposibil de estimat. Pentru a putea oferi însă o imagine, fie eaşi palidă, a urmărilor pe care foametea le putea produce în lumearomânească, vom face câteva referiri la ceea ce se cunoaşte astăzidespre regimul alimentar al oamenilor de odinioară. La începutulsecolului al XIX-lea, doctorul Constantin Caracas scria desprehrana ţăranilor că este „sobră, neîngrijită şi neregulată, căci constămai mult în mămăligă făcută din făina de porumb, pe care o între-buinţează ca pâine, iar în zilele de post numai cu sare, ceapă sauusturoi. Uneori gătesc şi bucate făcute din diferite ierburi, numaicu apă şi puţină făină sau din ciuperci şi fructe sălbatice, adunatedin vreme şi uscate; mai rar gătesc fasole, bob sau varză acră. Cuacest sobru si sărăcăcios nutriment trăiesc două din trei părţi aleanului [...]. In restul timpului, numai trei luni de dulce, mănâncăceva mai mult: lapte acru, brânză vârtoasă, ouă şi peşte, mai alessărat, care le place mult; foarte rar carne pe care o gătesc simplude tot, numai cu apă şi puţină ceapă sau friptă“98. Vegetarismulşi absenţa proteinelor animale sunt responsabile pentru ceea ceazi numim „maladii de carenţă“ a căror existenţă în perioada decare ne ocupăm, nu poate fi decât presupusă. În orice caz, debi-litatea unor organisme hrănite la modul descris mai sus nu poatefi pusă la îndoială, chiar dacă documentele de care dispunem azinu fac ecoul acestei realităţi.

Alături şi adesea concomitent cu foametea, epidemiile deciumă au ameninţat, până târziu în timpurile modeme, fonduldemic al ţărilor române. În general, ciuma era „importată“ dinImperiul Otoman (unde bântuia aproape endemic). Cordonulsanitar şi punctele carantinale pe Dunăre (la vremea respectivă,mijloacele cele mai eficiente de a împiedica pătrunderea şi răs-pândirea epidemiilor pe teritoriul ţărilor române) au fost perma-nentizate şi instituţionalizate abia prin Regulamentul Organic alŢării Româneşti, în 1831. Cea din urmă epidemie de ciumă s-a

64

înregistrat în Principate în 1828-l829 (iar ultima foamete,parţială, în Ţara Românească în 1834). Din 1831, singura boalăcare va mai face ravagii va fi holera, dar şi acest flagel nu va duradecât câteva decenii.

Analizând evoluţia pozitivă a epidemiilor de ciumă în inter-valul 1700-l830, „constatăm că în cei 130 de ani s-au manifestataproximativ 12 mari epidemii, fiecare dintre ele cuprinzând unasau chiar toate cele trei ţări române, fără să mai punem la soco-teală că mereu au existat focare latente şi pericolul reizbucniriicu virulenţă. Cele mai puternice epidemii s-au manifestat întreanii 1708-1713; 1717-l720; 1729-l734; 1739-l743; 1749-l755;1758-l761; 1769-l772; 1791-l793; 1795-l796; 1812-l815;1825- 825; 1828-l830.0 primă concluzie care se desprinde estecă la un interval de aproximativ 10-l2 ani avem a face cu o mareepidemie. Dacă estimăm durata medie de viaţă pentru perioadade care ne ocupăm la 28-30 de ani, putem constata că fiecaregeneraţie a avut de înfruntat cel puţin două-trei mari epidemii“99.Procentual şi luând în considerare toate calamităţile naturale depe parcursul secolului al XVIII-lea, impactul acestora asuprafondului demic al populaţiei de pe teritoriul românesc este greude apreciat. Există totuşi estimări care cifrează pierderile în oraşe,până la jumătate din populaţie, iar pe ansamblul ţărilor române,câteodată la o pătrime sau chiar o treime din totalul locuitorilor100.

Dacă astăzi urmările cantitative reale ale epidemiilor deciumă aparţin mai curând ipoteticului, pentru contemporanimolima era o realitate concretă şi înfricoşătoare. Ea reuşea cu oviteză uluitoare şi cu o eficienţă malefică să determine paralizareaşi ruinarea vieţii economice ca şi dezagregarea tuturor legăturilorşi solidarităţilor tradiţionale. Odată cu apariţia primelor zvonuride ciumă «publicul nu se mai ocupă de nici un eveniment politic,ci numai de ciuma care îngrozeşte. Oricum ar fi aceasta, ciumapune piedici la tot şi ruinează multe familii“101. Morbiditateaabsolut ieşită din comun a bolii şi conştientizarea acută a peri-colului contagiunii fac ca fiecare individ din cadrul unei comu-nităţi date să devină un potenţial duşman al tuturor celorlalţi, iarmoartea să devină un pericol personal, direct şi imediat care

65

anulează orice legătură umană naturală sau tradiţională. Fuga aconstituit timp de secole unul din cele mai eficiente remediiîmpotriva contagiunii. Marile epidemii au dat naştere unor adevă-rate exoduri. Populaţia marilor oraşe se îndrepta în masă sprezonele mai ferite de sub munte sau spre oraşele transilvănene degraniţă, Sibiul şi Braşovul îndeosebi. Primii fugeau, evident, ceiavuţi. Agravarea situaţiei atrăgea însă şi exodul populaţiei săracecare, neavând unde se refugia, rătăcea pe câmpuri decimată defoame, de sete şi de frig.

Comunitatea asediată de ciumă trăieşte imagini de coşmar.Oamenii îşi părăseau gospodăriile, iar legăturile de rudenie, chiarşi cele mai strânse dintre părinţi şi copii, încetau adesea să func-ţioneze. Un document din 7 mai 1678 atestă că Stanciu şi Crăciunşi-au vândut partea lor de ocină lui Tudor logofăt pe zece taleri„pentru că la nevoia noastră şi la lipsa noastră, el ni-au căutat. Iarfeciorii noştri au văzut că slăbim şi ni agiungi boala de ciumă, ni-au nepustitu să ne mânce câinii şi au fugit“102.

Despre ciuma din 1738, din Moldova Pseudo-Enache Kogăl-niceanu scrie: „cari boală au intrat şi în iarnă pi-ncet, iar de primă-vară s-au aţâţat foarte tari, cât şi domnie au eşit cu urdie iar laFrumoasa, mai pe urmă şi la Socola. Împrăştiindu-să norodul căatâta mure cât nu-i pute dovedi cu îngropatu, ce rămâne pe câmpide-i mânca ferăle, fiindcă poroncisă Vodă câţi îi Iove boala îiscote la câmpu, orânduind şi o breslă pentru căutarea bolnavilor,cari le zic cioclii“103. Practica scoaterii bolnavilor în afara ora-şului pare să fi fost curentă, în caz de epidemie, de vreme ce eaeste consemnată patruzeci de ani mai târziu (referitor la epidemiadin 1770) de medicul militar rus (de origine finlandeză) GustavOrraeus. Conform mărturiei sale: „Autorităţile moldovene sefolosesc de măsurile obişnuite în astfel de situaţii. Cioclii anume

66

angajaţi duc morţii în cimitirul special din afara oraşului, iar pebolnavii care sunt recunoscuţi îi duc într-o pădure apropiată. Darcea mai mare parte din ei rămân ascunşi în locuinţe. /.../ Pebolnavi nu-i îngrijeşte nimeni. Nu se cunoaşte nici un fel de leacfolosit împotriva ciumei în afară de teriacul veneţian. Cei avuţisunt aprovizionaţi cu el şi-l consideră ca mântuitor. /.../ moldo-

venii, mai ales cei săraci, îşi duceau într-ascuns ciumaţii, chiar dacăle erau îndeaproape înrudiţi, în pădurile apropiate, pentru ca să nudevină suspecţi. Le făceau din foi, iarbă şi cârpe, la locuriumbroase, un culcuş pe care îi aşezau. Le dădeau un vas cu apă şiceva alimente şi pe urmă îi părăseau în starea lor jalnică... Cei caremai aveau puţină putere, îşi culegeau câteva vreascuri şi îşi făceauun foc; când mureau erau îngropaţi de ciocli, dar adesea aceastămăsură era neglijată şi cadavrele erau mâncate de câini, de fiare şide viermi“104.

În secolul al XIX-lea încă, aspectul oraşului asediat de ciumăse contura în jurul aceluiaşi tip de imagini. „Iar când fu la octom-brie (1813) se întări o groaznecă moarte, care nici nu s-au maipomenit să mai fi fost vreodată măcar şi alocurea. Şi să sparseoraşul şi să duseră care încotro le-au văzut ochii. Şi rămase târgulpustiu. Şi ce era să vezi? Încotro ascultai, aceasta să auzia: «păziţi,la o parte, că vin cioclii cu morţii», câte opt, câte zece unul pestealtul morţi, şi cei zmreduiţi după cară, la ordie, cu copilaşiiplângând. Şi-i căra du prin toate mahalalile, până când n-avea cele mai face şi sta pe uliţe morţi, până când venea cioclii cu carăde-i rădica. Şi câţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi.Apoi începură a să îngropa unul pă altul pân grădini până săumplură. Unde intra, din zece scăpa unul sau doi. La alte locurinici unul. Si pre câţi îi vedeai umblând pre picioare, carii sculaţidupă boală, alţii veniţi din ordie. Muriră preoţi du pre la biserici.Alţii fugiră. Rămaseră sfintele biserici fără de slujbe şi-ţi era ojale a privi. Să pustiiră mahalalile. Şi ţinu tot moarte groaznicăde la avgust până la ghenarie. Apoi de la ghenarie au mai rărit,că şi casele mari n-au scăpat, fără numai pre la cei boeri mari, carista închişi prin curţi, cu mare pază. Iară aicea în Bucureşti, cumsă zicem, avea cine să-i îngroape, şi de-au mâncat câinii câte unulpân grădini, pe carii de frică nu-i îngropa adânc. Iar prin sate, păafară, atât pă ţărani cât şi pă orăşani, câţi fugiseră în băjenie, preaceia mai pre mulţi i-au mâncat câinii, că nu avea cine să-iîngroape, şi spunea că până la ghenarie numai răportuiţi încatastih morţi mai mult de 20 mii, afară din cei din grădini, cariisă îngropa noaptea, cât şi cei de prin sate, carii putem zice, nu

51

68

ştiu, că mai mulţi s-au îngropat, singuri, decât răportuiţi. Iară laspital făcea grămezi de câte 100 de trupuri goale, flăcăi tineri, fetemari, copii, bătrâni, bogaţi, săraci, şi să umfla ca borduşii dăsoare. Apoi făcea şanţuri şi-i arunca acolo unul peste altul, ţiganu,boeru, ovreiu, armeanu, nu să căuta la rând. Şi să prăpădiră doăpărţi de lume şi mai mulţi“105.

Aceleaşi imagini, alt martor direct ai ciumei din 1813(doctorul Constantin Caracas): „Această ucigătoare ciumă care afost isgonită din oraşele civilizate cu legi administrative bune,aici (vai!) nu poate fi stârpită nici astăzi şi în timp ce scriucontinuă să lovească şi să macine sporadic acest nefericit popor.[...] Sate întregi s-au pustiit, mulţi oameni n-au avut parte nici deînmormântare, făcându-se pradă câinilor şi fiarelor sălbatice,pentru că mureau cum îi apuca timpul, pe drumuri, pe lângăgarduri, pe câmp“106.

Comportamentul românesc în faţa ciumei, în plină epocămodernă, cel puţin din perspectivă central şi vest europeană, deşipur reflex numai al instinctului de conservare fizică pe care îlcunoaşte orice comunitate umană, poate atrage grave condamnărimorale: „din cauza ignoranţei şi a lipsei de sentiment moral saudin cauza unui egoism înăscut, se observă un viciu rău şi tristpentru societate: este lipsa de generozitate şi dragoste de semenicare se vede la poporul de rând. [...] Cu aceeaşi indiferenţă şirepulsie se poartă de obicei şi cu bolnavii. Dar mai rău ca toateeste că gonesc fără milă de la casele lor pe străini şi chiar pe slugicând se îmbolnăvesc. De aceea se şi văd aceşti nefericiţi larăspântiile străzilor, lipsiţi de ajutor şi murind ca vai de ei. Şi cesă mai spună cineva când ei nu caută cu milă nici pe rudele şicunoscuţii lor când sunt bolnavi, temându-se să nu se molip-sească, chiar când boala nu-i contagioasă“107.

În plan social, epidemiile de ciumă puteau fi urmate defenomene de redistribuire a averilor. Dacă micşorarea dramaticăa numărului de locuitori şi transferurile de bunuri realizate prinsuccesiuni şi testamente puteau favoriza anumiţi indivizi saufamilii, există şi situaţia inversă. Familii întregi se puteau stingeca urmare a dezorganizării cvasi-complete a vieţii sociale. Nu

69

arareori oamenii îşi vedeau amputat sau definitiv pierdut statutulsocial iniţial. Referindu-se la ciuma din 1795 din Moldova,Manolachi Drăghici scria: „atunci s-au prăpădit o a treia parte dindocumenturi vechi a boerilor ce s-au ars de cioclii ciumaşi încurăţirea caselor, şi după întâmplarea aceea nenumărate familiiau rămas sărace de avutul lor, că murind bătrânii, copii nevârst-nici ce au crescut prin străini n-au mai putu afla de către cine săstăpâne moştenirea rămasă în lipsa documentelor, şi au ajuns uniia să supune altor casă boereşti, spre a-şi scoate pâinea din toatezilele slujind“108.

În aprilie 1817, „oameni şi femei văduve sărace şi săracicopii mici, unsprezece case sărace de foc“ se plâng domnului că,la vreme de ciumă, au fost internaţi în lazaret, şi apoi goniţi, iarcasele lor arse, împreună cu toată agoniseala de-o viaţă (inclusiv„pânea ce era în poduri“); un mic ajutor domnesc vine să uşurezeoarecum situaţia acestor amărâţi ajunşi să rătăcească „la uşilecreştinilor, neavând de la nimeni milă şi ajutor“109. Jăluirea lordă seamă de o realitate al cărei dramatism e cu atât mai acut, cucât documentele par să sugereze că nu avem a face cu o situaţieexcepţională. În permanent clamatele răfuieli ale domniei cuabuzurile de diverse feluri, apar şi situaţii din gama celei maiînainte menţionate; „Domniia Me am luat înştiinţări că toţiorânduiţi în slujba lazareturilor şi pe la străji, socotind-o aceastade chivemisală, au început a jăfui pă drumeţi, luând de la unii banişi de la alţii den lucrurile ce aducu împreună. Iar dumneavoastră(boierii ispravnici de judeţ, n. n.) fără bătaie de cuget priiviţi larălile lor urmări [...]“110; drept urmare domnul porunceşte boie-rilor slujitori domneşti să supravegheze permanent şi îndeaproapecomportamentul subalternilor lor însărcinaţi cu ţinerea lazaretu-rilor şi organizarea străjii, ameninţându-i pe primii cu judecatadomnească, iar pe cei din urmă cu ocna.

În faţa ciumei, orice comunitate umană se află practic înimposibilitatea de a lua măsuri curative şi profilactice eficiente,împotriva ciumei nu există leac. În plus, mentalul colectiv alepocii asociază epidemiilor de ciumă o puternică nuanţă punitivă.Ele sunt avertismentul şi pedeapsa divină atrase de permanenta

70

degradare a fiinţei umane şi a moravurilor sociale. Ori, în faţavoinţei dumnezeeşti, singurele atitudini posibile sunt supunereaşi resemnarea. Domnul ţării însuşi, Alexandru Ipsilanti, prinţdeloc lipsit de veleităţi modernizatoare, recomanda în instrucţiu-nile adresate ispravnicilor unor judeţe contaminate ca «cea dintâidintre toate altele, nădejde la Dumnezeu trebuie să avem“111. Într-oscrisoare către Mitropolit, prinţul Caragea acuza, în anul de graţie1813, „proasta socotinţă a norodului şi nepaza care o urmează,amestecându-se tot timpul unii cu alţii, fără de nici o sfială, pentruo idee pe care o au în gândurile lor, care mulţi o şi spun, că nimeninu poate să fugă de mânia lui Dumnezeu“112. Cea mai eficientămăsură de combatere a răspândirii molimei, izolarea strictă abolnavilor şi a presupuşilor contaminaţi, era astfel serios com-promisă.

Evident, măsurile împotriva ciumei nu lipsesc; ceea celipseşte constant este eficacitatea lor. Primul spital în exclusivitatepentru ciumaţi este organizat de Grigore Ghica în 1735 în ŢaraRomânească, urmat de Alexandru Moruzi în 1792 în Moldova şiîn 1796 în Ţara Românească. Iar Grigore Ghica şi Mihai Suţu auinaugurat în 1785 sistemul de carantine pe malul stâng al Dunării.Domnilor fanarioţi le lipseau însă, pe plan intern mijloacelefinanciare, iar pe plan extern autoritatea politică necesare garan-tării funcţionalităţii acestor măsuri. La Bucureşti spitalul pentruciumaţi se organiza în caz de epidemie la bisericuţa SfântulVisarion, în preajma mănăstirii Sfântul Pantelimon. Adeseaaceste spitale improvizate erau simple sate de colibe săpate în plincâmp, unde bolnavii nu primeau nici o îngrijire şi erau, în plusameninţaţi de foame (erau aprovizionaţi cu pâine şi alimente prinordin domnesc, fiind strict interzisă părăsirea spitalului) şi de frig.Semnificativ pentru ceea ce vor fi fost în realitate aceste spitale,este şi cifra de 231 de morţi consideraţi a fi decedat în septembrie1792 la spitalul de la Pantelimon113. În condiţiile în care, în epocă,un spital nu depăşea câteva zeci de paturi, cifra mare a celor carear fi trecut pe la Pantelimon, chiar dacă luăm în considerareevoluţia extrem de rapidă a bolii, pare să confirme mai curând

71

imaginea unui „campus“, decât pe cea a unui spital, chiar şi însensul pe care epoca îl dădea acestuia.

De asemenea se interzicea îngroparea morţilor fără aprobareaslujitorilor domneşti însărcinaţi cu constatarea cauzelordecesului114 (1784) şi erau îndepărtaţi ţiganii (domneşti, mănăsti-reşti sau boereşti) ce şedeau cu corturile pe câmp jur-împrejurulBucureştilor („să trimiţi zapcii într-adins să-i rădice negreşit petoţi de rând din preajma Bucureştilor şi să-i depărteze foarte atâtacât să nu poată cu lesnire şi îndată a ajunge şi a intra în Bucureşti,căutându-şi hrana şi munca lor afară, la ţară“115).

Alături de foarte spectaculoasele calamităţi naturale, anumitecaracteristici ale vieţii economice şi sociale pot funcţiona cafactori generatori de sărăcie. Cele mai importante aspecte pe carele avem în vedere sunt slaba monetarizare a economiei, desfăşu-rarea comerţului în condiţiile monopolului exercitat de ImperiulOtoman, slaba dezvoltare a economiei urbane (confirmată şi detendinţa de închidere a breslelor). Măsurile economice aleprinţilor fanarioţi sunt, în general, tentative de a corecta şi orientadezvoltarea economică dintr-o perspectivă protecţionistă, darrezultatele lor sunt totuşi modeste.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aproape toţidomnii ale căror portrete ar putea intra în galeria despoţilorluminaţi din răsăritul Europei, adoptă măsuri protecţioniste.Cronica lui Pseudo-Enache Kogălniceanu înregistrează eforturilelui Grigore Alexandru Ghica, în Moldova (domnie începută la1764), dar şi principala cauză pentru care acestea erau din startsortite eşecului: „Şi iarăşi nu se odihne Domnul [...] ce căuta întot chipul ca să poată găsi o mijlocire ca să facă un lucru cari sănu fi mai fost al’dată în ţara aceasta. Şi aşa au socotit că se va puteca să facă postav aice în ţară. /.../ Şi isprăvindu-le aceste toate şistrângând şi lâna, s-au apucat de lucrul postavului şi au început aface fel de fel de postav. Si au făcut şi o bală de postav pre-frumoasă, de au trimes-o la înpărăţie, la Sultan-Mustafa, peşchiş,ca să vadă ce odor s-au făcut acestui pământ. Dar la turci acestenu trecu, că ei ştiu numai bani să ceară, iar mai mult nu vra ca săştie“116 (este vorba despre manufactura de la Chipereşti). O

72

motivaţie clar protecţionistă apare în hrisovul de întărire dinaprilie 1776 a statutului şi privilegiilor (printre care şi dreptul demonopol) manufacturilor de hârtie înfiinţate de Alexandru ScarlatGhica pe apa Colentinei, pe moşia Fundulea şi pe apa Leanta, pemoşia Brăteşti, în judeţul Ilfov (în 1768). Domnul considera că„oblăduitorii ţărilor ca unii ce sunt ca nişte părinţi patrii“ suntdatori să se îngrijească de aducerea şi dezvoltarea în ţară a unormeşteşuguri până atunci inexistente, „ca deprinzându-se şipământenii la meşteşuguri streine întâi să fie de cinste şi podoabăpolitii şi-ai doilea să n-aibă trebuinţă a aduce din streinătate acestfel de lucru“; în aceste condiţii „şi suma banilor ce se cuvine a săcheltui pă hârtia ce vine dintr-alte părţi nu iese din ţară afară, cirămâne iarăşi aici în ţară de se politifsesc“117.

La 1781 în Ţara Românească, apropiata înfiinţare a manu-facturii de postav de la Pociovalişte oferea părinţilor săraci cu maimulţi copii posibilitatea de a da unul dintre aceştia la ucenicie înrespectiva manufactură. Domnul poruncea vel spătarului să adunedin Bucureşti vreo 20 de copii tineri de 15-l6 ani, care urmau săînveţe meşteşugul postăvăritului (având hrana şi îmbrăcăminteaasigurate de manufactură) şi să-i înlocuiască, în timp, pe meşteriistrăini care lucraseră până atunci în branşă; „iar după ce vorînvăţa bine meşteşugul desăvârşit vor ieşi din streinii ce au a sefolosi şi a lua ei plata aceia ce o iau meşterii străini“. Copii puteaufi „din cei cu părinţi şi din cei făr’de părinţi care se văd atâţia şiatâţia umblând în Bucureşti făr’de a nu fi supuşi la nici unmeşteşug şi întrec vârsta în zadar de rămân făr’de nici un fel demeşteşug“118. Eficienţa unei măsuri care se adresa dintru începutunui număr atât de mic de persoane nu putea fi decât foarteredusă. În plus, ea nu îi privea decât pe orfanii pentru care cineva(vecinii sau rudele probabil) ar putea oferi chezăşie, excluzându-ipractic pe copii abandonaţi. Prezenţa acestei porunci într-ocondică domnească sugerează totuşi că numărul copiilor carevagabondau pe străzile Bucureştiului nu era chiar mic. În oricecaz, manufactura de la Pociovalişte pare să fi inspirat domniei şialte tentative de rezolvare a unor probleme sociale prin soluţiieconomice. Vel spătarul şi vel aga primesc poruncă, tot la 1781 ,

73

să-i trimită la fabrica de postav să lucreze cu plată pe cei închişipentru datorii mărunte (până la 30 de lei) care, prea săraci fiind,riscau să piară prin închisori neputându-şi achita datoriile şi pefemeile de moravuri uşoare condamnate să fie surghiunite pe lamănăstiri119.

Mărfurile autohtone de larg consum, a căror producere făceabunăstarea unui foarte mare număr de locuitori, erau şi ele pro-tejate de concurenţa produselor similare de import. Este în primulrând vorba de vinuri şi rachiuri. Deşi marea majoritate a domnilorfanarioţi (mai cu seamă din a doua jumătate a secolului alXVIII- ea) interzic intrarea în ţară a vinurilor şi rachiurilor străine,fiecare constată, la rândul său, încălcarea acestei interdicţii. Unact domnesc din septembrie 1783 (în Ţara Românească) înfăţi-şează destul de amănunţit motivele interesului domniei pentrucomerţul cu vin şi rachiu. Aducerea acestora de peste graniţăproducea pagube celor ce aveau vii şi atrăgea părăginirea viilorpentru că, nemaiputându-şi vinde marfa, proprietarii acestora numai erau interesaţi în îngrijirea lor. Domnul era însă, din motivefiscale, direct interesat în sporirea producţiei de vin, «socotinddreptatea pământenilor şi folosul locuitorilor, iar mai vârtos şi alcămării domneşti folos cu înmulţirea viilor şi a vinurilor“. Dacăîn ordinea reală, cămara era principalul beneficiar al dezvoltăriiviticulturii, domnul nu o menţionează totuşi decât în finalulactului amintit. Unul dintre primele motive invocate însă, esteîngrijorarea pentru „lăcuitorii cei săraci“ care „pierd /.../ chiver-niseala vieţii lor, că nu puţină sumă dă bani să varsă în toată ţarapă fieştecare an la lucrul viilor, cu care acei bani să ajută sără-cimea ceia ce n-au altă nădejde de razim numai la munca mâinilorlor“120. Contravenienţii îşi vedeau marfa confiscată pe seamaEpitropiei Obşteşti sau a domniei pur şi simplu, iar Cutia Milelorîncasa amenzile cu care erau pedepsiţi vameşii şi ispravniciijudeţului pe unde fusese introdusă marfa Toţi proprietarii de vii,indiferent de apartenenţa lor socială erau obligaţi să angajeze vieripe tot timpul anului şi să se îngrijească de rodnicia viilor lor. Deasemenea ei trebuiau să păzească „vânzarea vinurilor cu preţcuviincios şi drept făr’de a nu se lăcomi cu pricina oprelii acestora

74

XIX- streine să sue preţul vinului şi al rachiului mai mult decât secuvine, ci după vremi, după urmarea rodirii anului să fie şipreţul“. Această din urmă prevedere spune totul despre bene-ficiarul real al măsurilor de tipul celei de mai sus. Atâta timp câtpreţul ar fi fost liber, ar fi câştigat evident cei care produceauvinurile şi rachiul. Cum preţul era însă controlat de domnie,singura în câştig era aceasta din urmă, impozitul pe vin (vină-riciul) percepându-se în funcţie de suprafaţa viei şi de recoltă şinu de veniturile realizate de proprietarul viei de pe urma acesteia.

Intervenţia domniei în fixarea preţurilor unei game mai largisau mai restrânse de produse (în funcţie de epocă) şi a salariilorplătite pentru prestarea anumitor munci ridică problema semni-ficaţiei şi urmărilor intervenţiei politic-administrative în reglareafuncţionării pieţei interne. Până la 1775, evoluţia preţurilor înţările române este greu de studiat datorită pe de o parte, absenţeiunor serii unitare de documente şi pe de altă parte, datorităvarietăţii debusolante a unităţilor de măsură şi a monedelor aflateîn circulaţie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (mai cuseamă după 1774-l775) preţul fix impus de domnie (nartul) faceposibil studiul evoluţiei preţurilor diferitelor mărfuri şi al mâiniide lucru. Impunerea nartului face parte dintre măsurile luate deprinţul Alexandru Ipsilanti pentru redresarea Ţării Româneştigrav afectată de războiul ruso-turc din anii 1768-l774 şi de ciumacare a bântuit imediat după aceea. Dacă la început preţul fix a fostbenefic, prin înlăturarea concurenţei şi a pierderilor suferite denegustorii autohtoni, la sfârşitul secolului al XVIII-lea el ajungesă îngreuneze dezvoltarea comercială şi economică a ţării. Nartula fost desfiinţat după 1812 ca urmare pe de o parte, al refuzuluisurd, dar cotidian, al producătorilor şi al negustorilor de a-l aplica,pe de altă parte, a dezorganizării comerţului în urma războiuluiruso-turc şi ruso-francez din 1812. După acest război se desfiin-ţează nartul la toate produsele, cu excepţia pâinii, cărnii şi lumâ-nărilor, mai întâi în Bucureşti, mai apoi şi în provincie121.

Chiar dacă, în general, ele au contribuit la menţinerea preţu-rilor sub nivelul lor natural, constituit pe piaţă prin liberă înţele-gere, narturile exprimau în oarecare măsură tendinţele pieţei şi au

75

putut fi deci utilizate în studiul evoluţiei preţurilor, făcându-seevident diferenţa între preţurile oficiale şi cele comerciale. Ten-tative de a impune preţuri maximale s-au făcut în întreaga ţară,ţinând cont de preţurile pieţei locale şi de cheltuielile făcute denegustori pentru transportul mărfurilor. Totuşi, locul unde ele potfi aplicate cu maximă eficienţă, datorită proximităţii centrului decontrol politic şi administrativ, rămâne Bucureştiul. În provinciepreţurile erau adesea mult mai ridicate, putând atinge chiar dublulcelor din capitală122. Oraşul balcanic, centru politic şi administra-tiv prin excelenţă, drenează către sine resursele întregului teritoriuînconjurător. Prototipul său este un „pântec“123. Iar una dintrepreocupările importante ale prinţilor fanarioţi este îndestulareaacestuia. Astfel se explică încăpăţânarea aproape, cu care domniise preocupă de asigurarea necesarului de pâine şi came al populaţieicapitalei. Semnificaţia nartului este, după părerea noastră, înprimul rând politică. La 1776, imediat după introducerea siste-mului narturilor, Alexandru Ipsilanti scria breslei măcelarilor dinBucureşti că este de datoria lor să-şi organizeze astfel comerţulîncât «să mănânce şi bogatul şi săracul“124, căci „cea dintâi treabăşi grijă“ a domnului este considerată a fi „hrana şi îndestulareanorodului“125. Hrisoavele domneşti reiau, obsesiv aproape, for-mulări din gama „mulţimea de norod a Bucureştilor să nu suferede foame sau scumpete, dacă se întâmplă vreme rea“126. La 1820încă, domnul consideră „necontenită /.../îngrijirea domniei melepentru hrana supuşilor noştri din toată ţara, a fi cu îndestulare şisă îndepărtăm toată lăcomia celor ce sunt nărăviţi a metahirisi înfeluri de chipuri, spre al lor folos scumpind vânzarea de pâine şide carne, care este cea dintâi şi cea mai trebuincioasă hrană aobştei“127.

Eforturile domniei de a controla piaţa şi de a asigura populaţieicapacitatea de a-şi procura alimentele cele mai importante (prinfixarea unor preţuri scăzute şi unitare) au întâmpinat permanentrezistenţa diferitelor categorii de negustori, al căror profit eraconsiderabil diminuat, adesea chiar anulat, datorită formării pre-ţurilor prin mijloace extra-economice. Toate narturile publicatede domnii perioadei studiate amintesc, adesea pentru a se jus-

76

tifica, reaua credinţă şi viclenia comercianţilor interesaţi doar desporirea propriilor venituri şi insensibili la interesele generale aleobştei (în sensul de comunitate socială şi politică). Ei sunt ame-ninţaţi că vor fi pedepsiţi ca „nişte mincinoşi şi netemători deurgie domnească si ca nişte pricinuitori de lipsă şi neîndestulareobştii“128.

Tentative similare de impunere a controlului domniei semanifestă şi pe piaţa mâinii de lucru. Cum în ţările române, pânăîn prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dominaseră relaţiilede aservire feudală, nu existase o piaţă reală a mâinii de lucru şinu se putuse forma un preţ obiectiv al muncii; chiar atunci cândse folosea munca salariată, simbria era de regulă mică şi stabilităarbitrar, cu variaţii foarte mari de la o moşie la alta129.

În noiembrie 1775, Alexandru Ipsilanti uniformizează şireglează preţurile, stabilind o nouă echivalenţă între preţulmuncii, pe care îl dublează, aproape şi cel al produselor cerealieresau al materialelor de construcţie. Funcţie de evoluţia preţurilorşi a salariilor până la 1831 şi admiţând că în coşul zilnic al unuiom intrau pâinea, carnea, untul şi vinul, se constată că în 1831,faţă de 1775-l776, preţul nominal al acestor produse crescuse de16 ori, în timp ce cel real de 2 ori. Media salariilor categoriilorstudiate arată că valoarea nominală a acestora a crescut de 9,6 ori,în timp ce valoarea reală de numai 1,2 ori. Evident ritmurile decreştere ale salariilor au fost diferenţiate, funcţie de cerereaexistentă pe piaţa muncii, salariul real al unui muncitor necalificatcrescând de pildă mai semnificativ decât cel al unui profesor dela colegiul Sfântul Sava, datorită nevoii deosebite de mână delucru necalificată în agricultură. Numai că puterea de cumpărarea celui dintâi continua să fie redusă, fiindcă moneda se depreciarapid. Atunci când încercăm să abordăm problema standarduluide viaţă, trebuie însă să ţinem seama de faptul că muncitorulnecalificat era plătit în monedă măruntă, al cărei curs oficial eradezavantajos şi a cărei valoare reală scădea continuu, apoimuncitorul necalificat nu muncea tot timpul anului (nici înagricultură, nici în construcţii), iar necesităţile sale cotidiene nuse reduceau la pâine şi came; lor li se adaugă cheltuielile vesti-

77

mentare şi faptul că, cel mai ades, muncitorul are şi o familie deîntreţinut. În concluzie, pentru a putea trăi, un muncitor aveanevoie şi de alte venituri, în afara salariului său. Pentru perioadade care ne ocupăm, este probabil ca muncitorul să fi fost în primulrând agricultor, salariul nefiind în fapt decât un supliment de venitdestinat a face faţă nevoilor şi obligaţiilor sale în continuăcreştere130.

Că salariul real era în fapt destul de puţin atrăgător, nesugerează şi documente de genul poruncii domnului adresatămarelui agă (aşadar, şefului poliţiei!) de a găsi „salahori ce suntvrednici de lucru“ pe care „să-i ia cu voe, fă’r de voe să-i ducă/.../ să lucreze cu plata pe zi după cum se cade“131. Atunci când,urmare a anumitor conjuncturi (în cazul de faţă războiul din1787-l792) preţul muncii creşte, domnul intervine energic pentrua reduce salariile: „Cinstiţilor şi credincioşi dumneavoastrăboerilor veliţi ai Divanului Domniei Mele, vă înştiinţăm căîntr-această răzmiriţă trecută, lucrătorii ce lucrează pe la vii şi altetrebuinţe peste anu, s-au nărăvit rău a cere plată peste măsură, şiacum fiindcă se apropie lucrul viilor, face trebuinţă a se pune înorânduelă cum se cade a se urma plata lucrătorilor, într-acestăvreme a păcii, ca şi celelalte a-şi veni în orânduele lor, după cumşi în urma celeilalte răzmiriţe vedem în condica Divanului, căs-au urmat acesta a se pune în orânduelă, şi acesta precum şicelelalte; poruncim dumneavoastră /.../ să socotiţi pentru fieşcarelucru /.../ cum este a se plăti“132. Şi în cazul muncii, ca şi în cazulcelorlalte mărfuri, domnia încearcă practic să desfiinţeze concurenţa,într-un act din 1786, din Ţara Românească, ce cuprinde „regulepentru slugi“, acestea sunt obligate să servească până la soroc, iarla ieşirea din slujbă stăpânii sunt obligaţi să dea adeverinţe, un felde recomandări pentru ca respectiva slugă să poată fi angajată şide alţii. În Bucureşti era interzis să se dea simbrie mai mare decâtcea obişnuită (nu este dată în document) sau să fie angajaţioameni care nu aveau ,,răvaş“ de la stăpânul anterior. „Sluga careva cere mai mare simbrie, decât a avut şi stăpânul care va da maimare simbrie se vor pedepsi. Se va lua de la dânsul la Cutia deMilostenie banii ce dă mai mult ca simbrie, de vreme ce-i risi-

78

peşte făr’de rânduială“133. În aceste condiţii munca salariată de-vine prea puţin atractivă, iar măsurile domneşti tind să favorizeze,dacă nu chiar să cauzeze, lenea cea aproape unanim evocată demai toţi contemporanii, autohtoni sau nu, care ating, fie şi întreacăt numai, problema muncii la români.

Un alt factor care contribuia esenţial la apariţia sau la agra-varea fenomenelor de pauperizare, în ţările române pe parcursulepocii modeme, era fiscalitatea. Din punctul de vedere al dărilorpe care le plătea şi al obligaţiilor la îndeplinirea cărora eraconstrâns, locuitorul ţărilor române era, în primul rând, un supusal domniei. Aceasta, în raport cu marii proprietari, era beneficia-rul privilegiat al potenţialului economic al gospodăriei ţărăneşti.Dacă în perioadele de stabilitate internă, ponderea sarcinilorfiscale, deşi importantă, nu ameninţa totuşi în nici un fel stabi-litatea şi funcţionarea gospodăriei ţărăneşti (principala unitatesocială impozabilă), pe parcursul secolului al XVIII-lea, deseleschimbări de domnie şi agravarea dependenţei ţărilor române faţăde înalta Poartă au determinat cerşterea excesivă a fiscalităţii şimai cu seamă, proliferarea haotică a termenelor de prelevare aimpozitelor. Aceasta din urmă era pentru gospodăria ţărăneascăo ameninţare mai de temut, poate, decât creşterea cuantumuluiimpozitelor în sine, pentru că ceea ce îi lipsea în mod acut şiaproape permanent ţăranului erau banii în numerar. Pentru a-şiachita dările, el trebuia fie să vândă ceva din gospodărie (animalesau produse agricole sau la limită, pământ chiar), fie să se anga-jeze ca muncitor agricol la un boier. Perceperea dărilor la termenefixe şi dinainte cunoscute ar fi creat gospodăriei ţărăneşti posi-bilitatea acumulării numerarului necesar acoperirii impozitelor;în caz contrar însă, pentru a obţine într-un termen scurt baniiceruţi de administraţia domnească, ţăranul era obligat să recurgăla împrumuturi cămătăreşti a căror dobândă depăşea adesea ratalegal acceptată sau să vândă produsele gospodăriei sale sau chiarbucăţi de pământ la preţuri cu mult sub valoarea de circulaţie aacestor bunuri. În plus, neputând achita la termen împrumuturilecontractate (gajate cel mai adesea cu pământ) sau chiar sarcinilefiscale înseşi, el era ameninţat cu execuţia silită şi degradarea

79

propriului statut economic şi social. Astfel, prin creştereaexcesivă a cuantumurilor impozitelor şi înmulţirea termenelor deprelevare, ca şi prin abuzurile cărora perceperea de aceastămanieră a contribuţiilor le dădeau naştere, fiscalitatea a contribuitîntr-o măsură importantă la fărâmiţarea şi micşorarea patrimoniu-lui ţărănesc mijlociu şi mic, favorizând transferul de proprietatedinspre obştile ţărăneşti către boieri, fie ei mari proprietarifunciari sau doar boieri de rangul doi sau trei însărcinaţi însă custabilirea şi colectarea impozitelor134.

Cercetarea materialului documentar referitor la fiscalitate însecolul al XVIII-lea arată că, la mijlocul acelui veac, ţăranuluiliber îi rămânea cca. 30% din produsul muncii sale; aproximativ50% din cantitatea de muncă depusă de el era destinată acopeririidărilor către vistierie135. În ochii contemporanilor, orice domnieera apreciată în funcţie de cantitatea şi numărul impozitelor(„sferturi“) percepute. Când acestea depăşeau pragul de toleranţă,răspunsul populaţiei era fuga în masă. Că imposibilitatea garan-tării unui cuantum fix al contribuţiei fiscale stabilite individual şiîn raport cu puterea economică a contribuabilului, de cele maimulte ori din cauza cererilor intempestive şi lipsite de oriceregularitate ale Porţii, constituie motivul principal al deplasărilorde populaţie, e o realitate binecunoscută contemporanilor. „Cândva şti contribuabilul - ne informează un raport austriac anonim -cât are de prestat cu totul pe an şi la ce termene, când va fi sigurcă nu are de dat nimic peste această sumă fixă şi că se poateîncrede în protecţia germană împotriva comportării şi extorsiuni-lor numeroase ale boierilor [...] atunci se vor fi realizat mijloacelenu numai pentru a-i menţine în ţară pe supuşii care se mai aflăaici, ci şi de a-i atrage pe cei fugiţi în regiunile învecinate, maiales în Turcia şi în Valahia turcească“136. Întrebaţi de ConstantinRacoviţă, domnul Moldovei, în 1756, care sunt cauzele strămu-tării lor, un grup de ţărani fugari răspund: „din pricina vremelniciinestări, adică neştiind şi nefiind hotărât ce să dea bir pe an“137.Chiar şi aceste reacţii aflate la limita disperării nu reuşeau săstopeze, decât între anumite limite, creşterea fiscalităţii. Dacă în1775 un contribuabil plătea ca bir 15 taleri şi 28 de parale, în 1811

80

i se cereau 180 de taleri pe an, această creştere depăşind cu multdevalorizarea incontestabilă a monedei138. Celelalte obligaţii faţăde visterie (în valoare reală) cresc şi ele după cum urmează:oieritul de 1,4 ori în 1817 faţă de 1750, vinăriciul de 3,4 ori în1815 faţă de 1805; dijmăritul de 4,2 ori în 1815 faţă de 1805139.

Fiscalitatea excesivă şi arbitrară va constitui pe tot parcursulsecolului al XVIII-lea un factor agravant al sărăciei, răspunzândîn egală măsură şi pentru lipsa oricărui interes faţă de activităţiledirect productive. Deseori greutatea sarcinii fiscale era agravatăde abuzurile cărora le dădea naştere. De obicei, acestea însemnaufie încasarea unor sume de bani mai mari decât cele prevăzute înregistrele contabile (sub diverse pretexte ca, de exemplu, chel-tuielile de întreţinere şi de transport ale colectorilor de impozite),fie supraevaluarea puterii fiscale a unui sat, de regulă prin inclu-derea în calcul, la stabilirea sumei datorate şi a locuitorilor fugiţisau strămutaţi în alte sate140. Edificatoare pentru urmările socialeale diferitelor tipuri de abuzuri administrative ni se pare anaforauadivanului din august 1814 către domnul Ţării Româneşti, IoanCaragea, din care cităm în continuare: „Cu plecată anafora arătămMăriei tale, că în vremea trecută a răzmeriţei, din pricina grelelorpatimi, au adus pe săracii locuitori ai ţării la ticăloşie şi pe cei maimulţi dintre dânşii la deznădăjduire, încât unii dintr-înşii siliţi aufost de multa lor nevoie a-şi vinde lucrurile ce aveau mişcătoareşi nemişcătoare spre a putea să întâmpine şi să-şi urnească grelelecereri şi nevoi, până încât au ajuns la mare lipsă şi sărăcie, cândatunci cei ce se aflau în slujbe afară prin judeţe, cum sameşi,polcovnici, vătafi de plăşi, căpitani şi zapcii găsind vreme cuprilej ca să dobândească moşii, acareturi şi alte asemenea, cumulte nedrepte mijloace încărcând şi năpăstuind pe săraciilocuitori, le-au hrăpit moşiile în nume de cumpărătoare, dupăcum s-au şi dovedit la unele pricini ce s-au cercetat în Divan, cămulţi din locuitori şi-au vândut moşiile şi acareturile lor numai şinumai pe încărcătura şi năpăstuirea ce le făceau hrăpitorii ce s-auzis mai sus, la dajdii şi angarii, fără de a se folosi ticăloşii locuitoricu nimic dintr-acele vânzări, lăsându-i ca nişte străini în patria lorşi săraci desăvârşit“; pentru a îndrepta, în oarecare măsură,

81

această situaţie divanul cere domnului ca „toate acele moşii câtese vor dovedi hrăpite în nume de cumpărătoare drept încărcăturişi năpăstuiri, să se întoarcă înapoi la stăpânirea locuitorilor“141.Vânzarea forţată (şi corespondentul ei logic, cumpărarea mascată)reprezenta, dealtminteri, un abuz tradiţional, să spunem, în lumearomânească unde boierii, prin dubla lor calitate de senior şi, înacelaşi timp, membru al comunităţii (obştii) săteşti, cumpărau înfapt sate libere la adăpostul unei fraternizări (evident frauduloase)cu membrii respectivei comunităţi. Urmare a acestei infiltrări,coeziunea materială a obştii era spartă şi se creau premizeleeludării dreptului de preempţiune şi ale transferului treptat deproprietate funciară de la obştea ţărănească la boierul-frate alunuia dintre membrii comunitătii142.

Pentru a face faţă cerinţelor fiscale, contribuabilul ţăran facenu rareori apel la împrumuturi. Cea mai frecventă garanţie aîmprumutului este ipoteca pe pământ, proprietăţi răzeşeşti şi maiales, moşii boiereşti. Practica şi legislaţia recunoşteau la împru-muturile ţărăneşti solidaritatea de grup sau de sat. Un pământodată ipotecat este cu greu scos din regimul de împrumut creatde capitalul cămătăresc. Chiar dacă dobânda legală este de 10%şi aceasta trebuie plătită numai în bani, rata legală nu se respectăşi nu există o dobândă uniformă a pieţei. Ea se stabileşte de la cazla caz în funcţie de împrejurările politice, de suma împrumutată,de garanţia oferită, de solvabilitatea debitorului. Dobânzile realevariază între 12 - 24%, uneori şi mai mult. În mediul rural dobân-zile se plătesc şi în produse sau chiar în muncă, iar dacă suntcalculate în monedă dau rezultate exorbitante, de până la 300%.Uneori, munca ce trebuie prestată ca dobândă este lăsată lalibertatea creditorului. Ţăranul clăcaş, lipsit de garanţii individualeşi neputând avea decât un singur stăpân de moşie, nu poate aveaalt creditor decât pe acesta. Cutuma şi legislaţia prevăd dispoziţiipentru execuţia silită. În mediul rural acestă problemă practic nuse pune, ţăranul neplatnic fiind executat cu ajutorul administraţiei.El îşi poate pierde bunurile din gospodărie sau poate fi pur şisimplu aservit, adus cu forţa şi silit să muncească la creditor pânăce plăteşte. Cum decurge o execuţie silită, care-i sunt urmările şi

82

abuzurile la care ea poate da naştere, aflăm dintr-o jalbă a unorsăteni din ţinutul Romanului adresată lui Vodă Scarlat Callimachi.Ţăranii se plâng că oamenii arendaşului au luat de prin case „ceau găsit, vite şi alte lucruri“ pentru datorii de care nu au ştiinţă,aşa încât „ni-au jăcuit şi ni-au sărăcit cu totul, aducându-ne într-o stări încât nu suntem vrednici a purta birul si havalelileînnălţimii tale, în vreme ce ne aflăm lipsiţi şi de hrana trebuitoarea caselor noastre. Şi am venit la o deznădăjduire, unde cei maimulţi den noi sunt gata a fugi şi a să sparge satul. Drept aceia, cuherbinţi lacrimi ne rugăm, milostive doamne, ca să ni se dee oluminată poruncă a înălţimii tale către dumnealor boieriiispravnici ţinutului să rânduească pe cine vor socoti dumnealorsă ne socotiască. Şi pentru câtă datorie se va afla cu dreptul, săne pue o vade, ca să plătim cu păsuială, să nu rămânem săraci şila cea de istov strângere, întorcându-ne vitele şi alte lucruri carili-au împlinit de la noi cu împuternicire orândarilor, cum şi banice au înplinit mai mult“143.

La originea abuzurilor fiscal-administrative se afla, fărăîndoială, venalitatea funcţiei publice. În noiembrie 1792, undocument de cancelarie aminteşte că „slujbele epitropiei s-auvândut dumnealui armaşului Mânu şi dumnealui le-au vândut pela alţii, care cumpărători cu pricină ca şi ei le-au cumpărat multejafuri şi împotriviri la toţi de obşte au arătat, neştiind pe nimeneade stăpân şi capizan acestor trebi“144. Venalitatea funcţiei publice,fenomen universal al Vechiului Regim de altminteri145, funcţio-nează legal în interiorul administraţiei domneşti. Ceea ce esteblamat este extinderea practicii dincolo de posibilităţile de controlale aparatului central: «vă facem în ştire pentru slujba vomiciei,că pentru a nu se face dintr-aceasta nedreptăţi şi pricini de jafuri,intrând din mână în mână cu vânzarea şi la fel de fel de oameni[...] de la acei de-al treilea cumpărători mai mult să nu treacă cuvânzarea la alţii, ci înşişi să caute treaba, ca să fie şi datori arăspunde înşişi la întâmplare de vină, când vor face urmăriîmpotriva ponturilor acestei slujbe şi vor face niscareva jafuri“146.Până unde puteau ajunge urmările unor asfel de practici scăpatede sub control, aflăm din cronica lui Zilot Românul: „Iar otcâr-

83

muitorii norodului du pe afară, cum am zice ispravnicii judeţelor,sameşii, condicarii, vătaşii plaiurilor, zapcii plăşilor, polcovnicii,căpitanii, vameşii şi ceilanţi slujbaşi, aceştia toţi, cu un cuvânt,şădea cu socoteala înaintea ochilor de-a pururea, în care treceaîntâi câţi bani au dat lui vodă, câţi banului, câţi vornicului, câţilogofătului, câţi vistierului, câţi spătarului şi celorlanţi, fieşcarecelor de care atârna şi de la carii cumpăraseră slujbele, sau maibine să zic sângele săracilor. Apoi trecea dobânda banilor, apoicheltuiala slujbei du peste an şi apoi făcea o sumă. După aceastaadăuga câştigul pentru sine, cât îl slobozia inima, încă atâta, săzici îndoit, întreit sau cât voieşti poţi zice, pentru că nu era sfială,căci deşi ieşia câte o mâncătorie de faţă, mai da cel dovedit şimăriei-sale i dumnealor celorlanţi vânzători câte cevaşi, şi atât săîndrepte de bine, cât primejdie era celui năpăstuit şi jefuit a maizice cevaşi“147.

Permanent ameninţată, economia populară este o economiede subzistenţă. Gospodăria ţărănească produce strictul necesartraiului cotidian şi un surplus minim destinat achitării obligaţiilorfaţă de stat şi faţă de boier (atunci când este cazul). Sărăciafuncţionează ca armă de apărare împotriva arbitrariului şi aabuzurilor de tot felul. Dezinteresul şi lenea claselor populare para fi deja un loc comun al scrierilor şi descrierilor contemporane.Despre ţăranii moldoveni, Dimitrie Cantemir scria că: «suntfoarte leneşi şi n-au răbdare la muncă. Puţin ară, puţin seamănă,dar recoltează mult [..] N-au grijă să aibă ceea ce pot agonisi cumuncile lor, ci se mulţumesc să pue în coşere atâta cât le ajungesă se hrănească un an [.. ,]148. Faţă de aceeaşi lene moldoveneascăcontele d'Hauterive este mult mai îngăduitor: „Când muncapoporului face să rodească un pământ care nu-i aparţine şi cândcu cât produce mai mult, cu atât i se cere mai mult, de ce să numuncească exact atât cât să-şi acopere numai propriile salenevoi ? [...] Ţăranul moldovean profită din plin de sărăcia sa.Dacă ar asuda mai mult, ar fi mai avut, dar această avuţie n-ar fidecât un ajutor în plus acordat stăpânului său; astfel încât ţăranulpreferă să fugă, într-o clipă parcă, altundeva, iar stăpânul, carepierde mai mult din aceste strămutări, decât ar putea câştiga

84

vreodată prin asupriri, este împins de propria lăcomie să fie drept.[...] Indolenţa voluntară nu este totdeauna un viciu“149 Căcererile statului le concurau serios pe ale boierilor e un fapt de lasine înţeles. Ponderea sa creşte însă substanţial dacă ne gândimcă ţăranul reprezintă în primul rând o unitate impozabilă şi abiaapoi un supus al boierului al cărui pământ îl lucrează. Faţă de fiscşi faţă de boier, în egală măsură, ţăranii sunt interesaţi să aparădrept săraci. Când ficalitatea depăşeşte brusc limitele uzuale,reacţiile nu întârzie să apară şi uneori, ele sunt radicale: „Dupăaceasta au scos Vodă goştină întriită, câte 11 parale de oai. Carigreutate şi nevoi nu poci arăta câte au făcut pe beţii săraci, căcide când au fost acest pământ câte 11 parale n-au dat. Şi mulţi dinprostime îşi ucide vitele cele mai proaste ca să nu le plătiască“150.Apelul la sărăcirea voluntară, pentru a eluda exigenţele fiscului,fusese sesizat în februarie 1736 şi de administraţia austriacă dinOltenia: «am luat seama că mulţi din lăcuitorii acestei ţări şi maitare din bimici cari nu au nici o moşie nicăiri nu se apucă dearătură numai ca să poată mai lesne [...] fugi din sat în sat şi dinjudeţ în judeţ şi aşa să nu plătească contribution şi ca să nu să poatăsili la iconomie ca aceasta unii dintr-înşii şi vitele lor de jug levând“151.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea o seamă de acte dom-neşti din Ţara Românească amintesc pe ţăranii leneşi şi total dez-interesaţi în lucrul pământului: „şi încă pe fieştecare din locuitorisă îndemnaţi după cum şi osebit aveţi poruncile domnii mele datespre a eşi la lucrul pământului şi pe care îi veţi cunoaşte că dinlenevirea lor să lasă fără de arături, pe unii ca aceia leneşi, şifăr’de voia lor, să-i faceţi a se apuca de hrană şi să-şi facă semă-nături de bucate pentru folosul lor şi îndestularea ţării“ (14 sept.1778)152; „măcar că am scris şi mai înainte poruncile noastrecătre locuitorii de obşte îndemnându-i şi poruncindu-le ca săsilească la lucrarea pământului spre a-şi face fieştecare semănăturide bucate [..] dar cu toate acestea socotim Domnia Mea că la ceileneşi nu e îndestul numai îndemnarea şi porunca scrisă spre a-ilăsa în voia lor făr’de a nu-i sili [•••] De aceea nu lipsim deisnoavă a vă scrie poruncile noastre că pe lângă îndemnurile şj

poruncile ce aveţi date pe toţi de obşte să aveţi a-i sili şi cu voefăr de voe să-i scoateţi cu plugurile rânduind după dânşii şioameni într-adins ca să facă arături de bucate îndestul“ (12 martie1783)153. Care vor fi fost rezultatele acestui tip de porunci e greude apreciat. Care era atractivitatea lucrului agricol e lesne înschimb de dedus din tonul amintitelor acte. La începutul secoluluitrecut, doctorul Constantin Caracas, deşi exponent îndârjit alcelor care acuzau lenea populară de cvasi totalitatea neajunsurilorlumii româneşti, sesizează totuşi corect cauzele esenţiale aleacesteia: „amărâtele lor strădanii abia-i ajută ca să întâmpinerăspunderea dărilor exagerate cu cari mereu sunt încărcaţi. Deaceea, nealegându-se cu nici un câştig, orice lucru îl fac alene,evitând cât pot osteneala; principalul obiect al grijii lor este săeconomisească câteva parale mărunte ca să se poată înveseliduminicile şi sărbătorile pe la cârciumi“154.

La finalul acestor rânduri cel puţin o concluzie ne pareevidentă: în lumea românească sărăcia este endemică şi aproapevoluntar asumată. Răspândită în întreaga societate, afişată osten-tativ în păturile populare sau tăinuită cu grijă în cele avute, sărăciaacestei perioade nu pare totuşi să frizeze pauperismul. Ea trimitemai curând la mizeria cotidiană a unei lumi care, deşi aflată înpragul schimbărilor de structură, nu s-a hotărât încă să-l păşească.Lenea, dezinteresul, lipsa de iniţiativă sunt locuri comune aleacuzaţiilor aduse întregii societăţi, nu numai claselor populare.Încercările de a găsi diverse remedii sărăciei, funcţie de nivelulsocial la care aceasta se manifestă, nu lipsesc, dar ele sunt timideşi nu pot produce rezultate spectaculoase. În plus, asistarea relativorganizată a sărăciei este în mod esenţial un fapt de viaţă urbanăşi prin urmare, lipsit de impact social eficace într-o lume prinexcelenţă rurală, cum este lumea românească la vremea de carene ocupăm aici. La ţară sărăcia e generalizată; mai mult, ea parecăutată şi afişată dacă nu cu ostentaţie, cel puţin cu obstinaţie. Eapoate funcţiona aproape protector. Dar ceea ce protejează are oarenevoie de remedii ?

86

NOTE1 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină in ţările române in secolele

XVI-XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983, p. 215-2172 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul alXVIII-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 963 Florin Constantiniu, Şerban Papacostea, Les Réformes des premiersphanariotes en Moldavie et en Valachie, în ,Balkan Studies“, XIII, 1972, nr. 1,p.89-l184 Nicolae Iorga, Le Despotisme éclairé dans les pays roumains au 18-èsiècle, în „Bulletin des Sciences historiques. Rapport roumain“, extras5 Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele XV-XVIII, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie“, vol.II, Ed. Academiei,Bucureşti,1957, p.8-476 Gheorghe Zane, Studii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, p.457 Mircea Popa, La Circulation monétaire et l’évoluiton des prix enValachie (1774-l831), Bucureşti, 1978, p.2028 apud Florin Constantiniu, Relaţiile agrare ..., p.579 Mircea Popa, op. cit., p.20210 Şerban Papacostea, Populaţia Ţării Româneşti în ajunul reformelor luiConstantin Mavrocordat, în“Studii“, 1966, nr. 511 Louis Roman, Localităţile şi populaţia Ţării Româneşti în luminalucrării cartografice manuscrise din 1790-l791, în „Revista Arhivelor", vol.XXXII, an XLVn (1970), nr. 1, p.5812 Mémoire sur l’état ancien de la Moldavie, présénté a S.A.S. le PrinceAlexandre Ypsilanti, hospodar régnant en 1787, par le comte d’Hauterive,Bucureşti, 1902, p. 92-9413 ibidem, p. 317-31814 H.H. Stahl, Les Anciennes comunnautées villageoises roumaines.Asservissement et pénétration capitaliste, Ed. Academiei - Ed. du C.N.R.S.,Bucureşti-Paris, 1969, p. 14515 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-l7339), Ed.Academiei, Bucureşti, 1971, p.3416 Matei D. Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova,secolele XV - XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 3817 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 57 şi urm.18 Matei D. Vlad, Colonizarea ..., p. 4519 apud Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 4120 apud ibidem, p. 6821 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695 - 1754, ed.

îngrijită de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965,p. 68922 apud Florin Constantiniu, Relaţiile agrare p. 155

87

23 Matei D. Vlad, op. cit., p. 7724 ibidem, p. 145-l4625 ibidem, p. 85-8626 ibidem, p. 83 şi urm.27 apud ibidem, p. 8228 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare p. 172-l7329 ibidem, p. 5030 H.H. Stahl, Les Anciennes communautés ..., p. 110-l1131 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare ..., p. 6132 ibidem, p. 7533 ibidem, p. 132 şi urm.34 ibidem, p. 152-l5335 V. Mihordea, Relaţiile agrare în Moldova în secolul al XVIII-lea, Ed.

Academiei, Bucureşti,1968, p. 224-22636 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare ..., p. 18137 ibidem, p. 84 şi urm.38 Vasile Mihordea, op. cit., p. 8939 H.H. Stahl, op. cit., p.2340 Vasile Mihordea, op. cit.,p. 7941 apud Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 22142 Vasile Mihordea, op. cit.,p. 3243 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 7644 H.H. Stahl, op. cit., p. 11345 ibidem, p. 12546 apud Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 19647 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare p. 184-l8548 ibidem, p. 186-l8749 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 145-l4750 d’Hauterive, op. cit., p. 17851 ibidem, p. 182-l8452 Valentin Al. Georgescu, Emanuela Mihuţ, Legislaţia agrară a Ţării

Româneşti. 1775-l782, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 23553 A.N., Bucureşti, Fond „Manuscrise“, mss. 18, f. 107 r.54 Ion lonaşcu, Politica fiscală a lui Ioan Gheorghe Caragea oglindită în

corespondenţa inedită a lui Manuc-Bei, în „Studii şi Articole de Istorie“,vol.VIII, Bucureşti, 1966, extras, p. 6655 Constantin Giurescu, Despre boieri, în Studii de istorie socială, ed. adoua, Ed. Universul, Bucureşti, 1943, p. 25256 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 154

57 À.N., Bucureşti, fond „Doc. Ist.“, CMXXXI-l7058 Vasile Mihordea, op. cit., p. 67-6859 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 167

88

60 procente calculate după datele acceptate de Gheorghe Platon şiAlexandru Florin Platon, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Contexteuropean, evoluţie socială şi politică. Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, p. 148

61 Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 16262 ibidem, p. 16363 Gheorghe Platon, Alexandru Florin Platon, op. cit., p. 115 şi Şerban

Papacostea, Oltenia...., p. 16464 ibidem, p. 31365 Magazin Istoric pentru Dacia, tom II, Bucureşti, 1845, p.24366 Gheorghe Platon, Al. Florin Platon, op. cit., p. 91 şi urm.67 ibidem, p. 9868 ibidem, p. 14369 Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu,

în ,,AnuarulInstitutului de Istorie şi Arheologie - A.D. Xenopol“, XXV, nr. 2,1988, extras,p.2

70 Ioana Constantinescu, Arendăşia în agricultura Ţării Româneşti şi aMoldovei până la Regulamentele Organice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985,p. 98-99

71 ibidem, p. 110-11172 ibidem, p. 11373 Documente privind Istoria Românilor. Răscoala din 1821, vol. I, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1959, p. 13074 V.A.Urechia, Istoria Românilor, tom X-A, Bucureşti, 1900, p. 577-578

(doc. din 15 aug. 1814) şi p. 576-577 (doc. din 1 sept. 1814)75 Gheorghe Zane, Studii, p. 4776 date statistice în sprijinul acestei afirmaţii există la Constantin C.

Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei românepână la 1848, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 149-l51; Ion Cojocaru, ŢaraRomânească după statistica generală din 1832, în „Studii şi Articole de Istorie“,nr. VII, 1965; Ion lonaşcu, Date statistice noi despre Bucureşti în anii 1810-1811 culese din arhivele Moscovei, în „Revista Arhivelor“, anul II, Bucureşti,1959, extras

77 Andrei Pippidi, Centre et périphérie dans le Sud-Est de l'Europe àl’époque médiéval et prémoderne, în „RESEE“. Tome XXXI, 1993, nr. 3-4, p.263-269, extras, p. 2

78 apud ibidem, p. 879 ibidem, p. 14-l580 date calculate după Ion lonaşcu, Aspecte demografice şi sociale din

Bucureşti la 1752, în „Revista Arhivelor“, an II, nr. 2, Bucureşti, 1959, extras

89

81 Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în societatearomânească a secolului al XVIII-lea, Ed. Antet, Bucureşti, 1996, p. 1782 aceste cifre au fost calculate după informaţiile oferite de PaulCernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale dintrecutul României (până la 1800), Ed. Silex, Bucureşti, 199383 Mircea Popa, op. cit., p.21-2284 ibidem, p. 2585 Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), ed. DanSimonescu, Bucureşti, 1975, p. 91-92; pentru aceleaşi evenimente vezi şiCronica Ghiculeştilor..., p. 225 şi 22786 Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii de la domniaîntâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod (1733-1774), ed. Aurora Ilieş, Ioana Zmeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 39 - 4087 apud P.Cernovodeanu, P. Binder, Cavalerii..., p. 176-l7788 Cronica meşteşugarului Ion Dobrescu, ed. Ilie Corfus, în „Studii şiarticole de Istorie“, vol. VIII, 1966, extras, p. 28-2989 apud P.Cernovodeanu, P.Binder, Cavalerii...., p.88-90, alte cazuri suntcitate la paginile 77, 81, 83, 85, 87, 98,101-l0290 Philippe Sassier, Du bon usage des pauvres. Histoire d’un thèmepolitique, XVIe-Xxe siècle, Fayard, 1990, p. 9591 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C. Grecescu,Bucureşti, 1963, p. 180-l8192 Sfaturi creştine-politice către ...Io Ştefan Cantacuzino Voievod, de ...Antim din Ivir, trad. C. Erbiceanu, în „Biserica Ortodoxă Română“, XIV, 1891,p.333-355, p. 33993 Pseudo-Amiras, p. 91-9294 Cronica Ghiculeştilor, p. 498 şi 50195 pentru măsurile amintite vezi V.A.Urechia, Istoria Românilor, tom VII,Bucureşti, 1895, p. 764; idem, Documente inedite din domnia lui AlexandruConstantin Moruzi (1793-l796), Bucureşti, 1895, p. 763 - 77496 idem, Istoria ..., tom V, Bucureşti, 1893, p. 537-53997 ibidem, tom XI, Bucureşti, 1900, p. 925-92798 Pompei Samarian, O veche monografie sanitară a Munteniei.„Topografia Ţării Româneşti" de doctor Constantin Caracas (1800-l828),Bucureşti, 1937, p.10099 Toader Nicoară, Epidemii şi mentalităţi în societatea românească înzorile modernităţii (1700-l830), în Studii de Istorie a Transilvaniei, coord.Sorin Mitu, Florin Gogâltan, Cluj, 1994, p. 152-l63, p. 153

100 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, op. cit., p.188101 raportul lui Kreuchely către von Miltitz la 11 august 1826, apud ToaderNicoară, loc. cit., p. 157102 P.Binder, P.Cernovodeanu, op. cit., p. 94103 Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 4

90

104 Gustav Orraeus, Descriptio pestis anno MDCCLXX in lassia...grassata est, St.Petersburg, 1774; apud P.Cernovodeanu, P.Binder, op. cit., p.160-l61105 Cronica meşteşugarului..., p. 32-33106 Pompei Samarian, op. cit., p. 78107 ibidem, p. 127108 Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până inzilele noastre, tom II, Iaşi, 1857, p. 61109 Nicolae Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şieconomice a Principatelor Române, extras din „Economia Naţională“,Bucureşti, 1900, p. 97

ibidem, p. 112111 V.A.Urechia, Istoria ..., tom VII, p. 141112 apud Toader Nicoară, loc. cit., p. 161113 Ion I.Nistor, Ravagiile epidemiilor de ciumă şi holeră şi instituireacordonului carantinal la Dunăre, în ,,Analele Academiei Române. MemoriileSecţiunii Istorice“, seria III, tom XXVII, mem. 13, p .5114 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 12 III, f. 204 v.115 ibidem, mss. 20, f.340, doc. din 24 iunie 1792116 Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 120-l21117 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 3, f. 196r.-l98r.118 ibidem, mss. 8, f. 424r.-v.119 ibidem, f. 411r.120 idem, mss. 10 -11, f. 5r. - 6r.121 pentru problema nartului în general, vezi Florentina Căzan, Preţul fixal produselor din Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVIII-lea şiînceputul secolului al XIX-lea (Contribuţie la studiul apariţiei relaţiilorcapitaliste în Ţara Românească), în ,,Analele Universităţii Bucureşti“, ŞtiinţeSociale, Istorie, anul IX, nr. 16 ,p. 51-63122 Mircea Popa, op. cit., p. 200-201123 expresia îi aparţine lui Traian Stoianovich, Model and Mirror of thePremodern Balkan City, în La ville balkanique aux XVe-XVIIIe siècles (relationssocio-économique et démographiques), le recueil des actes du Coliqueinternational organisé par la Commission d’histoire économique de l’AIESEE,Moscova-Kiev, 1969124 V.A. Urechia, Istoria tom II, Bucureşti, 1892, p. 185-l87125 ibidem, tom IV, Bucureşti, 1893, p.322, doc. din 30 ian.1792126 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss 12/11, f. 250, doc. din 30apr. 1785127 V.A.Urechia, Istoria ..., tom XII, Bucureşti, 1903, p. 421, doc. din 26iunie 1820128 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 8, f. 240r.-241 v., doc. din 27martie 1780

91

129 Ioana Constantinescu, Din istoria preţurilor în Ţara Românească însecolul al XVIII-lea (până la 1775), în „Revista de Istorie“, tom 29, nr. 12,1976,p. 1927-l943

130 Mircea Popa, op. cit., p. 210-212131 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. I, f. 121, pitac pentru salahorila casele gospod, din mai 1776132 V.A.Urechia, Istoria tom IV, p. 327, doc. din 5 martie 1792133 ibidem, tom III, p. 72 - 73, doc. din 5 iunie 1786

134 Studii sistematice m această direcţie nu s-au făcut; cităm însă pentruexemplificarea transferului de proprietate articolul lui Ion lonaşcu, Răpireapământului ce aparţinea moşnenilor din Brăneşti de către boierul DiamandiCărpinişanu în preajma anului 1821, în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie“,an I, iul.-dec. 1950, p. 102-111; de asemenea, pentru creşterea posesiunilorboiereşti şi mănăstireşti pe seama pământurilor ţărăneşti, vezi SergiuColumbeanu, Grandes explotations domaniales en Valachie au XVIII-e siècle,Ed. Academiei, Bucureşti, 1974

135 V. Mihordea, op. cit., p. 86136 apud Şerban Papacostea, Oltenia . . p . 63137 Documente privind relaţiile agrare în Moldova în secolul al XVIII-lea,

vol. II. Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 334138 Mircea Popa, op. cit., p. 214-215139 ibidem, p. 198140 Un doc. din 5 februarie 1780 de exemplu, înregistează plângerea unor

ţărani dintr-un sat din Teleorman „cum că la fieştecare seamă peste banii visteriicisluiescu câte taleri 35 şi câte 40, cheltuiala ce li să făce de către zapcii, de cătreslujitorii ispravnici i de către pârcălabi, cu cele ce li se cer mâncăruri şi băuturitotdeauna cu dânşii şi cu caii lor şi de la dumneavoastră (e vorba despreispravnicii judeţului, n.n.) nici o apărare despre acestea nu au /.../ aşişderea semai jăluiră cum că din satul acela al lor lipsesc 14 liude care se află prin altesate şezători şi ei sunt încărcaţi cu banii lor“, Ghe. Cronţ, Al. Constantinescu,A. Popescu, Th. Rădulescu, Ctin. Ţegăneanu, Acte judiciare din Ţara Româ-nească (1775-l781), Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, doc. 778, p. 828-829

141 V.A. Urechia, Istoria .... tom X-B, Bucureşti,1902, p. 22-23142H.H. Stahl, Les Anciennes communautés villageoises..., p.213-215143 apud C.C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor ..., p. 167144 V. A. Urechia, Istoria ..., tom IV, p. 227145 Roland Mousnier, La Vénalité des offices sous Henri IV et Louis XIII,

PUF, Paris, 1971146 V. A. Urechia, Istoria ..., tom VI, Bucureşti, 1893, document din Ţara

Românească din ianuarie 1794, p. 285147 Zilot Românul, Opere complete, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Ed.

Minerva, Bucureşti, 1996, p. 130

148 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, TipografiileRomâne Unite, f. a., p. 210-211149 d’Hauterive, op. cit., p. 84-86150Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 23151 apud Şerban Papacostea, Oltenia ..., p. 68152 Acte judiciare ..., p. 674, doc. 612153 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. nr. 9, f. 94v.154 Pompei Samarian, op. cit., p. 81

77

CAPITOLUL III

O ISTORIE A CUVÂNTULUI SĂRAC.ANCHETĂ TERMINOLOGICĂ

Analiza atitudinilor unei societăţi faţă de o seamă dintrecomponenţii ei (în cazul nostru declasaţii, marginalii sau ceisusceptibili de a fi consideraţi ca atare într-o bună zi) trece în modnecesar prin analiza termenilor tehnici sociali cu care ea operează.Înainte de a ne apleca asupra diferitelor forme de asistenţă (orga-nizată sau nu) acordată săracilor, vom încerca să stabilim, înlimitele permise de sursele utilizate, cine era considerat sărac înlumea românească şi de ce. Sărăcia, ca realitate, dar şi ca termino-logie socială, este o noţiune ambiguă. Ea poate privi indivizi saugrupuri umane mai mult sau mai puţin numeroase, mai mult saumai puţin semnificative la scară macrosocială. În ceea ce priveşteaceastă parte a studiului nostru, vom face mai întâi câteva referirila documente de epocă medievală propriu-zisă, oprindu-ne apoila perioada de studiu propusă iniţial (secolul al XVIII-lea şiprimele decenii ale secolului al XIX-lea), pentru a putea urmări,fie şi fragmentar, evoluţia în timp a ideilor despre săraci şi sărăcie.

În limba documentelor de cancelarie din secolele al XV-lea -al-XVII-lea apar două dublete de termeni traductibili în limbajulde astăzi prin sărac, sărman, etc.: sirac / siromah şi mişel / calic.Referitor la primul cuplu, sirac apare în documente până la 1470,iar siromah după această dată1. Din punct de vedere etimologic,Constantin Giurescu acceptă derivarea cuvântului siromah dincuvântul grecesc heiromachos şi intrarea celui dintâi în limba

78

cancelariilor româneşti pe filieră slavă; pornind de la aceastăetimologie, siromah înseamnă muncitor cu braţele, om care tră-ieşte din munca braţelor sale2 sau uneori, agricultor. La noi ter-menii sirac-siromah denumesc locuitori ai satelor, persoaneimplicate în comerţ şi în litigiile comerciale ale ţărilor româneextracarpatice cu oraşele transilvănene sau pur şi simpu, supuşiai domnului. Atunci când nu sunt folosiţi drept calificativ al uneisituaţii strict individuale, aceşti termeni par a defini fragmentulneprivilegiat (în sensul medieval al cuvântului) al populaţieiţărilor române. Într-un studiu consacrat dezagregării obştii săteşti,Valeria Costăchel consideră că „săracii sunt ţărani din obştilesăteşti care îşi pierd dreptul de stăpânire asupra pământului lor,acaparat fie de feudalii din afară, fie de unii dintre membrii obştiicare se înbogăţeau cu timpul“3. Articolul 59 din Zaconicul luiŞtefan Duşan defineşte ca siromah pe cel ce nu are ocină4.Dincolo de aceste câteva consideraţii referitoare la termeni socialiprea puţin clari, rămâne constatarea că, în cazul siromahilor-siracilor, nu avem a face cu oameni aflaţi într-o veritabilă starede lipsă materială. Aceştia s-ar putea ascunde sub denumirea demişel sau mai târziu, calic.

Mişel provine din latinescul misellus derivat din miser careînseamnă foarte sărac, nenorocit. Iniţial mişel a însemnat lepros;cu timpul pentru acesta din urmă s-a folosit termenul gubav,pentru ca mişel să ajungă a fi sinonim cu calic5. Gheorghe Ghibă-nescu derivă calic din slavul kalika pe care îl consideră sinonim,la rândul său, cu peregrinus şi mişel6. Pe de altă parte, termeniisărac şi mişel desemnează în documentele româneşti anumitecategorii de locuitori. Un document de la Mircea cel Bătrân, cuinterval de datare între 1402-l418 şi destinat mănăstirii Cozia,cuprinde enumerarea „sau boier sau sluga domniei mele saucneaz sau alt om numit sărac“7. La 1418 un document de laMihail Voevod dă următoarea explicaţie: „şi încă dintre ceilalţioameni de mâna de jos adică siraci“8, pentru ca la 1470 să fiereluată formula „nici boier, nici cneaz, nici siromah“9. Ea nuaparţine numai spaţiului românesc; o versiune din RuskaiaPravda, vorbind despre furtul de cai, face precizarea de ed „al

79

cneazului, al boierului, al negustorului şi al sirotului“10. Lasfârşitul secolului al XV-lea cancelariile domneşti se adresează„oamenilor săraci din târgul Vasluiului care are locuinţă acolo“11

si „tuturor oamenilor săraci din satele ce ascultă de acest târg“(Bârlad)12.

în secolul al XVII-lea cuvântul sirac păstreză înţelesulgeneral de locuitor din starea de jos; la fel mişel. Expresiilereferitoare la birurile şi angheriile care sunt „asupra altor săraciai noştri“ sau „asupra altor săraci ai domniei mele“ sau „pe alţimişăi ai domniei mele“ (documentele sunt din 1626)13 suntcurente în epocă. Un act moldovenesc de la Vasile Vodă Lupu seadresa „la toţi mişeii noştri, la ţăranii din ţinutul Hotinului“14. La1630 Moise Movilă scrie boierilor, mazililor, slugilor domneşti,curtenilor, mişeilor şi ţăranilor din ţinutul Dorohoi şi şoltuzului,pârgarilor şi tuturor mişeilor din târgul Ştefăneşti15. Întâlnimdările care sunt „pre alţi mişei“ şi la 1660 şi la 166216. Existăaşadar o continuitate semantică între noţiunile de sirac - siromahdin documentele slavone şi cele de sărac - mişel din documenteleromâneşti. Ele par a defini mai curând un statut social decât unnivel economic. Sărac şi mişel sunt folosiţi şi pentru a desemnaanumite categorii de oameni, locuitori pe domeniile unor mănăs-tiri, care nu se încadrează operei de asistenţă socială oferită debiserică, ci raporturilor sociale pe care aceasta le crează în jurul ei,în calitate de mare proprietar funciar. La 1611 Radu Vodă întăreştemănăstirii Golgota autoritatea asupra săracilor aşezaţi în jurul ei,scutiţi de bir şi de toate slujbele datorate domniei17. Documentedin 1625, respectiv 1628, acordă statutul de posluşnici ai episco-piei Buzăului, respectiv ai mănăstirii Minidic „unor săraci veniţidin Moldova şi Brăila“ sau „unor săraci de oameni care locuiesclângă svânta mânăstire“18. În concluzie, credem că putem consi-dera că, cel puţin între anumite limite, mişel şi sărac reprezintătraducerea în limba română a dubletului slav sirac - siromah.Aceşti termeni se referă la categorii sociale neprivilegiate (aleţărănimii probabil) ale căror particularităţi sunt greu de definit.

Păstrând cuvenita rezervă în faţa unui document tradus dinturceşte, amintim în acelaşi sens şi firmanul de investire a lui

80

Constantin Mavrocordat pentru domnia din iulie 1744 - aprilie1748 din Ţara Românească. Obiectivele acestei domnii, aşa cumsunt ele văzute de înalta Poartă, apar în termenii următori: „te veistrădui să ridici şi să repopulezi ţara [...] vei readuce pe toţilocuitorii raiale şi neraiale, şerbi sau săraci, împrăştiaţi în toatedirecţiile“19.

În sensul de locuitor neprivilegiat (definit prin opoziţie cuboier), sărac apare şi la Pseudo - Enache Kogălniceanu: „ca sănu să facă obicei ca acesta într-această ţară, au început boerii a lepuni la cale, zicând: Trebui pe greci să-i gonim de aice, căci n-augând bun nici asupra noastră, nici asupra săracilor şi vor să nidizbrace făr’de voe noastră“20.

O definiţie ceva mai clară a termenului, apare în ediţia adău-gită şi corectată a Sobornicescului Hrisov, din 1835: „prin zicereade săraci şi stare de jos = răzeşii cei săraci şi alte înjosite treptelăcuitoreşti, iar toate celelalte stări, afară de acestea nu sunt cuprinseîn acea mărginire“21. Ca şi firmanul de investire al lui ConstantinMavrocordat, citat anterior, această definiţie pare să indice dreptsăraci, pătura cea mai săracă a ţărănimii proprietare de pământ.

Ni se pare sugestiv de amintit faptul că o evoluţie semanticăasemănătoare a cunoscut, în Europa apuseană în evul mediutimpuriu, termenul latinesc pauper. Atunci când nu semnala osituaţie individuală (fiind folosit ca adjectiv) el făcea referire lao anumită parte a populaţiei neprivilegiate care se definea prinantonimie cu diferite alte segmente ale populaţiei în generalprivilegiate (de exemplu: pauper-potens, pauper-miles, pauper-dives, etc.).

Începând din secolul al XVII-lea, mişel (calic) desemneazădin ce în ce mai des oameni aflaţi în marginile societăţii urbane,cerşetori, invalizi, beneficiari ai milei publice. Nicolae Iorgaacceptă aceleaşi semnificaţii ale termenului calic, considerând căoamenii numiţi calici şi locuind în jurul anumitor mănăstiri erau,în fapt, mari mutilaţi de război proveniţi din luptele purtate întimpul lui Mihai Viteazul. Aceştia vor fi fost încredinţaţi bisericii,pentru a fi adăpostiţi şi îngrijiţi; un document din 1652 dat deMatei Basarab judecă pricina unui oarecare Vintilă, al cărui tată

81

„au fost den cei calici care au fost datul răposatul Mihail Voevodpre la mănăstiri pentru pomană“22.

Cât despre cuvântul mişel, documente de cancelarie alesecolului al XVIII-lea demonstrează că acesta pierduse probabiltotal sensul de lepros (în legătură evidentă şi cu dispariţia bolii caatare) ajungând să însemne infirm sărac (redus la mila publică).O condică de documente privitoare la breslele cioclilor şi mişeilordin oraşul Roman, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea,cuprinde un aşezământ al breslei celor din urmă redactat întermenii următori: „s-au îndemnat mişeii de târgu de Roman,orbi, şchiopi, ciungi de Dumnezeu îndemnaţi şi de prea cinstitalui Maică ...“ş.a.m.d.23. Câţiva ani mai târziu, în 1716, aceeaşibreaslă numită de astă dată „breasla mişeilor calici din târgulRomanului“ e scutită de olăcărit, de podvoade şi de alte obligaţii,pentru ca în 1727 Grigore Ghica Voevod să împuternicească pestarostele de calici din târgul Romanului să înscrie la breaslacalicilor pe toţi orbii, şchiopii şi ologii de acolo24.

Pentru sinonimia mişel - calic şi semnificaţia de infirm săraca acestor termeni pledează şi Codexul mişeilor din Câmpulung,document ieşit la 20 octombrie 1761 din cancelaria lui ConstantinMavrocordat şi cuprinzând reproducerile a 11 cărţi domneşti demilă acordate acestora de predecesorii domnului25. Prima dintreacestea datează din vremea lui Matei Basarab şi menţioneazăsăracii, gârbovii şi şchiopii din Câmpulung. Următoarele trei facreferire la mişeii, şchiopii, ologii, orbii şi deznodaţii din oraş,pentru ca, din 1716, documentele să vorbească numai despremişeii din oraşul Câmpulung, ceea ce înseamnă că, la datarespectivă, mişel însemna în mod curent sărac invalid.

Tendinţa către sinonimie în cazul mişelie-sărăcie pare a fisugerată şi de Lexiconul slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din1649. Mardarie Cozianul dă pentru termenul slav oubojie expli-caţia: „sărăcie, mişelie“26. E menţionată şi varianta „mişelit, gubav“(lepros), dar cu privire la altă rădăcină, respectiv prokojenî21.

La 1783, un hrisov de la Alexandru Constantin Mavrocordat,definea calicii prin incapacitatea de muncă, fixând acestui termensemnificaţia de sărac invalid: „neputincioşii ce sunt într-acest oraş

82

cari să numesc breasla calicilor [...] ticăloşii aceia nu au putinţade a se hrăni şi a se înveli din ostenelile lor ca alţi oameni, aflân-du-se în multe neputinţe, stricaţi unii la mâni, alţii la picioare, uniilipsiţi de viderea ochilor, fără numai cu totul razimă la mila şirazimul altor creştini“28. La începutul secolului al XIX-lea,termenii calic - mişel sunt înlocuiţi cu cel de cerşetor. Ca dovadă,avem documentele breslei calicilor din Iaşi, care merg până la1844 şi care atestă această schimbare. Pe un act din 1807, pe careiniţial se scrisese breasla mişeilor, ultimul cuvânt a fost şters, fiindînlocuit cu cerşetorilor. Concluzia celui care a studiat acestedocumente, Gheorghe Ghibănescu, este că, la începutul secoluluial XIX-lea, cuvintele calic, mişel deveniseră deja pejorative şichiar autorităţile se fereau să le folosească29.

Dicţionarele contemporane ale limbii române merg înaceleaşi direcţii mai sus arătate. Dicţionarul etimologic al limbiiromâne admite pentru mişel ca semnificaţii principale mizerabil,sărac, nenorocit (cu trimiteri la Coresi-Cazania / 1581; Dosoftei,Cantemir şi Lexiconul de la Buda) menţionând, evident şi înţe-lesul secundar de lepros (cu trimiteri la Coresi-C azania, Pravilalui Matei Basarab, Varlaam şi Ioasaf)30. Dicţionarul român-german alcătuit de H.Tiktin la începutul secolului nostru, admiteşi el sinonimia mişel-sărac (cu trimiteri la Coresi-Tetraevan-gheliarul / 1562 şi la manuscrise româneşti de secol XVIII), dararată şi semnificaţia de locuitor sărac, din starea de jos, pe care opot îmbrăca acest cuvânt sau derivaţii săi (exemplu mișelame)31.Cât despre termenul calic, acesta e pus în relaţie cu invaliditateafizică (orbi, şchiopi, muţi) sau cu cerşitul public, în timp ce verbula calici e dat cu înţelesul de a mutila, a schilodi (cu trimitere laIon Neculce, Letopiseţul: „de mâni şi de picioare îi caliceau“)32.Aceleaşi semnificaţii ale cuvântului calic apar şi în Dicţionarullimbii române publicat în 1940. Sunt citaţi Varlaam („calicii şiorbii şi şchiopii şi nevolnicii“) şi Anton Pann (acelaşi înţeles)pentru semnificaţia de invalid. Al doilea sens e cel de cerşetorolog, om care trăieşte din mila altora; „calic şi sărac se aseamănăla înţeles şi însemnează pe cel lipsit de cele trebuincioase alevieţuirei, însă: sărac, ca un cuvânt mai de cinste, se zice mai de

83

obşte pentru orice fel de lipsit, iar calic, ca un cuvânt mai denecinste, se zice pentru săracul ce stă la drum şi cere milă de latrecători“33. În aceeaşi familie de semnificaţii, Dicţionarul limbiiromâne literare vechi menţionează cuvântul suruman cu diverselesale variante (sărăiman, siriman, siroman, şa.m.d.) provenit dinslavul siromah şi având înţelesul de om lipsit de bunuri materiale,sărac. Termenul e dat ca apărând la Dosoftei: Psaltirea (1680), înNoul Testament (1648) şi în diverse scrieri moldoveneşti dinsecolele al XVII-lea-al XVIII-lea. În Biblia din 1688 apare cusensul de orfan, sens care e prezent şi în alte documente34.Calic-a calici apar cu sensurile din dicţionarele anterioare35.

Raportat la ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm dreptanchete terminologice, consideraţiile precedente pot să apară cainsuficiente şi în mare măsură, lipsite de consistenţa necesarăunui astfel de demers. Această situaţie e în mod direct legată decaracterul de societate orală al lumii româneşti, caracter pe careaceasta şi-l păstrează la începutul secolului al XIX-lea chiar.Documentul scris rezultă aproape în mod necesar din cancelariadomnească, iar rolul său e reglator, nu analitic sau descriptiv.Puţine sunt definiţiile lipsite de echivoc şi distincţiile clare întrediferitele pături ale societăţii. Descrierea lor e evident posibilă,dar ambiguităţile nu vor înceta să existe.

Documentul juridic completează informaţia oferită de actulde cancelarie. Deşi în general, prin natura sa, el e mult mai atentla terminologia folosită, în ţările române textul juridic este, celpuţin din punctul de vedere care ne interesează aici, mai puţinriguros decât ne-am fi dorit. Către mijlocul secolului al XVII-lea,îndreptarea legii stipula: „săracii nu mărturisesc; săraci se chiamăceia ce nu le plăteşte bucatele lor care le au 50 de galbeni“36.Paragraful pare a fi o preluare, fără nici un suport practic însocietatea românească, a unei Digeste justinianee (XLVIII, 2,10)37. Textul bizantin face referire la persoanele care nu au dreptde reclamaţie penală. Cifra de 50 de galbeni, ca prag de sărăcieîn ţările române, e neverosimilă. Dar o anumită incapacitatejuridică a săracului pare să fi fost, teoretic cel puţin, un loc comunîn gândirea vremii, atâta timp cât ea e menţionată aproape două

84

sute de ani mai târziu, într-o legiuire cu pretenţii modernizatoare,Codul Calimah (1816-l817): „nu sunt primiţi în mărturia testa-mentului monahul, cel mai mic de optsprezece ani, femeia, mutul,surdul, nebunul, cel ieşit din minte, cel foarte sărac şi robul“38.

Facem o scurtă paranteză numai pentru a menţiona o hotă-râre de judecată din 1777 în care apare ca martor un „Costandincerşătoru ce şade în mahalaua Apostolului“ (alături de alţi doimartori, Năstase slujitorul şi Oană portărelul, din aceeaşimahala)39. În practică, incapacitatea juridică a săracului e numaiparţială; de fapt şi Codul Calimah o limita explicit la cazulproblemelor succesorale. Săracul poate fi acceptat în instanţă înmăsura în care inspiră încredere judecătorilor. Cum trebuie să fifost şi acest Costandin cerşetor cu locuinţă stabilă, considerat prinurmare om al locului, în egală măsură cu ceilalţi vecini ai săi.

Revenind la codurile de legi din secolul al XVII-lea, indi-ferent de pragul de sărăcie, care variază în funcţie de societate şipe care e greu, dacă nu imposibil, să-l stabilim pentru lumearomânească, acestora nu le e necunoscută o anumită categorie deoameni calificaţi drept săraci care posedă o anumită suprafaţă depământ, dar sunt lipsiţi, se pare, de utilajul tehnic şi animalnecesar lucrării ei. Si în Carte Românească de Invătătură si în* ’ * *

îndreptarea Legii există următorul pasaj: „De va lua neştinepământ de la vreun om sărac, ca să-l are şi să vor fi tocmit să lefie în parte, această tocmală să stea pe loc, iară de să vor fi tocmitsă-l şi samene să fie tocmala adevărată“40. O prevedere asemănă-toare şi din nou identică în ambele legiuiri se referă la via vreunui„om sărac“ si la „plugariul ce va lua pământ în parte de la vreunom sărac“41. O hotărâre judecătorească din 1776 aminteştedispoziţiile „pravililor“ referitoare la săracii închişi pentru datorii:„Iar pentru cei săraci ... Însă săraci sunt cei ce nu au lucrurinemişcătoare pre sineşi mişcătoare şi mişcătoare neguţătorii cumfură şi aceştia ce făcură jalbă, poruncesc la cartea 23 titlul 1 într-acestaşi chip, că celor bogaţi se dă soroc de patru luni şi celorsăraci mai puţin“42. Una din sursele citate de judecător e EfstatieAntihisor(?). Toate aceste informaţii uneori lacunare, alteoridisparate şi adesea la distanţă de mai bine de o sută de ani între

85

ele sunt numai un indiciu al existenţei sărăciei în ţările române.Documentele juridice o tratează însă mai curând în calitate desituaţie individuală, decât ca marcă distinctivă a unui grup social.Însăşi referirea explicită la pravile, în documentul mai înainteamintit, sugerează că instanţa se afla în faţa unei situaţii puţinobişnuite, pentru care rezolvarea era de căutat în textul de lege şinu în practica judiciară curentă.

Săracul desemnează uneori o categorie fiscală. Înainte de ane referi la el în această calitate trebuie spus că, în virtutea unuivechi obicei, infirmii (nevolnicii) şi văduvele sărace erau scoşidin cisla satelor. Într-un act din 10 iunie 1739, de la GrigorieGhica Voievod apare un fost slujitor domnesc, Costandin „ce aufost grădinar gospod“, acum „neputincios [...] dintr-o boală ceau tras“. El a rămas „olog de picioare şi-n coşul lui încă au rămasvătămat şi stricat şi la ochi de nu vede, atât el cât şi muerea lui“.Întrucât „ce au avut au cheltuit cu boala lor“, cei doi au ajuns „lamare sărăcie“ şi drept urmare, domnul îi scuteşte de toate dăj-diile43. Câţiva ani mai târziu, în 1741, Constantin Mavrocordatporuncea ca „orbii, şchiopii, ciungii care nu pot să să hrănească“să fie scutiţi de dăjdiile ţării (cele patru ciferturi); porunca vinepentru a curma abuzurile unui slujbaş excesiv de sârguincios,care-i pusese deja la plată, în ciuda preceptelor cutumiare44.

Ceea ce înseamnă că vexaţiunile nu erau nici inexistente, niciuşor de curmat. Ele apar câteodată în documente şi dau seamă deviolenţa traiului cotidian într-o lume a cărei duritate se întrevedeadesea. La 1781 în Ţara Românească, sluga stolnicului Dumi-trache Fălcoianu bate de moarte un orb, şezător pe moşia acestuia,ce plecase cu soţia spre Bucureşti pentru a cere domniei scutirede dajdie fiind „săracu şi nevederos“45. Documentul pare săsugereze că scutirea de dajdie în situaţii de acest gen e un atributal domniei, nu rezultatul unor practici sociale cu valoare de legeprin însăşi vechimea şi răspândirea lor. Atâta vreme cât ar priviun impozit individual, scutirea prin hotărâre domnească e nor-mală. În cazul impozitului în sistem de responsabilitate colectivă(cisla), scutirea anumitor indivizi e rezultatul deciziei comunităţiirespective şi răspunde unui tip local de asistenţă acordată celor

86

mai nevoiaşi. Întâlnim totuşi scutiri acordate de domn unorlocuitori de la ţară; era probabil un mijloc eficient de apărareîmpotriva abuzurilor unei administraţii din ce în ce mai arbitrare.Ceea ce explică frecvenţa cu care domnii fanarioţi acordă scutiriindividuale pe motiv de boală, bătrâneţe, invaliditate sau chiarsărăcie (mai ales în cazul părinţilor săraci cu mulţi copii) atâtlocuitorilor urbani, cât şi celor rurali.

Interesant este că infirmitatea duce la scutire de obligaţiichiar şi în cazul unor mari boieri, cum s-a întâmplat cu Miron,„ficiorul lui Costin hatmanul, care fiind mut şi ficior de boermare“, domnul a socotit că „să cade să aibă osăbită milă pentruchivernisala lui“46

Revenind la săracul fiscal, câteva documente româneşti dinsecolul al XVI-lea menţionează între ţărani săracii ca o categoriefiscală distinctă, fără a da însă informaţii precise asupra lor. Undocument din Ţara Românească, pentru care nu se cunosc anulşi locul emiterii, face referire la un anume Drăghici care, dândseama satului, a pus „pe Dan la trei biruri iar pe nişte oameni dinsat el i-a pus cu săracii, însă ei n-au fost săraci, ci au fost cubucate“47. Catastihul Moldovei de la Petru Şchiopul împartedajdicii ţărani în „de istov“ şi „săraci“48. Conform Dicţionaruluiinstituţiilor feudale din Ţările Române, ţăranii de istov din chiarcatastihul menţionat mai sus (din 1591) sunt ţăranii care plăteaubirul întreg, spre deosebire de cei care, având numai două vitesau una singură sau nici una erau impuşi la 1/2 sau la 1/4 din birşi erau socotiţi săraci; de bir nu erau scutiţi nici ţăranii aserviţi,nici cei lipsiţi total de pământ; ei erau impuşi ca săraci la un birredus. După catastihul lui Petru Şchiopul, numărul ţăranilor deistov era de cca. 32000, faţă de cel al săracilor de cca. 4000, cifreverosimile faţă de numărul total al contribuabililor, capi defamilie, cuprins în catastih: 4686049. Documentul se referă la cele23 de unităţi administrative ale Moldovei la vremea respectivă(ţinuturi), dar săracii nu apar ca o categorie fiscală separată decâtîn 15 dintre acestea. Raportat la numărul total de unităţi impo-zabile pentru fiecare ţinut în parte, numărul săracilor nu depăşeştedecât în mod excepţional pragul de 15%, aşa numitul prag de

87

toleranţă la mizerie, adică numărul de săraci toleraţi de o socie-tate, fără ca aceasta să recurgă la măsuri de represiune extraor-dinară împotriva lor (un singur caz 16,45%). În jumătate dinsituaţiile date în catastih, numărul săracilor se menţine între7,21-l0,23% din totalul unităţilor impozabile. Aceste valori suntdepăşite în numai trei cazuri: Suceava (11,21%), Hârlău(12,33%), Bacău (16,45%). În ceea ce priveşte ţinutul Suceava,ca număr de unităţi impozabile, el e al doilea în toată ţara, fiindîntrecut numai de Neamţ, iar ţinutul Bacău e ultimul. Astfel sărăciapare că tinde să se polarizeze între zonele de maxim demograficşi cele de minim demografic, acestea fiind în fapt şi zonele în careasistenţa şi într-ajutorarea se organizează cel mai dificil (fie pentrucă atractivitatea lor e mare pentru săraci, în primul caz, fie pentrucă resursele le sunt insuficiente, în al doilea caz). La nivel general,ţăranii săraci reprezintă 11,11% din totalul ţăranilor recenzaţi(săraci şi de istov la un loc) şi 8,53% din totalul unităţilor fiscalerecenzate. Din păcate documentul nu conţine şi informaţii asupraa ceea ce datorau aceşti contribuabili vistieriei domneşti.

Tot la sfârşitul secolului al XVI-lea, un document de la MihaiViteazul (din 1594) dă următoarea explicaţie: „i-am aşezat pe toţisă plătească cu săracii care sunt la cei fără nimic“50. Dincolo deambiguitatea şi lipsa de precizie a documentelor amintite, rămâneînsă faptul că săracul fiscal nu e totdeauna un sărac autentic.Pragul de impunere a variat în spaţiu şi timp, iar printre istoriciunii au considerat că „acel care era sărac din punct de vederefiscal nu avea vite, iar criteriul de impunere erau vitele“51. Efoarte posibil ca lucrurile să fi stat într-adevăr astfel, mai ales dacăne amintim de existenţa acelor ţărani calificaţi de „săraci“ învechile pravile româneşti care aveau pământ, dar nu aveauanimale ca să-l lucreze. Aceasta pentru lumea rurală. E greu deştiut însă care e pragul dincolo de care avutul cuiva nu mai inte-resează fiscul la oraş. Tabla laşului de câţi oameni sunt, întocmităîn 175552, numără locuitorii proprietari de case din Iaşi. Toţi ceicare aveau case sunt împărţiţi în opt categorii, din care a cinceacategorie o alcătuiesc nevolnicii, proprietari de case care nu plă-teau pentru acestea nici o dare. Documentul numără 160 nevolnici

88

(11,82% din totalul proprietarilor de case) din care numai 13 suntbărbaţi, iar restul sunt femei. Jean-Pierre Gutton a demonstratpentru Lyon53 cum, după dispariţia bărbatului dintr-un cuplumuncitor, soţia decade foarte repede. Cuplul, de regulă, funcţio-nează ca o unitate productivă, ambii soţi lucrând împreună. Cândsoţul dispare (invaliditate gravă, abandon, moarte) cuplul nu maipoate funcţiona. Pe de altă parte, la vremea respectivă, uneltelevalorează puţin, iar vinderea lor nu poate suplini decât pe termenfoarte scurt veniturile provenite înainte din activitatea celor doisoţi. De exemplu, uneltele unui muncitor textilist lyonez, care areutilajul cel mai complex, nu reprezintă mai mult de salariul săupe o lună şi jumătate. Revenind la capitala Moldovei, în limbavremii nevolnicii ar putea fi invalizii săraci sau scăpătaţi, dardocumentul nostru nu o spune de o manieră explicită. De cele maimulte ori nevolnicii sunt cotaţi ca săraci, dar există şi oameninumiţi săraci fără nici o altă menţiune. Săracii menţionaţi încondică sunt în număr de 170. Printre aceşti săraci şi nevolniciapar de mai multe ori menţionate „babe“ sărace şi de două ori„moşnegi“ săraci. La fel muţi, surzi şi orbi, iar la un moment datun Neculai Lungu olar bolnav. O a doua categorie de oameni dinrândul nevolnicilor sunt femeile sărace cărora li se indică totuşio meserie. În câteva rânduri e vorba despre meserii specificfeminine (rachieriţă, cusătoriţă), dar în celelalte cazuri e posibilsă avem a face cu ocupaţia defunctului soţ (preuteasă, butnăriţă,lemnăriţă, bivolăriţă, teslăriţă). În document apar şi o Mărie şi oAniţă sărace despre care se spune „ce iaste dus bărbatul la Bucu-reşti“, dovadă în plus că femeile sunt mai expuse sărăciei atuncicând familia se dezbină temporar sau definitiv. Mai avem patrucalici (cerşetori) toţi pe Uliţa Mare, arteră principală, profitabilădeci felului în care ei îşi câştigau pâinea. In plus, Uliţa Mare seînvecina cu „locul calicilor“, teren deţinut tradiţional de breaslacalicilor şi întărit lor de majoritatea domnilor moldoveni, ceea cear fi încă o explicaţie pentru prezenţa lor aici. Dacă aruncăm oprivire asupra procentelor de case de săraci şi de nevolnici(raportat la numărul total de case) de pe fiecare din cele 11 uliţerecenzate, constatăm că proporţia lor e în general destul de mare;

89

în numai două cazuri ei se situează sub 10%, iar în 7 din cele 11numărul lor depăşeşte semnificativ pragul de 15%, de toleranţăla mizerie (pentru Strâmba şi Sârbeasca numărul lor depăşindchiar 20%, adică 20,08% şi respectiv 22,72%). Cele două cartierecu număr mic de săraci şi nevolnici sunt Hagioaia şi Rusască,ambele foarte dens populate în raport cu celelalte şi în acelaşitimp, zone comerciale foarte importante. Un procent ridicat denevolnici şi săraci găsim în mahalaua Bărboi (26,15% nevolnicişi 18,46% săraci) şi pe Uliţa Mare (20,93% nevolnici şi 16,27%săraci). În ceea ce le priveşte însă, avem a face cu două situaţiideosebite şi posibil înşelătoare. Ambele sunt zone cu relativpuţine case. Bărboiul reprezintă în mare curtea şi împrejurimilebisericii cu acelaşi nume, ceea ce l-ar fi putut face atractiv pentrunevoiaşi prin situarea în imediata apropiere a operei caritabileecleziastice. În ceea ce priveşte Uliţa Mare, aici avem a face cu ozonă centrală a Iaşiului unde numărul mic de case se explică prinfaptul că, la data respectivă, mari boieri şi înalţi demnitari aveauaici case înconjurate de întinse terenuri virane. În plus, aşa cumam mai spus, ea se învecina cu vechiul loc „al calicilor“. Douăcartiere mărginaşe şi sărace locuite de mici slujbaşi, ţiganidomneşti şi oameni nevoiaşi sunt Broştenii (nevolnici 17,30%,săraci 19,87%) şi Feredeele (nevolnici 14,20%, săraci 17,75%).Raportat la celelalte mahalale ele sunt zone mediu locuite. Douăsituaţii deosebite pe care le amintim, fără a le putea explicadeocamdată, sunt cele ale mahalalelor Strâmba şi Sârbeasca undenumărul de săraci e sensibil mai mare decât cel de nevolnici(20,58% faţă de 10,29% şi respectiv 22,72% faţă de 13,63%).

Săracii şi nevolnicii, alături de oameni suferind de o anumeinvaliditate precis menţionată în documente şi de văduve, apar şiîn copia (făcută la 1818 aproximativ) a Catastihului Panteli-monului, din 1752. Acest catastih, publicat de Ion lonaşcu54 esteconsiderat a fi cel mai vechi recensământ al unei părţi dinpopulaţia Bucureştilor (12 mahalale: Olari, Sf. Ecaterina de Jos,Popa Drăguşin, Ceauş Radu, Lucaci, Olteni, Hagiul, Lipcani,Popa Soare, Popa Nan, Delea şi Pantelimon şi locul fostei viidomneşti, Curtea Veche). El cuprinde numărul caselor şi numele

90

tuturor târgoveţilor care locuiau în această parte a oraşului şi careplăteau chirie anual mănăstirii Sf. Pantelimon pentru locurile pecare le deţineau. Numărul lor era, la 1752, de 899 de persoane.Dintre acestea 67 sunt văduve, fără a se preciza meseria soţuluidispărut, 57 (6,34%) săraci, nevolnici şi bolnavi, cei mai mulţidintre aceştia din urmă locuind în mahalaua Delea Veche (17 din128 sau 13,28%); Delea Veche e în acelaşi timp şi cea maipopulată mahala, urmată de Popa Nan, ambele la mare distanţăfaţă de celelalte. Din cei 26 capi de gospodărie înregistraţi casăraci, numai 10 sunt femei; din 9 nevolnici una e femeie, iarcalicii sunt cu toţii bărbaţi. Toţi cei înregistraţi sub rubricile maisus menţionate, ca şi văduvele şi bolnavii, sunt impuşi cu 30 sau45 de bani, ca de altminteri cea mai mare parte a locuitorilorrecenzaţi.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului alXIX- ea, îşi fac apariţia în documente termenii de haimana şicrai. Ei desemnează pătura cea mai de jos a populaţiei urbane,săraci, cerşetori, vagabonzi, cei de multe ori consideraţi oamenifără căpătâi, aflaţi la limita delincvenţei şi transgresând-o adesea.O jalbă către domn din 1783 atestă un litigiu al ploieştenilor cu„haimanalele, adunături din oraşul lor, sârbi, vlăsceni şi alţioameni străini“55. Amintim în treacăt existenţa, în apropiereaPloieştiului, la jumătatea secolului al XIX-lea (în 1852, anulnaşterii scriitorului I.L. Caragiale, în chiar această localitate) asatului numit Haimanale. Catagrafia Iaşiului din 182056 cunoaşteprintre cele 18 categorii fiscale ale sale pe cea a haimanalelor (înturcă haymane înseamnă vagabond, om fără sat). Sub raport fiscalnu erau nici bimici în cislă, nici contribuabili cu rupta, fiindprobabil consideraţi ambulanţi, cel puţin în raport cu fiscul. Din95 de haimanale 20 erau burlaci, 10 calfe şi mai toţi erau consi-deraţi ca având o ocupaţie manuală. Accepţia clară a cuvântuluihaimana apare în cronica meşteşugarului Ion Dobrescu. Descriindevenimentele din Ţara Românească, din 1823, el spune: „Şi cer-cetări mari cu de-amănuntul se făcea la Casa Privegherii (poliţia,n.n.) nu numai pentru apostaţi ci ori pentru ce aimana, om fărăcăpătâi, dându-i în chezăşie, iar care nu avea chezaş om pămân-

91

XX- tean, să ţinea la închisoarea spătării câte o lună de zile şi apoi sătrimitea iarăşi la Silistra. Ce va fi făcut cu dânşii nu putem ştii“57.

În ceea ce priveşte termenul de crai (craii podurilor), celpuţin aparent, el e mai întrebuinţat decât cel de haimana.Descriind „ciuma lui Caragea“ (1814), Dionisie Eclesiarhul po-vesteşte cum „de frica morţii au fugit toţi (oamenii) în toatepărţile şi s-au spart oraşu (Bucureşti) rămâind casele pustii.Numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţelecu buţile le lua în seamă“58. Anul următor, de teama rechiziţiilorturceşti, craiovenii fug din oraş:“şi aşa s-au spart oraşu rămâindcasele goale, iar crailor le părea bine“59. Unul din capitoleleIstoriei vechii Dacii a lui Dionisie Fotino se intitulează Epocadisperaţilor. În 1802, într-o perioadă de grave tulburări politice,„oraşul Bucureşti a rămas cu desăvârşire pustiu. Drept urmaremai mari peste el erau cei fară căpătâi si disperaţii numiţi în limbaţării crai“60.

Condica limbii rumâneşti, elaborată de Iordache Golescu şiîncheiată probabil la 1832, dă pentru craiu următoarea explicaţie:„a crăit să zice spre batjocură în loc de a sărăcit, d-aceea şi craiumai însemnează şi sărac, scăpătat după vorba rumânească ce zice„craiu din Curtea Veche“ - crăime, adică mulţime de crai“61.Acelaşi autor pune în evidenţă similitudinile existente între calicişi cerşetori ca beneficiari ai milei publice („calicii şi cerşătorii,toţi mă îmbulzea din toate părţile cerând“62).

Dicţionarul limbii române înregistrează, la 1936, pentru craisemnificaţiile de haimana, om chefliu, desmăţat, desfrânat, liber-tin, om fără căpătâi. Întrebuinţarea cuvâtului crai (prescurtare dinexpresia craii de Curtea Veche) cu aceste înţelesuri, mai întâi înBucureşti şi apoi şi în provincie, e pusă în legătură cu existenţa,ca nucleu de delincvenţă, a Curţii Vechi domneşti din Bucureşti;pustiită mai întâi de incendiul din 1718, apoi de marele cutremurdin 1738, ea ajunsese prin al şaselea deceniu al secolului alXVIII-lea un comlpex de ruine în care se adăposteau toate haima-nalele şi pungaşii capitalei63.

92

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, zona numităCurtea Veche era locul „unde să strânge toată crăimea Bucu-

93

reştilor“64, probabil un fel de Curte a miracolelor din capitalavalahă. În orice caz, calitatea de nucleu de delincvenţă a CurţiiVechi e atestată încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi nevom referi la ea în capitolul destinat atitudinii domniei faţă decerşetori. Legăturile dintre crai şi lumea delincvenţei apar clar îndescrierea evenimentelor din Tara Românească de la 1821, tot

*

sub pana lui Iordache Golescu. Lipsa de organizare a minimelorforţe de ordine de care dispunea ţara la vremea respectivă făceaiminent pericolul „căderii“ norodului „în jafuri şi prăzi dă crai şinărozi“65. Crăimea prăda trasporturile cu banii dajdiilor trimişi lavistierie şi sporea dezordinea în ţară, „că fieşcare craiu dă cap şimai mare să arată, vrând fieşcare să domnească“, pricină pentrucare „o grozavă anarhie stăpâneşte toată ţara“66. Pe măsură ceevenimentele se precipită sinonimia crai-tâlhar se impune: „toţipân toate părţile fugea, neştiind pă ce drum să apuce, că crăimeacuprinsese toate drumurile, nu scăpa om nejăfuit, nedespuiat,nechinuit dă tâlhari“67. Asocierea termenilor crai şi arnăut, învariantele „toată crăimea dă arnăuţi“, „câţiva crai din arnăuţi“ sau„craii dă arnăuţi“68, ne face să ne întrebăm în ce măsură cuvântulcrai e nu numai forma peiorativă pentru cerşetor, ci semnifică,mai curând, hoţ, tâlhar, vagabond înarmat. Ipoteza ne-a fostsugerată şi de un document de la 1803 din Ţara Românească, înfapt o poruncă pentru stârpirea vagabondajului69. Bucureştiulpare să fi cunoscut un număr deja supărător de mare de vagabonzi„oameni străini neştiuti, fără nici un căpătâi şi fără nici o stare“,atraşi de posibilitatea de a deveni fie slugi înarmate boiereşti saumănăstireşti, fie soldaţi (neferi). Documentul spune textual că,din cauza lor, „nu puţine hoţii şi astăzi se întâmplă în politie“. Eimportant de remarcat opinia oamenilor vremii conform căreiaaceşti vagabonzi ar fi străini. Domnul porunceşte boierilor şimănăstirilor „că câţi au neferi arnăuţi, sârbi sau orice fel de omstrăin primiţi în slujbă să-i trimită la ogeacurile Curţii“ pentru afi luaţi în evidenţă la cămara domniei.

Exact pentru aceeaşi perioadă cronica meşteşugarului IonDobrescu povesteşte episodul părăsirii capitalei de către domn(în 1802) şi dezordinile următoare absenţei oricărei autorităţi

94

politice: „Până încât domnul au lăsat Curtea şi Scaunul întreagăcum era, de căra craii arnăuţi sculele ce se găsea, arme, aşternu-turi, argintării, condecele visterii şi orice, iar cu cuca lui Vodăajunsese de mătura mişăii pe jos. Astfel de bătaie de joc era, darjafuri pe unde ce găsea!“70. Nu e lipsit de interes să amintim că,în cursul evenimentelor povestite de Dionisie Fotino şi la carene-am referit puţin mai înainte, căpetenia crailor ce puseserăstăpânire pe Bucureşti „era unul Malanos de neam albanez şi demeserie bozagiu [vânzător de boza, băutură răcoritoare asemănă-toare bragăi, n.n.]“ (vezi nota60). Dincolo de o pură coincidenţă,absolut posibilă în acest din urmă caz, trebuie spus însă că ideeamulţimii de străini săraci, care invadaseră practic Bucureştiul laînceputul secolului al XIX-lea, se regăseşte şi în alte documentepe care le vom semnala la timpul potrivit. Amintim, în treacăt, căşi spitalul Filantropia, fondat către 1814, purta iniţial denumireade spital al săracilor străini. Revenind la practica înarmării şiînrolării vagabonzilor, aceasta a existat probabil de vreme ce emenţionată de un alt cronicar târziu, de secol XIX, ManolachiDrăghici. El aminteşte, vorbind despre domnia lui Grigore IoanCalimah, cazul unui „ofiţer rusesc ce l-au aflat umblând prin ţarănecunoscut cu strângerea vagabonzilor pentru oaste“71 (în anul1760). Conform aceleiaşi cronici, 60 de ani mai târziu, oasteaeteriştilor „nu să compunea numai de greci [...] ce şi de toţivagabonzii de prin ţară, precum slugi boiereşti, masalagii, cei mairăi oameni din Iaşi, zaporojeni şi ţigani“72. Referitor la vaga-bonzi, de astă dată, şi Manolachi Drăghici foloseşte sintagmaarnăuţi-vagabonzi13. Astfel încât craii-arnăuţi şi vagabonzii-arnăuţi apar ca răufăcători înarmaţi, provenind din straturile celemai de jos ale populaţiei, lipsiţi adesea de domiciliu stabil şipercepuţi ca străini. În cazul lor, avem a face cu marginalipropriu-zişi, vagabondul şi străinul („celălalt“) fiind marginaliiprin excelenţă. La jumătatea secolului al XIX-lea aceastăpopuaţie săracă şi probabil, într-o anumită măsură şi flotantă, esuficient de semnificativă pentru a fi considerată ultima din celecinci clase sau stări de oameni care alcătuiesc populaţia Moldovei,respectiv „oamenii fără căpătâiu de care iar sunt o mulţime“74.

95

Conform estimărilor lui Manolachi Drăghici ei reprezintă 0,66%din totalul populaţiei Moldovei (10000 din 1500000 de locui-tori75), dar cifrele înaintate de el nu pot fi folosite pentru concluziistatistice valabile. Mai sigură pare informaţia conform căreia oparte din ei plăteau bir statului, nefiind deci nici scutiţi, niciignoraţi de vistierie76.

Ne-am referit până acum la săracii provenind exclusiv dinpăturile sociale populare. În ceea ce-i priveşte pe sărăciţii (even-tual declasaţi, dar nu întotdeauna) aparţinând păturilor înstăritesau chiar bogate, problema terminologiei sociale e mult maisimplă. Sunt de căutat în spatele unor formule de genul „obrazescăpătate şi neputincioase“, „deosebite feţe scăpătate şi sărace“,„deosebite feţe sărace“, „feţe ştiute“ ş.a. frecvent întâlnite îndocumente în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi laînceputul secolului al XIX-lea. Atunci când beneficiază de unanumit tip de ajutor public, aceste expresii le asigură păstrareaanonimatului şi funcţionează ca o piedică în calea declasăriirezultată aproape automat din recunoaşterea publică a imposi-bilităţii de a trăi conform rangului şi stării lor sociale, din resurseproprii. Ei sunt pandantul românesc a ceea ce Europa a cunoscutsub denumirile de pauperes verecundi, pauvres honteaux saupoveri vergognosi.

Am încercat să schiţăm, la nivelul vocabularului, modurileprincipale în care săracul şi sărăcia sunt percepute şi definite înlumea românească. Dacă informaţia de care dispunem până înprezent nu ne-a permis conturarea unui tablou complet al acestorrealităţi, putem totuşi înainta câteva consideraţii justificate dedocumentele aduse în discuţie până acum. Săracul, că e vorba decel de pe stradă sau de cel căzut în lipsuri materiale, originar fiinddintr-un strat social avut sau chiar bogat, e o prezenţă în generaldiscretă în ţările române. La nivelul vocabularului social el seindividualizează treptat, trecând de la personajul colectiv definitnumai prin raportare la alte grupuri sociale, la individul marcatde propria sărăcie, boală, invaliditate. În general, termenii folosiţinu sunt peiorativi. Adesea, ei apar însoţiţi de atribute care trimitcătre compasiune sau sugerează marea fragilitate a vieţii săracilor.

96

Conotaţiile negative ale limbajului despre săraci apar la începutulsecolului al XIX-lea şi privesc, în general, numai tipurile de săracial căror fel de viată frizează delincventa. Plecând de la vocabular

putem presupune că, în spaţiul românesc şi în perioada de timpabordată aici, săracul e o prezenţă ştearsă poate, dar nu lipsită delocul şi rolul său în lume (ataşate simbolisticii creştine soterice agestului miluirii); cu alte cuvinte, el nu e un marginal sau mai rău,un exclus; cei care aspiră la acest statut sunt tâlharul şivagabondul. Totuşi, sub impactul creşterii numărului de săraci şisărăciţi în general, în secolul al XIX-lea cuvintele folosite pentrua-i desemna se deplasează semantic spre zonele ironiei, deriziunii,condamnabilului.

NOTE1 Constantin Giurescu, Despre „sirac,, şi „siromah" ..., p. 252 ibidem, p. 273 Valeria Costăchel, Dezagragarea obştilor săteşti..., p. 7964 ibidem, p. 7605 Jan Byck, Depre cuvântul misei, în „Cum Vorbim“, II, 1950, nr. 11-l2,

p. 26 6 Gheorghe Ghibănescu, Breasla mişeilor ..., p. 927 Documenta Romaniae Historica, (D.R.H.), seria B, Ţara Românească,vol. I (1247 - 1500), Bucureşti, 1966, p. 62-63, doc. 278 ibidem, p. 86-88, doc. 429 ibidem, p.231, doc. 13710 Valeria Costăchel, op. cit., p. 76011 Catalogul documentelor din Arhivele Statului din Iaşi, Moldova, vol. I(1398-l595), Bucureşti, 1989, doc. 293, p. 125-l2612 ibidem, doc. 328, p. 13913 D.R.H., vol. XIX., Seria A, Moldova (1626-l628), Bucureşti, 1969, p.38, doc. 27; p. 56-57, doc. 91; respectiv p. 77, doc. 5814 ibidem, A, vol. XXIII, Bucureşti, 1996, p. 335, doc. 29715 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală aStatului, vol. II (1621-l652), Bucureşti, 1959, p. 131, doc. 58316 ibidem, vol. III (1653-l675), Bucureşti, 1968, p. 119, doc. 476,respectiv p. 181, doc. 79117 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II(1601-l620), Bucureşti, 1974, p. 202-203, doc. 381

97

18 ibidem, vol. III (1621-l632), Bucureşti, 1977, p. 218, doc. 443,respectiv D.R.H., vol. XII, Ţara Românească (1628-l629), Bucureşti, 1969, p.57, doc. 3319 apud, Florin Constantiniu, Relaţiile agrare ..., p. 11320 Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 53-5421 Sobornicescul Hrisov, ed. 1835, p. 922 Nicolae Iorga, Calicii lui Mihai Viteazul,..., p. 2623 B. A.R. (Biblioteca Academiei Române), fond „Manuscrise Româneşti“,mss. 965, f. 31r., doc. din ian. 170424 doc. din 2 mai 1716, respectiv 15 apr. 1727 ale căror fişe există în fişieulB. A.R. cu cotele 65-229 respectiv 65-231; la A.N. Bucureşti, unde teoreticaceste documente se află, cotele indicate mai sus sunt considerate greşite25 A.N., Bucureşti, fond „Diplomatice“, mss. nr. 2926 Mardarie Cozianul, Lexiconul slavo-românesc şi tălmăcirea numelordin 1649, ed. Grigorie Creţu, Bucureşti, 1900, p. 264, art. 386627 ibidem, p. 218, art. 285928 Gheorghe Gibănescu, op. cit., p. 92-9329 ibidem, p. 11030 I.A. Candrea, Ovid Densusianu, Dicționarul etimologic al limbiiromâne. Elementele latine, fasc. I-IV, Bucureşti, 1914, p. 162. Art, 106831 H.Tiktin, Dicţionar Român-German, vol. II (D - O), Bucureşti, 1911,p. 99332 ibidem, vol. I (A- C), Bucureşti, 1903, p. 266-26733 Dicţionarul Limbii Române, tom I, partea II - C, Bucureşti, 1940, p.50-5134 Marina Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon,Dicţionarul limbii române literare vechi, Bucureşti, 1987, p. 27635 ibidem, p. 92-9336 îndreptarea Legii (1652), Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 8637 Evelyne Patlagean, Recherches sur les pauvres et la pauvreté dansl’Empire romain de l'Orient (IVe-VIIe siècles), Lille, 1974, p. 3538 Codul Calimah, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 30939 Acte judiciare din Ţara Românească . . . , doc. 427, p. 473-47440 Carte Românească de Învăţătură, 1646, Ed. Academiei, Bucureşti,1961, p. 55 şi Îndreptarea Legii, p. 28241 Carte . . . , p. 57 şi Îndreptarea ..., p. 28442 Acte judiciare . . . , doc. 85, p. 9143 Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. Corneliu Istrati, vol. II, Iaşi,1986, p.210-211.doc. 142844 ibidem, p. 5545 Acte judiciare ..., doc. 913, p. 97346 Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, p. 318-319, doc.1545-l546

98

47 Documente privind istoria României, vol. III, seria B, TaraRomânească, veac XVI (1551-l570), Bucureşti, 1952, doc. 165, p. 13548 ibidem, seria A, Moldova, veac XVI, vol. IV (1591-l600), București,1952, doc. 5, p. 4-649 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie,Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 23950 D.R.H., B, Tara Românească, vol. XI (1593-l600), Bucureşti, 1975,doc. 52, p. 70-7251 RR Panaitescu, Valeria Costăchel, A. Cazacu, Viaţa feudală în ŢaraRomânească şi Moldova (sec. XV-XVIII), Bucureşti, 1957, p. 37552 Gheorghe Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, Iaşi, 192153 Jean-Pierre Gutton, La Société et les pauvres. L'Exemple de lagénéralité de Lyon (1534-l789), Paris, 197154 după Ion lonaşcu, Aspecte demografice şi sociale . . .55 A.N., Bucureşti, fond „Doc. Istorice“, mss. 253-CXCVI (din 16 fev.1783)56 Gheorghe Ghibănescu, Iaşii în 1820 (după catagrafia lui MihailGrigore Sutu Vodă), în „Ion Neculce. Buletinul Muzeului Municipal Iasi“, fasc.III, 1923, p. 2957 Cronica meşteşugarului..., ed. cit., p. 5958 Dionisie Eclesiarhul, Hronograf 1764-1815, ed. Dumitru Bălaşa,Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1987, p. 12259 ibidem, p. 12260 Dionisie Fotino, Historia tes palai Dakias, vol. II, Viena, 1818, p.434—436; informaţia ca şi traducerea fragmentului le datorăm d-nei. EmanuelaPopescu-Mihuţ, căreia îi mulţumim şi pe această cale.61 Iordache Golescu, Condica limbii rumâneşti, în Scrieri alese, ed. MihaiMoraru, Bucureşti, 1990, p. 30962 idem, Povestea huzmetarilor, în Scrieri..., p. 3863 Dicţionarul limbii române, tom I, partea III, fasc. X-XI-XII, Bucureşti,1936, p. 870-87164 Iordache Golescu, Povestea huzmetarilor, în Scrieri..., p. 4265 idem, Prescurtată însemnare dă turburarea Ţării Rumăneşti ce s-aîntâmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco Vodă Sutu, în Scrieri...,p. 48 66 ibidem, p. 4967 ibidem,, p. 5268 ibidem, p. 48, 51 respectiv 5269 Vladimir Diculescu, Viata cotidiană a Tării Româneşti în documente1800-l848, Cluj, 1970, p. 131-l3270 Cronica meşteşugarului..., p. 13-l471 Manolachi Drăghici, op. cit., p. 2972 ibidem, p. 123

73 ibidem, p. 11174 ibidem, tom I, p. 8075 ibidem, p. 9476 ibidem, tom II,

100

p. 249

101

CAPITOLUL IV

BISERICA, PRINŢUL, INDIVIDUL.TREI IPOSTAZE

ALE GESTULUI CARITABIL

Astăzi chiar, după aproape două sute de ani de politici socialeîn adevăratul înţeles al cuvântului, gestul individual al acordăriiunui sprijin oarecare cuiva aflat în suferinţă sau în lipsurimateriale ca şi sentimentul de compasiune pe care prezenţa uneiastfel de persoane ni-l inspiră, nu sunt total lipsite de conotaţiireligioase. Ceea ce azi sunt reminiscenţe doar ale unei civilizaţiicândva creştine prin excelenţă, constituiau odinioară esenţaoricărui gest în ordinea asistării bolii, sărăciei, neputinţelor sauincapacităţilor de orice fel ar fi fost ele.

In mod explicit Dumnezeul biblic este un Dumnezeu alumililor şi al năpăstuiţilor. El „a răsturnat pe cei puternici de pescaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzii-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic“(Luca 1,52-53, ediţia utilizată: Biblia sau Sfânta Scriptură,Vechiul şi Noul Testament, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg,1990). Creştinismul valorizează milostenia ca practică spirituală.„Deja în Septuaginta, mila se numără /..../ printre atributeledivine“. Ea „este răsplata unui contract umanitar, recompensagenerozităţii dezinteresate, arvuna cerească a faptelor bunesăvârşite pe pământ“1. Vechiul Testament face referire clară ladrepturile orfanului, văduvei, străinului şi săracului şi interziceasuprirea tuturor acestora (Exodul XXII, 21-27 si XXIII 6;9;Deuteronomul XXIV, 12-22). „După Răstignire milostenia numai reprezintă opţiunea unor spirite eminente, ci datoria minimală

102

a oricărui om trecut prin baia expiatorie a Botezului“2. Ea estesoterică şi eschatologică. Isus le-a zis ucenicilor săi „vindeţi totce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu seînvechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţulşi unde nu roade molia; căci unde este comoara voastră acolo vafi şi inima voastră“ (Luca XII, 33-34). Evanghelia dupa Mateispune, la rândul ei, că fericirea eternă a mântuirii e promisătuturor celor milostivi. În ziua Judecăţii Ultime „Împăratul va zicecelor de la dreapta Lui: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, demoşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şiM-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fostîn închisoare şi aţi venit pe la Mine. Atunci cei drepţi îi vorrăspunde: „Doamne când Te-am văzut noi flămând şi ţi-am datsă mănânci? Sau fiindu-ţi sete şi ţi-am dat de ai băut? Când te-amvăzut noi străin şi Te-am primit sau gol, şi Te-am îmbrăcat? CândTe-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi am venit pe la Tine?Şi răspunzând Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că ori decâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsem-naţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut (Matei XXV, 34-40). Con-form Evangheliilor, între creştinism (cu reprezentantul săuinstituţional, biserica) şi săracii acestei lumi raporturile suntorganice: „căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. Elmăcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prinsărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi“ (A doua epistolă către CorinteniVIII, 9). Indiferent dacă limbajul religios e metaforic şi se referăde fapt la sărăcirea pe care Isus a suferit-o trecând din condiţiadivină în cea umană, săracul pământean atrage bunăvoinţa, datăfiind asemănarea condiţiei lui materiale cu cea cristică3. Biblia,ca text sacru şi tratată ca atare de toţi cei care, de acum încolo, sevor referi la ea, este considerată ca fiind în afara istoriei, perma-nent contemporană, dar, în egală măsură, posibil de partajat,compilat şi utilizat la infinit, căci orice element al unui text sacrueste un adevăr în sine4. Atâta timp cât săracul beneficiază în modexplicit de protecţia divină, iar simpla sa prezenţă perpetueazăimaginea Fiului Omului pe pământ într-un timp mitic şi prin

103

urmare niciodată încheiat, „datoria de a i se face dreptate [însensul justiţiar al termenului] este în mod virtual, nelimitată“5.

Dacă sărăcia asumată voluntar este una dintre valorile funda-mentale ale creştinismului, aceasta nu înseamnă însă în modabsolut automat că bogăţia ar fi un rău în sine. Ceea ce condamnăspiritul creştin este numai dorinţa nestăvilită de a poseda bunurilumeşti şi acumularea acestora prin mijloace ilicite. Într-o cetateterestră ale cărei contururi nu sunt decât umbra nedemnă a cetăţiiceleste, ordinea socială este în mod esenţial imuabilă. Actorii(bogaţii, respectiv săracii) au roluri proprii bine definite, iar gestulsocial, miluirea (pomana) în cazul nostru, este numai un corectiva cărui valoare se dezvăluie în perspectivă eschatologică. Înaceste condiţii inspirata formulă a lui Jacques Le Goff, care numeapomana dată unui sărac „paşaport către lumea de dincolo“, esteo definiţie exactă, penetrantă, şi, de ce nu, frumoasă.

Abordările privind sărăcia şi rolul ei social sunt importanteîn scrierile Părinţilor Bisericii originari din aria de expresie greacăa fostului Imperiu roman. Teritoriu puternic urbanizat încă, acestas-a confruntat de timpuriu cu proliferarea mizeriei şi a sărăcieiurbane care (spre deosebire de mizeria rurală) a avut dintotdeaunadarul de a stimula gândirea socială. Grija faţă de omul năpăstuit,aşa cum a fost ea teoretizată în imperiul răsăritean, e circumscrisăconceptului de origine greacă de filantropie6. În gândirea creştinăel exprimă dragostea faţă de umanitate în totalitatea ei, indiferentde sex, rasă, poziţie socială, apartenenţa la un popor sau altul,situarea printre prieteni sau printre duşmani, printre credincioşisau printre necredincioşi, printre barbari sau în sânul comunităţiicivilizate, implicând, în acelaşi timp, ideea sacrificiului de sine7.Constituţiile Apostolice au instituţionalizat de timpuriu filantropiacreştină, iar episcopul a fost investit cu reponsabilitatea admi-nistrativă a operei caritabile a bisericii. El trebuia să ofere grijăpărintească orfanilor, protecţie văduvelor în locul defuncţilor lorsoţi, compasiune invalizilor, adăpost străinilor, hrană celor înfo-metaţi, apă celor însetaţi, haine celor goi, îngrijire bolnavilor,ajutor prizonierilor. Orfanii, bătrânii, cei bolnavi şi familiile cumulţi copii erau în special recomandate grijii episcopului8.

104

În Imperiul bizantin aşezămintele caritabile, indiferent defondator, erau administrate şi deservite de clerici şi puse, din chiarmomentul fondării lor, sub autoritatea episcopilor. Organizarealor devine definitivă sub Justinian o dată cu stabilirea normelorde administrare a bunurilor ecleziastice. Conform actelor lorfondatoare, aşezămintele de caritate intrau în patrimoniul bise-ricii, de la care căpătau statutele (juridice) de funcţionare, obliga-ţiile şi privilegiile. Ele deveneau astfel bunuri ecleziastice şi erauadministrate de economi sub controlul direct al episcopului.Veniturile produse de bunurile ecleziastice se împărţeau în patrucategorii a căror destinaţie era următoarea: întreţinerea clerului;cheltuieli destinate liturghiei şi construcţiilor ecleziastice; întreţi-nerea săracilor; răscumpărarea prizonierilor de război. Acest tipde administrare a aşezămintelor caritabile făcea ca biserica săasigure ceea ce astăzi am numi serviciul asistenţei publice încontul statului9.

Vechiul drept românesc, situat într-o incontestabilă descen-denţă bizantină, a preluat de la acesta obligaţiile pe care oameniibisericii le au faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. Ele apar ca atareîn codurile de legi din secolul al XVII-lea: „Arhiereul să fieiubitoriu de străini, iubitoriu de săraci, dă mişei“10, iar episcopul„să poarte grijă cu adeverinţă /.../ de lucrurile bisericii şi să nudea vreunele de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi caunor săraci“11. Singurele griji mireneşti îngăduite episcopului,preotului sau diaconului sunt supravegherea averii orfanilorsăraci până la majoratul acestora sau „ajutorarea văduvelor şipurtarea de grijă a mişeilor şi bolnavilor“12. „Episcopul să îndrăz-nească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şivăduve şi pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fieîntr-ajutoriu şi milă de ei să-i miluiască“13. Aceleaşi dispoziţiiapar în proiectele de cod general întocmite de Mihail Fotino în1765 pentru Ştefan Racoviţă şi, în 1766, pentru Scarlat Ghica, încartea a III-a, de drept bisericesc, a proiectului. Acesta adunădispoziţii de drept bizantin de mult receptate şi aplicate la noi, acăror menţionare clară la 1765 oglindeşte continuitatea reglemen-tării respective şi a surselor bizantine ale dreptului ctitoricesc. În

105

acelaşi timp „find vorba de un moment de centralizare a puteriide stat şi de codificare iluministă a dreptului (cu o uşoară tendinţăde sinteză a diferitelor sisteme) proiectul lui Fotino oglindeştebine vechile tendinţe de supraveghere şi de control impuse debiserică şi autonomia pe care aceasta, ca şi legea laică, o impu-neau ca regim juridic al aşezămintelor pioase“14. În primele treidecenii ale secolului al XIX-lea, Zilot Românul, scriitor a căruicultură juridică nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, trece într-o scriere laică îndatoririle episcopului faţă de săraci: „Cel scăpătatşi văduva din grija să nu-ţi iasă/ Şi tuturor celor săraci să fiideschisă masă“ (în Istoria Ţării Româneşti de la domnia luiAlexandru Vodă Ipsilanti până la sfârşitul domniei lui Ioan VodăCaragea: 1796-l818)15. Ceea ce înseamnă că, indiferent de for-maţia intelectuală a autorului, tema legăturii dintre biserică şisărăcie era comună atât imaginarului religios cât şi celui laic.

Mănăstirile, la rândul lor, atât în Orient cât şi în Occident,s-au implicat mai mult sau mai puţin, funcţie de epocă, în operacaritabilă a bisericii. Monahismul creştin timpuriu nu s-a aplecatasupra problemelor sociale ale acestei lumi. Idealul primiloreremiţi, al anahoreţilor şi al călugărilor în general, era atingereaperfecţiunii vieţii întru Hristos prin maxima detaşare de nevoilenaturii lor umane. Începând totuşi din secolul al IV-lea, subinfluenţa lui Vasile cel Mare, izolarea religioasă şi mistică nu-imai erau suficiente monahului pentru a-şi desăvârşi acel summumbonum al vocaţiei sale. Sfântul Vasile credea că monahismul nutrebuie să fie complet paralel nevoilor societăţii umane consi-derând dimpotrivă, practica filantropiei un element important alvieţii călugăreşti. Foarte de timpuriu mănăstirea devine o forţă înviaţa socială a statului bizantin, iar filantropia o practică cotidianăîn viaţa multor aşezăminte monastice. Surplusul produs demânăstire era adesea distribuit săracilor, iar rolul călugărilor înasistarea acestora devenea foarte important în timpul marilorcalamităţi dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foameteaşi ciuma16. Indiferent de dimensiunile practice, de altminteri greude apreciat, ale filantropiei mănăstireşti, nu trebuie pierdut dinvedere faptul ca ea rămâne în mod esenţial o formă a rugăciunii.

106

Caritatea monastică nu este un scop în sine, ci numai un exerciţiuliturgic. Adesea adăpostul pentru călători şi pelerini sau loculdestinat bolnavilor sunt în afara incintei mănăstireşti, iar distri-buţiile de haine, mâncare sau bani în favoarea săracilor au loc deregulă la poarta mănăstirii.

Mănăstirile româneşti funcţionează şi ele după aceleaşiprincipii. În actele de danie apar uneori ca beneficiari expliciţi loculdestinat bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru călători(ospătăria). În 1524 Vladislav al III-lea dăruia căşăritul din judeţulPădureţ bolniţei de la Simidreni şi „încă altui loc de binefacere careeste în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la Argeş, numitlocul primitor de călători“17. La 1619 sau 1626, mănăstirile Stăneşti(Gavril Movilă) respectiv Argeş (Alexandru Iliaş) primesc o seamăde privilegii domneşti pentru a fi „de hrana călugărilor, călătorilorşi posluşnicilor“18. Dincolo de existenţa, incontestabilă, a acestorlocuri de binefacere în preajma mănăstirilor, ne putem întreba totuşiîn ce măsură caritatea monastică era o realitate de vreme cedomnul ţării la sfârşitul secolului al XVI-lea este nevoit să intervinădirect pentru a plasa în mănăstiri o seamă de calici, posibil marimutilaţi de război proveniţi din numeroasele sale campaniimilitare19. „Datorită conjuncturii social-economice specifice ţărilornoastre în vremea aceea, alături de marile mănăstiri nu s-au ridicatbolniţe-spital. A contribuit la aceasta şi faptul că, îndeobşte,mănăstirile româneşti nu au constituit locuri de pelerinaj căutate debetegi din depărtări şi nici n-au dispus de posibilităţi materialepentru susţinerea unui autentic spital monastic“20. Este, dealtminteri, opinia unui apreciabil număr de istorici din care faceparte şi Nicolae Iorga21. Ea pare să fi prevalat la lucrările simpo-zionului din mai 1969, de la Râmnicu Vâlcea, privind semnificaţiamedico-istorică a botniţelor mănăstireşti22 Redăm în continuarepunctul de vedere, după câte se pare majoritar chiar la vremearespectivă, al celui care a condus lucrările mai sus menţionatuluicolocviu, Valeriu Bologa: „se pare că în evul mediu la bolniţelemănăstireşti nu avem a face - deşi tradiţia bizantină venită mai alesprin filiera balcanică, a fost totdeauna vie în viaţa noastrămonahală - cu o perpetuare a marilor spitale din Imperiul bizantin

107

[...], ci de adoptarea unei instituţii mai simple, mai modeste, fărăcaracter propriu-zis spitalicesc, un loc de retragere şi de îngrijireexclusiv al călugărilor bolnavi şi bătrâni şi că în aceste bolniţe nuse dădea o îngrijire medicală calificată, ci numai una cu caractercasnic, popular. În sfârşit, pare tot mai evident că bolnavii laici nuerau primiţi sistematic în bolniţe. Altceva este ospitalitatea pe careorice mânăstire o acorda călătorului sau pelerinului sărac, timp decâteva zile, pare-se totdeauna în afară de bolniţă, act de caritatecreştină, de omenie, nu însă unul cu caracter medical“23.

Momentul în care laicii bolnavi sau săraci încep să interesezecomunitatea monastică pare să se situeze undeva în a douajumătate a secolului al XVIII-lea, fiind legat de numele lui PaisieVelicicovschi, personaj influenţat în activitatea sa de viaţa mona-hală din Rusia şi de la Sfântul Munte24. Regula comunităţii sale,instalate mai întâi la Dragomima, mutată în 1778 la Secu şi apoila Neamţ, prevedea că „în mânăstire trebuie să se facă numaidecâtun spitălaş, pentru ca monahii care se îmbolnăvesc să aibă odeosebită îngrijire de hrană, băutură şi linişte [...] Trebuie să sefacă două case de oaspeţi, una înlăuntrul mănăstirii, pentrupersoanele duhovniceşti şi mirene care vin la mânăstire şi unaafară din mânăstire pentru cei care vin cu căruţele“. Călugării eraudatori să primească „pe cei ce vin spre închinare, precum şi pecei săraci şi bolnavi care n-au unde să-şi plece capul, rânduind peunii la casa de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijind cubunăvoinţă de bolile lor trupeşti“25.

Problema bolniţelor a fost reluată de pe poziţii opuse, relativrecent, într-un scurt articol de Mitropolitul Ardealului, AntoniePlămădeală26.

În ceea ce ne priveşte, importante ni se par nu preocupărilemedicale ale clerului, ci cele caritabile, de asistare a bolii, bătrâneţii,

108

sărăciei provenite din mediul laic. Raritatea apariţiei acestora îndocumentele pe care le-am parcurs ne interzice orice apreciere adimensiunilor operei caritabile înfăptuită prin intermediul mănăs-tirilor. Amintim, pentru moment cu titlul de sugestie doar, neaco-perită documentar în cazul ţărilor române, posibilitatea ca acesteasă fi avut însă un rol important în absorbţia sărăciei.

109

Condiţia monastică reproduce condiţia săracului în societatede o manieră mai rigidă decât realitatea, dar mult mai stabilă. Faţăde sărac, mănăstirea prezintă două atitudini posibile: prima trateazăsăracul ca o realitate exterioară şi complementară mănăstirii, ceade a doua îl integrează în interiorul comunităţii monastice încalitate de călugăr. Referitor la prima atitudine, e vorba de faptulcă, în afara oraşului, toate mănăstirile au o funcţie ospitalieră.Referitor la a doua atitudine, mănăstirea creează posibilitateaabsorbirii unui număr teoretic nelimitat de săraci valizi, care nu-şiputeau angaja în altă parte forţa de muncă slab calificată, al căreipreţ era comparabil cu cel al energiei animale sau servile. Mănăsti-rea a reglat imaginea sărăciei, transformând ceea ce era dezordineşi calamitate, într-un model de viaţă regulat şi deci suportabil.Spre pildă, în Bizanţ, între mijlocul secolului al V-lea şi mijloculsecolului al Vl-lea, dată după care nu mai există noi fondărimonastice, numărul marilor mănăstiri producătoare este încreştere. Pe parcursul secolelor IV-VII amploarea dezvoltăriimonastice (iar la oraş a celei ospitaliere) nu marchează numaicreştinarea generozităţii citadine ci şi afluxul continuu de săraci27.

Învăţătura bisericii trece prin cuvântul înalţilor prelaţi cătrelumea laică. Conservatorismul gândirii şi expresiei religioasefiind de necontestat, ne-am oprit pentru exemplificare la predicilemitropolitului Antim Ivireanul. În Cuvânt de învăţătură laDuminica Lăsatului de Sec de Brânză, milostenia apare ca oîndatorire generală a oricărui bun creştin, ea îmbrăcând atâteaforme încât, practic, e tuturor accesibilă: „Ci acum la acest cuvântputeţ să gândiţ în inimile voastre şi să ziceţ: dară noi suntemsăraci şi nevoiaş şi cum vom putea să dăm milostenie, că n-avembani? Milostenia iaste de multe feluri /.../ că de vei îndemna pecineva să facă vreun bine, milostenie iaste, de vei sfătui pe cinevala lucrurile cele sufleteşti, milostenie iaste; de vei mângâia inimavreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste; milostenie iaste şi înscurte cuvinte, de vei da un pahar de apă rece cuiva în numele luiHristos adevărat să ştii că nu-ţ vei pierde plata, după cum zice laal 9 lea cap al lui Marco“28. Dincolo de afirmarea virtuţilorsoterice ale milosteniei (pomenirea morţilor prin milostenii şi alte

110

faceri de bine aduce mare folos, multă dobândă şi mântuinţasufletelor29, atât a celor care dau de pomană cât şi a acelora cărorapomana le este menită) sau de valorizarea principalului ei bene-ficiar, săracul, despre care spune că este tot atât de mare cât însuşiIsus, de vreme ce El nu-l numeşte nici slugă, nici prieten, cifrate30, Antim Ivireanul rămâne în litera şi în spiritul canonului,considerând milostenia doar una, şi nu prima, dintre căile desă-vârşirii. Înaintea ei sunt postul, spovedania şi rugăciunea31.

Săracul este un intermediar, căci „Cine are milă de săracîmprumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea“ (ProverbeXIX, 17). Această temă e prezentă până târziu în literaturareligioasă care circulă în spaţiul românesc32. În condiţiile în carePărinţii Bisericii, preluând aspecte ale gândirii antice, postulaserăcomunitatea naturală a bunurilor terestre, întemeiată pe principiuldreptului săracului la supranecesarul bogatului, poziţia săraculuie cea de aşteptare a îndeplinirii faţă de el a unei îndatoriri, care îideschide un drept asupra semenului său, pentru care el trebuie, larândul său, să îndeplinească funcţia de rugăciune. În Occidentulcreştin ideea despre pomană ca schimb şi contract (cerşetorul careprimeşte un ajutor sub formă de bunuri materiale este obligat săse roage pentru binefăcătorul său) nu este formulată expres înaintede secolul al Xll-lea, deşi ea constituie însăşi baza motivaţieipsihologice a actului caritabil33. După această dată, ea reprezintăînsă o constantă explicită a gândirii despre milostenie. La 1628,deexemplu, în aşezământul destinat săracilor din Lyon, aceştiarespectau o disciplină aproape monastică, rugându-se Domnului„dimineaţa şi seara şi în cursul tuturor exerciţiilor lor de devo-ţiune pentru rege, pentru binefăcătorii lor, pentru morţi şi pentruoraşul Lyon“34. Regăsim aproape aceeaşi formulă într-o cererede fonduri a administratorilor Cutiei Milelor, la 1792 în TaraRomânească, fără a putea spune când exact această temă a pătruns

111

în gândirea religioasă şi politică românească. „Ticăloşii săracilipsiţi de hrana vieţii /.../ cu toţii de la mic până la mare, ziua şinoaptea cu un grai către milostivul Dumnezeu strigă şi se roagăpentru îndelungarea cu fericire a luminaţilor anii înălţimii Tale,ca să fie mulţi şi fericiţi întru nesăvârşită oblăduire“35.

112

Totuşi contractul mântuire contra milostenie, prin interme-diul rugăciunilor, oferă mai multă credibilitate atunci când im-plică instituţia specializată în relaţia cu divinul. Deşi un manuscrisslavon din Tara Românească din secolul al XVI-lea considera că

„e mai bine să împărţi averea săracilor decât să o dăruieştibisericilor şi să le îmbogăţeşti“36, atitudinea curentă în spaţiulromânesc pare să fi fost cu totul alta. Două sute de ani mai târziudomnul Ţării Româneşti Alexandru Ipsilanti scria că „sunt multeînchipuirile facerii de bine şi ale milosteniei, şi unele sunt cele cese fac la rudenii şi la prieteni şi alte la cei săraci şi lipsiţi, şi iarăşialtele ce se fac la biserici şi mănăstiri i mai mult aleasă şi maicinstită este această a treia facere de bine, adecă carele să face lacasele lui Dumnezeu şi la înfrumuseţatele mănăstiri, de vreme ceîntru dânsele nu numai Dumnezeu se laudă se cinsteşte şi seslăveşte şi întru dânsele şi cei săraci şi lipsiţi se chivernisesc, dreptaceasta această facere de bine, carele se face către sfintele monăs-tiri, precum mai sus s-au zis, mai cinstită şi mai de folos este decâttoate celelalte“ (20 martie 1775)37. Pe de o parte, avem a face cuperpetuarea modelului bizantin al intermediarului monastic. Pede altă parte însă, într-o civilizaţie a gestului, elitele româneşti(domnul şi marea boierime) par să opteze pentru varianta cea maivizibilă a miluirii care este, în egală măsură, o investiţie deprestigiu şi un garant al dreptei lor credinţe, pentru că „sfintelemănăstiri /.../ sunt cea mai de cinste parte a politiei şi semnul celprea arătat al pravoslaviei“ (act din Ţara Românească, 14 iulie1793)38. În această situaţie intercesorul privilegiat devine călu-gărul care, în plus, reproduce prin modul său de viaţă, condiţiasăracului: „Din toate cele mai alese şi lăudate lucruri la cei ce dela Dumnezeu li s-au dat a stăpâni, fapta cea bună a milostiviriieste mai aleasă şi mai lăudată, mai încă când va fi către sfinteleşi dumnezeeştile mănăstiri, unde se săvârşesc dumnezeeştileslujbe şi unde cei ce au părăsit lumea trăiesc o viaţă îngerească şimai presus de lume, rugându-se lui Dumnezeu ziua şi noapteapentru Împăraţi şi pentru Domni şi pentru tot pravoslavniculcreştinesc norod, la acelea cuviincios este facerea de bine, aajutora pre cei lăcuitori într-însele cu cele de trebuinţă, fiindcă şi

113

ei se află slujind lor întru cele sufleteşti, rugându-se luiDumnezeu pentru spăşania sufletelor“(act din Ţara Românească,14 iunie 1793)39. Mănăstirile, la rândul lor, sunt datoare a practicamilostenia. Hrisovul de orânduiala mănăstirilor din 10 septembrie1798 din Ţara Românească, arată că acestea au fost înzestrate dectitori cu averi, iar de domni cu orânduieli şi canoane „ca dupăacelea iconomisindu-se şi chivemisindu-se să fie şi să stee în vecila starea lor, pentru faceri de bine de-a pururea şi ajutorul celorsăraci întru politiceasca unire şi pentru vecinică pomenirea lor“40.Sintagma politiceasca unire confirmă interpretarea conformcăreia „mila este un element care consolidează solidaritateasocială, evidenţiind grija faţă de supuşi a celui puternic /.../ [fărăa avea] aici prefigurarea unui gen de contract social: acordul serealizează în faţa divinităţii şi nu prin consensul voinţei popularecu cea a dominanţilor. Avem de-a face cu obligaţia de a cimentasolidarităţile, prin protecţie socială, am spune noi, şi prin cunoaş-terea realităţilor“41. În ordine soterică, mănăstirea asigură prinînscrierea numelor lor în pomelnicul „oficial“ pomenirea, însensul liturghiei creştine, a ctitorilor

114

şi a tuturor acelora care şi-au îndeplinit faţă de ea îndatorirea milosteniei. În pomelniculrefăcut şi înnoit al mănăstirii Amota, de la 1706, se spune: „şis-au dat şi altora voie [după domnul ţării, Constantin Brâncoveanu]tuturor pravoslavnicilor creştini, domni şi doamne, boiari şijupânese, celor ce-s de ceata bisericească şi celor ce-s de ceatamirenească, carii dintru îndemnaria dumnezeiască vor veni şi vornevoi să miluiască la această sfântă şi dumnezeiască mânăstiredupă puteria lor, cu sat, cu moşie, cu mori, cu ţigani, cu sculebesereceşti, cu dobitoc şi cu altcevaşi, cine cu ce s-ar îndura, dupăputeria lor. Si acestora să li să scrie numele lor la acest sfântpomenic“42. Înscrierea numelui cuiva în pomelnicul unei mănăs-tirii este o formalitate riguroasă care se face „cu blagosloveniiaarhiereului şi cu ştirea soborului ca să să stie pentru ce i-ar fi[respectivului înscris] să să pomenească“43. Beneficiare privi-legiate ale generozităţii tuturor celor care aveau ceva de dăruit,mănăstirile sunt, la rândul lor, suportul operei caritabile pe carebiserica o îndeplineşte, prin delegare, în contul întregii societăţi.

115

La începutul secolului al XIX-lea, Zilot Românul aminteşte cuamărăciune că, mai înainte vreme (înainte de ocupaţia rusă din1806), mănăstirile erau „case împodobite pe dinăuntru cu felurimide scule scumpe, împărăteşti şi domneşti, şi pe dinafară cu moşii,vii, prăvălii şi alte lucruri şi primitoare de mulţi streini de săhrănea şi să îmbrăca dintr-însele, cum şi de să mărita fete săraceşi alte obraze scăpătate să ajutora şi cu acestea să proslăvianumele lui Dumnezeu“44. Că plângerea lui Zilot nu este unexerciţiu strict retoric şi că, cel puţin în primul său deceniu,secolul al XIX-lea perpetuase aceeaşi ierarhie a gesturilor cuvaloare mântuitoare demonstrează hrisovul episcopiei Argeş,emis la 27 iunie 1806 de Constantin Ipsilanti, care enumeră, într-o ordine deloc întâmplătoare, „cele ce sunt folositoare nu numaivieţii celei trupeşti ci şi câte spre fericirea sufletească se aduce,şi fericirea cea după moarte se câştigă, adică: monăstiri, biserici,spitaluri, ghirocomii [aziluri de bătrâni, n. n.), esenodohii [adă-posturi pentru călători străini, n. n.] şi alte ca acestea“45.

Milostenia este aşadar un gest, o atitudine, cu valoare esen-ţialmente religioasă. Aceasta rămâne intactă indiferent dacă pomanapleacă direct din mâna bunului creştin către cel nevoiaş sau dacăea se redistribuie prin intermediul bisericii ca instituţie. In egalămăsură însă, valenţele sociale ale gestului caritabil îl recomandăca susceptibil de a contribui la realizarea şi menţinerea solidarită-ţii corpului social la cele mai diferite niveluri ale acestuia. Astfelîncât ceea ce pentru noi astăzi pare să se înscrie într-o ordinepolitică sau socială clară, era cândva refexul religios al unei lumiîn care laicitatea era doar un vestmânt, nu o stare de spirit.

Pomenile princiare, versiune laică a celor ecleziastice, tra-diţionale ca şi acestea, sunt una din primele forme de institu-ţionalizare a asistenţei laice, într-o vreme când laic şi clerical,spiritual şi temporal se disociau foarte puţin, iar în ceea ce-lpriveşte pe prinţ chiar se împleteau într-o complicată ideologielegitimizantă. În ordinea cronologică a modelelor de legitimarecreştină, primul care se impune este cel bizantin. Idealurile lumiibizantine (în cazul nostru idealul politic imperial) îşi dezvăluieîntreaga semnificaţie numai în raport cu religiozitatea profundă

116

a acestei societăţi. Sacru şi profan definesc complex şi com-plementar fiinţa împăratului. Printre valorile pe care acesta leîntrupează şi le practică, în egală măsură, cea care ne intereseazăaici este filantropia.

Conceptul grecesc philantropia descrie iubirea omului pentruoricare fiinţă umană în general. Teoretic cel puţin, filantropiacreştină e universală („iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, binecuvântaţipe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-văpentru cei care vă insultă şi vă prigonesc, ca să fiţi ai Tatăluivostru care e în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste ceirăi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste ceinedrepţi“, Matei, 5: 44-45), iar punerea ei în faptă reprezintăesenţa oricărei comunităţi creştine46. În societatea bizantină,filantropia îmbrăca mai multe aspecte. Mai întâi ea reprezenta unconcept abstract filosofic şi teologic; în al doilea rând era unatribut politic, în al treilea ea definea caritatea adresată individuluicăzut în lipsă şi sărăcie, iar în al patrulea acţiunea efectivăpresupusă de toate acestea şi exprimată în instituţii organizate47.Din punct de vedere filosofico-teologic, filantropia este în primulrând un atribut divin48. Şi prin aceasta însăşi, unul imperial49.Filantropia imperială e o noţiune a cărei complexitate, pentru noiastăzi, nu e lipsită de ambiguităţi. Ca şi în cazul atributului divin,ea circumscrie o seamă întreagă de atitudini în registrulcompasiunii în faţa oricărui tip de vulnerabilitate umană. Eaînseamnă simţ al dreptăţii, înţelegere, răbdare şi justiţie inclusivpentru cei mai umili dintre supuşi, iertarea adversarilor politici şia prizonierilor de război, ocrotirea şi ajutorarea orfanilor,văduvelor şi a săracilor. În toate aceste situaţii însă ea îşi păstreazăvaloarea soterică. Buna ocârmuire şi operele de binefacere suntatuurile împăratului pentru ziua Judecăţii Ultime. Astfel cerculse închide, iar iubirea de oameni (milostenia, milosârdia, cumapare ea cu un echivalent slav în documentele româneşti) chiar şiatunci când fundamentează gestul politic, o face din perspectivăreligioasă.

Reflexe ale modelului imperial creştin bizantin se transmitoccidentului în vremea renaşterii carolingiene datorită eforturilor

117

de fixare ale unui comportament imperial. Unul din canoaneleConciliului de la Aachen-Aix la Chapelle (839) amintea regeluiobligaţiile sale. El trebuia să fie apărătorul bisericilor şi sluji-torilor Domnului, al văduvelor, orfanilor, al săracilor şi al tuturorcelor lipsiţi (pauperum et omnium indigentium)50. Formularea nue nici singulară, nici izolată, ea făcând carieră în scrierile politicemedievale51. În general, în cursul evului mediu occidental, suntlesne de sesizat, în discursurile oamenilor politici, două modalităţiprincipale de a utiliza tema sărăciei: legitimarea terestră prin darulfăcut celor săraci; legitimarea celestă, transcendentală, prin non-posesie52. Practica darului devine astfel o îndatorire princiară.

În secolul al XV-lea, Geiler de Kaysersberg enunţa ideea căstatul trebuie să se ocupe de săraci, iar un compatriot al său,anonim din Colmar, scria (pe la 1500) că, dacă suveranii nu seostenesc să stabilească o ordine socială armonioasă, Domnul vada frâu liber săracilor, care vor deveni instrumentele mâniei Saleşi artizanii eliberării lor53. De acum înainte, prin forţa împre-jurărilor, spaţiul geografic şi politic ce va experimenta idei şisoluţii noi în problema sărăciei, va fi Europa occidentală (Ger-mania, Franţa, Anglia, Spania). În timpul Renaşterii puterileprinciare sau comunale au preluat iniţiativa caritabilă, marcând-oprin propriile lor obiective si adaptând-o imperativului de ordinesocială care le este propriu54. Grija pentru ordine şi prosperitateva comanda preocupările de eficientizare ale gestului caritabil, acărui laicizare, între anumite limite şi mai cu seamă într-o anumeaccepţie, nu înseamnă deloc pierderea caracterului transcendentalal acestuia.

Anii 20 ai secolului al XVI-lea reprezintă epoca marilor

118

schimări în politica de asistenţă a săracilor. Principalele coordo-nate ale noilor atitudini faţă de săraci sunt: controlul administratival săracilor şi vagabonzilor, interzicerea cerşitului public în cazulcerşetorilor valizi (percepuţi ca profesionişti în materie, înşelătorişi, mai cu seamă, răi creştini) şi admiterea acestuia numai în cazulbolnavilor şi al infirmilor autentici, supravegherea copiilor cerşe-torilor care trebuiau plasaţi ca ucenici sau servitori pentru a nudeprinde relele obiceiuri ale părinţilor. Fiecare oraş era răspunză-

119

tor numai pentru săracii proprii (în condiţiile în care vagabondajulera interzis), iar autorităţile publice primeau controlul spitalelor.Bisericile parohiale trebuiau să aibă o cutie a milelor, ale căreivenituri erau distribuite sub controlul unei comisii mixte muni-cipalo-parohiale. Săracii valizi puteau primii şi ei ajutoare, darnumai în condiţiile în care dovedeau că muncesc şi că salariulobţinut nu le ajunge pentru întreţinerea familiei. Predicatorii şiconfesorii erau invitaţi să stimuleze caritatea concetăţenilor lor.Aceste măsuri reprezintă „un program net articulat de secularizarea asistenţei sociale, dar care nu contestă nici prerogativele tradi-ţionale ale bisericii, prevăzând participarea sau colaborareaclerului la reformă“55.

Am insistat asupra acestor măsuri pentru că, după nici 100de ani, de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, analiza socială,conceptualizarea ordinii (respectiv a dezordinii sociale) se ex-primă din ce în ce mai mult prin antiteza bogăţie-sărăcie. De laBossuet la discipolii lui Rousseau, trecând prin Voltaire şid’Holbach polaritatea bogăţie-sărăcie devine marea modă aanalizei sociale56. Utilitatea, cândva escatologică, a săracului,începe să fie pusă la îndoială. Actul fondator al instituţiei numiteHôpital Général de Paris, din 1656, declara că, prin închidereaîntre zidurile sale (acceptată de bunăvoie sau impusă cu forţaatunci când e cazul), săracii vor fi consideraţi ca „membrii trăinddupă modelul lui Isus Hristos şi nu membrii inutili ai statului“căci ei vor putea „fi folosiţi la muncile publice, manufacturile şiserviciile sus numitului spital“57. Principiul utilităţii va facecarieră îndelungată, în secolul al XVIII-lea existând mentalitateagenerală conform căreia el reprezintă fundamentul însuşi al

120

ordinii sociale58, în contextul puternicei răspândirii a concepţieicontractualiste despre societate.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea mişcarea de idei ilumi-nistă insistă asupra obligaţiei pe care o are autoritatea publică dea se ocupa de asistenţă. În fapt, realitatea precedase ideologia,fenomenul fiind de altminteri ineluctabil de vreme ce mijloaceleprivate şi ecleziastice erau insuficiente, iar spitalele apăreauînainte de toate ca instrumente ale menţinerii ordinii. Încă de la

121

începutul secolului statul francez, de exemplu, finanţa instituţiileşi organismele de asistenţă a săracilor.

Aceasta începe să apară ca o datorie a societăţii; de vreme cesăracul datorează munca sa societăţii, societatea îi datorează, larându-i, dreptul la muncă. Montesquieu recunoscuse deja săra-cului dreptul la subzistenţă: „Câteva pomeni date unui zdrenţărospe stradă, nu înlocuiesc obligaţiile statului, care datorează tututrorcetăţenilor săi asigurarea subzistenţei, a hranei, a unei îmbră-căminţi adecvate şi al unui mod de viaţă sănătos“59, pentru caEnciclopedia să-i recunoască dreptul la muncă (substitut revolu-ţionar al dreptului la pomană): „Orice om care nu are nimic pelume şi căruia i se interzice să cerşească, are dreptul să trăiascădin munca lui“60. Sugestiv pentru mişcarea de idei a întreguluisecol al XVIII-lea, ni se pare raportul La Rochefoucault-Liancourtdin 12 iunie 1790: „Până acum asistenţa a fost privită ca facerede bine; ea este însă o datorie, iar această datorie nu poate fiîndeplinită, decât dacă ajutoarele acordate de societate suntorientate către satisfacerea folosului obştesc“61. Acest principiual datoriei statului faţă de cei mai săraci dintre membrii săi, a avutdrept consecinţă definirea asistenţei ca o sarcină publică, ţinândde atribuţiile statului62. Revoluţia franceză l-a adoptat, indepen-dent, dincolo şi mai presus, de orice concepţie precisă despreasistenţă, condamnând-o astfel la etatizare63. Alături şi, uneori,înăuntrul noilor modalităţi de a concepe asistenţa săracilor,vechile principii creştine continuă să existe. Câteodată, graţiediverselor similitudini la care se pretează, ele contribuie chiar ladifuzarea noilor idei şi modele.

Gândirea iluministă occidentală a redescoperit, evident, şivechea filantropie antică şi medievală. Pentru iluminişti filan-tropie şi binefacere (philantropie\ bienfaisance) fac figură deneologisme. Primul care foloseşte termenul philantropie înDialogues des morts (1712) este Fénelon: „Trebuie să iubimoamenii şi să le facem bine, în ciuda defectelor lor. /..../ Philan-tropia este o virtute blândă, răbdătoare şi dezinteresată, caresuportă răul, deşi nu e de acord cu el. Ea nu e niciodată înşelatăde oamenii cei mai mincinoşi şi mai meschini, pentru că nici nu

122

speră, nici nu doreşte nimic în propriul ei interes; tot ceea ce eacere oamenilor nu este decât spre binele lor real. Bunătateadezinteresată nu o oboseşte niciodată, căci ea e asemenea zeilor,care au dat viaţă oamenilor, fară a avea nevoie nici de tămâia, nicide sacrificiile lor“64. La rândul său bienfaisance nu are unconţinut cu mult diferit, fiind utilizat pentru prima dată de abatelede Saint-Pierre, în 1725: „am căutat un cuvânt care să ne ducă cugândul exact la ideea de a face bine celorlalţi şi nu am găsit nimicmai potrivit, pentru a mă face înţeles, decât termenul binefacere/..../ cer de asemenea ca binefacerea să fie pe placul Domnului,astfel încât ea nu e numai un simplu gest omenesc, este binefacerecreştinească“65. Pentru a doua generaţie de iluminişti, între1755-l765, dragostea de oameni va înceta să fie rezultatul graţieidivine, pentru a deveni o înclinaţie naturală a fiinţei umane.Pentru enciclopedişti, binefacerea e însăşi filosofia în acţiune:„Care este obiectul filosofiei? Acela de a-i uni pe oameni prinschimbul de idei şi prin practica binefacerii permanente“(Diderot, Essai sur les règnes de Claude et de Néron (1778-1782))66. În concluzie, filantropia Luminilor, e o filantropie a

123

progresului, a înmulţirii bogăţiei, a binelui social ca izvor alfericirii sociale. Prin ea se face simţită o dublă ruptură faţă degestul caritabil. Întâi utilitatea socială; filantropia recunoaştesuperioritatea actului eficace în timp ce caritatea, în însuşi prin-cipiul său constitutiv, nu e lucrare asupra lumii, ci mărturie aiubirii de Dumnezeu. Apoi valoarea gestului caritabil esteinerentă motivaţiei sale: manifestarea iubirii de Dumnezeu, înde-plinirea datoriei de a face milostenie, solicitarea graţiei divine.Nimic din toate acestea la filantrop; el nu aşteaptă nimic de laDumnezeu, nici măcar de la cei cărora le face bine, pentru el aface bine este în sine o fericire67. Odată cu filosoful filantrop,referirea la recompensa spirituală nu se mai impune, iar asistenţatrece din domeniul religios în cel civic. Se afirmă astfel o nouăconştientizare a responsabilităţilor individului, ale simpluluicetăţean, într-un domeniu până atunci de competenţa doar abisericii şi a statului: „Unul dintre primele sentimente pe carenatura l-a gravat în sufletul tuturor oamenilor de pretutindeni, este

124

interesul involuntar pe care ni-l inspiră vederea unui nefericit.Urmare a acestei aplecări, una din principalele îndatoriri aleoamenilor, este aceea de a contribui la binele semenilor lor, de a-iface mai fericiţi, de a le micşora necazurile, prevenind astfel dez-ordinile şi crimele care nu sunt, foarte adesea, decât urmareaabandonului şi a disperării. Cu siguranţă, politica tuturor popoa-relor are un astfel de obiectiv, iar cuvântul philantrope pare celmai potrivit pentru a desemna membrii unei societăţi în mod parti-cular orientată spre îndeplinirea acestei prime îndatoriri acetăţeanului“ (manifestul Societăţii Filantropice parisiene din1787)68.

Dacă până acum am prezentat, în mare, cele două marimodele de gândire şi acţiune în privinţa săracului (din perspectivaprinţului, iar mai târziu, a statului), cel creştin şi cel iluminist, încontinuare vom puncta aspectele esenţiale (în măsura prezenţeilor în documentele vremii) ale tipului românesc de binefacereprinciară. Acesta poartă de la bun început amprenta clară ateologiei orientale şi poate fi subsumat, între anumite limite,modelului politic bizantin, chiar dacă această filiaţie nu estetotdeauna explicită sau formal asumată. Dincolo de limitările detot felul pe care perioada dominaţiei otomane le-a impus evo-luţiilor istorice a ţărilor române, „domnia ca instituţie, rămâne lanivelul construit ideologic şi juridic de biserică şi de basileus“69.Doctrina domnului care nu poate fi decât imaginea lui Dumnezeu,ale cărui virtuţi trebuie să le imite, este inserată în § 1 al titlului5 peri authentôn, din cartea I-a a proiectelor de Cod generalredactate în 1765 şi 1766 de învăţatul jurist Mihail Fotino70.Reflexul virtuţilor imperiale de filantropie şi indulgenţă deţinuteodinioară de modelul bizantin, apare în concepţia autocratică a

125

domniei în cele mai diferite forme de literatură politică, de laurice până la scrierile parenetice71. Gândirea politică româneascăa secolelor XVI-XVIII promovează un „portret-robot“ alprincipelui ideal, ale cărui virtuţi capitale sunt vitejia, dreptatea,cumpătarea, înţelepciunea (pe linia modelului propus in secolulal Xl-lea în Nouthetikos (logos) pros basilea) la care se adaugăortodoxia, clemenţa şi dărnicia (elogiate în secolul al XIII-lea de

126

Nichifor Blemmides şi de discipolul său Teodor Lascaris) a cărorexpresie concretă era considerată a fi ocrotirea bisericilor şi aşcolilor72.

Literatura parenetică, răspunzătoare de modelarea ideală aprofilului moral al tinerilor prinţi, se va înscrie în mod evident peaceleaşi coordonate. Din perspectiva care ne interesează înaceastă lucrare, învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTheodosie se referă la milostenie din două unghiuri diferite, darnu lipsite de complementaritate. Milostenia făcută „săracilor şimişăilor şi văduvelor de care n-au nimeni nici o grijă“ setransformă pentru prinţii care o practică în «avuţia voastră în cer,unde veţi să lăcuiţi în veci, că acolo iaste împărăţiia cea vecinicăşi bucuriia cea netrecătoare“; pentru a fi însă cu adevarat eficientămilostenia aceasta trebuie „împreunată“ cu „curăţiia, cu postul,cu ruga, cu oprirea şi cu alte bunătăţi curate“73. În plus ea trebuiefăcută într-ascuns, altminteri transformându-se de fapt în laudă şitrufie, adică în păcate capitale74. Mila făcută în contul sufletuluiunui mort, graţie rugilor înălţate de acel mort are valoare sotericăpentru miluitor:„Deci de vei face milă pentru sufletul mieu, şi tuvei fi miluit, cum zice sfânta evanghelie: Fericiţi cei milostivi, căaceia vor fi miluiţi. Dreptu aceia oricarii să vor osteni şi va sili cumilostenie pentru sufletul mieu, acela va fi miluit de Dumnezeuşi eu voi mulţumi aceluia şi acela va lua plată pentru împărăţiiaceriului75. Capitolul X al acestei scrieri se intitulează învăţăturăa lui Neagoe Voevod către fie-său Theodosie Vodă şi către alţidomni, către toţi ca să fie milostivi şi odihnitori şi poartă, maicurând, asupra milosteniei ca filantropie (în sensul imperial altermenului). Din această perspectivă, prioritatea la miladomnească revine slujitorilor domneşti: „Cade-se domnului sămiluiască pe săraci, iar nici pre slugile tale să nu le laşi nici să leuiţi, ci mai vârtos să-ţi miluieşti slugile decât pre săraci. Căcisăracului, de nu-l vei afla să-i dai milă într-un loc, iar într-altultu-l vei afla şi-i vei da. Sau de nu-l vei milui tu, alţii îl vor miluişi tot va fi miluit. Iar sluga ta nu mai aşteaptă milă de la nimeni,fără numai de la tine. Că ei de-ar vrea să şi cee, le iaste ruşine căsă chiamă slugi domneşti. /..../ Că săracului dacă-i dai milă, el îţi

127

mulţumeşte numai o dată, iar sluga ta îţi va mulţumi totdeauna,căci ca altă milă de la nimeni n-are, făr’numai de la tine. Deaciipentru mila aceia ce-i vei face, nu numai că-ţi va mulţumi înlumea aceasta, el şi feciorii lui, ce încă şi capul îşi va pune pentrutine, şi el şi feciorii lui, şi până se va sfârşi neamul şi sămânţa lui,toţi vor zice: Dumnezeu să erte pe cutare domnu, că ne-aumiluitu“76. Astfel, valoarea acestui tip de milostenie, chiar dacănu total lipsită de conotaţii practice, rămâne esenţialmentemântuitoare. În egală măsură, mila domnului este bunăvoinţă şidreptate către toţi supuşii săi, căci „toţi boiarii şi căpitanii şi toateslugile voastre au nădejde să aibă de la voi cinste şi dar şi dreptateşi slujbe. Şi aceasta încă iaste milostenie, că voescu toţi să aibămilă de la tine“77. Ea este semnul originii divine a domniei: „...ci pre tine te pune Dumnezeu să fii unsul lui /.../ că tu eşti domnales de Dumnezeu, să fii lor stăpân şi păstoriu bun şi să paştiturma lui Hristos făr’ de făţărnicie. Iar tu, deaca eşti harnic, îţirânduiaşte turma şi o întocmeşte bine, să nu unii să să crăveascăşi să să îngraşă, iar alţii să moară de foame. Ci să împărţi tuturorîntocma, fieştecui după lucrul său, şi căruia cum îi va fi slujba,aşa să-i fie şi cinstea şi mila“78. Deşi motivaţiile care comandăcele două tipuri ale milosteniei domneşti se aseamănă, uneoripână la identitate, ele rămân totuşi două gesturi diferite care, lanivelul realizării practice, nu se confundă niciodată: „Ce numaisă nu milueşti săracii, nici să întăreşti mănăstirile cu leafa slugilortale, nici cu venitul lor să fie săracii şi mănăstirile miluite, iarslugile tale să le faci în zilele tale să fie cerşitori. Ci să cade să iaiseama cu mintea ta şi să socoteşti foarte bine: câte vor fi moşiiale slujitorilor, să fie deosebi, să n-aibi cu acelea amestec. Că eipentru dragostea ta şi pentru mila care vei să-i milueşti, pentr-aceia-ţi slujascu şi vor să-şi pue şi capetele şi să-şi verse şi sângelepentru tine. Iar de-ţi va mai prisosi venit din venitul domniei, acelvenit să nu gândeşti că iaste câştigat de tine, ci iar l-ai luat de lasăraci şi de la ceia ce simt supt biruinţa ta /..../ Deacii, deaca-ţi vamai rămânea avuţie, deacii, fătul mieu, să nu gândeşti să nu daimilostenie“79. Mila domnească este aşadar un concept ambiguuşi complex (pe linia filantropiei imperiale) care desemnează, în

128

egală măsură, gestul obişnuit al fiecărui creştin de a face pomanăsăracilor, dar şi o seamă de atribute ale domniei (dragostea pentrusupuşi, simţul dreptăţii şi al justei măsuri) a căror punere în faptădefineşte bună guvernare. Ea are astfel, în acelaşi timp, valenţemorale şi valenţe politice. „Acest raport strict dintre virtuteaprincipelui şi respectul ce-i este acordat asigură stabilitatedomniei şi societăţii, principele exersând în permanenţă ocomunicare între pietatea sa, care-l păstrează curat în faţa luiDumnezeu, şi mila faţă de supuşi (relaţia semantică dintre piétéşi pitié, derivate din „piestas“). Un principe hrăpăreţ şi avar nupoate fi demn şi nu poate avea parte de cinste, ca atare loialitateafaţă de el este precară: el va fi cu uşurinţă părăsit la nevoie, iarnevoia este mereu aproape“80.

Celelate scrieri parenetice, la care ne vom referi în continuareau ca autori înalţi prelaţi şi, prin urmare, sunt mai sensibile lavirtuţile salvatoare ale milosteniei. Sfaturile lui Matei al Mirelorcătre Alexandru Iliaş81 înscriu milostenia si iubirea de săraci

• ♦

drept al 12-lea capitol (primul fiind cel despre temere de Dumne-zeu si dreapta judecată). Pentru a moşteni raiul, domnul e sfătuitsă fie „ca un ministru dumnezeesc, binefăcător către cei scăpătaţişi săraci“, căci „nu e virtute ca milostivirea, ea stă aşa aproape deDumnezeu ca şi preoţia“, iar „Dumnezeu o iubeşte ca pe o fiicăce-i seamănă foarte mult şi prin urmare omul milostiv se apropietare de Dumnezeu care plouă peste toţi deopotrivă şi face casoarele să răsară păcătoşilor ca şi drepţilor“82. Deşi domnultrebuie (pe linia divinului său model) să-i „miluiască pe toţisăracii fără deosebire“ pentru că „cine dă săracului lui Dumnezeudă împrumut“, Matei al Mirelor stabileşte, la rându-i, o ordine depriorităţi: „Multor săraci, multor sărace, cu toate că n-au cu ce sătrăiască, le e ruşine să ceară, asupra acestor nenorociţi varsă maiales mila ta“83. Pomana făcută acestora este benefică prin rugă-ciunile pe care ei le înalţă pentru binefăcătorul lor căci «Dumne-zeu ascultă totdeauna rugăciunea săracului“, iar nedreptăţilefăcute lor atrag întotdeauna sancţiunea divină: „şi de-i vei luaceva [săracului] fără voia lui se mânie Dumnezeul vieţii şi al

129

morţii şi nu te iartă în veci, ci-ţi ia coroana, gloria şi marea graţie/.../ ce ţi-a dat-o iarăşi o trage de la tine“84.

În scurta scriere dedicată princiarului său frate (MoiseMovilă), Petru Movilă, la vremea respectivă, mare arhimandrit alLavrei Pecerska din Kiev, considera că domnul dator este săaducă „folos supuşilor“, să se ocupe „nu numai de celepoliticeşti“, dar să se deprindă şi cu „cele duhovniceşti“ pentru aputea fi „pildă pentru supuşi“85. Dacă în rândul obligaţiilorpolitice ale domnului intrau alegerea în slujbe (officia) a unoroameni cu adevarat demni de acestea, practicarea unei justiţiidrepte şi a clemenţei, în rândul celor dumnezeeşti intraumărturisirea credinţei pravoslavnice, cinstirea şi ocrotirealăcaşurilor de cult şi a tagmei bisericeşti, ctitorirea de biserici şide şcoli.

La începutul secolului al XVIII-lea, Mitropolitul ŢăriiRomâneşti, Antim Ivireanul, scria că „prin trei lucruri bune secunoaşte de toţi guvernarea bine condusă, după filosofi: Dacă segăseşte pâine cu îmbelşugare în piaţă, justiţie luminată în tot locul[fără a fi nedreptăţiţi cei săraci] şi dacă siguranţă există pretu-tindeni, pentru ca să umble oamenii fără frică şi fără anevoinţă“86.,,Domnitorul cel blând, drept şi milostiv“ este „icoana vie a prea-puternicului Dumnezeu“, pentru a cărui fericire toţi se vor ruga,atunci când îi va place mai mult să dea decât să i se dea 87.Domnul mai este sfătuit să-şi iubească supuşii „cu umanitate“ şisă „guverneze cu distincţiune pe sărmanii străini“ care vor căutaşi lăuda astfel ospitalitatea ţării sale88. Aşa încât, fie că i seconsacră pagini întregi, fie că e doar amintită, milostenia apareca un atribut fundamental al bunului conducător.

Modalitatea prin excelenţă de a practica virtutea milosteniei,la nivel princiar, era activitatea de ctitorire şi sprijinire a bise-ricilor şi mănăstirilor. În ţările române dreptul ctitoricesc urmadoctrina oficială a bisericii ecumenice, datorându-şi elementeleesenţiale impactului cu dreptul ctitoricesc bizantin. „Succesulacestui impact se oglindeşte în amploarea ctitoriilor şi în vigoareamentalităţii filantropice şi ctitoriceşti, de la domnul everget,preocupat constant şi oficial să urmeze pilda marilor împăraţi,

130

regi şi domni, dreptcredincioşi, filantropi şi mari ctitori, până lacneazul şi modestul ţăran care se închina la mânăstire, ultimul depildă ca posluşnic pe propria lui baltă dăruită acesteia“89. Titlulde ctitor se acorda de biserică, iar cei care întemeiau sau dăruiaurespectivele lăcaşuri aveau dreptul să li se înscrie numele înpisanie (consum de prestigiu) şi în pomelnic (mântuire), să ia oserie de hotărâri administrative sau să recomande personalulrespectivei ctitorii, iar dacă ajungeau cumva la mare nevoie aveaudrept la ajutoare materiale şi la îngropare în clădirea ctitoriei90.Ctitoria se aproba de domn în cadrul structurii generale de domeniueminent a puterii domnului, iar în cazul mai vechilor aşezăminteera întărită de domnul în scaun. Întăritura domnească, la fel cumulte acte ale domnului, era o milă, o dăruire, un semn de gene-rozitate, ca răspuns la actul de supunere, de ascultare, de necesi-tate, de închinare al supusului. Şi când era vorba de o ctitorie saude o danie de închinare, formula diplomatică arăta că domnul aparticipat şi el la ctitorie şi la danie prin dăruirea întăririi, prinîntărirea daniei. Şi adesea prin adăugirea unor danii directe saualte privilegii. Mai niciodată nu uita să

131

ceară expres ca pentruacest act „ctitoricesc“ sau de „dăruire“ să se facă rugăciuni pentruodihna sufletului său şi a altor domni sau chiar direcţ să fie socotitprintre ctitori. Prezenţa domnului în structura ctitoricească anulaacesteia orice careacter privat şi, prin toate aspectele mai susmenţionate, se înscria în cea mai limpede tradiţie bizantină91.

Dacă daniile către lăcaşurile de cult constituie o masă delocneglijabilă a întregului nostru fond de documente de cancelarie,daniile cu referire expresă la săraci sunt foarte puţine. Cităm,pentru exemplificare, hrisovul de fundare al Vodiţei, din 1374(Vladislav Vlaicu) care hotărăşte ca la praznicul anual al Sfân-tului Antonie „săracilor să se împartă 300 de perperi, 12 burduficu brânză şi 12 caşuri şi o majă de ceară si 12 perechi de haine şi12 perechi de încălţăminte şi 12 pături“92.

Deşi documentele directe despre principe ca ocrotitor alsăracilor sunt infime numericeşte, tema continuă să fie prezentăpână în cronicile târzii ale secolului al XIX-lea. La jumătateasecolului al XVII-lea, o seamă de documente ale cămăraşului lui

132

Vasile Lupu către braşoveni atestă practica darurilor rituale aledomnului către săraci sau mişei făcute în Joia Mare sau, îngeneral, la vremea Paştilor; acelaşi obicei exista încă în vremealui Brâncoveanu93. De altminteri el este atestat în ceremonialulbizantin, iar în cel papal există până în zilele noastre.

Bunăvoinţa domnească faţă de tot soiul de nefericiţi poateîmbrăca aspecte dintre cele mai diverse. De pildă, un răzguşăţeldin Zlătărei, rumân al pitarului Barbu Fărcăşanu, de mic copil,pentru trauma ce o avea, fusese primit de voievodul ConstantinBrâncoveanu la curtea domnească, după cum menţionează actuldin 28 iunie 1698. Voievodul precizează că l-a dat să înveţe maimulte meserii ca să fie de folos domniei, drept pentru care ceredregătorului mai sus amintit să-l ierte de rumânie „pentru multacheltuială ce am cheltuit cu el“94

Lui Grigore Ghica, intrat în Bucureşti în 1822, meşteşugarulcronicar Ioan Dobrescu îi doreşte: „Domnul nostru Isus Hristosîntr-u mulţi ani să-l păzească, prea frumos să stăpânească, de latinereţe până la bătrâneţe, de patrie să dorească, săracii să mulţu-mească, vecinică pomenire să rămâie după a sa pristăvire“95. IarManolachi Drăghici scria, despre Nicolae Mavrocordat, că eraînzestrat cu „multă evlavie cătră mănăstiri şi o milostivire nespusăpentru săraci, era ocrotitor orfanilor, văduvilor şi a streinilor“96.Tot el aminteşte că Mihail Sturza, personaj de acum contemporanautorului, cu diferite prilejuri înzestra şi mărita fete sărace deţăran97. Obiceiul înzestrării „de suflet“ a fetelor sărace e amintitşi de Cartea Românească de învăţătură98, două sute de ani maidevreme.

Paralel cu idealul creştin al bunului prinţ, către sfârşitulsecolului al XVIII-lea, se fac simţite şi în Principate ecouri alegândirii iluministe. Gândirea şi idealurile politice ale secolului alXVIII- ea se vor contura aici în condiţiile speciale ale domniilorfanariote. ,,Fanarioţii din veacul al XVIII-lea s-au orientat sprecolaborarea cu sistemul politic otoman, spre o cultură occidentalăselectată şi spre o nouă identitate compensatoare, cea oferită deantichitatea elenică“99. Ambiguitatea funciară acestor personajeinteresante şi cosmopolite le-a creat posibilitatea recuperării

133

XIX- idealului filantropic din mai multe perspective a căror diferenţăe uneori abia mascată de definirea prin unul şi acelaşi termen.Prinţii fanarioţi se vor promotori asumat ortodocşi ai unei moder-nităţi de tip iluminist, recuperând în acelaşi timp şi idealul filan-tropiei imperiale bizantine pe linia vechilor principi autohtoni, aicăror descendenţi fireşti se considerau. Pe administraţia lorsuferindă de toate bolile pe care le produc instabilitatea politică,dominaţia externă şi corupţia, ei nu se sfiesc să lipească fraze cuformă orientală şi conţinut european. În problema abordată aici,au avut totuşi meritul de a căuta şi experimenta soluţii noi, chiardacă rezultatele obţinute nu au fost la înălţimea planurilor lor. Înfiinţat la 1775, Departamentul Epitropiei Obşteşti în grija căruiacădeau săracu, orfanii, şcolile şi problemele edilitare, a constituitobiectul câtorva reorganizări ulterioare. Una dintre ele dateazădin ianuarie 1798 (sub domnia lui Constantin Hangerli), fiindjustificată de descoperirea „unor lipse, amestecări şi neîntocmiri/.../ cuviincioase veacului celui trecut, iar nu celui de acum“.Preambulul hrisovului de reorganizare afirmă că „acolo unde estepolitie, acolo după cuviinţă şi oblăduire trebuie a fi şi undeoblăduire cu începeri milostive şi temeiuri statornice şi de folos,acolo şi cetăţenii sunt fericiţi; acesta este scopul cel mai ales şilucrul cel mai desăvârşit bun al politiei, fiindcă tot omul din firecaută fericirea /.../ şi fericirea norodului /.../ socotim a fi datoriacea mai mare a unui stăpânitoriu“. Acestă fericire „din nimic altanu curge, fără numai din buna orânduială si ocârmuirea obşti-rii"100. În secolul al XVIII-lea fericirea era percepută ca principiuordonator al vieţii atât individuale, cât şi sociale101. Numaicăutarea fericirii asigura armonia societăţii în ansamblul sau.

134

Sărăcia se putea transforma însă într-un impediment major, căcidezordinea fundamentală este acum lipsa oricărei speranţe de afi fericit. Dispariţia sensului religios al sărăciei (în Occidentuleuropean) face ca aceasta să fie considerată drept contrarăcondiţiei umane; ea e un izvor permanent de nefericire şi prinurmare trebuie abolită102. Chiar dacă domnii ţărilor danubienevor fi fost serios influenţaţi de ideile iluminismului occidental103,fapt cu care suntem întru totul de acord, nu putem să nu observăm

135

totuşi că, uneori, ele sunt difuze, marcate chiar de o anumeambiguitate. O hotărâre de divan din 1790 referitoare la CutiaMilelor considera că milosteniile împărţite săracilor şi văduvelorsunt un „folos sufletesc de obşte“104, amestecând astfel ideiledespre utilitatea publică, cu deja seculara imagine a pomenii cagest soteric.

Paralel cu noile idei, a căror pătrundere e, să recunoaştem,foarte timidă, motivaţiile tradiţionale persistă şi sunt încăputernice. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea şi la începutulcelui următor, grija pentru sărac (din perspectiva domniei) nuînseamnă încă grija pentru săracul popular. Spre deosebire deapusul Europei unde agravarea permanentă a sărăciei populare afavorizat căutarea unor soluţii mult mai cuprinzătoare, în ţărileromâne gestul de asistenţă ordonat şi organizat nu priveştesărăcia în ansamblul ei. El urmează întocmai ierarhia socială.Fundamentul teoretic al acestei atitudini îl aflăm într-un hrisovdin martie 1734: „Socoteşte că făcând bine lui Dumnezeu teasemini. Ce dară tuturor stăpânitorilor se cade să alerge dupăaceastă materie, adecă a facerei de bine, şi cât va fi în putinţăsârguind către toţi supuşii, asemene să verse bunătatea sa, însă nucătre toţi toate cum zice Sfânta Evanghelie, ce fieştecăruia dupămăsura stării sale; pentru că darul cu bună socoteală făcându-sese numeşte dar“105. În aceşti termeni, marele favorit în cursapentru obţinerea unui ajutor material e reprezentantul sărăcit alunor categorii sociale de regulă avute, care nu-şi etalează publicsărăcia. Însăşi Cutia Milelor ca formă organizată de distribuire aunui ajutor public (prin finanţare, pe seama întregii societăţi) giratde domnie, se referă numai la cei care au desfăşurat o activitateîn slujba statului sau au ranguri boiereşti (în condiţiile în careacestea două aproape se presupun reciproc) şi celor rămaşi fărăsprijin în urma morţii lor (văduve sau orfani, mai cu seama fetede măritat). Între facerile de bine şi milosteniile chezaşe ale unuiloc în paradis, opinia comună de la începutul secolului al XIX-leapunea următoarea ordine: „lucrurile cele mai cuviincioase soco-tim a ajuta unele obraze cari de şinele nefiind vrednice ori din alevreunei întâmplări sau din neputinţe trupeşti de a-şi agonisi hrana

136

şi mângâierea cea trupească, nu se îndemnează din multe pricinipopritoare nici a glăsui măcar către altul lipsa celor trebuincioaseîntru care se află osândit sau cerere de vreun ajutor i milostenie“;această atitudine a domnului Ioan Gheorghe Caragea decurge şi„dintr-a omenirii şi dintr-a creştinătăţii datorie“106, făcând dinasistarea săracului o lege naturală şi una religios morală în egalămăsură.

Dacă gândirea politică a secolului al XVIII-lea european şi-afăcut o adevărată pasiune din dezbaterea pe teme sociale, nuaceleşi lucru se poate spune şi despre programele de guvernarefanariotă care, confruntate cu grave probleme financiare, militareşi de politică externă, abia dacă-şi mai puteau aminti că socialul(în accepţia restrânsă a termenului) există. La nivelul retoriciiactelor domneşti, milostenia, iubirea de oameni şi de obşte suntcategoric prezente. La nivelul realităţilor sociale rezultatele suntcu siguranţă modeste107. Dincolo de toate acestea rămâne însăaspectul, foarte important, al asumării (fie şi parţiale) a săraculuide către domnie ca stat. Chiar atunci când statul sau domnul nuacorda şi banii necesari ajutorării săracilor, se prescria în termeniadesea imperativi comportamentul pe care alte sectoare alesocietăţii (biserica) trebuiau să-l adopte faţă de ei. Domnia, caformă de reprezentare a statului, intervine târziu în organizareaasistenţei săracilor. Prezenţa ei în acest domeniu se face simţităprin eforturile de laicizare şi centralizare (pe fondul dominăriilaturii represive faţă de cerşetorii valizi) a sprijinului acordatsăracului. Intervenţia domniei în opera de asistenţă poate trimitela problema dimensiunilor sărăciei în lumea românească. Dar, înegală măsură, ea e semnul tendinţelor de constituire şi consolidareale statului modem, preocupat de luarea în stăpânire a tuturorpalierelor vieţii sociale.

Facerea de bine, filantropia sau milostenia sunt în egalămăsură comandamente biblice valabile pentru fiecare creştin înparte. Alături de respectarea tuturor celorlalte porunci biblice şica o încununare a lor, gestul de a da de pomană promite şigarantează împărăţia cerurilor fiecărui individ: „dacă vrei să fiidesăvârşit“ i-a zis Isus „du-te, vinde ce ai dă la săraci şi vei avea

137

o comoară în cer“ (Matei, 19,16-21; Marcu, 10,17-21; Luca, 18,18-22). În acest fel, bogăţia însăşi devine legitimă, dacă e folosităşi în ajutorul dezmoşteniţilor sorţii. Fiind deci o îndatorire deimpotanţă maximă pentru fiecare individ, la nivel micro-social,milostenia se organizează şi se consumă prin familie şi comu-nităţile care tind să reproducă modelul acesteia, satul şi, în mediulurban, breasla.

Codurile de legi româneşti de secol XVII stipulează obli-gativitatea asistării bolii, bătrîneţii sau sărăciei în cadrul familiei.Soţul este dator să cheme medic la boala soţiei sale, altminteripierzând dreptul de a participa la moştenirea acesteia108, iar fiulpoate fi dezmoştenit, dacă nu s-a îngrijit de părinţii lui bătrâni şibolnavi109. „Feciorii să nevoesc să hrănească pre părinţii lor, devor fi săraci; /.../ Aşijderea şi părinţii să nevoesc a hrăni prefeciorii lor“110. Cel ce-şi va trimite fiul bolnav la spital („la casaunde zac calicii şi oamenii bolnavi“) decade din drepturilepărinteşti111, iar fiul care-şi va trimite tatăl bolnav la spital poatefi pedepsit ca un „ucigătoriu ce face ucidere grabnică“112. Înprimele decenii ale secolului al XIX-lea încă, Zilot Românul îşiamintea de tradiţionala ierarhizare a facerii de bine; „Că ei iubiape Dumnezeu ş-a doua pre vecinul, / Miluia întâi pre fratele ş-adoua pre streinul“113.

Cum va fi arătat aplicarea practică a acestor norme în lumeasatului, e dificil de spus. Câteva sugestii există la cei care s-auocupat de cercetarea folclorului românesc. „Ţăranul arhaicdăruieşte celor ce au mai puţin decât el, nu fiindcă vrea să urmezedin când în când unei porunci morale abstracte, scrise ori spuse,ci pentru că îl aduce la faptul milosteniei întreaga alcătuire a vieţiisale sociale, cu tot ceremonialul ei hieratic. Viaţa lui închide încele trei mari momente ale ei -naştere, nuntă şi moarte- osuccesiune nesfârşită de ceremonii, cu un cadru social nespus delarg; tot satul aproape ia parte la ele. Prin acest aspect sărbătorescal ei, viaţa lui de aici se leagă cu viaţa lui din lumea cealaltă,lumea cerească. Legătura traiului pământesc cu viaţa viitoare o

138

face numai şi numai milostenia“114. Cum, în mentalul ţărănesctradiţional, dăinuirea pe pământ e doar o pregătire pentru viaţa de

139

dincolo de moarte, iar moartea înseşi e numai o trecere, ostrămutare în altă lume, milostenia apare ca puntea de treceredintre cele două lumi. „Nu numai omul îşi poartă imaginea luiaidoma în cealaltă lume, ci şi dobitoacele fără grai şi lucrurileneînsufleţite chiar pot fi trimise de om dincolo, în făptura luiideală, numai prin simplul har al milosteniei. Tot ce e dat depomană trăieşte aievea în lumea cealaltă. Bunătatea creştină aomului umple lumea cealaltă cu tot felul de dobitoace şi lucruricare altfel nu ar putea răzbi pe acele înfricoşate tărâmuri“115. Uninventar exhaustiv al pomenilor rituale care marchează viaţacomunităţilor tradiţionale a fost realizat de Simion Florea Marianîn volumele despre naştere, nuntă, înmomântare sau diferite săr-bători la români116. Dacă în cazul naşterii unui copil sau al căsă-toriei dintre doi tineri, participarea întregii comunităţi se exprimăprin daruri (în bani, mâncare sau cele mai diverse obiecte cas-nice), în cazul înmormântării sau al sărbătorilor direct legate decultul morţilor (Moşii), acestea capătă denumirea de pomană şifuncţionează ca punte de legătură între lumea de aici şi cea dedincolo. Din momentul morţii cuiva, pe

140

toată durata priveghiului,pe parcursul drumului spre locul de înmormântare (la diferitepopasuri rituale care se fac), în cimitir şi, în cele din urmă, pestegroapa proaspăt acoperită se dau de pomană bani, mâncare şilucuri, inclusiv animale (chiar vite mari). Apoi se fac pomeniripentru cei morţi de curând la diferite intervale recomandate debiserică. În afara acestora, în anumite zile de peste an se facpomeniri (cu împărţire de mâncare, băutură sau apă vecinilor,neamurilor şi mai ales, copiilor sărmani) pentru sufletele tuturormorţilor familiei. Aceste pomeniri se numesc pe tot teritoriullocuit de români moşi. Simion Florea Marian a identificat 19 moşipe parcursul întregului an şi pe tot teritoriul românesc117. Deşi nulipseşte din concepţia populară credinţa că rugăciunile familiei,bisericii şi ale săracilor, precum şi pomenile care li se fac uşureazăchinurile morţilor păcătoşi ajunşi în iad118, rolul fundamental alpomenii în lumea rurală tradiţională pare a fi altul şi încă destulde diferit de cel recunoscut dogmatic. Lumina, banii, mâncarea,apa, hainele şi în general tot ceea ce se dă de pomană folosesc în

141

mod nemijlocit mortului, pentru a străbate drumul şi a trecevămile lumii de dincolo, pentru a avea acolo ce mânca sau ce bea,aşa cum făcea şi în această lume.„Despre paus, colac, pomene secrede că dându-se de acestea în această lume de sufletul celuirepauzat, atunci respectivul mort le va avea în cealaltă lume“119.Prin jocul complicat al darurilor, înrudirilor (era mare păcat cacei mai înstăriţi să refuze să fie naşi de botez copiilor săraci, pecare apoi îi ajutau cel puţin până la maturitate) şi pomenilorcomunitatea ţărănească îşi menţine o solidaritate suficient deputernică pentru a împiedica sărăcirea flagrantă a anumitorfamilii. Studii referitoare la Occidentul medieval, arată căsolidaritatea comunităţii rurale şi diferitele forme de ajutorareparohială pot fi uneori insuficiente faţă de mizeria celor mainevoiaşi, dar cazurile de veritabilă pauperizare a familiei ţărăneştirămân izolate şi constituie un fenomen practic marginal al vieţiipopulaţiei rurale. Foarte rar o familie părăseşte satul pentru amerge să caute în altă parte mijloace de subzistenţă. Abia pene-trarea profundă a economiei de piaţă şi a banului în viaţa rurală,urmate de disparităţile crescânde de avere

142

şi de pauperizarea cate-goriilor celor mai defavorizate, care sunt reduse la situaţia deproletariat agricol, vor afecta grav şi durabil structurile (şi implicitsolidarităţile) societăţii ţărăneşti120. Chiar dacă aceste concluziiprivesc Occidentul secolelor XII-XIII, ele ni se par sugestive şipentru spaţiul şi timpul de care ne ocupăm pentru că ele se referăla rezultatele unei expansiuni agricole atât de semnificative cumţările române n-au cunoscut poate, decât la începutul secolului alXIX-lea.

În mediul urban, solidarităţile de tip citadin, deşi altminteriorganizate decât cele rurale, nu ignoră nici ele problema mem-brilor sărăciţi sau neputiincioşi ai comunităţii. Alături derelaţiile de familie sau de vecinătate, comune atât mediuluiurban cât şi celui rural, la oraş funcţionează şi relaţiile instituiteîn cadrul breslelor de meseriaşi sau comercianţi. Breasla susţinematerial pe membrii a căror stare economică a devenit precarăîn urma unui accident, a unei boli sau a bătrâneţii. Tot eaorganizează şi plăteşte înmormântările şi pomenirile (slujbe

143

religioase şi mese comemorative) morţilor săraci ai breslei.Ambele prevederi sunt prezente în aproape toate statutele debreaslă pe care le-am întâlnit. Dăm spre exemplificare pasajedintr-un hrisov al bărbierilor din Bucureşti, din octombrie 1783:la cutia de milostenie ce o ţine breasla, contribuie săptămânaltoţi meşterii şi toate calfele, cu câte 3 respectiv 2 bani; starosteleşi administratorii breslei pecetluiesc şi ţin socotelile acesteispeciale case de bani. Fondurile se folosesc la organizareapraznicului anual al Sfintei Paraschiva, protectoarea breslei şi„la moartea vreunui meşter din breasla lor, ce nu va avea cu cesă i se facă trebuincioase cele ale îngropărei i ale pomenirei“.De asemenea, „de va rămâne vreun meşteru de ai lor laslăbiciune şi la sărăcie, de boală sau de altă întâmplare iarăşidintr-aceia bani să-l ajutoreze cu ce va fi cu cale după starealui“121. O altă formă de asistare a bătrânului, de astă dată, escutirea lui de orice obligaţii băneşti în cadrul breslei. Încatastihul breslei ciubotarilor din Botoşani, alcătuit cătremijlocul secolului al XVIII-lea şi reîntărit de MitropolitulVeniamin al Moldovei în 1832, e menţionat

144

un anumeConstantin Gulie care, „fiind om bătrân, s-a socotit di cătrebriasla ciobotarilor noştri modoveni că de astăzi esti ertat dătoate dările şi havalelile ci-i calcă în breaslă“122. Prevederile deacest tip sunt o caracteristică general europeană a corporaţiilorde meserii. Rostul lor se dezvăluie în raport cu scopul însuşi albreslelor, care era de a organiza producţia şi comerţul în condiţiide non-concurenţă şi de a asigura un trai decent tuturormembrilor lor. Ideea că fiecare trebuie să afişeze un nivel de traicompatibil cu grupul social căruia îi aparţine e un loc comun almentalităţii medievale şi moderne incipiente. În virtutea ei,dintre potenţialii solicitanţi ai unui ajutor public, vor fitotdeauna favorizaţi reprezentanţii sărăciţi ai unor grupurisociale care se bucură de un anumit respect şi de poziţii celpuţin medii în societate (în restul Europei îi întâlnim subdenumirile de pauperes verecundi, pauvres honteaux, poverivergognosi). Pe de altă parte, breslele îndeplinesc un rol deasistenţă şi faţă de săracii străini de corporaţie şi de condiţie

145

socială umilă, prin praznicele anuale închinate sfântului patronal corporaţiei sau prin pomeni pentru comemorarea membrilormorţi ai breslei. Motivaţia unor astfel de gesturi rămâne, incon-testabil, în spaţiul ritualului religios. Ciubotarii din Botoşani,de exemplu, sărbătoreau praznicul anual al Sfinţilor Voievozi„nu cu mese ei în de ei ci cu ajutorire şi hrănirea săracilor“123.

În ce priveşte valoarea practică a acestui tip de pomeni, eatrebuie să fi fost aproape nulă, căpătând oarecare consistenţănumai privită în ansamblu şi raportată la numărul de sfinţipatroni şi comemorări care se prăznuiau la nivelul unui oraşîntreg şi pe parcursul unui an de zile. Sărăcimea oraşelor maimari cunoştea probabil bine acest calendar religios şi „onora“cu prezenţa sa tipul de mese comune mai sus amintit. Ceea cenu înseamnă însă că toţi aveau şansa de a căpăta ceva depomană, pentru că fiecare biserică patronală sau uliţă maiimportantă par să-şi fi avut săracii proprii, iar omul timpului decare ne ocupăm era mai binevoitor faţă de cerşetorul bine-cunoscut, decât faţă de vagabondul aflat întâmplător în trecerepe la locul distribuţiei respective.

146

În aceeaşi logică a mântuirii se înscriu şi donaţiile testamen-tare în favoarea săracilor. Dacă în Bizanţ această practică pare săfi fost frecventă124, ţările române au optat totuşi, aşa cum amarătat la locul cuvenit, pentru varianta intermedierii prin biserică.George Potra considera că obiceiul de a face daruri către bisericişi mănăstiri, „exagerat cum îl practicau boierii şi domnii români,este oriental şi a fost adoptat sub influenţa turcească“125. Dacădonaţiile „de suflet“ (pentru odihna sufletelor părinţilor donato-rului şi al donatorului însuşi), cunosc o frecvenţă cu totul deose-bită şi revin cu insistenţă particulară în documentele scrise aletuturor categoriilor sociale, încă de la primele documente scriseşi până în secolul al XIX-lea126, redactarea unui testament (a unuiact deci de transmitere a averii) nu este comună decât unei păturirestrânse din rândul marilor boieri sau al orăşenilor foarte bogaţi.Ţăranii (şi cei situaţi în imediata apropiere a modelului tradiţio-nal) nu redactau testamente, ci-şi făceau cunoscute oral („culimbă de moarte“) ultimele dorinţe. Întreaga cultură ţărănească se

147

bazează pe forme de transmitere orală şi, în plus, pământul,principala bogăţie rurală nu se transmitea prin moştenire, ci prindote (tatăl îşi împărţea în mod egal pământurile între băieţii săipe care îi dota în momentul căsătoriei)127. Apoi nu trebuie uitatcă, în mediul rural, existenţa însăşi a unui anume tip de comu-nitate garanta îndeplinirea eficientă a ritualurilor de trecere a cărordescriere testamentară, într-o civilizaţie a cuvântului, nu-şi avearostul.

Din punct de vedre juridic, problema legatelor în favoareasăracilor şi, în general, a donaţiilor post-mortem făcute pentru aobţine iertarea păcatelor şi mântuirea în viaţa de dincolo, derivădin trimoiria bizantină şi din dispoziţiile referitoare la salvareasufletului din întreaga legislaţie bizantină şi post-bizantină.

Îndreptarea Legii conţine dispoziţii referitoare la treimea demoştenire destinată pomenilor şi milosteniilor, dar încă nu evorba de o obligaţie generală, ci de cazul preoţilor morţi fărămoştenitori şi al văduvilor fără copii128. La sfârşitul secolului alXVIII-lea, beneficiara legală a daniilor de suflet făcute prin testa-ment devine Cutia Milelor. Pitacul lui Alexandru Moruzi, dinoctombrie 1793, prevedea ca averea celor morţi fără moştenitorisă revină în întregime Cutiei, statul obligându-se să asigurerespectivului defunct toate pomenirile după obicei. Din avereacelor care mai aveau rude, dar colaterale, se lua numai o treime,iar celor care-şi alcătuiau testamentul (având moştenitori) li secerea să nu omită dintre beneficiari Cutia Milelor. Testamenteleurmau să fie cercetate şi iscălite de mitropolit, care nu-şi dădeaacordul decât în cazul celor întocmite după porunca domnească;în caz contrar testamentul era înapoiat titularului pentru a firefăcut conform voinţei domnului. Averea celor morţi fără diată(testament) era inventariată de reprezentanţii Mitropoliei, unboier epitrop al Cutiei, starostele negustorilor, 2-3 vecini şi rudelemortului, iar rezultatele erau prezentate domnului care hotăra

148

modalitatea împărţirii129. Prevederea conform căreia Cutia preluaaverea celor morţi fără moştenitori apare şi în Codul Calimach(Moldova, 1817)130. Dispoziţiile fanariote codificate de acestareferitoare la Cutia Milelor sunt intim legate de donaţiile pentru

149

salvarea sufletului reglementate pentru ultima oară la Bizanţde Constantin Porfirogenetul într-o novelă promulgată între945-959131.

În realitate însă, practica lăsării prin testament a unei anumitesume de bani destinate săracilor nu pare să fi fost prea răspândităîn ţările române132. Totuşi ea este atestată133. Testamentul ma-relui boier Radu Buzescu, întocmit în octombrie 1610, prevedeaca 3000 de galbeni să se împartă când va muri la săraci, părinţi,călugări şi popi care vor sluji şi se vor ruga pentru păcatelesale134. În martie 1726, Maria Greceanu (fiica logofătuluicronicar Radu Greceanu) hotărăşte ca din banii obţinuţi dupăvânzarea unui anumit bun al său, „să se dea milostenii la fetesărace“135. La 1735, Constantin, feciorul lui Maxim Cupeţul,alcătuindu-şi diata scria „las să îmbrace săraci cu taleri 12“,cheltuind şi pe bucate pentru săraci taleri 18 şi 50 de vedre de vinanual, în ziua hramului bisericii pentru construcţia căreia lăsabani (Sfântul Elefterie Vechi)136. Chiar dacă, în realitate, donaţiilede acest tip vor fi fost mai numeroase decât ne lasă să credem raralor atestare documentară, nu e mai puţin adevărat că, în lumearomânească, oamenii fac cel mai adesea testamente în favoareabisericii, căreia îi lasă bunuri diverse, fără a specifica însă cum săfie folosite acestea, ci numai pentru pomenirea sufletelordecedatului şi ale părinţilor lui.

Gestul caritabil, indiferent de palierul social la care seproduce, se justifică, primordial, prin raţiuni religioase. Elpoate funcţiona ca un element eficace de menţinere a soli-darităţilor sociale, la diferite paliere, dar aceasta nu influen-ţează motivaţia fundamental religioasă care îl comandă. Larândul ei, această motivaţie trimite explicit la nevoia demântuire în viaţa ce va să vie, fără a mai trece prin gândireapărinţilor bisericii despre utilitatea socială a pomenii. Lumearomânească nu a teoretizat gestul caritabil. Ea l-a înfăptuitadesea în contul şi întotdeauna în spiritul bisericii, astfel încâtînsăşi filantropia iluministă a principilor fanarioţi nu sedetaşează fundamental de justificarea religioasă a grijii şiiubirii pentru celălalt.

150

NOTE1 Teodor Baconsky, Fericiţi cei milostivi, în „Dilema“, anul III, nr. 108, 3-

9 februarie 1995, p.ll2 ibidem, p. 113 Michel Mollat, Les Pauvres au Moyen Age. Etudes sociales , Ed.

Hachette, Paris, 1978, p. 33-344 Philippe Sassier, op. cit., p.275 ibidem, p.316 A. Bailly, Dictionaire grec-français, Paris,1928, s.v. philanthropia, as:

I. (en gen.): sentiments d’humanité,de bonté; II. (en parlant de Dieu): amourpour les hommes, [...] (particul.): affabilité, clémence, libéralité; (en parlant dechoses): caractère agréable de qqe. ch.; (en parlant d’un pays): civilisation.

7 Demetrios J. Constantelos, Byzantine Philantropy and Social Welfare,Rutgers University Press, 1968, p. 16

8 ibidem, p. 14-l59 Louis Bréhier, Les Institutions de l’Empire Byzantin, Albin Michel, Paris,

1970, p.412-413 si 41510 îndreptarea Legii, p. 79; pentru spitalul bizantin vezi Charles Diehl, La

Société byzantine d l’époque des Comnènes, în „Revue Historique du Sud-EstEuropéen“, VI, 1929, p. 342-349 şi Timothy S. Miller, Byzantine Hospitals, în„Dumbarton Oaks Papers“, tom 38,1984, p. 53-63

11 îndreptarea ..., p. 38212 ibidem, p. 387-38813 ibidem , p. 45014 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la

mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p.16315 Zilot Românul, ed. cit, p.12516 DJ. Constantelos, op. cit., p.89-l10 ă17 D.R.H. ,vol. II, B, Ţara Românească (1501-l525), Ed. Academiei,

Bucureşti, 1972, p. 418-419, doc. 218; pentru aşezământul de la Simidreni, veziNicolae Vătămanu, Contribuţii la istoricul bolniţei de la Simidreni şi axenodohiului de la Athos, în „Biserica Ortodoxă Română“, LXXXVI (1968),nr. 11-l2, p. 1382-l391

18 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II(1601-l620), 1974, p. 491-492, doc. 980 şi D.R.H., vol. XXI, B, ŢaraRomânească (1626-l627), Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p.528-532, doc. 280

19 Nicolae Iorga, Calicii lui Mihai Viteazul...20 V.V. Munteanu, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu

cele bizantine (până la 1600), teză de doctorat, Bucureşti, 1984, p.10121 Nicolae Iorga, La Continuation des hopitaux byzantines par les

hopitaux roumains, în „Revue Historiques du Sud-Est Européen“, oct.-dec.1932, p. 395-450

151

22 contribuţiile prezentate la acest simpozion au fost publicate în,,Mitropolia Olteniei“, an XXI, nr. 9-l0, sept-oct 1969, p. 681-705; nr. 11-l2,nov.-dec., 1969, p. 879-913; an XXII, nr. 1-2, ian.-fev. 1970, p. 39-65

23 Valeriu Bologa, E necesară dezbaterea problemei botniţelor mănăsti-reşti ?, în Mitropolia Olteniei“, an XXI, nr. 9-l0, sept.-oct. 1969, p. 681

24 G. Brătescu, De la bolnita mănăstirească la spitalul civil, în ibidem,p. 688-696

25 apud ibidem, p. 693-69426 Antonie Plămădeală, Botniţele mănăstireşti în istoria grijii Bisericii

pentru bolnavi. Câteva scurte precizări, în „Telegraful Român“, Sibiu, an 140,nr. 23-24,15 iunie 1992, p. 1-2

27 Evelyne Patlagean, op. cit., p. 56528 Antim Ivireanul ,,Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel

Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p.103-l0429 ibidem, p. 193; în aceeaşi ordine de idei, neîndeplinirea datoriei de

milostenie poate dăuna în mod semnificativ sufletelor răposaţilor: DoamnaMarica, soţia lui Vodă Brâncoveanu se învoieşte cu ginerii săi, sărăciţi în exil,să-i ajute, motivându-şi astfel hotărârea: „fiindu-mi milă de dumnealor şi maivârtos temându-mă de Dumnezeu şi de sufletul meu [...] şi mai vârtos ca să nususpine asupra sufletelor răposatelor“ / (Em. şi I. Vârtosu, AşezăminteleBrâncovenesti. O sută de ani de la înfiinţare: 1838-l938, Bucureşti, 1938,p. 15-l6, doc. 16)

30 Antim Ivireanul, Opere, p.16431 ibidem p.36, 10332 amintim spre exemplificare mss. 3344 f. 85v.-86v. B.A.R. (miscelaneu

1778-l791) care cuprinde Pentru milostenie. Că cel ce dă milostenie săracilorlui Hristos dă şi de 100 de ori va lua

33 Bronislaw Geremek, La Potence ou la pitié. L’Europe et les pauvres duMoyen Age à nos jours , Paris, 1987, p. 65-66

34 apud Ph. Sassier,op. cit., p. 119-l2035 V.A.Urechia, Istoria Românilor , tom IV, Bucureşti, 1892, p.22636 P.P. Panaitescu, V. Costachel, A. Cazacu, Viaţa feudală .... p. 51637 V.A.Urechia, Istoria ..., tom II, p.54-5638 ibidem, tom VI, p.20139 ibidem, p.19840 ibidem, tom VII, p.37741 Alexandru Duţu, Mila şi filosofia socială, în „Dilema“, anul III, nr. 108,

3-9 februarie 1995, p.642 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol.II, Ed.

Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 171 (ms.2105) 43 ibidem, p.211 (ms.2197 din'l777)44 Zilot Românul, op. cit., p.8145 V.A.Urechia, Istoria ..., tom VIII, Bucureşti, 1897, p. 390-39146 DJ. Costantelos.op. cit., p. 12-l347 ibidem, p.18

152

48 despre filantropie ca atribut divin, ibidem, p.29-41.49 ibidem, p.45, despre filantropie ca virtute imperială, p.43-6150 Pierre de Spiegeler, Les Hopitaux et l’assistance à Liège (V-XV siècles).

Aspects institutionnels et sociaux , Ed. Les Belles Lettres, Paris, 1987, p.40,nota 26

51 Jean-Louis Coglin, Les Misérables dans l’occident médiéval, Ed. Seuil,Paris, 1976, p. 45, respectiv Michel Mollat, op. cit., p. 60

52 Philippe Sassier, op. cit., p.5653 Michel Mollat, Les Pauvres au Moyen Age ..., p. 32954 Philippe Sassier, op. cit., p.6255 B. Geremek, La Potence ou la pitié..., p. 191-l9256 Philippe Sassier, op. cit., p. 133-l3457 apud B. Geremek, L'Image de l’Autre ..., p. 7758 Philippe Sassier, op. cit., p. 17359 Montesquieu, De l'Esprit des lois (1748), livre 23, chap.29 sau apud

Catherine Duprat, Le Temps des Philantropes, Ed. C.T.H.S., Paris, 1993, p.29260 articolul Travaille din l’Enciclopédie, apud Philippe Sassier, op. cit.,

p. 18461 apud ibidem, p. 18462 Catherine Duprat, op. cit., p.30963 Philippe Sassier, op. cit., p. 17764 Fénélon, Dialogues des morts composés pour l’éducation d’un prince

(1712) apud Catherine Duprat, op. cit., p.XV65 apud ibidem, p.XVI66 apud ibidem, p.XVIII67 ibidem, p.XIX68 apud ibidem, p.6869 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile ..., p.128-l2970 ibidem, p.12971 Andrei Pippidi, Tradiţia politică...,p. 29-30; Valentin Al. Georgescu,

Continuitatea elenistico-romană si inovaţia în doctrina bizantină a filantropieisi indulgenţei imperiale, în „Studii Clasice“, XI, 1969, p. 210

72 Andrei Pippidi, Tradiţia politică ..., p.60 si urm.73 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie de

Florica Moisil, Dan Zamfirescu si G. Mihăilă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970,p.245

74 ibidem, p.30475 ibidem, p.31676 ibidem, p.29177 ibidem, p.29378 ibidem, p.29579 ibidem, p.29280 Alexandru Duţu, Tradiţia în gândirea politică românească, în „Polis“,

vol. 3, nr. 3-4,1996, p. 82-93, p. 89

153

81 Istoria celor petrecute în Ţara Românească începând de la ŞerbanVoevod până la Gavril Voevod, compusă de prea-sfinţitul între arhierei,Mitropolitul Mirelor Domnul Matei din Pogoniania, în Alexandru Papiu-Ilarian,Tezaur de monumente istorice, tom I, Bucureşti, 1862, p. 327-384

82 ibidem, p.36483 ibidem, p.36584 ibidem, p.37385 Sfaturile lui Petru Movilă către fratele său Moise Movilă, în G. Mihăilă,

Contributii la istoria culturii si literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti,1972, p. 194-l96

86 Sfaturi creştine politice către ..., p.33987 ibidem, p.344-34588 ibidem, p.337; 33889 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile ..., p.161-l6290 ibidem, p.16091 ibidem, p.174; 17592 D.R.H., vol. I, B, Ţara Românească (1247-l500), Ed. Academiei,

Bucureşti, 1966, p. 17-l9, doc. 693 Nicolae Vătămanu, De la începuturile medicinei româneşti. Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.4494 A.N., Bucureşti, fond „Ms. rom.“, mss. 705, f. 157; datorăm această

informaţie şi evident mulţumirile noastre domnului dr. Paul Cernovodeanu95 Cronica meşteşugarului..., p.5396 Manolachi Drăghici, op. cit., tom I, p.21697 ibidem, tom II, p.19798 Carte Românească . . . , p. 11299 Andrei Pippidi, Tradiţia politică , p.236100 V.A. Urechia, Istoria , tom VII, p.465-471101 Philippe Sassier, op. cit., p.129102 ibidem, p; 131103 P. Zepos, The „Box of Charity" of the Rules of the Danubian

Countries, în „Neo-Hellenika“, IV, 1981, p. 55-67104 V. A. Urechia, Istoria...., tom III, Bucureşti, 1892, p.337105 hrisov publicat de Gheorghe Brătianu, Două veacuri de la reforma lui

Constantin Mavrocordat, în ,,Analele Academiei Române. Memoriile SecţiuniiIstorice“, seria III, tom XXIX, extras, p.43-44

106 V.A. Urechia, Istoria..., tom X-B, p.244-245, hrisov din 10 februarie1817 din Ţara Românească

107 despre conturarea şi semnificaţiile unei politici sociale a principilorfanarioţi vezi Pan.J. Zepos, La Politique sociale des princes phanariotes, în,,Balkan Studies“, tom 11, nQ 1, Thessaloniki, 1970, p.81-90

108 Carte Românească ...., p. 92109 Îndreptarea Legii, p. 276110 ibidem, p. 280111 Carte Românească...., p. 93, respectiv îndreptarea Legii, p. 239

112 ibidem, p. 239; Carte Românească..., p. 93113 Zilot Românul, ed. cit., p. 122114 Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor,

ediţia a doua revizuită, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1995, p.68115 ibidem, p.69116 S.F1. Marian, Trilogia vieţii, vol. I (Nunta la români), vol. II (Naşterea

la români:), vol. III (Înmormântarea la români), studiu etnografic; ediţie criticăde Teofil Teahă, Ioan Şerb, Ioan Iluşiu, text stabilit de Teofil Teahă, Ed. Grai şiSuflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1995; idem, Sărbătorile la români. Studiuetnografic, vol. I şi II, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu,Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994

117 idem, Înmormântarea p.244-253118 ibidem, p.291119 ibidem, p.239120 Michel Mollat, Les Pauvres ...., p. 202121 V.A.Urechia, Istoria , tom I, Bucureşti, 1891, p.451-452122 Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova , Bucureşti, 1939,

anexa 3, p. 548123 ibidem, p. 527124 Costantelos, op. cit., p. 137 şi urm.125 George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol I-II, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol.I, p.3712 Paul H. Stahl, Le Testament de Maxim le Marchand (1735) -

Commentaires ethnologiques, în ,.Buletinul Bibliotecii Române“, vol. V(IX)-Serie nouă- 1975/1976, Freiburg, 1976, extras, p.465

127 ibidem, p.467-468128 Îndreptarea Legii, p. 111 şi 269129 V. A. Urechia, Istoria . . . , tom V, p. 364130 Codul Calimach , p. 313 si 369131 Pan. J. Zepos, La Politique sociale , p.83132 pentru raritatea clauzelor testamentare privind pomenile vezi Violeta

Barbu, Câteva diate munteneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în„Revista de Istorie Socială“, Î, 1996, p. 495-496

133 aceasta pare să fi apărut încă din ultimele decenii ale sec. al XVI-lea,în cazul testamentelor catolicilor rezidenţi în ţările române (Alba Iulia,Târgovişte), vezi Andrei Pippidi, Hommes et idées du sud-est européen a l’aubede l'age moderne, Ed. Academiei-Ed. du C.N.R.S., Bucuresti-Paris, 1980,p. 105-l09,111-l12,122-l24.

134 Catalogul documentelor Tării Româneşti , vol. II, p. 175-l76, doc.324

135G. Potra, Documente privind istoria oraşului Bucureşti (1594-l821),Ed. Academiei, Bucureşti, 1961, p.588-589, doc. 476

136 ibidem, p. 340-344, doc. 250 şi p. 387-399, doc. 296

155

CAPITOLUL V

BRESLELE DE CALICI.CERŞETORII SI VAGABONZII

Există, aşa cum am arătat deja, două cazuri tipice de sărăcie:nevoiaşul care nu are de nici unele, uneori şi infirm fizic saupsihic, dependent total de mila colectivităţii şi cel care, în urmaunor întâmplări neprielnice, nu mai e decât proprietarul unorbunuri care nu-i pot asigura traiul zilnic în condiţiile pe careapartenenţa sa socială i le impune. Această diferenţă e marcată lanivel lingvistic prin folosirea cuvintelor calic, mişel, cerşetor,nevolnic, etc. pentru prima categorie şi a construcţiilor de genulobraze scăpătate mai de cinste pentru a doua categorie. Prezenţalor în lumea românească ni se dezvăluie azi, în proporţie covâr-şitoare, prin intermediul actelor cancelariilor domneşti (întăriride danii, ctitorii sau statute de breaslă, acte administrative,hotărâri domneşti sau de divan referitoare la aspecte dintre celemai variate), astfel încât ceea ce se va contura în rândurile urmă-toare reprezintă în primă instanţă atitudinea domniei, a puteriipolitice, faţă de diferitele tipuri de sărăcie mai sus amintite. Înmod evident, atunci când avem a face cu întăriri domneşti aleunor acte de particulari (donaţii, ctitorii, statute, testamente, etc.),acestea pot fi considerate ca semnificative nu numai pentrumentalitatea princiară, ci şi pentru cea a segmentului social dincare ele provin. Astfel, formal domnia se implică în opera deasistenţă, prin dreptul de a autoriza funcţionarea unor forme deasistenţă, în organizarea cărora domnul reprezintă numai

156

autoritatea politică şi morală superioară. Avem în vedre tutela pecare el o exercită, prin hrisoavele de întăriri şi prin diverse miluiri,asupra breslelor de calici şi a spitalelor pentru săraci bolnavi.

Eugen Pavlescu defineşte breasla ca o „asociaţie de patroni,producători sau distribuitori ai aceloraşi bunuri economice, urmă-rind progresul economiei naţionale, îndestularea consumatorilorşi apărarea intereselor comune ale celor întovărăşiţi. Cu vremeaacelaşi cuvânt serveşte a desemna şi alte asociaţii, străine dome-niului economic, formate din indivizi îndeplinind sau primind oasistenţă socială, cum erau cioclii şi mişăii“1. În cadrul bresleloreconomice, care au evoluat din frăţiile cu caracter vădit religios,prevederile de ordin moral referitoare la întrajutorarea membrilorbătrâni, bolnavi, sărăciţi sau la organizarea funeraliilor celorfoarte săraci sunt clare şi destul de numeroase. În ceea ce priveştebreslele sociale, ele depindeau direct de biserică, dar domnia ledădea autorizaţie de funcţionare şi ordinul ca biserica să-l bine-cuvânteze2. Breslele sociale au adesea un rol de asanare a loculuipublic. Organizarea lor se circumscrie aceloraşi preocupări careau motivat interzicerea cerşitului public şi a vagabondajului,precum şi fundarea de spitale.

În apusul Europei, după 1350 apar în oraşe societăţi de cerşe-tori profesionişti cu organizare şi ierarhizare proprii şi foarte strictecare, adesea, copiau modelele de organizare ale celorlalte meseriiurbane (cel puţin conform imaginarului literar al epocii3). În ceeace priveşte ţările române, informaţii privind existenţa breslelorde calici avem pentru oraşele moldovene Iaşi şi Roman (impor-tante centre politice şi religioase). Pentru breasla calicilor din Iaşi,prima dovadă sigură a existenţei ei datează din 1667. Documen-tele care au ajuns până la noi sunt cuprinse într-un catastih debreaslă refăcut la 22 februarie 1722 prin îngrijirea mitropolituluiMoldovei, Gheorghe. El a fost publicat şi analizat de GheorgheGhibănescu în 19244. Catastihul cuprinde la început două docu-mente false, care ar coborâ în timp data existenţei breslei până la1480, respectiv 1546. Primul document autentic e o hotamică alocului lor, în târgul Iaşilor, din 1667, vreme la care conducereabreslei o avea un personaj ce era al 13-lea în şirul starostilor. La

157

acea dată calicii ocupau un loc de 3,5 ha. Construirea bordeielorîntr-un teritoriu bine delimitat poate sugera tendinţa de izolareteritorială a cerşetorilor profesionişti. Dacă în ordinea realităţilormateriale acesta va fi fost rezultatul deţinerii unui pământ propriu,în ordinea ideilor şi a sentimentelor timpului se impun câtevanuanţări. În oraşul vremii orice meserie se delimita în spaţiulurban inclusiv teritorial, prin gruparea meşteşugarilor de acelaşifel pe o aceeaşi stradă. Pe de altă parte, locul calicilor ieşeni nupare să fi fost perceput de o manieră negativă; chiar dacă în modreal acesta îi separa de restul comunităţii, el nu devenise încă oCurte a Miracolelor. Tot aşa cum nici cerşetorii profesionişti(calicii) nu deveniseră încă delincvenţi. Chiar dacă asupra lorputea plana câteodată, cum vom vedea mai departe, bănuiala căîşi simulează infirmitatea, ei apar totuşi în documente ca bolnavişi estropiaţi şi prin urmare perfect îndreptăţiţi la practicareacerşetoriei. În plus, locul pe care ei stau nu este ocupat abuziv, cieste milă domnească. Între ghetto şi uliţă profesională, loculcalicilor poate fi, după părerea noastră, în egală măsură, oîncercare de izolare a cerşetoriei profesioniste, dar şi una deintegrare socială a acesteia (mai cu seamă atâta vreme câtcerşetorul invalid rămâne un personaj onest, perfect integratlogicii creştine a mântuirii prin pomană). Datorită încălcărilorsuccesive, locul lor se micşorează mereu, ajungând la 1800 la cca2 ha. Numărul membrilor acestei forme de organizare a variat întimp, câteva cifre din document fiind următoarele: 11 (în timpullui Petru Rareş), 29 (în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu) şinumai 8 (în timpul Movileştilor şi al lui Petru Şchiopul).Veniturile lor proveneau din milă domnească: locul de bordeie dela Petru Rareş (legendar, cel puţin), 10 lei/lună din vama cea maredomnească, dăruiţi de Alexandru Constantin Mavrocordat la1783, din exploatarea pământului pe care erau aşezaţi (5 orţi/casă,bezmăn-chirie de la cei ce-şi făcuseră case pe locul lor) şi dincerşit, evident. Aceste venituri erau centralizate de cantoră, careţinea socoteala încasărilor şi a cheltuielilor şi putea da chiar şiîmprumuturi calicilor. Bolile care-i împiedicau să ducă o existenţanormală, determinându-le statutul de calic-mişel erau următoarele..

158

(după înscrisurile din catastih): şchiop, orb, ciung, fulgerat, olog,surd, gură stricată, beteag, gură puţintea, nevolnic, stricat, „cel ceare acea nevoe“(epileptic), gură rea. Obştea avea un staroste, careera ales pe viaţă de breslaşi şi întărit de mitropolit. Majoritateadocumentelor de care dispunem astăzi sunt întăriri şi confirmări,fie la schimbarea mitropoliţilor, fie la cea a starostilor. Cartea deîntărire dată la 23 iulie 1791 de arhiepiscopul rus Ambrozie(însărcinat provizoriu şi cu conducerea bisericii Moldo-Valahieiîn vremea războiului ruso-turc din 1787-l792) are valoarea unuiadevărat cod de breaslă. Ea oferă o mostră de motivaţie religioasăa gestului de a da de pomană şi stabileşte normele de conduită alecelor care cer şi primesc pomană, demonstrând că imagineacerşetorului rău, mincinos, lipsit de virtuţi creştine nu era străinăIaşiului sfârşitului de secol al XVIII-lea. Dăm în continuarecâteva fragmente din acest document: „milosârdia cea arătatăcătre săraci o socoteşte Dumnezău ca însuşi pentru sine [...]pentru aceaia dar miluind pe săracu bine faceţi, pentru căîndatoriri pe Dumnezău, iar săracilor şi la toată breasla lor [...]poruncim ca toate milosteniile ce să va strânge nu întru alt chipsă o cheltuiască, ce după scopul dătătorilor, adică pentru hranasa, dar nu la beţie sau la alte nelegiuite fapte“. Săracii nu trebuiausă cerşească decât strictul necesar pentru o zi, două, cel mult osăptămână, „dar să nu să obrăznicească umblând de dimineaţăpână în sară“, pentru că altminteri devin „iubitori de argintu“(avari). „Şi când ar umbla, să nu facă nicăiri gâlceavă, sfezi, bătăi,mai ales în pridvoarele bisăricilor, să nu se facă bolnavi nefiindu,să nu-şi zădărască rănile sale ca să plece spre milă [...] căciaceaste iaste înşălăciune; să să ostenească cari vor putea cu lucrulmânulor, căci mare păcat iaste aceluia a ceare milostenie, carepoate însuşi să să hrănească“5. Ieşit de sub pana unui înalt prelat,sensibil deci la problemele legate de existenţa săracilor, acestdocument stă mărturie pentru distanţele aproape inexistente înmentalitatea vremii, dintre lumea sărăciei, a mizeriei şi cea aviciului şi delincvenţei. Necesar în economia mântuirii, săracul eun personaj ambiguu; demn de milă prin mizeria vieţii salecotidiene, el suscită în acelaşi timp neîncredere şi o anume

159

agresivitate a comunităţii faţă de unele comportamente ale sale,care transgresează normele moralei creştine şi pe cele ale traiuluiîn cetate, în egală măsură.

O breaslă a calicilor exista şi în Roman. O condică a docu-mentelor sale, alături de cele ale breslei cioclilor din acelaşi oraş,se alfă la Biblioteca Academiei Române, în fondul „Manuscriseromâneşti“ sub cota 965. Din tot ceea ce există în această condicăun singur document priveşte efectiv breasla mişeilor6. El dateazădin vremea lui Mihai Racoviţă (1703-l705,1707-l709) şi a epis-copatului lui Lavrentie de Roman (începutul lui 1701-decembrie1706) şi pare a fi un hrisov de înfiinţare a breslei, alcătuită dinorbi, şchiopi şi ciungi. Aveau un staroste de ei ales şi dreptocrotitoare divină pe Sf. Paraschiva, iar domnul îi iertase de toatedările şi angheriile. Mişeii datorează ascultare starostelui lor care,în caz contrar, îi poate globi „după obiceiul cel vechi“; (ceea cesugerează că această formă de organizare funcţionase şi maiînainte). Singurul care avea autoritate asupra starostelui mişeilorera episcopul de Roman. Încăierările dintre membrii breslei erausancţionate cu amendă şi pedepse corporale, ca de altminteri toatecelelalte abateri de la normele de conduită în interiorul breslei(ascultarea datorată celor mai bătrâni din breaslă şi starostelui, caşi obligativitatea de a alege ca instanţă de judecată doar pe cea astarostelui). Documente ale acestei bresle (în afara catastihuluimai sus menţionat) întâlnim în timp până la 1738, când GrigoreGhica împuterniceşte din nou pe starostele de calici a strâge labreasla sa pe toţi orbii, şchiopii şi ologii de acolo şi a-i pune subascultarea sa, fiind apăraţi de orice angărăi din partea pârcălabilorşi târgoveţilor din Roman7.

Aglomerări de calici, fără a şti dacă au fost sau nu organizaţiîntr-o breaslă, sunt atestate şi pentru oraşele muntene Câmpulung(Muscel) şi Bucureşti. Un hrisov din 1639 de la Matei Basarab,scuteşte satul Măţăul de Jos de diversele obligaţii faţă de domnie,pentru că acest sat „n-a fost în rândul ţării, ci a fost de treaba sihrana săracilor, gârbovilor şi a şchiopilor din oraşul Câmpulung“8.Documentul coboară antecedentele acestei scutiri, motivată princărţile de milă din zilele altor domni, văzute de însuşi emitentul

160

celei de faţă, până la cartea „răposatului Negru Vodă“(!). Dacădespre ceea ce va fi fost înainte de 1639, nu putem decât săbănuim anumite lucruri, după această dată, documentul e reluatşi de alţi domnitori. Singura menţiune documentară (înainte de1639), pe care o cunoaştem până în prezent, despre Statutuldeosebit al satului Măţăul de Jos, datează din 15 noiembrie 1621,din a doua domnie a lui Radu Mihnea. Documentul a fost publicatde Nicolae Vătămanu9. El întăreşte stăpânirea asupra ocinilor lordin Măţăul de Jos câtorva ţărani (cinci la număr), făcând, conformuzanţelor juridice ale vremii, istoricul proprietăţii asupra acestorpământuri. Apar astfel un Radul şi un Bucur miluiţi pentru slujbace au slujit de Radu Voevod (identificat de N. Vătămanu cu Radude la Afumaţi10); „apoi Radul şi Bucur [...] au vrut Dumnezeu cunevoe de s-au gubăvit şi se-au mişelit. Deci i-au miluit pe ei cujumătate de sat den Măţăul de Jos şi le-au făcut o moară [...] denjos de Câmpulung pentru Dumnezeu, ca să se hrănească şi să leaibe în grije satul Măţăul de Jos morile să le lucreze şi au maimiluit Radu Voevod de au lăsat satul de toate trebile ce le-autrebuit pentru mila acestor mişei Radul şi

161

Bucur“. La vremeaemiterii hrisovului, cei cinci ţărani pierduseră vechile privilegiiale satului şi „...au mers la Rada şi Ialna mişalele de în Câm-pulung de le-au rugat să arate hrisoavele ce au avut pre mâna lorpentru că au adevă[...] şi mişalele cum au fost din vechime datlor satul Măţăul de Jos jumătate“. În concluzie, domnul dă celorcinci ţărani „să-şi ţie ocinile lor numai să fie de posluşania mişa-lelor şi neopriţi de nimenilea“. Formulările confuze din documentnu permit concluzii certe. Ceea ce e sigur, e că statutul special alsatului Măţăul avea deja o anume vechime la data emiteriidocumentului şi că acesta era în legătură cu prezenţa leproşilorîn oraş sau în împrejurimile lui (documentul foloseşte sinonimiamişel-gubav). N. Vătămanu e de părere că jumătate din sat eradeţinută de măţăuani şi jumătate de leproşi, ca danie domnească;la data emiterii documentului,,Radu Mihnea recunoştea proprie-tatea măţăuanilor şi îi obliga să fie de posluşania mişalelor, ulti-mele beneficiare ale vechilor privilegii“11. Indiferent cui va fiaparţinut iniţial proprietatea formală asupra pământului satului,

162

trebuie spus că mişeii (leproşii) nu puteau locui în imediataapropiere a oamenilor sănătoşi. Ceea ce pare a fi confirmat delocalizarea topografică a mişeilor din Câmpulung, încercată deacelaşi N.Vătămanu12, pe baza unor documente şi lucrări maivechi. Istoria Câmpulungului a lui C.D.Aricescu13

menţionează„Câmpul mişeilor“ deasupra bisericii Sf. Gheorghe, pe deal,pentru ca un act din 1810 să-l plaseze la sud de oraş, de o parteşi de alta a drumului mare Câmpulung-Curtea de Argeş, din valeabisericii Sf. Gheorghe până în Valea Curmătura sau Valea Adâncăşi din Râul Târgului până în Podul Banii. O descriere aCâmpulungului publicată în 194314 enumeră mahalalele oraşuluiastfel: Vişoi, Drăceşti, Chilii, Malu. Despre penultima dintre ele,Chilii, ştim că a fost un sat „pendinte de Măţău“15. Revenind laprimele două informaţii topografice, ambele trimit la biserica Sf.Gheorghe. Adesea Sf. Gheorghe e reprezentat învingând ciuma(epidemia deci), iar în nordul Europei şi în spaţiul germanaşezămintele pentru leproşi erau puse de multe ori sub patronajulSf.-lui Gheorghe. Pe de altă parte, N.Vătămanu afirmă că existălegende consemnate în scris, despre

163

fiinţarea, în Câmpulung, aunei biserici dominicane cu hramul Sf. Elisabeta a Ungariei,ocrotitoarea leproşilor16. Cum toate documentele (reluând aceeaşiformulă) plasează originile tratamentului special al Măţăului laînceputurile fiinţei de stat a Ţării Româneşti, e posibil ca primulaşezământ, o leprozerie chiar, să fi fost de inspiraţie catolică şisăsească17; în plus, perioada coincide cu cea a maximei răspândiria leprei în Europa (secolele al XIII-lea-al XlV-lea). Aşezat laperiferia Câmpulungului, probabil în afara oraşului medieval, ela avut o evoluţie asemănătoare cu a instituţiilor similare dinapusul Europei, care s-au trasformat cu timpul în aşezămintepentru găzduirea şi eventual, îngrijirea săracilor (spitale-azil).

Alte informaţii despre existenţa, statutul şi funcţionareaacestei forme de asistenţă acordată săracilor provin din aşa-numitul Codex al mişeilor din Câmpulung18. Este vorba despreun act ieşit din cancelaria lui Constantin Mavrocordat la 20octombrie 1761, care reproduce zece cărţi de milă anterioare(începând cu cea a lui Matei Basarab) şi stabileşte statutul satului

164

Măţăul la data emiterii sale. Grija asistării săracilor era trecută înseama mitropolitului, care gira banii primiţi de la vistierie în acestscop (300 taleri/lună). O notă marginală spune că practica utili-zării unei sume de bani din veniturile vistieriei exista încă dindomnia anterioară, a lui Scarlat Vodă Ghica (august 1758-iunie1761). Atunci când banii dăjdiilor întârziau, se recomanda mitro-politului să avanseze suma respectivă din dările popilor, aflate peseama bisericii. De la Matei Basarab până la Gheorghe Duca(doc. din 1674), Măţăul de Jos e scutit de bir şi de orice altăobligaţie faţă de domnie. Sub domnia lui Şerban Cantacuzinosătenii dau jalbă la divan că se aruncă şi asupra lor birul dinMăţăul de Sus şi din alte sate; domnul porunceşte să li se îna-poieze ce li s-a luat, „numai să-şi plătească ei partea lor ce le vafi de dajdie“ (1682). La 1716, Nicolae Mavrocordat e ceva maiexplicit, acordând celor 55 de moşneni din sat scutire de toateobligaţiile faţă de domnie, cu excepţia dajdiei de 150 de ughi, cese plăteau în 6 rate (câte 25 ughi odată). În 1717 numărul lorscade la 30 de oameni, iar dajdia la 100 de ughi de plătit de patruori pe an. În 1745, Grigore al II-lea Ghica scuteşte aceloraşi 30 demoşneni 250 de „stupăritori“ şi 800 de oi. Toate aceste docu-mente atestă prezenţa mişeilor (săraci invalizi) în Câmpulung înjurul unei biserici; ultimele documente (de la Grigore al II-leaGhica, 1745 şi de la Constantin Mavrocordat, 1756) menţioneazăchiliile în care aceştia locuiau, ceea ce ne sugerează că avem aface cu o comunitate a săracilor bine individualizată, fie şi numaiprin delimitare spaţială. Deşi schimbări în statutul satului Măţăulapar de la 1682 (trecerea la dajdie a locuitorilor), abia la jumătateasecolului al XVIII-lea (fie în prima domnie a lui Scarlat Ghica -1758/1761 -, fie în a cincea domnie a lui Constantin Mavrocordat-l761/1763) asistenţa săracilor din Câmpulung e trecută pe seamavistieriei, a bugetului public deci. Banul Mihai Cantacuzinoatribuie această măsură lui Constantin Mavrocordat: „când scau-nul domniei era la Câmpulung şi la Argeş, cerşetorii aveau un satîn judeţul Muscel, numit Măţăul, scutit pentru ajutorul lor [...]mai pe urmă domnul a pus satul la dare şi prin hrisov a hotărât săse dea cerşetorilor de patru ori pe an câte 25 lei din vistierie. Iar

165

cerşetorilor din Bucureşti, după listă de la vistierie, protopopul leda câte un ban pe zi în fiecare lună, iar în Joia Mare li se da80 dulămi de aba şi încălţăminte“19. Practicarea asistenţei prinintermediul vistieriei e însoţită de individualizarea ajutorului şide controlul mult mai riguros al acestuia. Asistenţa se acorda înfuncţie de o listă (cel puţin în Bucureşti), iar ajutorul era distribuitzilnic şi individual. Ea presupunea în continuare colaborareadintre domnie şi biserică. Înainte de a părăsi definitiv problemasăracilor câmpulungeni să amintim faptul că, cel puţin imaginar,privilegiul lor supravieţuia din vremea când capitala ţării fusesela Argeş şi la Câmpulung. Pare astfel că forme coerente deorganizare ale săracilor (şi implicit ale asistenţei) sunt atestatenumai în cazul oraşelor cu veleităţi de centru administrativ saureligios important.

O mahala, un puţ şi un pod al calicilor sunt menţionate şipentru Bucureşti. La 1639 e pomenită mahalaua calicească de laGorgan; apoi calificativul „al calicilor“ apare în mai multe docu-mente, în general legate de hotărnicii, inventariate de N. Vătă-manu şi P. Cernovodeanu, care au încercat şi o identificare topo-grafică a locului şi podului calicilor bucureşteni20. Amintireaacestor locuri e vie încă la 1828, când Cronica Androneştilormenţionează biserica Sf. Ilie de pe Podul Calicilor21 (azi CaleaRahovei).

O stampă datorată olandezului Jacobus Harrewign (1662-1732), aflat în serviciul cercurilor oficiale de la Viena înfăţişând

166

Bucureştiul, aduce în prim plan, alături de elemente fanteziste, capalmieri pe Dâmboviţa şi doi cerşetori estropiaţi cerând depomană unui personaj înstărit îmbrăcat în haine orientale22.

Dincolo de autorizarea funcţionării breslelor de calici (ante-rioară în timp perioadei pe care ne-am propus-o spre cercetare),cerşetorii interesează domnia aproape numai din punct de vedereal asanării spaţiului public, pentru care reprezentau probabil, prinnumărul lor, un pericol real. Inclusiv pe plan general european,atunci când puterea începe să se ocupe de cerşetori, este prin a-ipune la muncă şi a-i îndepărta din spaţiul public, unde apar cainutili23. În Ţara Românească şi Moldova, prezenţa lor pare să

167

devină supărătoare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi laînceputul celui următor, când contemporanii, inclusiv domnia,încep să se îndoiască de veridicitatea infirmităţilor lor, singureleîn stare să le asigure dreptul de a trăi din mila colectivităţii: „oaremulţimea ceia de cerşetori cari mişună în străzile şi răspântiileoraşului (Bucureşti, n.n.), ale târgurilor şi ale satelor, adeseorisănătoşi şi sdraveni, mulţi chiar foarte sănătoşi, nu vine tot dincauza lenei ?“24.

Ei formează obiectul unui capitol din proiectul de codredactat în limba greacă în 1766 în Ţara Românească, de juristulMihail Fotino. Cele două paragrafe sunt preluate din Basilicaleşi vehiculează idei cu care Europa vremii era de mult obişnuită:obligativitatea muncii pentru persoanele valide, fondată pecriteriul utilităţii sociale şi admiterea cerşitului public numai încazul bătrânilor si al infirmilor: „Cerşetorii să nu fie admişi la

voia întâmplării, ci aceia dintre ei care sunt sănătoşi şi în puteresă fie puşi la muncă pentru ca, în felul acesta, muncind, să facă oactivitate utilă şi să îşi câştige pâinea şi renunţând în acelaşi timpla trândăvie, să schimbe traiul leneş pe o viaţă mai bună; cei carenu vor să muncească să fie alungaţi; să nu fie însă tulburaţiinfirmii şi bătrânii.“25. Încercările de a controla proporţiile cerşe-toriei au un precedent în următoarea prevedere din îndreptareaLegii (1652): „săracii cari se roagă trebuindu-le ajutoriu, adecăcarii sunt săraci, acelora să li se dea să îmbie cu cărţi de pace, [...]cartea de pace este care se dă aceluia ce vine de o ceare fără nicio scandală, carea mărturiseşte celui ce o poartă credinţa şi viaţalui cea nevinovată, adecă săracii sunt cu cărţi de pace ale episco-pilor să îmbie cerşind ajutoriu de milă, despre carele se miluiescde cei mari, întru ajutoriul lor“26. Nu ştim în ce măsură aceastăprevedere a avut vreun impact real asupra lumii româneşti saureprezintă numai preluarea unei legiuiri bizantine asemănătoare.

168

Constantinopolul, şi nu numai el, practica un control al cerşeto-rilor prin diferite însemne. Autorizaţia pentru cerşit aminteşte şiunele practici occidentale legate de colectele făcute pentru răs-cumpărarea robilor din Imperiul Otoman. Fără a putea spuneexact la ce se referă, cităm aici două cazuri care par totuşi să ateste

169

folosirea unui anume tip de autorizaţie pentru cerşit şi în ţărileromâne. Într-un recensământ fiscal a douăsprezece mahalalebucureştene, de la 1752, e menţionat un anume „Vlad săracu curăvaşul vlădichii“27, pentru ca aproape optzeci de ani mai târziu,un episod petrecut după tratatul de la Adrianopole (1829), săamintească străvechiul obicei al cerşitului cu „autorizaţie“. Citămîn continuare din Manolachi Drăghici căruia îi datorăm descriereacelui de-al doilea caz de utilizare a aşa-numitelor „cărţi de pace“:„Cu mare blestem deci şi afurisenie au urmat strângerea baniloracestora de la raelile din toată Turcia, pentru că s-au aruncatasupra lor un bir de la Poartă ce nu pute să-l răspundă fieştecarealt feliu numai fără strângând cu talgerul milostenii de la creştiniidin lume, unde s-au împrăştiet câte unul din toată casa, cupandahusă patriarhală (carte de îndurare către miluitori, n.n.) casă-i ajute şi rămâind familiile lor supt asprimea silniciei turceştica supt o sclavie până la întoarcerea acelora“28.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, domnii ŢăriiRomâneşti încep să ia o serie de măsuri concrete împotrivacerşetorilor din stadă. În iulie 1780, domnul emite un pitac cătrevel aga, pentru cerşetori, în care este incriminat numărul mare alacestora, în Bucureşti, unde există de lucru şi în târg şi în afaratârgului; cu toate acestea, remarca domnul, mulţi se apucă de

170

cerşit „pe la biserici şi pe la toate uliţele, aducând şi noroduluiatâta supărare cu obrăznicia lor şi înşişi ei pierd agoniseala ce maimult ar avea-o într-alt chip, cu munca“29. Aga era chemat săstrângă toţi cerşetorii din târg şi de prin mahalale, să-i cercetezepe rând pe fiecare în parte „şi câţi vor fi cu adevărat nevrednicide muncă, nici de alt fel de slujbă şi posluşanie la nimic, aceia sărămâie în ceia ce s-au aflat a să ţinea cu milă de pă la norod,numai cei care sunt de tot nevrednici, orbi, şchiopi, ciungi“; ceicu „puţintel sacatlâc“ să fie îndrumaţi către posluşanii uşoare(păzitori, stupari, pândari), iar celorlalţi (celor sănătoşi) să li seinterzică ferm să mai cerşească, sub ameninţarea pedepsei cubătaia. Un an mai târziu, domnul constata totala ineficienţă amăsurilor pe care le propusese căci, „după darea aceştii porunciam luat înştiinţare că atunci deodată s-au făcut nevăzuţi în puţină

171

vreme nemaiarătându-se, iar apoi după aceea în urmă iarăşiasemenea ca în toiu toţi au început la cerşetorie, făcând supărarenorodului“30. Pitacul reînoieşte poruncile anterior date mareluiagă, astfel încât să nu mai existe cerşetori „pân biserici şi pân altelocuri, făcând obrăznicie şi cerşind milostenie“. LocuitorilorBucureştilor le era interzis să le mai dea de pomană, „şi nici-decum să nu-i îngăduiască ci pe care-i va vedea cerşând milos-tenie să-l arate la dumneata. Şi unuia ca aceluia să-i faci pedepsăcu bătae spre a se părăsi“. Porunca urma să „se săvârşască în toatăvremea [...] ca nicidecum unii ca aceia cerşetori să mai fie, iarpentru cei ce cu adevărat vor fi nevolnici şi cu totul neputincioşi[...] şi cu alt mijloc nu pot să-şi hrănească viaţa fără numai cumilostenie să faci catastih de câţi sunt şi să ni-l arăţi ca să rămâietot la aceia ce s-au aflat“.

După alţi trei ani, în 1784, Mihail Suţu (domnul Ţării Româ-neşti) cerea veliţilor boieri să găsească o soluţie pentru „săraciinevolnici şi orbi şi şchiopi şi sluţi“ deveniţi supărători prin nu-mărul, aspectul şi insistenţele lor pe străzile şi în bisericile bucu-reştene31. Domnul cerea, de asemenea, informaţii şi despre „vreuniismintiţi din minte sau nebuni“, considerându-i pe toţi aceştia„vrednici de milă“ şi dorind să intervină numai pentru „ca să nu semai supere norodul la vremea ce ascultă dumnezeasca liturghie“.

Bunele sale intenţii sunt lipsite de urmări practice căci, îndeceniul al zecelea, reapar, cu o destul de mare frecvenţă, actelereferitoare la cerşetori. În vara anului 1792 (probabil în timpul

172

unei epidemii de ciumă, ceea ce ar putea explica frecvenţa marea pitacurilor pentru cerşetori), domnul poruncea boierilor epitropiai Cutiei să dea la 64 de cerşetori câte un taler şi jumătate pe lunăbani de mâncare (din banii Cutiei Milelor), care bani să fieîmpărţiţi de vel aga, cerşetorilor fiindu-le strict interzis să maiumble pe străzi; un pitac către mitropolit, aflat între aceleaşi actereferitoare la cerşetori, cerea acestuia să orânduiască oamenipentru a strânge de pe la biserici şi mănăstiri mila săracilorcerşători, pentru a se putea înapoia banii Cutiei32.

În ciuda tuturor acestor măsuri, în 1794, Alexandru Constan-tin Moruzi scria mitropolitului Ungro-Vlahiei despre aceiaşi

173

cerşetori infirmi că „neavând nici o orânduială întocmită [...]pururea se află pe uliţele Bucureştiului, în calea trecătorilormusafiri străini şi a tuturora de obşte [...] cât şi prin biserici [...]încât nu poate norodul a-şi face închinăciunea şi a asculta sfinteleslujbe“33. Pentru a le asigura traiul şi a-i îndepărta de locurilepublice, domnul alocă 50 taleri / lună din venitul ocnelor (al că-mării domneşti) şi sugerează mitropolitului înfiinţarea de cutii demilostenie la toate bisericile şi mănăstirile din oraş, unde buniicreştini să dea o contribuţie voluntară, pentru mântuirea sufletelorlor, în zilele de sărbătoare. Toţi aceşti bani urmau să se strângă lamitropolie şi să fie împărţiţi conform indicaţiilor epistatului agiei.Era interzis cerşitul public, iar cerşetorii valizi nu intrau încalculele mitropoliei decât pentru a fi sfătuiţi să renunţe la acestmod de viaţă. Nu e lipsit de interes de semnalat că, dacă mitropo-litului îi revenea administrarea fondurilor pentru cerşetoriiinvalizi, cei însărcinaţi cu punerea în faptă a măsurilor referitoarela ei erau vel spătarul şi vel aga (epistatul agiei însărcinat personalcu alcătuirea listelor de cerşetori). Implicarea poliţiei vremii înceea ce pare la prima vedere operă de

174

asistenţă pură, se explicăprin modul în care era percepută prezenţa cerşetorilor în spaţiulpublic. Alături de mai vechiul şi piosul motiv al asigurării liniştiiîn biserici, apare cel mult mai pragmatic al grijii pentru menţi-nerea legalităţii în spaţiul public şi politic. Căci domnul spune„cum şi pe uliţe să lipsească acest catahrisis“, ori semnificaţiaacestui termen grecesc e cea de „abuz, ieşire din legalitate“34.Aşadar simpla lor prezenţă reprezintă o încălcare a legii, cu atâtmai gravă cu cât ea se referă la centrul politic al Ţării Româneşti,ceea ce domnul nu uită să scoată în evidenţă („într-această politiecreştinească a scaunului domniei“).

În toamna aceluiaşi an, domnul porunceşte mitropolituluiŢării Româneşti să îndatoreze toate aşezămintele bisericeşti a ţinepe seama lor câte un număr de moşii din al căror produs să sehrănească săracii35, pentru ca două luni mai târziu să emită unnou pitac adresat, de data aceasta, vel spătarului şi epistatuluiagiei36. Pitacul e dat pentru „unii săraci nevolnici şi străini, carisunt cu adevărat vrednici de milă şi de ajutor“ şi dintre care „s-au

aflat şi bolnavi şi morţi pe uliţele Bucureştiului“. Domnul porun-ceşte ca nevolnicii străini să fie trimişi pe la mănăstiri, unde săprimească hrană şi adăpost ca să „nu se mai afle pe străzi, prinbiserici şi prin toate locurile“. Cei „sănătoşi şi zdraveni cari numaidin rău năravu şi lenevie s-au obişnuit a calici“ erau obligaţi să-şicâştige existenţa prin munca proprie. Din anul următor, 1795, s-apăstrat în arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti o scrisoare a mitro-politului „ce s-au făcut către egumeni du pe la mănăstiri pentruprimirea săracilor“, având adăugată la final şi lista săracilor şimănăstirile unde aceştia erau repartizaţi37. Dincolo de preocu-pările domniei faţă de problema săracilor cerşetori, scrisoareapare să mărturisească lipsa de entuziasm a ambilor parteneridirecţi (mănăstirile, dar şi săracii) implicaţi în acest fel de acţiune.„Cuvioase egumen al mănăstirii ... Iată ţi se trimese luminatăporunca Mării Sale lui Vodă pentru primirea acolea la mânăstirea acestor ticăloşi şi nevrednici de muncă săraci de aici dinBucureşti [...] pentru care nu lipsesc şi eu a-ţi scrie ca sosindacolea să-i primeşti cu toată prohtania (?) dându-le loc de odihnă,căutându-i şi cu cele trebuincioase ale hranei vieţii, fără a te arătacu vreo împotrivire sau cu [...] de pricinuire că este neputincioasmănăstirea şi alte asemenea pricinuiri căci nu încape acest fel deîndreptare, în vreme ce răposaţii aceia ctitori ce au zidit mănăs-tirile acestea nu le-au zidit a fi numai pentru o podoabă şi a sănumi mânăstire, ci cu sfat şi cu o socoteală spre folosul obştii, caajutându-se obştea de la dânsele în vremi trebuincioase şi de lipsămai vârtos [...] cu aceşti mai sus numiţi săraci sacatefsiţi de nusunt vrednici a-şi agonisi hrana vieţii lor, să câştige pomenireasufletească atât acei răposaţi ctitori ce s-au trudit la zidirea lor şiau cheltuit averea lor, de le-au înzestrat cu moşii şi cu acareturi,cum şi cei după vremi luminaţi domni, ce le-au hărăzit milidomneşti; ci precum zicem ca să nu ne arătăm cu nemulţumirelui Dumnezeu şi Mării sale lui Vodă cu nesupunere Ia porunci,foarte să le aibi purtare de grijă, ca nu cumva stenahorisindu-săde ceva să fugă de acolo şi să vie iarăşi aici în Bucureşti, căci peurmă cuvioşia ta vei da seamă mai vârtos. Că iată şi Măria Sapentru mai multă a lor mulţămire, milostivindu-se le-au făcut şi

151

176

orânduială a lua de la visterie câte taleri unu şi jumătate pe toatăluna de fieştecare familie, ci dar aşa vei urma“. Lista care urmeazăenumeră 41 de mănăstiri care urmau să adăpostească 66 săraci(capi de familie). Cel mai mare număr de săraci primiţi de omânăstire este trei (niciodată însă trei familii, ci cel mult o familieşi alţi doi fără familie), cazul mănăstirilor Căldăruşani, Glavacioc,Fedeleşoiu, Tismana. Din cei 66 săraci enumeraţi (10 femei şirestul bărbaţi), 29 sunt înscrişi cu familiile lor din care fac parte celmai adesea şi unul, doi sau trei copii (numai două familii nu aucopii, iar în două cazuri apare un singur părinte cu copiii lui).Atunci când e indicată invaliditatea de care suferă cei trimişi pe lamănăstiri (în numai 37 de cazuri), cei mai numeroşi sunt orbii (17),urmaţi de şchiopi (11), bătrâni (2), nebuni (2), la care se adaugă 5bolnavi despre care nu se spune însă de ce boală suferă.

Practica adăpostim săracilor în mănăstiri se păstrează pânăla începutul secolului al XIX-lea, când o seamă de acte alecancelariei domneşti dau seamă de abuzurile cărora ea ajunsesesă le dea naştere. In decembrie 1816, egumenul mănăstirii Sf.Sava se plângea că „în casele ce a fost şcoală se află mulţi şezând,însă făr’de vre’un aşezământ cu mănăstirea şi nu dau la mânăstirenimic [...] şi unii dintr-aceştia fiind cu stare cu dreptate este de ada chirie, mai vârtos aceia care ţin odăi multe şi bune, iar alţiifiind săraci, aceia se cuvine să fie apăraţi“38. O lună mai târziu,în ianuarie 1815, Ioan Gheorghe Caragea hotărăşte că „nu este cucuviinţă ajutorul şi folosul care este trebuincios altuia să-ldobândească alţii cari n-au trebuinţă de ajutor, ci se cuvine a seface către cei ce sunt în adevăr săraci şi lipsiţi. [...] iar cei ce n-au mijloc a plăti chirie, fiind săraci, aceştia să nu se supere, darînsă să ţie numai atâtea odăi câte adecă se cuvine a ave un săracca aceştia“39. Dintre cei 16 deţinători de odăi la Sf. Sava, patrusunt consideraţi de egumen scăpătaţi (trei văduve şi un iuzbaşăde harem) şi nu se vor supăra cu plata chiriei.

În ciuda frecvenţei cu care se manifestă, preocupările dom-niei faţă de cerşetori sunt sortite aceleiaşi lipse de urmări. În 1797,domnul scria din nou marelui agă despre cerşetorii din Bucureştică „unii dintre dânşii fiind oameni sănătoşi [...] ar putea să

177

muncească şi să-şi câştige hrana [...] iar ei din lenevire şi obici-nuire rea“ trăiesc din pomeni40. Măsurile propuse le reiau de faptpe cele evocate în paginile anterioare. Merită amintită remarcadomnului, nici ea întru totul originală, cum că toţi aceştia ar puteamunci să-şi câştige hrana „mai vârtos aici în Bucureşti că esteatâta lucru cum şi pe afară“. Să existe oare şi în capitala valahă olegătură între piaţa mâinii de lucru şi prezenţa unui număr îngri-jorător (pentru autorităţi) de oameni fără ocupaţie? Să fie maiatractiv, în ciuda afirmaţiilor pitacului domnesc, cerşitul decât omuncă plătită? Cel puţin pentru cei mai săraci şi mai lipsiţi deabilităţi profesionale, răspunsul ar putea fi afirmativ. Încercărilede reglare a pieţei muncii prin narturi, justificate adesea prinsalariile excesive cerute de lucrători (cum de altminteri se întâm-plase peste tot în Europa în situaţii similare), pot face ca salariulreal al unui lucrător mărunt şi cel mai adesea ocazional să numerite, în ochii acestuia, efortul şi disciplina pe care o muncăremunerată le presupun. În septembrie 1803, Constantin Ipsilantiscria vel agăi şi vel vornicului politiei că „fiindcă la facereapodurilor este trebuinţă de o sumă de

178

salahori pentru lucrulşanţurilor [...] şi fiindcă în Bucureşti mulţi sunt cei ce seînconjură în politie făr’de treabă, făr’de meşteşug şi făr’de nici oslujbă, poruncim dumneavoastră ca din unii ca aceia să aveţi astrânge cu voia şi fără voia lor câţi vor fi trebuincioşi, cari cuzapcii de ai dumneavoastră să-i daţi la lucrul şanţurilor plătindu-le pe zi câte parale 30 de om, fiindu-le cu îndestulare a nu puteapricinui nimic, cari plată să li să dea de la Cutia Podurilor“41. Întoate documentele aduse în discuţie distincţia cerşetor valid -cerşetor invalid e foarte clară, iar interzicerea cerşitului public, încazul primei categorii, se face în numele principiului modem alobligativităţii muncii (care merge în paralel cu condamnarea leneişi a trândăviei).

Dacă în condiţii normale prezenţa cerşetorilor risca săameninţe ordinea şi liniştea publice (ignorând norma obligati-vităţii muncii sau prin scandalurile şi încăierările de stradă aicăror protagonişti puteau deveni), în condiţii excepţionale (atuncicând izucnea ciuma, de exemplu), ei deveneau o potenţială

179

primejdie pentru însăşi existenţa fizică a comunităţii care-iadăposteşte. Condiţiile în care trăiau şi permanenta mişcare încare se aflau îi transformau într-un important factor de risc pentrutransmiterea epidemiilor. Astfel încât comunitatea se apărăizolându-i sau expulzându-i după anumite reguli. O mare parte aactelor care interzic cerşetoria şi trec întreţinerea invalizilor înseama mănăstirilor au fost emise în timpul unei epidemii de ciumă,chiar dacă nu o menţionează explicit. Referiri clare la pericolulpe care-l reprezintă cerşetorii pe timp de ciumă apar într-un „pitacla dumnealui vel aga a fi opriţi şi cerşătorii pentru boala ciumii“din 24 iunie 1792: „fiindcă într-această vreme de boala ce s-auînsemnat a ciumii este trebuinţă a să face tot feliul de pază şi ferelia zmreduirii, care se pricinueşte din amestecarea unora cu altoranecunoscuţi şi neştiuţi şi fiindcă cea mai multă amestecare şineferire de treaba aceasta o fac calicii cerşători, cari prin toatemahalalile [...] locurile şi pe toate uliţele şi bisericile umblând şiamestecându-se cu feliuri dă oameni bolnavi şi sănătoşi pot uniica aceştia negreşit a pricinui mai multă molipseală şi prin locurilecurate cu slobozenia ce au şi cu

180

obrăznicia ce fac, cari s-au nărăvitşi s-au obijnuit la aceste lucruri o mulţime, nu numai cei slăbă-nogi sacatefsiţi vrednici dă milă, ci şi alţii ce sunt zdraveni, cariar putea să se chivernisească ca fieştecare om, leneşi dă lucru şibeţivi fiind se amestecă lângă cei ce sunt vrednici de milă“42. În1795, în „şase cărţi către toţi locuitorii orăşeni din Bucureşti casă nu ascundă boala ciumei la celu ce se va întâmpla, ci să aratela zapcii boalei acesteia“, sunt incriminate şi fetele şi femeile care„s-au nărăvit şi s-au învăţat toate, muieri şi fete, a petrece unelepe la cârciume şi a stărui pe uliţe cerşind milostenie şi ames-tecându-se cu feliuri de oameni, cu pricină de lipsă şi de foamete,în vreme ce politia Bucureştilor, prin osârdia Domniei Mele, n-aufost nici este lipsită de hrană trebuincioasă“43.

Ca regulă generală, săracii bolnavi necontagioaşi erau trimişila spitalele pentru săraci, iar cerşetorii erau trimişi în ţară, pe lamănăstiri. Toate aceste măsuri emană de la domnie, iar responsa-bilitatea aplicării lor revine epistatului agiei şi vel spătarului. Înmartie 1793, două hrisoave adresate celor doi înalţi demnitari mai

181

înainte pomeniţi, poruncesc ca oamenii „săraci bolnavi de boalăcurată“ să fie ridicaţi din târg şi duşi la „spitalurile cari suntorânduite într-adins pentru bolnavii săraci, cari n-au nici un locde odihnă“44. Era vorba de săracii căzuţi pe străzile Bucureştilorşi care nu aveau o locuinţă proprie, fie ea cât de săracă. Aplicareaacestei măsuri în mahalale revenea spătăriei, iar în cuprinsultârgului şi la Curtea Veche, agiei. Porunca e reînoită în vara ace-luiaşi an cu referire şi la săracii de „prin casele de prin mahalaleletârgului“ şi la cei „de pe uliţele târgului [...] cari petrec o ticăloşienesuferită, nu numai din pricina bolei aceia, ci mai vârtos dinneodihnă şi neorânduială, că după ce locuiesc prin coşare şi pe ladrumuri, făr’de adăpostire sunt lipsiţi şi de hrana cea de toatezilele“45.

Atunci când epidemiile izbucnesc, se accentuează rigurozi-tatea aplicării unuia dintre principiile cele mai persistente în timpşi mai răspândite în spaţiu ale asistenţei acordate săracilor: ajuto-rarea săracilor din sânul unei comunităţi date şi expulzareastrăinilor. Evident, valabilitatea sa este generală (indiferent deconjuncturi, normale sau excepţionale). În virtutea acestui prin-cipiu şi în contextul tuturor celorlalte măsuri mai sus amintite,şase calici moldoveni au fost trecuţi prin spătărie înapoi înMoldova, iar opt calici bulgari tot prin spătărie au fost trecuţiDunărea pe la Olteniţa46. În 1798, săracii sunt trimişi din nou pela mănăstiri în contextul unor măsuri similare celor mai susamintite; mai puţin banii de la domnie, înlocuiţi acum cu milos-teniile care trebuiau să se strângă la biserici şi să li se trimită prin

182

mitropolie47. Cu sau fără contribuţii din partea domnului, aceleaşimăsuri le întâlnim şi la 1811 (în timpul unei epidemii de lingoareîn Bucureşti)48 şi la 1813 (din nou în timpul ciumei)49.

La începutul secolului al XIX-lea, trimiterea bolnavilorsăraci la spitale începe să fie motivată explicit nu numai de teamaepidemiilor sau de creştineasca datorie ci şi de „iubirea deoameni“ şi de teama ca viaţa să nu le fie pusă în pericol50. În1819, epitropii spitalelor Pantelimon, Colţea şi Filantropia(Spitalul Streinilor) sunt obligaţi să primească spre adăpostire şiîngrijire pe aceia dintre „sărmanii străini din politia Bucureştilor

183

cari se hrănesc cu cerşutul, [şi care] bolnăvindu-se, zac pe uliţelepolitiei“51. Ei urmau să fie trimişi la spitale cu răvaşul boieruluinazir al Casei Privegherei (poliţia).

Faţă de cerşetorul valid sau invalid, atâta vreme cât stă înstradă, interesul domniei e de natură pregnant poliţienească şi desiguranţă publică. Cerşetorul invalid cade, aproape exclusiv (cumici abateri în ansamblul problemei nesemnificative) în sarcinabisericii (ca instituţie) şi a enoriaşilor. Infirmitatea, singurul motivvalabil care poate justifica cerşitul, include cerşetorul invalid înmai marea categorie a bolnavilor de orice fel, pe care o lungătradiţie creştină îi pune în seama bisericii.

Una din preocupările constante ale domniei este şi interzi-cerea vagabondajului (adesea asociat hoţiei), dublată totdeaunade grija găsirii unor măsuri care să facă această interdicţie reală.Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, vagabondajul e un delict,iar vagabondul bănuit din start că ar aparţine lumii criminalităţii.O poruncă a domnului către polcovnicii judeţelor Ţării Româneşti,din martie 1779, privind paza judeţelor de hoţi şi făcători de rele,enumeră printre potenţialii suspecţi şi vagabonzii: „când se vaîntâmpla să auzi în judeţ la vreo parte dă loc, hoţi şi făcători derău, ori umblători din loc în loc [...] să sari împreună cu toţioamenii tăi dupe dânşii şi să le ei urma ca să-i prinzi negreşit“52.Câţiva ani mai târziu, în 1783, în Moldova, un act domescinterzicea vagabondajul ţăranilor. Nici un sătean nu avea voie săumble prin ţară fără un răvaş de identitate de la stăpânul satului;în cazul satelor care nu au boieri ca stăpâni, răvaşul putea fi datde preot sau vomicel53. Măsura face parte dintr-un ansamblu maicuprinzător vizând prinderea hoţilor, care se înmulţiseră în Mol-dova în primăvara anului 1783. Cum toate acestea aparţin însăunui personaj în egală măsură pitoresc şi controversat, AlexandruMavrocordat numit Deli-Bey, nu putem şti care a fost impactullor real, dacă şi mai ales pentru cât timp,vor fi fost ele aplicate.În linii generale, ne putem imagina, totuşi, că vagabondajul eraincompatibil cu sistemul relaţiilor sociale şi fiscale din ţărileromâne. Obligaţiile satelor faţă de boieri, ca şi responsabilitateafiscală colectivă a comunităţilor ţărăneşti făceau ca ambii termeni

184

ai relaţiilor agrare să fie interesaţi în combaterea vagabondajului.Mai mult, el era adesea asociat tâlhăriei, ceea ce îl făcea o dată înplus redutabil pentru comunităţile săteşti. Ori, măsuri împotrivatâlhăriei întâlnim, aproape fără excepţie, în timpul tuturordomnilor fanarioţi; ele vizau poate, în egală măsură, pevagabonzi. Iar lipsa lor de eficacitate, pentru care mărturiseşteobsedanta repetare a actelor, e invers proporţională cu severitatealor; pentru că în Vechiul Regim justiţia este în mod esenţialexemplară.

Problema hoţilor şi a răufăcătorilor se punea în egală măsurăşi în capitală, numai că aici supravegherea populaţiei, chiar şiflotante, pare ceva mai uşor de înfăptuit. Agia supraveghează,prin străji şi vătăşei, toţi străinii care intră în oraş, iar hangii suntobligaţi să-şi declare toţi oaspeţii. „Pitacul către vel spătarul şivechilul agiei pentru nizamul străjilor dă paza oraşului Bucureşticuprinzătoare şi deplin“, din 1783 spune că „scoposul şi voinţanoastră [a domnului] este a petrece fieştecare lăcuitor al ţăriiDomniei Mele în odihnă nu numai despre alte nedreptăţi şisupărări ci şi despre hoţi şi făcători de rău a fi făr’de nici o grijă“.„Deci între alte folositoare obştii [este] orânduiala ce trebuie [la]străjuirea oraşului Bucureşti pentru odihna obştii de orice fel defuri cari ar căuta să fure din oraş [...] pentru fugari şi slugi i ţiganidupă la stăpâni şi pentru orice oameni răi sau vinovaţi ce ar căutasă scape cu ieşirea din Bucureşti“54. Ideea că străinii, de oraş celpuţin, sunt în mare parte responsabili pentru comiterea hoţiilornu era deloc neobişnuită pentru cancelaria princiară, de vreme cedomnul emite un act cu specială referire la ei, „pitac la spătăriepentru oamenii streini ce umblă hoţind şi vin noaptea înBucureşti“55, care interzice mahalagiilor să primească oaspeţi fărăcercetarea prealabilă a spătăriei, căci hoţi şi făcători de rău străinisunt găzduiţi peste noapte în mahalale şi pleacă înainte de ivireazorilor.

La începutul secolului al XIX-lea, aceste măsuri îi vizeazăîn mod explicit pe vagabonzi. În 1803, domnul Ţării Româneştiporunceşte ca toţi străinii din capitală să se înscrie, aducând şichezaş, în catastihul cămării. Cei care urmau să fie prinşi, după

185

această poruncă, fără chezăşie şi înscriere, erau izgoniţi din oraş.Puteau fi iertaţi numai aceia, destul de puţini probabil, care „sehrănesc cu vreun meşteşug şi cu vreo negustorie“ şi care, trăind„cu dreptate“, urmau să se înscrie şi ei la vel vornicul politiei şisă fie lăsaţi în pace56. O măsură similară, inspirată de teama de„netrebnicele fapte“ ce s-ar putea întâmpla din cauza prezenţei încapitală a multor „necunoscuţi şi făr’de nici un căpătâiu“ dateazădin noiembrie 181257. Vel spătarul era îndatorat încă o dată săpună străji la toate intrările posibile în oraş care să supravegheze„cine intră în politie, cu ce trebuinţă şi de ce treaptă este şi undeconăceşte“. Câţiva ani mai târziu, în 1818, Ioan GheorgheCaragea impunea celor ce călătoreau prin ţară să-şi scoată biletde chezăşie (având înscrise şi armele ce ar avea asupra lor) de laisprăvnicaţele de judeţ, „fiindcă mulţi din străinii ce se adunădintr-alte părţi atât în oraşul Bucureştilor cât şi prin alte politii alejudeţelor ţării acesteia, precum şi chiar din pământenii ce aiceapretutindenea locuiesc, adecă aceia ce din multe întâmplări cadla deznădăjduire, sunt porniţi şi cugetă a face tot felul de netreb-nicii, săvârşesc ucideri, fură bani sau

186

lucruri ori metahirisesc alteînşelătorii cu bani, păgubind pe câte cinevaşi din neştiinţă pentrua-şi înlesni vieţuirea sau a-şi izbândi împotriva vreunui supărător[...] prin taină sau pe faţă se caciardisesc pe la locuri neştiute şipătimaşii rămân întru întristare şi isterisiţi de dreptatea lor“58.

În urma unor astfel de controale probabil, cei socotiţi indezi-rabili erau izgoniţi adesea chiar peste hotarul ţării. De exemplu,în 1806 un Iane Cavaful ce „se află umblând aici în Bucureşti fărăde nici un căpătâiu şi nu este trebuincios de nici o slujbă“ estetrimis cu zapciu spătăresc „dincolo preste hotarul ţării în FocşaniiMoldovei, de unde să nu mai aibă voie a se mai întoarce înapoi“59.Subliniem argumentul inutilităţii acestui vagabond, el fiindesenţial în definirea marginalităţii social-economice. La jumătateasecolului al XIX-lea, ideea că expulzarea vagabonzilor (încontextul evenimentelor din 1821, după fuga lui Mihail GrigoreSuţu) ar fi putut fi benefică Moldovei, nu-i e străină lui ManolachiDrăghici60. El nu uită să amintească şi măsurile aceluiaşi domnîmpotriva vagabonzilor ieşeni („nu contenea zi şi noapte a umbla

187

prin cafenele şi crâşme strângând vagabonzii şi închizându-i lavartă(?) o temniţă de unde apoi nu se mai ştie ce s-au făcut“61.

Crâşma şi cafeneaua sunt percepute şi la Iaşi, ca de altminteri îngeneral în lumea urbană, drept locurile predilecte de întâlnire a

celor certaţi mai mult sau mai puţin cu legea şi prin urmare,puncte cheie ale socializării inverse. La jumătatea secolului al

XIX-lea încă, o circulară a ministrului de interne, din 21 martie1867, cerea prefecţilor să ia măsuri împotriva străinilor şi a

vagabonzilor care nu aveau acte, domiciliu şi ocupaţie, după ceaceştia vor fi fost recenzaţi de primari62.

În contextul tulburărilor politice de la începutul secolului alXIX-lea, care au culminat cu evenimentele din 1821, din Tara

*Românească, puterea se confruntă din ce în ce mai des cuproblema soldaţilor licenţiaţi, a căror unică sursă de venit eraujafurile şi abuzurile. Antecedente ale acestui fenomen apar încăde la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când domnul scrie „cartecătre vel spătar i către vel agă ca cei ce nu vor fi arnăuţi şi deliişi vor fi cu malotele (uniforme, n.n.) să le taie şi să le ia armile şisă-i facă surghiun“63. Neferii turfeccii, delii şi amăuţii domniei,spătăriei şi agiei urmau să primească sineturi de la cămară „spreadeverinţă că se află în slujbă, acum dar de vreme ce ne-amînştiinţat Domnia Mea cum că mulţi din cei ce li se adapă gândulsau dă a face fapte rele şi blestemăţii sau a să apăra de dajde cu

vicleşug, se îmbracă cu portul ca neferii [...] purtând şi arme [ ]şi cu aceasta pricinuiesc întâiu necinste ostaşilor domneşti [...] aldoilea pricinuiesc şi fac netrebnicii şi vicleşuguri şi alte multenecuviinţe“. Situaţia se agravează la începutul secolului al XIX-lea,în legătură evident cu evenimetele politico-militare care au locacum. În contextul războiului ruso-turc, Divanul PrincipatuluiŢării Româneşti constata că „mulţi arnăuţi şi volintiri ce s-au lăsatdin slujbă ostăşască merg înarmaţi şi călări prin ţară făr’de nici otreabă şi prin târguri buluc, care cei mai mulţi sunt den alte ţărişi nu lăcuitori de aici den Ţară Rumânească căsătoriţi, care demulte ori s-au întâmplat a face hoţii şi jafuri şi poate negreşit şiacum asemenea îndemnare să aibă“; Divanul poruncea isprav-nicilor „să-i scoată cu pază bună peste hotar, unde să fie depărtaţi

188

şi de la oastea rusască şi de la oastea otomanicească şi mai vârtosa nu se putea împreuna între dânşii“. Dacă s-ar fi împotrivit,ispravnicii aveau instrucţiuni să-i ucidă64.

Abuzurile soldaţilor licenţiaţi, agravate deseori de recrutareaacestora din medii dubioase ale populaţiei urbane, apar şi înscrierile literare ale vremii. Zilot Românul descrie în termenideloc măgulitori ostaşii implicaţi în evenimentele militare de laînceputul secolului al XIX-lea (1799/1800-l821). În a doua sadomnie în Ţara Românească, Alexandru Moruzi „ca să sileascăa izgoni pe pazvangii din ţară şi să întărească strejuirea pămarginea Dunării, făcea şi de prin judeţe ostaşi, puindu-le numede panduri şi-i trimitea pe unii la Craiova, pe alţii la ordii; înBucureşti iarăşi aduna câţi mişăi, câţi blestemaţi toţi şi-i scria înrândul ostaşilor. Săracă ţară ! Ticăloasă ţară ! De cine ai ajuns săfii strejuită şi păzită !“65. Fenomenul se repetă în 1802, în a treiadomnie a lui Mihai Suţu: „Şi-ncep a aduna din Bucureşti oştime/ Brăgarii n-au mai rămas şi altă calicime / Care câte-un pistol,care şi fără puşcă / Alţii în loc de puşci, ciomagile apucă“66.Câţiva ani mai târziu, volintirimea lui Constantin Ipsilanti „eradin harvaţi, greci, sârbi, arnăuţi şi alte neamuri şi să numia a ţării,a cărora tâlhăreşti fapte nu era de suferit“67, iar după fuga lui IonVodă Caragea, în decembrie 1818, „amăuţimea şi alte seminţii deoameni streini (toţi hoţi şi tâlhari, adunaţi aici din nebăgare deseamă şi neîngrijârea stăpânirei“68 băgaseră groaza în locuitoriicapitalei valahe. În ochii contemporanilor, soldaţii lui TudorVladimirescu aparţin incontestabil aceleiaşi familii: „Lasadunarea tâlharilor ce să numia ostaşi supt dânşii, că acei maimulţi du prin patrile lor izgoniţi fiind pentru răutăţi, au năzuit aicispre scăpare, şi noi, cu prostia noastră primindu-i, i-am miluit“69.Descrierea lui Zilot Românul nu e singulară. Meşteşugarul IoanDobrescu îi numeşte pe pandurii şi amăuţii lui Tudor golani,spunând că aceştia ,puşcăria şi alte închisori, unde să afla hoţi,pre toţi i-au însoţit cu ei. Şi care să da la ei în scris pleca la jaf şicare nu vrea să să scrie legaţi ca pe dobitoace îi ducea la Cotrăcenide săpa la şanţurile care le făcea Tudor pentru bătălie“70.

189

Amprenta acelei părţi a locuitorilor, a căror sărăcie îi împingeadesea către limitele delincvenţei, se regăseşte şi la nivelultopografiei urbane. In interiorul oraşului populaţia se repartizeazăfuncţie de apartenenţa socială sau de meserie. Aproximativ lajumătatea secolului al XVIII-lea, Bucureştiul era alcătuit din târgşi mahalale; între acestea două exista „obicinuită straje cedesparte târgul de mahalale şi păzeşte de oameni răi, de foc şi dealte întâmplări“71. Aşadar centrul şi periferiile sunt clar demar-cate, iar eventualele pericole par să vină dinspre cele din urmăcătre cel dintîi. Periferiile Bucureştiului atrag o seamă de nouveniţi de origine foarte modestă. La 1776, Alexandru Ipsilantiordonă să se pună hotar împrejurul Bucureştilor, punând pro-blema caselor construite de străini, ţigani şi ţărani la margineaoraşului72. Ridicarea acestora apare ca ilegală, căci „fiecare deunde a fugit, acolo se cade să stea“, datorită pericolului epide-miilor. Ţăranii fugiţi erau obligaţi să se întoarcă la locurile lor debaştină, adică acolo unde-şi au pământurile. Documentul menţio-nează explicit pericolul „spargerii satelor“, ceea ce ar puteasugera că migraţia oamenilor de la sat spre oraş avea deja,proporţii semnificative; ne-am referit aici numai la Bucureşti care,prin rolul său de capitală şi prin dimensiuni, e un oraş cu atracti-vitate maximă pentru toţi cei mai sus menţionaţi. Regretăm cădocumentul nu e mai explicit în privinţa ţăranilor cu pământuriîn alte părţi, căci ar fi interesant de aflat cine sunt aceştia şi ce seîntâmplă cu pământurile lor, după ce ei se aşează la oraş. Străi-nilor le era îngăduit să se aşeze în Bucureşti, dar numai înăuntrulhotarului şi numai cu ştirea spătarului. La 1784, un „pitac cătrevel spătarul pentru hotar Bucureştilor care s-au pus cruci“73 facedovada nerespectării de către locuitori a documentului anterior,altminteri existent încă în condicile cele vechi ale cancelarieidomneşti. Documentul consideră că „de trebuinţă este a-şi aveaoraşul Bucureşti hotarul său de jur împrejur cunoscut şi păzit dea nu se întinde şi lăţi nimeni mai mult cu faceri de case afară dinhotar, pentru căci şi ţărani du pe afară nepopriţi fiind vin pemarginea oraşului cu locuinţa, nefiind hotar în mijloc, depricinuiesc spargerea satelor judeţului şi streini necunoscuţi

190

neştiuţi şi ţigani cu feliuri de dobitoace amestecându-să, de nu sepot cunoaşte bucureşteană şi ţăranul, din care pricină şi noroaegrele se fac pe marginea Bucureştilor [...] şi lângă acestea prici-nueşte şi la paza Bucureştilor pentru furi de dobitoace, pentrufugari, slugi şi ţigani şi pentru alţi oameni răi învăluială şiînşălăciune aceste sălăşluiri dă oameni, afară din hotar, pămarginea oraşului, la câmp“.

Un alt loc predilect pentru aşezarea oamenilor săraci şiadesea, al celor certaţi cu legea, sunt terenurile virane de prinmahalale, lăsate în paragină de proprietarii lor. În 1819, de exem-plu, locuitorii mahalalelor Vergului şi Stelea se plâng domniei căproprietarul unui loc viran l-a împărţit cu chirie unor „ţigani şioameni proşti“ care au devenit supărători din pricina furtişa-gurilor şi a pericolului de incendii, datorat caselor lor mizere şiînghesuite74. Jalba arată că locul, fiind dărăpănat şi surpat,proprietarul nu l-a putut vinde, ci „au tocmit câţiva oameni săracia-şi face colibi cu pari şi cu nuele“. Ceea ce a rezultat însă, a fost„rea adunare de felurimi de oameni“. S-a hotărât ca ţiganii fierarisă se ridice definitiv de acolo, colibele să se mai rărească si să se

învelească cu şindrilă de stejar sau olane, „iar cât pentru felurimeade oameni ce au apucat de s-au întemeiat pe acel loc, într-acelecolibi, aceasta rămâne la îngrijirea zabiţilor, ca totdeauna săcerceteze ce oameni se adună acolo şi când va găsi oameni deprisos din cei ce locuiesc, pe unii ca aceia să-i izgonescă“.

Centrul oraşului însuşi nu e scutit de formarea unor nucleede delincvenţă. Ne-am referit la Curtea Veche, despre care la1796 se spunea că adăposteşte „oameni răi, hoţi, borfaşi, bolnavişi fugari“; domnul poruncea atunci epistatului agiei, epistatuluiarmăşiei şi vel ispravnicului de curte să ia măsurile necesare,pentru ca acest lucru să nu mai fie posibil75. Patru ani mai târziu,Curtea Veche continua să adăpostească străini şi hoţi. În urmafurtului unor obiecte de cult, sunt arestaţi şase bărbaţi şi o femeie

191

din cei ce se ascundeau prin zidurile Curţii Vechi. Deşi nu s-aputut dovedi că ei erau hoţii, domnul a hotărât ca aga să se ocupede îngrădirea acelui loc, pentru că acolo „îşi găsesc furii ascunde-

192

rea şi curtenirea lor [...] şi ferească Dumnezeu, întâmplându-sevreo boală, întîi de la acest loc se poate face primejduire“76.

Prezenţa unui număr suficient de mare, probabil, de săracipe străzile oraşelor mari (Bucureşti şi Iaşi în special, dar nunumai) era un pericol real din punct de vedere al igienei şisănătăţii publice. O serie de documente, mai cu seamă din secolulal XIX-lea, pun în evidenţă frânturi de viaţă cotidiană absolutsinistre. La 23 aprilie 1812 Întîiul Divan scria Vorniciei Obşti-rilor: „cu multă mâhnire vede divanul mai în toate zilele oamenimorţi aruncaţi pe la poduri, cu cari unii oameni fără de nici osfială strâng cu dânşii bani de la norod şi o metahirisesc aceastaca o neguţătorie“77. Se hotăra ca toţi morţii săraci să fie înmor-mântaţi cu cheltuiala Vomiciei Obştirilor, ai cărei oameni erauobligaţi să străbată zilnic străzile Bucureştiului, pentru a fi lacurent cu aceste triste întâmplări. Hotărâri asemănătoare suntluate în decembrie 1812 şi în ianuarie 181878. Lăsând loculcuvenit hazardului şi întâmplării, nu putem să nu remarcăm cădatele emiterii celor trei documente de mai sus se plasează fie înplină iarnă, fie în aşa numita perioadă de sudură (de la ieşirea diniarnă până la noua recoltă), intervale în care mortalitatea, cea asăracilor mai cu seamă, atinge valorile maxime. Terifiantă astăzi,moartea în stradă era însă o realitate curentă a Vechiului Regim.Cei însărcinaţi cu asanarea spaţiului public erau cioclii. Înîntăritura dată breslei cioclilor din Iaşi, în iulie 1674, de patriarhulDosoftei, se spune că „breasla foarte de treabă este pentru îngro-parea morţilor, a săracilor şi a străinilor acelora ce mor aici în târg,la Iaşi, pre uliţe şi pe supt garduri, prin gunoaie [.. .]“79. Iar un actsimilar din 1755, pentru Botoşani, susţine că slujba cioclilor e să„îngroape oasele oamenilor celor prăstăviţi, atât a orăşănilorpolitii aceaia, cât şi a celor streini şi săraci şi periţi, cari pân’acumşidea morţi cu săptămânile de să împuţiia neavându cine îngropaoasele lor“80.

La capătul acestor rânduri, câteva concluzii par evidente.Dincolo de cantitatea relativ redusă de documente referitoare laei, săracii sunt o realitate bine conturată, cel puţin în spaţiul urban.Cum îi privea, în general, restul populaţiei e greu de spus. Cum

193

îi privea însă autoritatea politică întruchipată în persoana dom-nului transpare din mai toate documentele prezentate în acestcapitol. Dacă bunul creştin nu se poate sustrage nicicum îndato-ririi de a da de pomană (concretizată în mila făcută bisericilor şimănăstirilor sau în milostenii rituale către săraci), capul obştiipolitice, în schimb, nu pare să-i îndrăgească excesiv. Dezideratulîndepărtării săracilor din spaţiul public, prin interzicerea cerşituluişi prin trimiterea săracilor invalizi sau bolnavi la mănăstiri, iar acelor valizi la muncă, pare comun aproape tuturor domnilor dina doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la începutul celuiurmător. El se justifică prin pericolele reale pe care săracii lereprezentau pentru comunitate: focar şi vectori ai bolilor, actoriai încăierărilor de stradă sau ai diferitelor tulburări politico-so-ciale izbucnite în mediul urban, făptaşi presupuşi, dar probabilfoarte adesea şi reali, a numeroase furturi sau solicitanţi agresivişi impertinenţi ai unei pomeni care, de acum înainte, nu se maicuvine decât acelora care efectiv nu pot munci şi care, mai cuseamă, o cer cu smerenie, o aşteaptă cu umilinţă şi o consumă cubună-cuviinţă şi cumpătare. Iar aceştia nu

194

cad în sarcina domniei,ci a bisericii.

NOTE1 Eugen Pavlescu, Economia breslelor ..., p. 1192 ibidem, p. 1453 Erik von Kraemer, Le Type du faux mendiant dans les littératures

romanes depuis le Moyen Age jusqu’au XVII-e siècle, Helsingsfors, 1944;Bronislaw Geremek, Les fils de Cain. L'image des pauvres et des vagabondsdans la littérature europénne du XV-e au XVII-e siècle, Flammarion, Paris, 1991

4 Gheorghe Ghibănescu, Breasla mişeilor ... ; manuscrisul original se aflăla B.A.R., mss. rom. nr. 29

3 ibidem, p. 107-l086 B.A.R., mss. rom. 965, f. 31r.-32r.7 A.N., Bucureşti, fond „Doc. Ist.“ , 65-233, respectiv 65-2328 Catalogul documentelor Ţării Româneşti ..., vol. IV (1633-l639),

Bucureşti, 1981, doc. 1514 bis, p. 654-6559 Nicolae Vătămanu, De la începuturile medicinei..., p. 4610 ibidem, p. 47

195

11 ibidem, p. 47-5012 ibidem, p. 56-5713 C.D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, vol. II, Bucureşti, 1856, p. 11714 I. Răuţescu, Câmpulung-Muscel, Câmpulung, 1943, p.l15 P.Coman, Cele mai vechi cruci ale Măţăului, în „Buletinul Comisiei

Monumentelor Istorice“, XXIV (1931), fasc.69, p.10216 Nicolae Vătămanu, op. cit., p. 535417 ibidem, p. 50-5618 A.N., Bucureşti, fond „Diplomatice“, mss. 2919 Mihai Cantacuzino, Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de

la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774, dată mai întâi la lumină pelimba grecească la anul 1806 de fraţii Tunusli, trad. G. Sion, Bucureşti, 1863,p. 34

20 Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, Consideraţii asupra calicilorbucuresteni..., p. 25-43

21 însemnările Androneştilor, ed. Ilie Corfus, Bucureşti, 1947, p. 5222 Paul Cernovodeanu, O vedere a oraşului Bucureşti din 1688, în

„M.I.M.“, Bucureşti, 1971, nr. 8, p. 124-l3023 Ph Sassier, op. cit., p. 106-l0724 Pompei Samarian, O veche monografie ..., p. 12525 Mihail Fotino, Nomikon Proheiron ..., ed. Pan I. Zepos, Atena, 1959,

p. 173 (semnalarea şi traducerea acestui fragment le datorăm d-nei. EmanuelaPopescu-Mihuţ, căreia îi mulţumim din nou)

26 îndreptarea ..p. 44327 Ion lonaşcu, Aspecte economice şi sociale ...., p. 13928 Manolachi Drăghici, op. cit., tom II, p. 186-l8729 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. nr. 8, f. 276v.30 ibidem, f. 370t.-371v.31 ibidem, mss. 12-l1, f. 202v.32 ibidem, mss. 20, f. 370r.-370v., doc. din 22 iuliu şi 23 aug. 179233 V.A. Urechia, Istoria ...., tom V, p. 4634 Acte judiciare ..., p. 106235 A.N., Bucureşti, fond „Doc. Ist.“, nr. 53-34, doc. din 20 oct. 179436 V.A. Urechia, Documente inedite din domnia ..., p. 75937 A.N., Bucureşti, fond „Mitropolia Bucureştilor“, mss. 141, f. 57r.-58r.38 V.A. Urechia, Istoria ..., tom X-A, p. 35939 ibidem, p. 35940 ibidem, tom VII, p. 14441 ibidem, tom XI, p. 42642 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 20, f. 339v.-340r.43 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VI, p. 743-74444ibidem, p. 757-75845 ibidem, p. 75846 ibidem, p. 76047 ibidem, tom VII, p. 222, respectiv 548-550

48 ibidem, tom IX, Bucureşti, 1896, p. 616-61749 ibidem, tom X-A, p. 76250 ibidem, tom XI, p. 46451 ibidem, tom XII, p. 35352 Acte judiciare ..., p. 763-764, doc. 70553 V.A. Urechia, Istoria ..., tom I, p. 212-21354 A.N., Bucureşti, fond .Manuscrise“, mss. 12-l, f. 3v.-5v.55 ibidem, mss. 20, f. 2956 Vladimir Diculescu, op. cit., p. 131-l3257 V.A. Urechia, Istoria ..., tom X-A, p. 658 ibidem, p. 68159 ibidem, tom VIII, p. 56060 Manolachi Drăghici, op. cit., p. 11561 ibidem, p. 112-l1362 Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi, 1866-l916, Ed. Silex,

Bucureşti, 1994, p. 1963 A.N, Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 9, f. 84 r.-v.64 ibidem, mss. 18, f. 15265 Zilot Românul, op. cit., p. 2766 ibidem, p. 5467 ibidem, p. 8468 ibidem p. 11469 ibidem, p. 15170 Cronica meşteşugarului..., p. 4471 Valentin Al. Georgescu, Emanuela Mihuţ, Legislaţia urbană a Ţării

Româneşti, 1765 -l782, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 263-264, doc. din1 mai 1768

72 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 1, f. 97r.v.-98r.v.73 ibidem, mss. Î2-II,f. 179r.-l80v.74 V.A. Urechia, Istoria ..., tom XII, p. 360-36275 ibidem, tom VI, p. 31376 ibidem, tom VIII, p. 20

77 ibidem, tom IX, p. 363-36478 ibidem, tom X-A, p. 1068, respectiv 33379 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 281; o seamă de acte ale breslei cioclilor

ieşeni,.ceafa sfintei mănăstiri a Tresfetitelor, de la sfârşitul sec. al XVII-lea şiînceputul sec. al XVIII-lea, sunt cuprinse în Condica lui Constantin Mavro-cordat, ed. cit., vol. m, Iaşi, 1987, doc. 1363-l371, p. 136-l54; din acelaşi izvormerită să menţionăm şi pachetul de acte similar, privitor la breasla cioclilor dintârgul Focşanilor; cel mai vechi act, al mitropolitului Antonie, din anul 1730,vădeşte îndatorirea cioclilor de a-i îngropa „pă toţi oameni care să vor pristăviîn oraş, aici în Focşani, ori bogat, ori sărac, mai vârtos pe oamenii cei streini şinemernici, care nu vor avea pă nimeni să-i grijască la moarte lor“ ( ibidem, doc.1331, p. 98)

80 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 282-283

197

CAPITOLUL VI

SPITALELE PENTRU SĂRACI BOLNAVI.PREOCUPĂRI ALE DOMNIEI LEGATE DE

SĂNĂTATEA PUBLICĂ

Încă înainte ca cerşitul să fie categoric interzis (cel puţinteoretic) apar în capitalele celor două ţări româneşti primelespitale destinate adăpostim săracilor bolnavi sau infirmi. Ele suntinstituţii esenţialmente urbane, ca de altminteri peste tot înEuropa. De multe ori situate în incinta unei mănăstiri, prevăzutecu capelă sau chiar cu biserică şi cimitir, spitalele pentru săracise aseamănă unei comunităţi religioase. Înrudirea dintre spitalulgeneral (forma pe care o îmbracă aşezămintele pentru săraciîntr-o bună parte a Occidentului european, la jumătatea secoluluial XVII-lea) şi idealul monastic al retragerii din lume şi al traiuluiîn umilinţă, asceză şi rugăciune nu este deloc întâmplătoare; eatrimite la ideea conform căreia săracul este imaginea lui Hristospe pământ. Ca atare, traiul lui trebuie să fie demn de aceastăsublimă condiţie1.

În Transilvania, unde viaţa orăşenească pulsează după alteritmuri, azile-spital orăşeneşti apar din secolul al XlV-lea, iar laSibiu chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1292). În ŢaraRomânească şi Moldova domnii fac danii destinate săracilor şibolnavilor, urmând o tradiţie multiseculară biblică şi imperială,dar ele se referă la cei găzduiţi în bolniţele mănăstireşti. Ca faptde viaţă urbană, spitalul apare în spaţiul extracarpatic cel maidevreme în prima jumătate a secolului al XVII-lea; până târziu,la începutul epocii modeme, el va fi perceput de o manieră

198

negativă şi destinat numai celui aflat în afara comunităţii tradi-ţionale, familia2. Obligaţia familiei de a se îngriji de membrii eibolnavi e codificată şi în scris în Cartea Românească de Învăţă-tură şi în Îndreptarea Legii. Ambele legiuiri prevăd decădereapărintelui din drepturile părinteşti dacă-şi va trimite fiul bolnavla spital3, „la casa unde zac calicii şi oamenii bolnavi“4. În situaţiainversă (fiu ce-şi trimite tatăl la spital), fiul va fi pedepsit ca un„ucigătoriu ce face ucidere grabnică“5. Spitalul e locul marilormutilaţi lipsiţi de familie, iar mai târziu al contagioşilor şi, prinexcelenţă, locul unde se stă până la sfârşitul vieţii sau locul undese moare lipsit de mângâierea familiei, într-o societate în carefamilia va mai fi multă vreme una din principalele forme desolidaritate umană. Înainte de a ne ocupa efectiv de spitaleleromâneşti pentru săraci, amintim totuşi că, în epocă, sensurilecuvântului spital erau destul de diferite de cele de astăzi.Ambiguitatea pe care noi o resimţim în faţa folosirii acestuitermen într-un alt context decât cel care ne vine automat în minte,ţine de medicalizarea gestului vindecător şi de transferul luidinspre familie, spre instituţia de acum specializată, nu numai înadăpostirea, ci şi în tămăduirea bolnavilor, spitalul. Pentru

199

oamenii vremurilor de care ne ocupăm, el avea însă semnificaţiidestul de diferite. Primul aşezământ de acest gen din răsăritulcreştin, îi este atribuit lui Vasile cel Mare, episcopul Cesareei(către 372). Despre el Sozomenos spunea că este cel mai cunoscutazil pentru săraci6.

La începutul secolului al XVII-lea, mitropolitul AnastasieCrimca al Moldovei apare ca fondator a două aşezăminte:bisericuţa-bolniţă de la Dragomima de el ctitorită şi spitalul dinSuceava, construit între 1619-l620. Modelul păstorului spiritualva fi urmat şi de elitele laice, fie că e vorba de mari boieri, fie căe vorba de domni fondatori de aşezăminte spitaliceşti. La sfârşitulsecolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-leafamilia Cantacuzino, prin spătarul Mihail Cantacuzino, punebazele spitalului Colţea. În 1735, Grigore al II-lea Ghica ctitoreştemănăstirea şi spitalul Sf. Pantelimon, în 1757 Constantin MihaiCehan Racoviţă înfiinţează spitalul Sf. Spiridon (Iaşi), iar către

200

1814-l815, prin chetă publică, se pun bazele spitalului Filan-tropiei, din Bucureşti. Toate aceste fondări răspund comandamen-tului biblic al milosteniei şi iubirii aproapelui. Intr-o lume marcatădintru început de păcatul originar, săracii, aceşti „fraţi mai mici“ai lui Isus, devin instrumentul răscumpărării greşelilor noastrepământeşti prin mila pe care o inspiră, prin pomana care li se face,prin rugăciunile pe care se presupune că ei le înalţă pentrubinefăcătorii lor.

Mânăstirea-spital Colţea, de care ne vom ocupa îndată, seînscrie perfect în această logică creştină de mai multe ori seculară.Înainte de a prezenta o seamă de aspecte legate de modul defuncţionare a ctitoriei Cantacuzinilor de la Colţea, vom încercasă arătăm în ce măsură s-ar putea ea integra unui curent degândire şi unei influenţe occidentale (veneţiene), ipoteză care i-atentat deopotrivă pe Nicolae Iorga şi pe Nicolae Vătămanu. Dacăîn ceeea ce-l priveşte pe Iorga avem a face, ca de atâtea alte ori,cu o sugestie, genială poate, dar rămasă în stadiul de sugestie,N. Vătămanu e autorul unui frumos articol care vede în Colţea „oreplică pe cât posibil mai fidelă a lui Ospedale di S. Lazzaro“ (dinVeneţia)7. Cu exact 30 de ani mai înainte, N.Iorga considerase căfondatorul Colţei trebuie să fi fost mai influenţat de modelulveneţian (de astă dată era vorba de spitalul S.S. Pietro e Paolo)decât de tradiţia bizantină din care românii n-ar fi păstrat decâtadăpostul pentru pelerini, cu care Colţea nu are nimic asemănător,biserica sa neadăpostind nici o relicvă sau imagine taumaturgică8.Dincolo de asemănări, apropiate uneori de identitate, rămâneîntrebarea dacă spitalele veneţiene şi cel bucureştean răspund uneilogici sociale identice sau măcar asemănătoare. Pentru a tenta unrăspuns, trebuie să aruncăm o privire asupra fiecăruia din cei doitermeni ai comparaţiei.

Mai întâi Colţea. Ambiguitatea complexului monastic de laColţea rezultă în primul rând din varietatea de funcţii îndeplinite.

201

Şi nu în ultimul rând din puţinătatea actelor care i-ar descrie modulde funcţionare şi din lipsa de precizie a celorlalte documente, niciele foarte numeroase (mai puţin cele referitoare la proprietăţilemănăstirii) care ne-ar fi putut spune ce era de fapt Colţea. În

202

ansamblu, e vorba de o mânăstire. Între zidurile sale, care-i tra-sează nu numai spaţiul interior, ci şi graniţele unui anume tip deambianţă spirituală, funcţionează aşezămintele numite „spitale“,destinate bolnavilor săraci şi o şcoală. Tot de aici pornesc diferitegesturi de binefacere către cei scăpătaţi sau de îngrijire medicală(la nivelul epocii, bineînţeles) a unor bolnavi care, nefiind săraci,ies din anonimat şi sunt menţionaţi nominal în actele de cheltuieliale mănăstirii, alături de sumele folosite pentru îngrijirea lor.Numai că boiernaşii, copiii de casă bolnavi sau slugile boiereştibolnave trimise special de stăpânii lor la Colţea au o „cămară“,adică „şăd osebit den spital“9. Deşi aceştia sunt menţionaţi însocotelile spitalului, rămâne întrebarea dacă pentru săraci spitalulnu era mai curând un azil. Am văzut mai înainte cum spitalul eraconsiderat în chiar legiuirile româneşti de la jumătatea secoluluial XVII-lea, drept locul calicilor şi al oamenilor bolnavi. Ipotezanu e lipsită de suport, dacă ne gândim la sensurile date cuvântuluispital (din lat. hospitium) în mai toată Europa, încă la vremeatârzie de care ne ocupăm. În plus, în primii ani de existenţă,aşezământul nu avea doctor care, la

203

nevoie, era chemat din oraşsau trimis acolo din poruncă domnească. Vasele pentru „spiţerie“(despre care de altminteri nu avem nici un alt fel de menţiune, înafară de dorinţa ctitorului) sau ceea ce trebuie să fi fost strămoşultifonului, astarul, cumpărat anual pentru săraci, ţin credem, maicurând de minime măsuri de igienă, decât de un „profil dermato-chirurgical“10 clar definit şi asumat.

La rândul ei mănăstirea Colţea e izvorul unor binefaceri faţăde scăpătaţi din categorii sociale de mijloc sau chiar înalte,binefaceri materializate, în general, în daruri în bani sau uneori,în alimente sau îmbrăcăminte. Sunt amintite, printre cheltuielilemănăstirii, cafea şi zahăr, câte o oca din fiecare şi de persoană,„la două obraze de cinste scăpătate din ctitorii mănăstirii“11, niştebani „la o jupâneşaţă scăpătată ajutoriu la o fată ce şi-au măritat,den neamul ctitorilor“12,3 taleri „la un neguţătorul orbu scăpătatce fusese cazacliu“ sau 4 taleri „la o fată săracă ce-au ajutat lanunta ei den rudele ctitorului“13, 4 taleri „la doi boirinaşi striini

204

şi scăpătaţi“14, pentru a menţiona numai câteva din cazurile tip,când se putea obţine un ajutor de la mânăstire.

În aceeaşi condică de venituri şi cheltuieli pe anii 1731-l739sunt prezenţi şi bolnavii săraci, fără a ni se da însă prea multeindicii despre ei. În fiecare an pentru hrana lor se cheltuie 332taleri, câte un taler nou pe zi după rânduiala ctitorului, uneori aparsimbriile „argatelor spălătoare de săraci“ sau a bărbierului cespală săracii precum şi îmbrăcămintea „săracilor cei goi dinspitale“ sau banii cheltuiti la „pogrebania“ săracilor (a aceloramorţi în spital, probabil)15. Spitalul nu avea venituri speciale, luirevenindu-i o parte din venitul general al mănăstirii; din acestavaloarea cheltuielilor spitalului reprezintă în medie 26%, ovaloare echivalentă cu cheltuielile mănăstirii în aceeaşi perioadă.Cea mai mică valoare e înregistrată în 1739 (17%), iar cea mairidicată în 1735 (34%); între 1732 şi 1735 valoarea totală acheltuielilor spitalului e în creştere, pentru ca apoi să scadă lajumătate (de la 34% la 17%)16. Am tentat o schiţă foarte sumarăa activităţii Colţei ieşită din concreteţea, nu întotdeauna şi foarteprecisă, a condicilor de venituri şi cheltuieli. Din realitateacotidiană.

Rămâne de văzut cealaltă faţă a lumii. Realitatea mai puţinpalpabilă, dar nu mai puţin reală, a ideilor, dorinţelor şi speran-ţelor care l-au legat pe ctitor de aşezământul său. Ce se vreaColţea în mintea celui care l-a imaginat? Actul de fondare şistatutele iniţiale de funcţionare nu ni s-au păstrat. Documentul celmai complet care a ajuns până la noi e o carte de întărire a patriar-hului Alexandriei, Samuil, datată 15 iunie 171517, cuprinzând 32de capitole referitoare la funcţionarea complexului monastic dela Colţea. Justificarea actului fondator e exclusiv religioasă(accentuată fiind poate şi de provenienţa din mediul religios adocumentului şi de faptului că, în fond, este vorba despre omânăstire). Ea pivotează în jurul poruncii biblice a iubirii aproa-pelui ca pe sine însuşi şi a asumării idealului cristic al bunătăţiişi milosteniei. Actul arată alcătuirea complexului ca fiind urmă-toarea: „locaşuri sfinte, spitaluri, case pentru hrana săracilor - (săfie oare ele diferite?!)- şpiţării şi şcole pentru diferite învăţături

205

şi de înveţătura cântării“18. Întregul aşezământ era administrat deopt epitropi, patru primari şi patru secundari, toţi aleşi dintrenegustorii bucureşteni (între care şi starostele negustorilor) şirecunoscuţi si întăriti în funcţie de domn. Marele vornic si marele

logofăt supravegheau totul (dar fără drept de intervenţie directă)şi aveau sarcina de a media relaţia între epitropi şi domnie.Contabilitatea efectivă a aşezământului o ţineau epitropii primaricare dădeau seama o dată pe an de activitatea lor, prin actele devenituri şi cheltuieli în faţa celorlalţi patru epitropi secundari(între aceştia era starostele negustorilor). Epitropii primari erauiertaţi de orice obligaţie faţă de vistieria domnească. Spitalele,două, unul pentru 12 „bărbaţi săraci şi străini bolnavi“, iar celălaltpentru 12 „femei sărace bolnave“, privesc abia capitolele 23-24din cele 32 câte are întregul aşezământ. Boieri scăpătaţi, săraci şibolnavi (chiar şi străini), negustori sau alţi oameni „cinstiţi“, darsăraci şi bolnavi se pot încredinţa aşezămintelor de la Colţea, fărăa rămâne în spital, ci într-o chilie deosebită, cuvenită stării lor.Când ar exista bani suficienţi, pot fi ajutate să se mărite şi douăfete sărace, orfane, pe an. De asemenea se putea mări numărulbolnavilor adăpostiţi în spitale cu câte trei, trei bărbaţi şi treifemei. Aşadar, nu par să existe deosebiri între proiect şi funcţio-narea efectivă a complexului monastic de la Colţea. Fără a neglijaînceputul de laicizare manifestat în orientarea către o adminis-traţie laică, să ne întoarcem o clipă la justificările religioase alegestului fondator, numai pentru a aminti valoarea sacră a cifrei12 (numărul de săraci şi bolnavi din fiecare spital) şi faptul căordinea capitolelor actului amintit (spitalele, şcoala, binefacerilepresărate între capitolele 23-32) nu ni se pare întâmplătoare.Esenţial rămâne actul religios, iar facerile de bine devin o formăde devoţiune.

Dacă acesta este Colţea, să aruncăm o privire asupra aşeză-mintelor care i-au fost bănuite drept model, S. S. Pietro e Paoloşi Ospedale di S. Lazzaro e dei mendicanti, ambele veneţiene.Asupra deschiderii italiene, în general şi padovano-veneţiene, înspecial, a lui Mihai Cantacuzino nu mai e cazul să insistăm.Ospedale di S. Lazzaro e dei mendicanti (construit la Veneţia în

206

1601 şi mărit ulterior, în 1659) este în mod clar ceea ce cu untermen care a circulat în epocă (măcar în Franţa şi în Italia) s-arnumi spital general. Şi dacă luăm în considerare ipoteza lui UgoStefanutti, conform căreia spitalul S.S. Pietro e Paolo din Castellopoate fi considerat primul spital general al Veneţiei19, putemconstata că şi N. Iorga şi N. Vătămanu au apropiat Colţea de unulşi acelaşi tip de instituţie, spitalul general.

Apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Franţaşi în Italia (iar la proporţii mai reduse şi în restul Europei occi-dentale) spitalul general este expresia concretă a principiuluiizolării forţate a săracilor prin închiderea lor. Organizat ca omanufactură-penitenciar şi bazat pe ideea de a recupera moralsăracii prin muncă, spitalul general nu se vrea o pedeapsă, ciexpresia unui sentiment caritabil. De aici ambivalenţa acestui tipde aşezământ. Actul de fondare al Spitalului General parizian(Hopital Général) din 1656 declara că, graţie lui, săracii vor ficonsideraţi ca „membrii trăind după modelul lui Isus Hristos şinu ca membrii inutili ai statului“, fiind închişi în spital „pentru afi folosiţi la muncile publice, manufacturile şi serviciile sus-numitului spital“20. Către 1600 la Veneţia, munca devenise funda-mentul educaţiei şi al autofinanţării noului spital al cerşetorilor(Ospedale di S. Lazzaro e dei mendicanti) care funcţiona ca unfel de birou de plasare, având ca scop principal găsirea locurilorde muncă pentru pensionarii săi. Chiar dacă ineficace şi multcontestat în epocă, spitalul general, prin însuşi faptul apariţieisale, pune sub semnul îndoielii dreptul la existenţă al săracului(devenit deja, în apus, vagabond şi delincvent). Declarat un inutil,el aproape nu mai are rost să trăiască. Evident, nu trebuie uitatnici o clipă că spitalul general vizează exclusiv săracul valid.Săracul invalid, bolnavul, bătrânul, copilul continuă să aibădreptul la o susţinere publică, dar tot centralizată şi bazată peprincipiul izolării lor în aşezăminte de binefacere (uneori chiar în

207

interiorul aceluiaşi spital general). Cerşitul public e categoricinterzis, iar societatea, dacă tinde să-şi asume săracii, o face cucondiţia îndepărtării lor din spaţiul public.

208

Alături de alte asemănări formale, într-adevăr semnificative,un alt argument în favoarea înrudirii dintre Colţea şi S. Lazzaroar fi specializarea lor comună în boli de piele, Colţea fiind chiarnumit într-o epigramă contemporană, care aminteşte şi „cetateafecioară a veneţienilor“, lazaret21. În ceea ce ne priveşte, nucredem totuşi ca această specializare să fi fost atât de clară înepocă. Există însă anumite puncte de convergenţă între lepro-zerie-lazaret şi spitalul-azil pentru săraci. În primul rând, tendinţasocietăţii la izolarea forţată a anumitor grupuri specifice. Petraiectoria acestei mişcări apar mai întâi leproşii, apoi ciumaţii şiîn cele din urmă, nebunii şi cerşetorii. Dezvoltarea ei urmeazăîndeaproape afirmarea structurilor statului modem, fiind înacelaşi timp ecoul mutaţiilor atitudinii sociale faţă de mizerie.Dincolo de pericolul efectiv, pe care cel puţin primele două cate-gorii -leproşii şi ciumaţii - l-au reprezentat pentru conservareachiar fizică a comunităţii umane, nu trebuie uitat faptul că plaga,într-o civilizaţie a gestului şi a vizualului, rămâne semnul prinexcelenţă al bolii. Dar şi al sărăciei. Ea e un mijloc de a sensibilizatrecătorul neatent, dar şi o justificare a cerşitului public. Cândlepra dispare (cel puţin ca epidemie, începând din secolul alXVI-lea), primii care tind să se instaleze în fostele leprozerii suntcerşetorii. Înainte de a încheia aceste câteva consideraţii desprerelaţia lazaret-spital, credem că merită amintită distincţia, foartetimpurie pentru perioada abordată, a teologului şi gânditoruluisocial Gerhoch von Reichersberg (secolul al XII-lea), careîmparte săracii în pauperes cum Petro (clerici şi cei care au alesîn mod voluntar sărăcia ca mod de viaţă; de altminteri singurulfel de a trăi sărăcia cu adevărat valorizat de lumea creştină) şipauperes cum Lazaro (populaţia obişnuită care suferă de lipsuri,„paupertas quae est in penuria“)22. Dincolo de a fi un fel dedeschidere a bisericii către realitatea mizeriei cotidiene (BronislawGeremek), credem că merită reţinută ideea că Lazăr e simbolulsărăciei trăite involuntar de o parte a populaţiei laice. Rostulprezenţei sale pe coperta broşurii Capitoli dela veneranda con-gregatione dell' hospitale di Santo Lazzaro e dei mendicanti dellacita di Venezia (1670) nu este „de a vădi şi grafic specificul

209

spitalului care adăpostea bolnavi cu ulcere şi răni“23; sau este dea vădi specificul, dar specificul nu sunt ulcerele şi rănile. Ci purşi simplu sărăcia trăită involuntar. De la lazaret la spital evoluţianu e medicală, ci socială. Ea trece printr-o anume mentalitatesocială pentru care şi leproşii şi săracii erau candidaţi siguri laizolarea forţată. Supravegherea medicală a săracilor, care laVeneţia cel puţin e indiscutabilă, apare drept expresia clară aconştientizării acute a ameninţării epidemice pe care o reprezintăorice formă de aglomerare a săracilor.

Reîntorcându-ne acum la Bucureştii începutului de secolXVIII, complexul monastic de la Colţea rămâne totuşi dificil deîncadrat într-o anumită tipologie clară. La nivelul pur formal alconstrucţiei, al organizării (dublat chiar de o confratemitatereligioasă, o frăţietate despre care habar nu avem dacă a func-ţionat vreodată24), al tipurilor de asistenţă practicate, asemănăriledintre Colţea şi mai marii lui fraţi veneţieni pot merge până foartedeparte şi pot chiar justifica ideea copierii de către marele boierromân a unui model veneţian. Rămâne problema semnificaţieiacestuia în spaţiul românesc. Atâta timp cât nu cunoaştemproporţiile pauperismului în societatea românească (el devine unfenomen de masă din momentul în care atinge între 15% şi 20%din populaţie) sau măcar cantitatea, fie şi aproximativă, de săracipe care Bucureştiul îi adăpostea la vremea respectivă, nu putemşti în ce măsură îndepărtarea săracului din spaţiul public este onecesitate stringentă. Măsurile domnilor fanarioţi în acest senssunt târzii totuşi (ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea)faţă de momentul apariţiei complexului de la Colţea în peisajul bucureştean. Motivele declarate ale întemeierii acestor aşeză-minte rămân pur religioase şi spirituale. Prin chiar dimensiunilesale (raportate la spitalul general apusean, cu câteva sute deasistaţi şi internaţi) Colţea apare mai curând ca un experiment.Reluarea sa însă, sub forma unor fundaţii asemănătoare, peparcursul secolului al XVIII-lea, ne dă dreptul să gândim cănumărul săracilor, în continuă creştere, este motivul care ajustificat încercările de aflare ale unor soluţii care, prin implicarea

210

domniei, transferă milosteniei şi pomenii valenţe politice, legatede necesitatea menţinerii coeziunii corpului social-politic.

În cazul mănăstirii şi spitalului Sf. Pantelimon s-a păstratactul de fondare din 12 octombrie 173525. Acesta nu arată însădecât dorinţa de ctitorire a domnului şi veniturile cu care suntînzestrate mănăstirea şi spitalul Sf. Pantelimon, fără a face nici oreferire la modul lor de organizare şi funcţionare. În plus, apareintenţia domnului de a construi pe lângă „spitalul de săracibolnavi“ şi spital pentru bolnavii de ciumă26, în afara zidurilormănăstirii, cu regim de lazaret. Un hrisov de la Scarlat GrigoreGhica, din 9 iulie 1759, cuprinde copia testamentului lui Grigoreal II-lea Ghica din iulie 1752 în care sunt date indicaţiile cuprivire la modul de funcţionare al aşezământului spitalicesc27.Spitalul era dotat cu 12 (!) paturi, avea farmacie şi era destinatcelor „ce ar pătimi de bole hroniceşti (adică de bole îndelungatecare pot primi şi tămăduire prin luarea doftoriilor)“. În interiorulspaţiului destinat bolnavilor de ciumă şi de lingoare posibilităţilede primire erau teoretic nelimitate. Bolnavii din această categorieerau obligaţi să se interneze, pentru a nu răspândi boala. Ca săasigure o eficacitate sporită măsurilor antiepiemice, domnulrânduia un număr de cioclii (şi pe căpitanul acestora) care aveaudrept sarcină depistarea şi transportarea la Sf. Pantelimon atuturor bolnavilor şi arderea lucrurilor lor rămase acasă. Totpersonalul necesar funcţionării întregului complex era scutit dedări şi de orice alte obligaţii către domnie. Aşezământul de bine-facere era administrat de doi mari epitropi, (vel) logofătul şi (vel)vistiernicul, care controlau pe cel ce ţinea efectiv conturile mănăs-tirii şi ale tuturor anexelor ce o înconjurau, ispravnicul. Acestaera numit iniţial de ctitor, apoi de epitropi şi mitropolit, sub acărui înaltă supraveghere era aşezat întregul complex de la Sf.Pantelimon. Ispravnicul avea, la rândul său, în subordine uniconom. Deşi foarte voluminos, actul la care ne-am referit pânăacum nu mai cuprinde şi alte indicaţii despre organizarea şifuncţionarea aşezămintelor Sf. Pantelimon.

La dimensiunile modeste imaginate de ctitor, el a continuatprobabil să funcţioneze, de vreme ce administraţia austriacă, la

211

1790, îşi propune să-l mărească şi să-l reorganizeze, astfel încâtel să poată adăposti 1000 de bolnavi28. Schimbările politice şicronicul deficit al vistieriei muntene, au făcut ca aceste dorinţelăudabile să nu depăşească stadiul bunelor intenţii. În timpul uneiepidemii e ciumă, în 1795, spitalul de ciumaţi de la Pantelimonnu are banii necesari asigurării hranei bolnavilor, obţinând de ladomn o poruncă de creştere a contribuţiilor pe care anumitemănăstiri i le datorau. Bolnavilor de ciumă li se dădea doar câteo pâine pe zi şi nu li se acorda nici un fel de îngrijire. Penuria dealimente şi preţul ridicat al acestora fac necesară intervenţiadirectă a domnului care cumpără orez, grâu şi porumb, pentrubolnavi, ciocli şi paznici ca „milă“, pentru ca aceştia să „nu iasăîncoace şi încolea că se vor pedepsi ca ucigători de oameni şipricinuitori de vătămare a obştiei“29. Urmare a acestei epidemii,domnul hotărăşte încă o dată mărirea şi reorganizarea spitaluluipentru ciumaţi de la Pantelimon. Documentul dezvăluie realitateamodestă a aşezământului, alcătuit din numai „3-4 odăi“, fărăposibilitatea de a-şi adăposti omeneşte surplusul de locatari, petimp de iarnă şi fără a oferi nici o

212

diferenţă de tratament bolna-vilor, convalescenţilor sau acelora doar presupuşi a fi contaminaţişi aflaţi acolo în carantină30.

El continuă însă să funcţioneze, mai mult decât probabil învechea sa formă, pentru a se alipi, după 1806, şirului victimelorocupaţiei ruseşti. La începutul anului 1810 era considerat ca fiindsingurul spital din ţară pentru îngrijirea „nemernicilor săracibolnavi“31. Abuzurile soldaţilor ruşi duseseră la spargerea spita-lului ceea ce, în perspectivă imediată, însemna închiderea aces-tuia, astfel încât „să rămâie săracii bolnavi necăutati zăcând şimurind pe uliţi şi pe drumuri şi mâncaţi de câini“32. În acestecondiţii boierii Ghiculeşti, epitropi ai spitalului şi mănăstiriiSf. Pantelimon, obţin de la întâiul Divan un act care autorizeazăfuncţionarea în continuare a spitalului, redus însă la capacitateade cel mult 20 de paturi (cu 8 paturi mai mult decât era prevăzutîn testamentul ctitorului)33. Măsura e justificată prin lipsa defonduri a întregului complex, agravată de faptul că venitulocnelor fusese preluat de administraţia rusă. În ceea ce-i priveşte

213

pe bolnavi, aceştia nu puteau fi primiţi decât cu acordul ctitorilor(ai epitropilor), după un control făcut de doctorii spitalului, pentrucă acesta „este făcut pentru oamenii ce sunt cu adevărat săraci,cari nu pot avea altă năzuinţă, iar nu şi pentru aceia ce le-ar damâna a se căuta şi ca să nu cheltuiască de la sineşi merg acolospre căutare de pomană“. Chiar dacă acest tip de abuz era real, elnu poate da seamă pentru absenţa, aproape totală, a posibilităţilormăcar de adăpostire ale bolnavilor săraci, în condiţiile în careColţea şi Dudeştiul fuseseră transformate în spitale militarepentru soldaţii ruşi.

Ultimul dintre acestea, Dudeştiul34, apăruse la sfârşitulsecolului al XVIII-lea, ca urmare a gravei epidemii de ciumă din1795, când spitalul de ciumaţi de la Pantelimon se dovediseinsuficient. Conform hrisovului de organizare35, fondareaspitalului de la Dudeşti se doreşte a fi aplicarea în formă civicăşi politică a comandamentului evanghelic al îngrijirii bolnavului.Căci în vreme de ciumă „şi filosofia se biruesce de învăţăturaevanghelicească, căci filosofia învaţă a protimisi nescine maimult apărarea sa decât aproapelui său“. Lipsa de discernământsocial a bolii şi prin urmare a morţii, pune însă acut problemarespectării virtuţilor creştine, a mântuirii individuale prin acestea,dar şi a prezervării corpului social. Astfel încât „de vreme darăce nu pot toţi această creştinească datorie să o săvârşească fieşcareîn parte, tovărăşia cea politicească prin mijlocul spitalurilorîmplinesce în obşte această lipsă“. Spitalul de la Dudeşti gravitaîn jurul bisericii cu hramul Sfinţilor Haralambie, Alexandru,Visarion şi Dimitrie Basarabof (proteguitorii împotriva ciumei şipatronul domnului) şi era alcătuit din două amenajări separate,„una de obşte pentru prostime“, cu 15 odăi şi cealaltă „deosebitrânduită pentru oamenii de mai bună stare“. Aceasta din urmă era

214

împărţită la rândul ei în patru stări, fiecărei stări revenindu-i câteo odaie mare, o odaie mică şi o cămară cu curtea ei, având înmijloc şi câte un puţ. În afara celor două spitale propriu zise,complexul mai cuprindea un lazaret (carantină) pentru ceimolipsiţi dar sănătoşi, format din 40 de odăi fiecare cu curte şipuţ proprii. Lazaretul avea, la rândul său, o anexă de 12 căscioare

215

pentru cei bănuiţi a fi bolnavi de ciumă. Veniturile spitaluluiproveneau de la trei mănăstiri închinate lui, Tismana, Cozia şiCâmpulung, dintr-o taxă de 600 de taleri adăugată preţului aren-dării ocnelor şi vămilor şi dintr-o cotă parte (doi bani/vadră) dinvinăriciul anumitor sate; la toate acestea se adăugau 500 taleri/ande la mănăstirea Sf. Pantelimon, în shimbul preluării tuturorobligaţiilor acesteia faţă de bolnavii de ciumă. Spitalul era condusşi administrat de doi epitropi mari dintre boierii de prim rang şipatru epitropi de al doilea dintre negustori. Cei doi mari boieri„iubitori de patria lor şi cu evlavie“ erau obligaţi să îndeplineascăaceastă însărcinare fără plată, în timp ce negustorii primeau câte300 de taleri pe an „cu nume de dar, iar nu plată“ şi beneficiau dediverse scutiri fiscale. Personalul era format din 60 de oameni şiun econom, cărora pe timp de ciumă, li se mai adăugau diverşiangajaţi. Spitalul nu îndeplinea opere de binefacere şi nu avea„datorie a hrăni pe nimenea din cei risipiţi, afară de cei ce-i ducîntr-însul“. Capacitatea sa teoretică e spectaculoasă pentru vremearespectivă. În 1807 Divanul Ţării Româneşti considera că poateadăposti mai mult de 500 de oameni36.

216

La începutul secolului al XIX-lea, doctorul Constantin Caracasconsidera că deşi „ţara nu este lipsită de aşezăminte filantropicepentru ajutorul săracilor şi bolnavilor fără mijloace [...] toateacestea folosesc numai în parte, în genere nefiind îndestulătoare[...]. Apoi în ele nu se păzeşte cuvenita ordine şi întocmirileneuitaţilor fondatori, ci se fac multe abuzuri, de aceia au nevoiede îmbunătăţiri, mai ales acum, când după atâtea nenorociri, s’aînmulţit peste măsură numărul celor săraci şi mai cu seamă a celorbolnavi“; la data aştemerii acestor râduri pe hârtie, „spitalele dinBucureşti [...] n-aveau decât doi-trei nenorociţi, atinşi de patimicumplite, fără nici o îngrijire medicală, ci numai hrană şi locuinţă“37.În aceste condiţii se pun bazele spitalului Filanropiei38. Hrisovulsău de organizare, datând din 26-30 iulie 181339, îi apreciacapacitatea la 200 de paturi. Construit afară din oraş, aşezământulera considerat dintru bun început „casă a săracilor“. El fuseseiniţiat prin grija şi cheltuiala vel logofătului de Ţara de Sus,însărcinat însă şi cu vornicia politiei (prefectura, n.n.), Grigore

217

Băleanu şi a doctorului săracilor (dohtorul politiei) ConstantinCaracas. Construit iniţial în interiorul oraşului, el a fost mutatulterior afară din oraş. La această operă caritabilă au fost cooptaţişi o parte din neguţătorii epitropi ai bisericii Sf. Nicolae din Şelarişi câţiva mari boieri. Spitalul devenise necesar datorită înmulţirii„bolnavilor celor străini şi nemernici, cari ajunseseră de zăcea pepoduri şi pe la adăposte făr’de nici o căutare şi mângâiere, lucrucu totul împotriva omenirei şi a dumnezeeştilor porunci“. Spitalulpreleva anumite sume de bani din vânzarea ocnelor şi vămilor,din dijmărit, din vinărici şi din oierit sau la numirea în funcţii aispravnicilor şi a sameşilor de judeţe; de asemenea, îi erau închi-nate mănăstirile Amota şi Govora, avea 10 sălaşe de ţigani dintreţiganii domneşti şi 25 de oameni scutiţi de orice alte obligaţii,pentru a sluji spitalului. În timpul slujbelor duminicale sestrângeau milostenii pentru săracii bolnavi de la Filantropia, îndiferite biserici bucureştene. Spitalul avea medic primar şi secun-dar, „hirurg“ şi farmacist, apropiindu-se astfel de omologul luicontemporan. Dacă pentru fondatorii lui, Filantropia se apropieesenţial de actul medical, nu acelaşi lucru se poate spune şi despreprimii bolnavi primiţi aici. Regulamentul de funcţionare alspitalului, din octombrie 1817, reprodus de doctorul Caracas înlucrarea sa, interzicea bolnavului „să ceară elemoisină (milă) dela vizitatorii spitalului şi chiar dacă vre’unul dintre aceştia i-aroferi ceva, nu trebue să primească, fiindcă de la spital are tot ce-itrebueşte“40.

Până în anul 1832, cele trei spitale, Colţea, Pantelimonul şiFilantropia s-au gospodărit separat, conform actelor lor fonda-toare. Apoi, generalul Kisseleff a înfiinţat Eforia Spitalelor, carepunea sub control unic administraţiile, în continuare separate, alecelor trei aşezăminte.

Dincolo de grija puternic afirmată de domnie faţă de cei neno-rociţi, realitatea acestor aşezăminte rămâne modestă. Reproducemîn continuare o statistică, de la sfârşitul secolului trecut, a număruluide paturi din spitalele bucureştene, până la 183741:

218

Spitalul Anul Numărul depaturi

Colţea 1697 24

1790 30

1798-l801 50

1802-l830 20

1830-l83720

Pantelimon 1750 12

1796 30

1824 36

1833 66

Filantropia 1815-l832 20

1833 25

1834 32

1835 50

În ceea ce priveşte spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, administraţiasa era încredinţată, conform hrisovului fondator42, negustorilorieşeni. Motivaţia pe care ctitorul, domnul Constantin Mihai CehanRacoviţă, o oferă gestului său rămâne în domeniul religios: „dintoate alte bunătăţi alegând neştine din tot sufletul şi den toatăinima a iubi pe Dumnezeu şi a chivernisi folos streinilor slabi şineputincioşi să veade şi să cunoaşte că călătoreşte pre calia ceacu adevărat dumnezeiască, carele îi duce de ajungu către sânurilelui Avram şi acopere mulţimea păcatelor şi ştirge necurăţiilesufletului, pentru că urmadză poruncii lui Dumnezeu cei dintâi şimai mari între toate poruncile [...] în care poruncă cuprinde capre cei streini a primi, pre cei goi a-i îmbrăca, pre cei bolnavi a-icerceta [...]“. Hrisovul domnesc ne mai spune că acest „lucruprea trebuincios ţării aceştia [...] păr acmu nu s-au căutat, [adică]a fi spital pentru hrana, chiverniseala, căutare şi odihna săracilorşi a mulţi bolnavi şi neputincioşi“. Aşa încât hotărăşte înfiinţareaspitalului la mănăstirea, nouă la vremea respectivă, a Sf-lui. Spi-ridon. Acesta e înzestrat după obiceiul epocii cu moşie (inclusiv

219

târgul Galaţilor, ca moşie domnească), cu cote din venitul pe sareşi din chiriile şi impozitele plătite de negustori pentru dughenelelor (din Iaşi şi evident din Galaţi). Numărul paturilor care urmausă se afle în spital trebuia stabilit odată cunoscut cuantumul exactal veniturilor atribuite. Vel logofătul, vel spătarul, vel postelniculşi vel vistiernicul luau seama, o dată pe an, de contabilitateaaşezământului, pus sub epitropia breslei negustorilor. Aproapetrei ani mai târziu, în decembrie 1759, Ion Teodor Calimah emiteaînsă un nou hrisov de înfiinţare a spitalului, considerând că „acestlucru au fost trecut cu vederea de a se face şi a se împlini, ca săsă facă spital adică bolniţe pentru căutare şi bună odihnă a mulţibolnavi şi neputincioşi şi săraci ce se află din pământeni şi streinişi totdeauna nelipsiţi din oraşul acesta“, „mai ales fiind scaundomnesc şi adunare de mult norod“43. Către sfârşitul secolului,veniturile spitalului proveneau din averea imobilă a mănăstiriiSf. Spiridon, din taxe pe tranzacţiile comerciale, pe circulaţiaambarcaţiunior pe Siret, 2000 de lei din vama cea mare dom-nească, de la mănăstirile închinate la rândul lor mănăstirii Sf.Spiridon şi din două cutii de milostenie, aflate în biserica şispitalul aşezămâtului44.

Pe baza socotelilor păstrate până azi, s-au calculat veniturileşi cheltuielile mănăstirii pentru perioada 1771-l82345; conformacestui studiu numărul bolnavilor internaţi era de 35-40 pentru1782 şi de 50 pentru 1798-l799. În preocupările complexului Sf.Spiridon intra şi ajutorarea celor pe care condica îi numeşte „deo-sebite feţe scăpătate şi sărace“, „deosebite feţe sărace“ sau „feţeştiute“. De multe ori se dădeau mile rudelor celor care slujiserăla mânăstire, la propunerea epitropilor sau din porunca domniei.Uneori aceste practici dădeau naştere unor abuzuri46, care grevauserios bugetul spitalului.

În afara acestor spitale, a căror tradiţie s-a păstrat până înzilele noastre, săracii bolnavi sau infirmi mai puteau fi găzduiţiîn mici aşezăminte (numite tot spitale), apărute ca urmare a ini-ţiativei caritabile a unor suflete pioase. Putem enumera astfelspitalul de pe Calea Brestei din Craiova, fondat de biv vel pahar-nicul Constantin Obedeanul47, cel înfiinţat prin diata păhărnicesei

220

Maria Mănăileasa, pe moşia sa din judeţul Buzău (sub domnia luiAlexandru Moruzi)48, spitalul bolnavilor de la Sf. Vineri dinBucureşti49 sau spitalul organizat pe moşia sa de la Goleşti de bivvel vornicul Radu Golescu50. Adesea bisericile prevăd printrezidirile lor chilii pentru săraci bolnavi51 sau sărace văduve.Atunci când e vorba de cele din urmă, avem de obicei a face cu„obraze mai alese şi mai deosebite“52, „obraze sărace mai decinste“53, „obraze scăpătate şi neputincioase“ sau „obraze scăpă-tate şi vrednice de ajutor“54.

Atunci când săracii (sau scăpătaţii) devin beneficiari ai unorastfel de aşezăminte caritabile (unele mai mari, altele mai mici,unele mai mult, altele mai puţin organizate, dar toate aflate în le-gătură cu biserici sau mănăstiri) domnia, prin implicaţiile drep-tului ctitoricesc românesc, devine parte constitutivă şi activă însistemul asistării acestora. Chiar atunci când ele nu sunt ctitoriidomneşti, domnul, prin hrisoave de confirmare a organizării şiveniturilor, prin alocarea unor venituri ale Cămării domneşti(ocne, vămi, vinărici) sau ale vistieriei (cote din vânzarea slujbe-lor administrative, din taxele pe circulaţia mărfurilor sau pedughenele negustorilor), prin acordarea de scutiri în zona siste-mului fiscal (scutelnicii) devine, formal şi real, părtaş la ctitoriilerespective. Acestea îşi pierd caracterul de fundaţii private, deve-nind aşezăminte publice, atât prin beneficiari, cât şi prin modulde finanţare.

Adăpostirea bolnavilor săraci în azile-spital reprezintă unuldin aspectele grijii manifestate de domn faţă de sănătatea publică.Nu o dată actele acestor aşezăminte insistă asupra necesităţiiaflării unei soluţii pentru bolnavii ce zac şi chiar mor pe străzileoraşelor. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, AlexandruConstantin Moruzi, domnul Ţării Româneşti, poruncea vel spă-tarului şi epistatului agiei să supravegheze, prin vătăşeii maha-lalelor, starea sănătăţii populaţiei; mitropolitul era îndemnat, deasemenea, să poruncească preoţilor din târg şi din mahalale săraporteze săptămânal starea sănătăţii populaţiei şi eventual, cau-zele morţii oamenilor55. Tot către sfârşitul secolului al XVIII-leasunt atestaţi medicii publici. În 1778, Constantin Dimitrie Moruzi,

221

domnul Moldovei, hotăra veniturile şi chipul alegerii doctoruluide obşte şi înfiinţării unei „spiţerii“ în Iaşi56. La 1780, domnulŢării Româneşti, de astă dată, constata nereguli în activitateadoctorilor plătiţi de la Cutie şi al căror zel părea să fie directproporţional cu starea materială a pacientului57. La 1786,doctorul Constantin Caracas e orânduit „dohtor al politiei“ cuplata de la aceeaşi Cutie a Milei58, pentru ca în 1793 atribuţiilesale să fie mai clar definite de către domn: „cu socoteala de obştes-au găsit trebuincios şi cu cale a se orândui doctor al epitropiei,pentru căutatul obrazelor celor scăpătate şi alţi săraci de obşte,unde va fi trimis de către Epitropie, cu leafă orânduită pe lună dinveniturile Cutiei“59. În 1804 celor doi doctori ai săracilor dinBucureşti, care nu mai făceau faţă mulţimii cererilor, li se adaugăîncă trei confraţi60. Doisprezece ani mai târziu, numărul lorajunsese la opt (plus un „gherah-chirurg“), ei fiind „datori a căutala boale pe cei săraci şi scăpătaţi fără de nici o plată“61. Doctoriierau îndrumaţi la bolnavii săraci de către Casa de Priveghere(poliţia, n.n.), pe baza rapoartelor întocmite de vătăşeiimahalalelor.

222

Primele preocupări de sănătate publică, la fel ca primeleîncercări de îndepărtare a săracilor din spaţiul public au întreprincipalii protagonişti poliţia timpului. Înainte de a vindecagestul medical a trebuit să izoleze, să identifice potenţialii duş-mani ai sănătăţii unei comunităţi. Ori, la începutul timpurilor mo-deme, toate acestea erau practic imposibil de realizat altminteridecât prin constrângere. În aproape toate ţările europene, poliţiasanitară, asigurarea îngrijirii gratuite a populaţiei sărmane (doc-torul oraşului sau al săracilor), interzicerea cerşitului şi conce-perea unor instituţii în care săracii să fie cel puţin „stocaţi“, dacănu şi catehizaţi şi dotaţi cu o meserie, sunt contemporane.

Ceea ce ni se pare a fi specific pentru ţările române, dinperspectiva care ne interesează, este originea domnească (de stat,deci) a majorităţii covârşitoare a acestor iniţiative. Ele se justificăpreponderent prin comandamentul religios al iubirii aproapeluisau prin grija pe care domnul, de Dumnezeu pus în scaunul ţării,o datorează supuşilor săi.

223

NOTE1 Philippe Sassier, op. cit., p. 80-812 pentru atitudinile negative faţă de o posibilă internare în spital, vezi

Gheorghe Brătescu, L’attitude roumaine face à l’hopital, în „Revue Roumained’Histoire“, tom XXII, oct.-dec. 1983, nr. 4, p. 319-322

3 Carte Românească ..., p. 934 Îndreptarea legii, p. 2395 ibidem, p.239, respectiv Carte Românească ..., p. 936 apud Demetrios J. Constantelos, op. cit., p. 1547 Nicolae Vătămanu, Contribuţii la istoricul înfiinţării spitalului Colţea,

în Din istoria medicinei româneşti si universale, Ed. Academiei, Bucureşti,1962, p. 145-l65

8 Nicolae Iorga, La Continuation des hopitaux byzantines ..., p. 395-4509 B.A.R., mss. rom. 129, f. 22, 24, 68, 10810 Nicolae Vătămanu, Paul Cernovodeanu, Opt ani din viaţa spitalului

Colţea, 1731-l739, în Spitale vechi şi noi, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976,p. 81-88

11 B.A.R., mss. rom. 129, f.2512 ibidem, f. 7113 ibidem, f. 7314 ibidem, f. 10415 ibidem, f. 3, 22, 23r.-23v., 46, 47, 67, 89, 111v.16 C. Şerban, Spitalul Colţea în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,

în Din istoria medicinei..., p. 167-l7417 publicat de Alexandru Galeşescu, în Eforia spitalelor civile din

Bucureşti, Bucureşti, 1899, p. 20-4418 ibidem, p. 2819 Reinhold Mueller, Charitable Institutions, the jewish Community and

Veneţian Society, a Discussion of the recent Volume by Brian Pullan (II), în„Studii Veneziani“, XVI, 1972

20 apud Bronislaw Geremek, L’Image de l'autre ..., p. 7721 Nicolae Vătămanu, Contribuţii la istoricul înfiinţării.... p. 14922 Bronislav Geremek, La Potence ou la pitié ..., p. 3623 Nicolae Vătămanu, Contribuţii la istoricul..., p. 16024 Condica frăţietăţii din 23 mai 1706 semnată de Mihail Cantacuzino, în

Constantin Litzica, Catalogul manuscriselor greceşti. Ed. Academiei, Bucureşti,1909, doc. 28 (11); termenul de frăţietate corespunde exact cu denumirile deconfraternita sau adelphotis purtate de asociaţii de ajutor reciproc şi practică încomun a cultului în Italia sec. al XVII-lea, studiate ca forme caracteristice desolidaritate a comunităţilor greceşti de la Napoli şi Venaţia, între alţii, de J.K.Hassiotis

224

25 Al. Galeşescu, op. cit., p. 166-l7526 pentru acesta din urmă vezi Paul Cernovodean, Spitalul de ciumaţi

Sf. Visarion de la Pantelimon, în vol. Apărarea sănătăţii ieri şi azi. Studii, noteşi documente. Ed. Medicală, Bucureşti, 1984, p. 73-81

27 Al. Găleşescu, op. cit., p. 176-23028 V.A. Urechia, Istoria ..., tom III, p. 410-41129 ibidem, tom VI, p. 717-719, doc. din 24 respectiv 22 martie 179530 ibidem, p. 719-720, doc. din 2 apr. 179531 ibidem, tom IX, p. 611, doc. din 12 fev. 181032 ibidem, tom XI, p. 895-896, doc. din 20 iunie 181033 ibidem, p. 893-894, doc. din 20 sept. 181034 pentru spitalul de la Dudeşti vezi şi G. Barbu, Spitalul de ciumaţi

Dudeşti, în Din istoria medicinei ...p. 211-23135 V.A.Urechia, Istoria ..., tom VI, p. 725-735, doc. din 1 iulie 179636 ibidem, tom IX, p. 565, doc. din oct. 1807, răspuns la cererea ruşilor

privind înfiinţarea de noi spitale militare37 Pompei Samarían, op. cit., p. 137-l3838 pentru spitalul Filantropia vezi şi Liliana-Nicoleta Hanganu, Din istoria

unui vechi aşezământ medical. Spitalul Filantropia, în ,3ucureşti. Materiale deIstorie şi Muzeografie“, XIII (1999), p. 98-l09, unde se precizează că acesta afost dat în folosinţă la 1815, cu 20 de camere, din care opt erau destinate celor60-90 de bolnavi; în 1817 aici a fost ridicat şi un paraclis

39 V.A. Urechia, Istoria ..., tom X-A, p. 1030-l03540 Pompei Samarian, op. cit., p. 15541 Eforia Spitalelor Civile. Acte defondaţiune şi regulamente. Tipografia

G.A. Lăzărescu, Bucureşti, 1892, p. 13 -l4, 19, respectiv 24-2542 A.N., Bucureşti, fond „Documente Istorice“, mss. CXXX-l25, din 1

ian. 175743 ibidem, mss. 33-CCLXIII, din 22 dec. 1759 (copie în româneşte)44 Theodor Codrescu, Uricariu cuprinzătoriu de hrisoave, anaforale şi

alte acte din suta a XVIII şi XIX, vol. I, ed. a II-a, Tipografia Buciumul Român,1871, p. 104-l17, doc. din aug. 1785 de la Alexandru Ioan Mavrocordat, reluatapoi de Constantin Alexandru Ipsilanti, la 10 dec. 1799, aici p. 83-l04

45 Dumitru Agache, Veniturile şi cheltuielile mănăstirii Sf. Spiridon dinIaşi Intre anii 1771-l823, în .Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie“ Iaşi,15,1978, p. 335-351

46 Th. Codrescu, op. cit., p. 106, doc. din aug. 1785: „despre altă partecheltuielile să adăogea prin porunci domneşti [...] şi osebit iarăşi din poruncidomneşti se mai orânduia lefe şi pe la alte obraze“; alt doc. din 10 dec. 1799 (p.99) menţionează aceleaşi practici

47 A.N., Bucureşti, fond „Doc. Ist.“, mss. 91-l12, doc. din fev. 1777,hrisov al lui Alexandru Ipsilanti prin care adaugă şi întăreşte privilegiile

spitalului fondat de biv vel paharnicul Ctin. Obedeanu în Craiova, lângă bisericaînălţată de el.

48 V.A. Urechia, Istoria tom VI, p. 711-712, doc. din 30 oct. 179349 ibidem, tom II, p. 169-l70, doc. 13 martie 1775, care menţionează însă

că aceşti săraci au cărţi şi de la alţi domni.50 ibidem, tom IX, p. 612, referire la o hotărâre de divan din 18 mai 1811

(fără a fi dat documentul).51 ibidem, tom II, p. 119-l20, doc. din 18 martie 1778, menţionează

chiliile construite pentru bolnavii care vin să ceară ajutorul icoanei făcătoare deminuni a Fecioarei Maria din biserica Dudul din Craiova

52 ibidem, tom II, p. 67-70, doc. din 1 mai 1775 care menţionează însă şimilele altor domni; este vorba despre 24 de femei sărace ce stau în chiliile depe lângă bisericile ctitorite de un anume Misail Monahul fost logofăt de tainăşi ale căror privilegii se regăsesc în documente până în primele două decenii alesecolului al XIX-lea.

53 ibidem, tom I, p. 51-5454 ibidem, tom VI, p. 64-6755 idem, Documente Moruzi, p. 713-714, doc. din 18 fev. 1793, respectiv

Istoria .... tom VI, p. 713, doc. din 18 fev. 179456 A.N., Bucureşti, fond „Doc. Ist.“, 7-50, doc. din 28 ian. 177857 ibidem, fond .Manuscrise“, mss. 8, f. 321r.-322r.58 V.A. Urechia, Istoria ..., tom III, p. 79, doc. din 21 iunie 178659 ibidem, tom VI, p. 267, doc. din 21 martie 179360 ibidem, tom XI, p. 461-462, doc. din 16 martie 180461 ibidem, tom X-A, p. 555-556, doc. din 14 respectiv 18 sept. 1816

226

CAPITOLUL VII

DEOSEBITE FETE ŞTIUTE. SCĂPĂTATUL.AJUTOARE BĂNESTI OFERITE DE

VISTIERIE SI CUTIA MILELOR

Dacă săracul ajuns în stradă atrage atenţia domniei în primulrând din perspectiva îndepărtării sale din spaţiul public, săraculprovenit din păturile de la mijlocul societăţii sau chiar aparţinândierarhiei boiereşti, poate beneficia de diverse tipuri de ajutoare(scutiri de bir, pensii sau stipendii ocazionale) de la vistierie saudin partea unor instituţii specializate, cum ar fi Cutia Milelor.

Uneori vistieria, cea moldoveană mai ales, se implică directîn susţinerea celor scăpătaţi1. Condica lui Grigore al III-lea Ghicape 1776, la capitolul lefurilor boierilor aflaţi în slujba domniei,prevede că banii slujbaşilor se vor plăti după mandatele cuvenite,oprind la fiecare leafă câte o jumătate de leu la suta de lei. Aceştibani urmau să se dea „cu foaie cu pecete gospod la locuri scăpe-tate şi lipsite de chiverniseala hranei lor“2. Seama vistierieiMoldovei, pe 1817-l818, cuprinde la cheltuieli o rubrică intitu-lată Daruri şi Mili. Din totalul veniturilor (egal cu al cheltuielilor)vistieria foloseşte aproximativ a 27-a parte pentru mile. Din 78de beneficiari, 26 (a treia parte) sunt lăsaţi în anonimat subexpresia „la un loc ştiut“, trei sunt consideraţi săraci (din careunul pătimaş), unul scăpătat (familiotul Teohari), iar ceilalţi suntmenţionaţi nominal, fără a li se aminti statutul. Dintre mileleacordate la locuri ştiute, cele mai numeroase sunt între 200-300lei (8), urmează apoi cele între 30-50 lei (7), 600-700 lei (3),900-l000 lei (3) şi câte una de 2500, respectiv 5000 lei. La

227

capitolul Lefi şi Scutelnici sunt menţionate încă trei mile la „locuriştiute“, de câte 300 lei fiecare3. Comparând sumele date săracilor(între 30-l50 lei) şi cele date persoanelor nominalizate (între50-l50 lei), cu sumele date la „ştiutele locuri“, în condiţiile uneiatente păstrări a anonimatului beneficiarilor, putem bănui căavem a face, în acest din urmă caz, cu membrii sărăciţi ai claseiboiereşti. O susţinere asemănătoare, faţă de „deosebite feţescăpătate şi sărace“, „deosebite feţe sărace“, „feţe ştiute“ practica,tot în Moldova, Eforia Sf. Spiridon, mai veche ctitorie dom-nească, în cuprinderea căreia se găsea şi spitalul pentru săracibolnavi. Păstrarea anonimatului acestor beneficiari ai mileidomneşti, se înscrie limpede în tiparele mentale ale epocii, devreme ce nu se cade să fie daţi cu nume şi rang boierii ceiscăpătaţi4. Obiceiul domnului de a ajuta familii boiereşti scăpătatese menţine şi în secolul următor, fiind atestat de ManolachiDrăghici, cu referire la Mihail Sturdza5.

În Ţara Românească, asistenţa acordată scăpătaţilor devine,după 1775, domeniul Epitropiei (sau Vorniciei) Obşteşti, înfiin-ţată de Alexandru Ipsilanti în prima lui domnie (probabil în 1775).Hrisovul pentru boierii epitropi cu ponturi anume dă câte trebiale obştii sunt rânduite asupră-le6, nedatat, dar posibil de plasatîn intervalul 1780-l781, este primul, după cunoştinţa noastră,care se referă exact la atribuţiile viitoarei epitropii, chiar dacă eanu e numită încă astfel. Hrisovul se justifică prin necesitatea dea readuce traiul în ţară între limitele normalităţii, după pustiitorulrăzboi de şase ani care se încheiase în 1774 şi care „nu numai aulăsat ţara cu prea puţini oameni, ci şi pă acei puţini câţi au rămasşi mici şi mari, i-au adus într-o stare a fi mai pre scurt foarte săracişi fără dă sălăşluire şi toată mai sus zisa ţară în multe chipuri aupustiit-o“. Pentru punerea în practică a celor intenţionate dedomn, era înfiinţată „o adunare dă dregători cu numele dă depar-tament dă [obşte] epitropie şi boierii ce să vor orândui la acestdepartament să să numească epitropi şi purtători de grijă şi epis-taţi [...] care departament şi adunare măcar că s-au aşezat a fi încădin anul dintâiu acei de Dumnezeu hărăzite domnii a DomniiMele şi s-au urmat necontenit până acum [sunt reconfirmate, n.n.]

228

pentru a se păzi de-a pururea“. Departamentul era alcătuit dinpatru boieri divaniţi, de la vel clucer până la vel stolnic, din patruboieri de al doilea, din patru boieri din cei mai de jos (ultimii optorânduiţi de primii patru) şi din patru logofeţi. Însărcinările saleerau următoarele: 1. Treaba milosteniilor şi a facerilor de bine,pentru care s-a închipuit şi deosebit hrisov; 2. Treaba şcoalilorţării; 3. Facerea şi îndreptarea podurilor; 4. Treaba hranei şi agrijăi copiilor săraci de părinţi, adică orfanotrofia; 5. Treabaizvoarelor de apă şi a fântânilor; 6. Treaba rufeturilor şi a tuturormeşteşugurilor; 7. Pricinile orfanilor cu rude şi cu moştenire dela părinţii lor; 8. Spitalurile; 9. Preţurile şi narturile; 10. „săchibzuiască şi să afle totdeauna mijloacele cele mai bune pentrumai multa eftinătate celor trebuincioase [...] şi mai vârtos câtepot să se facă aicea în ţară ca să rămâie folosul iar aicea în ţară şisă nu să folosească să strângă banii pământenilor streinii căcidintr-aceasta să pricinuieşte sărăcia cea dintâiu“; 11. Să păzeascădrumurile şi podurile şi hotarele

229

Bucureştilor care s-au însemnatcu cruci; 12. Să supravegheze carele cu marfă să nu umble pepoduri, ci să se ducă la locurile stabilite unde vin cumpărătoriiinteresaţi; 13. Să supravegheze pe epitropii mănăstirilor dinBucureşti şi de pe afară, care trebuiau să dreagă mănăstirile şi sădea seamă domniei despre aceasta; 14. Să ţină la departamentullor condici cu toate actele provenite din activitatea lor; 15. Săcerceteze câte fabrici şi lucrări de mâini şi meşteşuguri şi rodiriale pământului se pot face în ţară şi să înştiinţeze domnia, pentrua se pune în fiinţă şi a stăvili astfel inflaţia de mărfuri stăine şifuga banilor din ţară. Cei patru mari boieri aveau în grijă unulpodurile, altul şcolile, altul lada de milostenie şi ultimul orfano-trofia, urmând ca pentru toate celelalte pricini enumerate mai sussă dezbată şi să hotărască împreună. Ei primeau plată din venitu-rile lăzii, şcolilor şi orfanotrofiei, la care se adăuga o sumă de bani(circa o treime din suma luată de la fiecare subdepartament) dela Cămara Domniei. Acelaşi hrisov, urmărind „facerile de bine

230

către cei scăpătaţi de obşte“ şi „îngrijirea, urmarea şi săvârşireacelor de obşte ale politiei şi ale bunei orânduieli“7, va fi reluat deAlexandru Ipsilanti în a doua sa domnie, la 1797, când întregul

231

departament este pus sub autoritatea vel vornicului obştirilor,demnitate nou înfiinţată. Vel vornicul obştirilor făcea parte dindivanul domnesc, situându-se în ierarhia dregătorilor imediat dupăvornicul Ţării de Jos. În calitate de membru al divanului, o partedin suma de bani cu care era plătit provenea din vistieria ţării.

In afara acestor documente voluminoase şi destul de expli-cite, condicile domneşti conţin alte câteva porunci care dau deînţeles că eforturile domniei pentru organizarea Epitropiei (Vorni-ciei) Obştirii datează în mod real din anii 1775. Astfel de la sfâr-şitul acestui an este emisă o Carte pentru ce au a face acei boieriorânduiţi epitropi pentru trebuinţa obştii8 (nu foarte explicită, darcare menţionează totuşi meşteşugurile şi iznafurile, podurile, ladade milostenie, despre care actul pare să sugereze că ar fi existatşi mai înainte, „ca să dea la scăpătaţi ce sunt vrednici demilostenie“, ca şi o altă ladă ce va fi existat la Sfânta Mitropolie),precum şi o listă de Boierii ce s-au ales şi s-au numit epistaţi latrebile obşti?. O listă asemănătoare, cu numele boierilor orânduiţila departamente, între care figurează şi boierii epitropi ai Cutiei,datează din aprilie 178310. Astfel, departamentul pare să fifunctionat totuşi în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea.

In 1798, noul domn, Constantin Hangerli, reorganiza depar-tamentul Epitropiei, justificându-şi gestul prin grija pentru ferici-rea, din fire căutată de tot omul, a cetăţenilor, care ,,fericire[a] dinnimic alta nu curge, fără numai din buna rânduială şi ocârmuireaobştirii“ şi prin impulsurile sale modernizatoare (căci „aflat-amnu puţine lipse, amestecări şi neîntocmiri [...] cuviincioase veacu-lui celui trecut, iar nu celui de acum“)11. Cei patru boieri epitropierau înlocuiţi cu patru negustori dintre cei mai de frunte ai oraşu-lui, care nu mai primeau leafă, ci beneficiau doar de unele scutirifiscale, „findcă de la acest fel de folositoare sufleteşti trebi, nu

232

numai nu trebuie cineva a cere plată de bani, ci încă se cade sădee şi să ajute“.

Scopul, veniturile şi modul de funcţionare al Cutiei Milelorsunt prezentate în hrisovul lui Alexandru Ipsilanti, dat în Bucu-reşti, la leat 1775, cu următoarea adăugire pe margine: „acesthrisov iaste trecut înainte cum s-au mai înoit şi s-au mai îndreptat

233

pe urmă“12, ceea ce pare să indice că lada de milostenie nu era unaşezământ cu totul nou, ci doar reorganizat. Motivele acesteiiniţiative sunt preponderent religioase; chiar atunci când auurmări politice şi de interes obştesc, ele vizează în mod clarrăsplata divină: «Şi măcar că nu ne îndoim cum că fieştecareledeosebi urmează după putinţă acestor ale evanghelii porunciarătând cea spre vecinice dragoste. Dar cu toate acestea vrând casă lucreze şi dă obşte această folositoare faptă dă trebuinţă, amsocotit ca din cele ce fieştecarele agoniseşte prin slujba sa de ladomnia mea, mai vârtos acum că am orânduit fieşcăruia venitul,după cum în osebitul catastih pecetluit se vede în visteria domniimele, să dea oreşce plată ca la o jăcniţă dă obşte, ca adunându-sede la toţi o sumă, după cum mai jos rânduim, să o împartă laobraze vrednice de milostenie şi să să facă şi ajutor dă obşte lacei lipsiţi şi scăpătaţi care iaste şi lucru de laudă şi de folos la opolitie a să urma; [...]; fiindcă prin milostenie cresc şi să înmul-ţesc rodurile ca să izbăvim dă primejdii

234

şi dă nevoi lăcuitorii şisă mântuie cetăţi întregi, pentru că milosârdia către cei împreunănăscuţi trage fără îndoială milostivirea lui Dumnezeu spreacoperământul şi paza iubitoarei dă milostenie politii“. Ca săpoată urma acestui scop, domnul a hotărât aşezarea unei lăzi lamitropolie. Aici trebuiau să se strângă banii pentru săraci, dupăcum urmează: de la domnie (suprascris în manuscris, de lavistierie), de la mitropolit, episcopii Râmnicului şi Buzăului, dela boierii care îmbrăcau caftane de boierie sau era numiţi înslujbă, de la boiernaşii Curţii, de la toţi slujbaşii Craiovei (inclu-siv judecătorii), de la ispravnici şi de la egumenii mănăstiriloratunci când intrau în funcţie, la fel de la mitropolit şi episcopi, dela neguţători, după un catastih aparte. În fapt, toţi locuitorii(clerici sau mireni) erau obligaţi să cedeze părţi de moştenire, înfuncţie de cât stabilea autorul testamentului; în cazul celordecedaţi fără testament, dacă erau clerici, Cutia prelua o treimedin moştenire, dacă erau mireni, acesteia îi revenea întreaga

235

moştenire în cazul absenţei oricărui moştenitor, o treime dinmoştenire dacă defunctul avea moştenitori, dar nu copii ai lui sauo cotă-parte, funcţie de mărimea totală a moştenirii, dacă legatarii

236

erau copiii decedatului. De asemenea, un taler şi jumătate pe andin dajdia tuturor preoţilor şi diaconilor, altminteri scutiţi dedajdie către vistierie, aveau aceeaşi destinaţie. Epistat al întreguluiaşezământ era numit mitropolitul Ungrovlahiei, „ca un purtătorulde grijă celor lipsiţi şi scăpătaţi şi lucrătoriu acestor de Dumnezeuiubite fapte“. Contabilitatea efectivă a Cutiei o ţineau cei optboieri epistaţi ai lucrurilor de obşte. Aceasta urma să se deschidăla fiecare trei luni, iar suma aflată înăuntru să se împartă, cu ştireadomniei, unor „beneficiari“ vrednici de milostenie, trecuţi într-uncatastih special. Hrisovul pentru înfiinţarea lăzii, dă următoareaenumerare a celor care puteau spera într-un astfel de ajutor: „întâide iaste vreun obraz scăpătat şi-i iaste ruşine a cere, de iaste vreofată de boieriu în vârstă şi are trebuinţă de ajutoriu spre căsătorita;de iaste vreun obraz de cinste închis pentru datorie şi nu are altănădejde de a scăpa, de iaste vreun strein scăpat din primejdiilemării sau din vre o pâră şi au alergat la mila creştinilor de aici şide iaste cinevaşi care are copii robiţi

237

şi soţia şi cere milosteniespre mântuirea acestor suflete, de sunt femei văduve care nu potsă umble să ceară [...] şi pentru alţi săraci“.

Cutia va fi reorganizată la sfârşitul secolului (1798), deConstantin Hangerli, o dată cu întregul departament din carefăcea parte. Justificarea gestului domnesc trece, de această datăintegral, în registrul discursului politic. Alături de obligaţia de apăzi legea şi aplicarea ei, ori de a administra corect şi eficient ţara(„ţinerea bunei orânduieli“), printre îndatoririle domnului apar şipreocupările acestuia „pentru mângâierea şi ajutorul celor cecurgerea vremii, ori din naştere sau după naştere, i-au gonit şi i-auadus în starea unei mari sărăcii [...] că toţi cei ce au hotărât a locuiîn politie şi mai ales cei mari şi sprijinitori norodului, trebuie asocoti aceaste ca o lege din fire nepovăţuită de la altul şi ca odatorie obştească şi fără tăgăduire [...] căci vedem şi pe cei cuviaţă de hieră, care nici au, nici pricep felurimile legilor noastrece se cuvin la viaţa politicească, că pe acela căzut în stare caaceea, nu numai curat îl cunosc, ci cu băgare de seamă (măcar cumijloc varvaricesc) îl şi păzesc între ei [...]“13. Veniturile peseama cărora săracii primeau un ajutor, sunt aceleaşi ca în

238

hrisovul de la Alexandru Ipsilanti. Foarte variate (aici apar maiîn detaliu taxele datorate de negustori şi de unele bresle meşteşu-găreşti) ele implică, cel puţin teoretic, societatea în ansamblul său.Alte categorii de venituri, nemenţionate în acest hrisov, dar pre-zente în multe alte acte sunt: amenzile pentru fapte ce contravinmoralei publice a timpului (desfrâu, divorţuri, răpiri de fete), taxepe cununii, amenzi pentru vitele de pripas. Revenind la hrisovullui Hangerli, cei care cereau sprijinul Cutiei Milelor trebuiau săadreseze o jalbă Epitropiei Obştirii, care era datoare să cercetezesituaţia solicitantului şi să o prezinte prin anafora domnului.Numai după ce acesta semna şi pecetluia actul, jăluitorul puteaprimi banii de la Cutie. Cuantumul ajutorului bănesc se stabileaîn funcţie de starea (apartenenţa socială) a solicitantului, de lipsu-rile şi necesităţile lui, precum şi „după starea cutiei, socotind căsunt şi alţi atâţia şi atâţia săraci asemenea“. Era strict interzisdregătorilor şi slujbaşilor Cutiei să împartă ajutoare fără acordulformal al domnului sau să favorizeze,

239

dintr-un motiv sau altul, pevreunul dintre solicitanţi.

Despre cine vor fi fost aceşti jăluitori la mila Cutiei şi desprejustificarea în virtutea căreia ei o cereau, documentele dau sufi-ciente informaţii. Impresia formată parcurgându-le, într-o anu-mită măsură evident, e aceea că beneficiarii Cutiei sunt în primulrând slujbaşi domneşti bătrâni sau bolnavi, alături de văduvele şicopii lor. Urmează apoi oameni săraci, văduve sau bolnavi de prinmahalalele bucureştene sau uneori, chiar din ţară, miluiţi cu 5,10, 15 uneori 20-30 de taleri, fie lunar, fie cu anumite prilejuri,dintre care cel mai frecvent e măritişul unei fete. Atunci când cerajutorul Cutiei, ei îşi justifică adesea cererea prin slujbele pe carele îndepliniseră pe vremea când erau încă oameni în putere.Apelul la exemplaritatea miluirii creştine nu e însă absent, iaratunci când apare, el se referă predominant la imaginea săraculuidăruit rugându-se pentru binefăcătorul său. O văduvă jăluitoarela mila Cutiei îşi susţine cererea prin faptul că bărbatul ei slujisevreme îndelungată curţii domneşti, dar nu uită să aminteascădomnului şi valoarea de „mare pomană“ pe care ajutorarea ei arputea-o căpăta14. Motivul e exploatat în egală măsură de înşişi

240

slujbaşii instituţiei discutate. Într-o cerere de reorganizare aCutiei, adresată domnului de boierii epitropi, apar „săracii şisăracele văduve, copiii sărmani ce rămân de părinţi fără de vârstă[şi care] de la mic până la mare sunt rugători către milostivulDumnezeu pentru buna stare şi îndelungata fericire a vieţeiMăriei Tale“15.

Justificarea cea mai eficace pentru înscrierea printe benefi-ciarii Cutiei, rămân însă anii petrecuţi în slujba domniei (sau aţării). Dăm în continuare câteva exemple cu titlu ilustrativ: unBarbul Logofătul vtori Vistieru rămas orb, după ce slujise curţiidomneşti douăzeci de ani şi mai bine, primeşte, la 1783,15 taleripe lună16; un fost tunar, la breasla armăşiei, rămas orb în urmaexploziei tunului primeşte 3 taleri şi 60 de bani pe lună în 179217;un Ilie polcovnicul, rămas slut după ce slujise „la treaba molip-selii de năpraznica boală a ciumei [...] pentru slujba ce au slujit“primeşte 15 taleri pe lună şi unele scutiri fiscale18; în 1803 printrebeneficiarii Cutiei apar mulţi soldaţi invalizi de război19, iaratunci când aceasta trece printr-o perioadă dificilă financiar, ei auprioritate (alături de favoriţii domniei) la plata pensiilor „fiindsluţiţi şi sacatefsiţi în slujba ţării la războaie“20; la 1810, văduvadragomanului Sadatoglu, de pe lângă consulatul rusesc din Bucu-reşti, continuă să primească cei 100 de taleri pe lună, pe care-iprimise şi soţul său câtă vreme trăise, pentru că acesta slujise 47de ani, rămânând la sfârşitul vieţii scăpătat şi sărac21.

Atunci când mila nu e justificată de ani de muncă în folosuldomniei sau al ţării, ea poate fi justificată de apartenenţa socială;un anume Vasile Pârâianu, postelnicel din sud Gorj „este vrednicde ajutor, fiind fecior de boier pământean, el şi soţia lui foartescăpătaţi, cu casă grea şi cu fete de vârstă“; el primeşte 150 taleripentru căsătoria fiicei lui22. În acelaşi an (1793), o femeie străină

241

şi săracă, ce se convertise la ortodoxie, „se cuvine a fi miluită pestarea ei [...] dar felul neamului ei este de oameni proşti“, astfelîncât ea primeşte numai 2 taleri pe lună de la Cutie23.

Veşnic lipsită de bani şi antrenată în veşnice hărţuieli cu ceipe seama cărora se finanţa, Cutia Milelor pare a fi un fel de casăde pensii şi de ajutor de şomaj. Uneori domnul putea constata că

242

solicitantul nu e nici bătrân, nici sărac, ci tânăr şi zdravăn, astfelîncât nu i se cuvine milă; atunci poruncea să fie pus în vreoslujbă24. Soluţie care pare să nu convină însă întotdeauna celordirect vizaţi. În iunie 1776, pentru că se observaseră cazuri deoameni care «dau jalbă domniei mele, cum că sunt scăpătaţi şi cermilă şi ajutor, iar la slujbă rânduindu-să, nu vor să meargă, găsindpricini cum că nu pot să meargă [..]25, domnul trimite ciohodarulsă ridice pe un astfel de solicitant cusurgiu şi să-l ducă la caima-camul Craiovei, care să-l ţină acolo pentru slujbă. In 1796, Epi-tropia Obştirii propune anularea pensiilor mai multor feţe care auprimit din nou slujbe (fiind numiţi, în majoritate, judecători pe ladiferite judeţe şi departamente şi unul cămăraş la ocnă)26.

În plus, Cutia îşi plătea slujbaşii proprii şi pe doctorii„politiei“ (cei care îngrijeau fără plată de la aceştia pe săraciibolnavi). Faptul însuşi de a face parte dintre funcţionarii Cutieiera considerat, în 1811, o sursă de venituri pentru cei scăpătaţi;dumnealui medelnicerul Matei Greceanu şi dumnealui slugerulCostache Greceanu, arătându-şi,halul scăpătăciunei cu cheltuielişi cu case grele“ obţin de la divan să fie numiţi epitropi de-aldoilea la Cutie (înlocuindu-i pe armaşul Gheorghe Voitineanu şipe polcovnicul Iordache, aflaţi în slujbă de doi ani), pentru că„sunt scăpătaţi şi săraci“27. Deficitele bugetare permanente ale

243

Cutiei se răsfrâng însă, în primul rând, asupra pensionarilor ei,cei dintâi sacrificaţi atunci când instituţia nu are suficienţi banipentru acoperirea tuturor cheltuielilor. În astfel de situaţii, seplăteau cu prioritate lefurile celor „care slujesc în adevăr“ (doc-tori, dascăli, cismegii, etc.)28 căci, de exemplu, „leafa ce se dăsăracilor nu are asemănare cu leafa inginerului, fiindcă aceea estemilă iar a inginerului este simbrie“29.

Problemele financiare cu care se confrunta în fiecare anCutia, sunt la originea măsurilor de reaşezare a pensiilor, dinmartie 180330. Întocmirea catastihului definitiv al miluiţilor, ceredin partea celor însărcinaţi cu aceasta, „amăruntă chibzuire şicercetare“, pentru a fi alese numai „ipochimenele... ce sunt vred-nice în adevăr de milă şi ajutor pentru a nu face iarăşi catahrisisacela de era obicinuit a se urma mai înainte, cheltuindu-se banii

244

milosteniei săracilor la cine nu se cuvine şi rămâind săracii ceivrednici de milă fără nici un ajutor“. Cei hotărâţi a primi ajutorerau împărţiţi în şase stări, primind pensii de câte 40, 30, 20,15,10 şi respectiv 5 taleri. Repartizarea solicitanţilor într-una din celeşase categorii urma să se facă astfel încât „cele mai proaste, cutaleri 5 să fie cele mai multe, cele de 10 să fie mai puţine, cele de15 să fie şi mai puţine şi asemene celalte până la 40 să rămâie celemai puţine la număr decât toţi ceilalţi“.

Cât de eficientă va fi fost măsura la care ne-am referit, e greude apreciat. Chiar dacă absent formal, principiul acordării a câtmai multor pensii, dar de valoare mică, pare să fi guvernat dintot-deauna Cutia (legat evident de apartenenţa socială a beneficiarilorei). Pe de altă parte, încă din ultimul deceniu al secolului alXVIII- ea, referirile la diverse abuzuri în acordarea ajutoarelorsau la alte nereguli financiare sunt frecvente. În 1790, domnulporuncea boierilor epitropi ca nici un ban să nu fie cheltuit fărăştirea şi porunca scrisă a divanului31. Patru ani mai târziu, înciuda revizuirii „lefurilor“ săracilor, Cutia e incapabilă să facăfaţă tuturor solicitărilor, iar domnul e obligat să le facă faţă dinCămara Domnească32. În 1795, an în care Cutia înregistrează ungrav deficit, domnul numeşte o comisie formată din vel banulBrâncoveanu, vel vistierul Moruzi şi mitropolit, hotărând ca pecâţi nu se cade, să-i scoată de la lefi, afară de cei ce slujesc, careaceia au a fi nestrămutaţi33. În condiţii similare, către sfârşitulsecolului, vel vornicul obştirilor primeşte însă poruncă să încetezea mai da lefi de la Cutie la obraze scăpătate, fiindcă nu mai suntbani „şi nu mai rămâne alt mijloc de putiinţă şi pentru vreunajutor deosebit, la vreun loc prea trebuincios“34. Astfel de

245

cheltuieli neprevăzute pot fi, de exemplu, cererile de ajutor pentrununtă ale unor fete sărace (în cazurile cele mai fericite, dinperspectiva scopurilor Cutiei), contribuţiile cerute prin poruncădomnească, la cheltuieli edilitare35 sau pur şi simplu favoruriacordate unor protejaţi domneşti36. Un alt tip de abuz cu care seva fi confruntat Cutia Milelor apare într-un document din 27noiembrie 1783. Unui Toma, biv vel spătar, care luase de la Cutie300 de taleri pentru a-şi căsători o cumnată, în urmă cu patru luni,

246

XIX- domnul îi porunceşte ca „acum în viitoarele cârlegi, cum va trecesfânta [Blagoveştenie ?], a doua zi să să săvârşască cununia, iarde nu să săvârşeşte să aibi a da banii înapoi la epitropi“37, ame-ninţăndu-l că-i va scoate la vânzare o casă, pentru a împlinii baniiCutiei.

În plus, Cutia avea în mod frecvent dificultăţi în încasareaveniturilor proprii (condicile domneşti abundă în porunci pentruîmplinirea banilor Cutiei) şi există chiar situaţii când, în actele devenituri şi cheltuieli, primele sunt împărţite în sigure şi nesigure.De exemplu, în toamna anului 1814, un întreg pachet de măsurivizând reaşezarea veniturilor Cutiei, se ia „nu spre alt adaos delefi, ci pentru ca să aibă cutia totdeauna prisos, pentru trebuinţece se întâmplă peste an, adică măritişuri de fete sărace şi îngropăride obraze scăpătate“38. Veniturile Cutiei sunt centralizate peurmătoarele categorii: condeie canonisite ce sunt a se da la Cutiamilostenii şi nu se dau (datorii de la cumpărătorii ocnelor şi aidijmăritului şi resturi de plată de la vistierie, în total 19600 taleri),veniturile cutiei milosteniei cele sigure pe un an (79715 taleri),veniturile ce sunt orânduite vechi şi nu se împlinesc (taxe pehirotonisiri de preoţi şi diaconi, taxe plătite de egumenii mănăs-tirilor la numirea în funcţie, anumite taxe pe circulaţia mărfurilor,care sunt reorganizate, taxe pe cununii, care crescuseră nepermisde mult, iar acum erau readuse la valoarea iniţială). Erau desfiin-ţate taxele plătite de cei numiţi judecători pe la diferite depar-tamente, în judeţe sau la Craiova „fiindcă aceia ce se orânduiescla acest fel de trebi sunt oameni scăpătaţi şi nevrednici a damilostenie“.

Un model despre ceea ce ar fi trebuit să fie susţinerea socialăasumată de Cutia Milelor, e bugetul de venituri şi cheltuieliîntocmit în 18 1 539. Banii pentru lefile săracilor sunt abia de douăori mai mulţi decât ai lefurilor pentru tagma Vomiciei Obştirilorşi de 2,5 ori mai mulţi decât cei pentru dohtorii şi giarahii politiei.

247

Cei 164 de beneficiari sunt în majoritate covârşitoare văduve, dincare mai mult de jumătate, 53%, rude (soţii, fiice şi surori, mairar) ale unor slujbaşi domneşti. Nouă beneficiari sunt indicaţi cainfirmi. Procentual, din totalul sumelor alocate, milele de 10 taleri

248

reprezintă aproape 22%, iar cele de 20 taleri 25%. Raportat tot lasuma totală, milele între 5-25 taleri sunt 79,8%, cele între 30-45taleri aproape 11%. Hrisovul epitropilor din 28 martie 1815,încorporat condicii, sugerează totuşi că lista ce-l urmează este maicurând un model către care tinde cutia, decât un act dincolo demarginile căruia nu se poate trece. Fiind întocmită pe un singuran, era interzis să se orânduiască alţi lefaşi până la împlinireaanului. De asemenea, era interzis să se împartă lefi săracilor „prinorice alte deosebite mâni, nici de către Sfânta Mitropolie, precumobicinuia de oprea din banii sfertului şi împărţia la osebiţi lefaşi,nici de către mumbaşirii ce se orânduiesc cu împlinirea iraturilor,să nu se împrăştie de către nimeni banii, ci toată suma iraturilorsă se adune la Epitropie şi de la Epitropie să se împărţească lefidupă îndreptarea catastihului ce s-a făcut“. În plus, boierii epitropiarătau domnului că „neajungându-se iraturile s-au scos dincatastih şi unele cucoane, ce aveau leafă de la Cutia Milosteniei,pentru care rămâne la înălţimea ta ca să

249

hotărască de unde să lise dea ceea ce se va socoti, pentru mângâierea stării dumnealor“.

La 182340, Cutia avea deja 557 beneficiari, în cea mai maremajoritate văduve ale unor slujbaşi sau dregători domneşti (cudiferite ranguri). Catagrafia de lefile ce se dau de la Cutie laobraze scăpătate, întocmită la 1 iulie 1823 este un buget lunar încare sunt menţionate toate cheltuielile departamentului din careCutia făcea parte: 7835 taleri la milaşi lefaşi, 2750 taleri mile şilefaşi cei după osebită foaie (nu apar în catagrafie), 1080 taleridohtorii politiei, 3077 taleri tagma epitropiei, 442 taleri cişmelileşi 700 taleri orfanotrofia. Milele împărţite celor 557 lefaşicuprinşi în document au valori de 5 taleri (41,29%), 10 taleri(24,95%), 15 taleri (62 cazuri), 20 taleri (63), 25 taleri (10), 30taleri (19), 40 taleri (10), 50 taleri (7), 70 taleri (3), 80 taleri (2),100 taleri (7), 150 şi 250 taleri (câte un caz din fiecăre). Înîntreaga listă a beneficirilor Cutiei există numai 35 bărbaţi, 12bolnavi şi bătrâni săraci (bărbaţi şi femei), iar de câteva ori(aprox. 12) sunt menţionaţi copii sau fete.

O Cutie a Milelor, similară celei muntene, funcţiona şi înMoldova. În 1794, Mihai Suţu îi hotăra veniturile41, iar în ultimii

250

ani ai secolului al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti o reorganizadupă exemplul celei muntene. Hrisovul său, din 18 iunie 179942,mărturiseşte că grija pentru aşezarea veniturilor Cutiei, pentru„casele scăpătate şi sărace“, a fost una din primele preocupări alenoii domnii, pentru că „de când am intrat la Focşani, în hotarulmarginii ţării, ne-au întâmpinat mulţime de jalobe de la casescăpătate şi vrednice de milă“. În mare, categoriile de venituri suntcele pe care le ştim deja, iar milele acordate variau între minimum5 - maximum 40 taleri pe lună (prin hotărâre domnească).

Cutia Milelor, devenită Casa Milelor, va continua să func-ţioneze după 1831 în cadrele stabilite de Regulamentele Organice.

Despre cum era privită această instituţie, cel puţin de cătrebucureştenii chemaţi de domn şi de mitropolit să contribuie, prinintermediul cutiilor de milostenie instalate în biserici, la adunareasumelor de bani pentru cei scăpătaţi, stă mărturie ScrisoareaMitropolitului către toţi creştinii din Bucureşti, să dea miloste-nie43, din 7 iulie 1793. Aşezate prin biserici încă din anul prece-dent, cutiile nu numai că se dovediseră ineficiente, dar stârniserăşi cuvinte împotrivă, „din care văzut iaste că nici o căldură dedragoste spre cei de o credinţă lipsiţi creştini nu arată lăcuitoriipământului nostru. Şi săracii creştini pe care Hristos îi numeştefraţi să piară de foame şi de frig înaintea ochilor lor şi să nu-iajute. Şi nu socotesc că Dumnezeu pentru aceasta au lăsat săraciişi bogaţii în lume [...]. Şi bogaţii prin facerea de bine către dânşiisă câştige împărăţia ceriurilor“. Epistola mitropolitană se consti-tuie într-o apologie a gestului caritabil adresat scăpătatului, nu

251

cerşetorului din stradă: „dar va zice cinevaşi că-şi face milosteniasa către cerşătorii ce umblă pe uliţă şi prin biserici. Bună iaste şiaceasta, dar nu iaste primită ca aceia ce să dă la obraze ce au avutchiverniseală şi mai pe urmă au scăpătat. Că cerşătorii fără sfialăumblă şi cer şi de nu ia de la unul, ia de la altul şi nu moare defoame şi unii dintr-înşii ce au năravuri rele mai de folos iaste cândnu-i miluieşte cinevaşi. Iar aceia fiind obraze de cinste şi femeişi fete mari şi cu alte întâmplătoare pricini care nu pot a umbla săceară de faţă şi pentru unii ca aceştia şi alţii ce au căzut dinîntâmplarea vremii în năprăsnicie şi în robie şi în stingere

252

desăvârşit din starea lor cea dintâi, însutit iaste mai primitmilostenia“.

Cu siguranţă că nu „din tembelie şi din rău nărav, mulţi selasă pre sine la periciune şi la un halu de milostenie, care numaiîn ajutorul Cutiei nădăjduiesc hrana şi chiverniseala lor“44. Într-operioadă atât de agitată cum a fost secolul al XVIII-lea, societatearomânească era probabil scena unei destul de importante redistri-buiri a averilor, dublată de consecinţe în ordinea ierarhiilor so-ciale. Dacă ne gândim că impunerile pe căftăniri reprezentau unvenit important (chiar dacă de multe ori destul de greu de perce-put al Cutiei), putem considera că avem a face cu un transfer devenituri între noii îmbogăţiţi şi membrii sărăciţi din clasa privile-giaţilor. Ideea pare a nu-i fi străină, la începutul secolului alXX- ea, domnului muntean Constantin Ipsilanti. El considera căboierii care „s-au cinstit cu domneştile noastre caftane“ suntobligaţi să dea ajutorul Cutiei pentru că „îşi iau starea şi chiverni-seala dintr-această ţară, cu scutiri şi alte mili de privileghiuri, dincare se cade după creştineasca datorie, a se ajuta şi cei săraci şiscăpătaţi“45.

Pentru o bună parte a contemporanilor, inclusiv din rânduldomnilor, una din cauzele transferurilor de avere, deveniteprobabil îngrijorătoare prin proporţii, era luxul afişat de clasaboierească. Problema hainelor mult prea scumpe, adesea pesteposibilităţile financiare ale posesorilor lor, apare încă de lajumătatea secolului al XVIII-lea. Pseudo-Enache Kogălniceanurelatează, cu vădită simpatie, despre soluţia aleasă de Grigore alIII-lea Ghica (pe la 1764) pentru a-şi readuce demnitarii şi supuşiipe calea decenţei vestimentare. „Văzând domnul aice în Eşi omândrii la pământeni, purtând fieşticari cumaşuri scumpe şi blăni,care nu era fieştecari de agonisire după straile ce purta, şi stadomnul de gânde ce agonisită poate ca să le de, ca să cuprindăcheltuiala lor şi nu pute găsi cu gândul mării sale şi cunoşte că săstângu cu straile lor şi a femei lor şi sta de să mira ce va face.Socotie ca să de poroncă să nu poarte fieşce strai, dar iar să lăsă,căci mulţi nu pute ca să ţii ace poroncă şi apoi trebue să să

253

pedepsască şi să arăta domnul rău cătră norod. Dar socoti domnul

254

mai pe urmă şi şi-au făcut singur mărie-sa un rând de strai depostav: libade şi giube şi într-o zi, făr’de veste, au eşit îmbrăcat cuele la divan. Cari într-aceeş zi, văzând oamenii mării sale, s-auruşinat cu toţii [...]. Şi aşa, piste doaî trii zile au început şi eifieşticari a pune libadele de postav şi giubeli. Acesta văzândboierii pământeni, au început şi ei a-şi faci. Şi aşa, în scurtă vreme,s-au rădicat ace cheltuială nebuniască a strailor, nezicând domnulnimărui nemică. Încă mulţăme domnului c-au făcut una ca aceasta,căci mulţi rămăsă şi săraci, ales din cei ce era însuraţi“46. Cât vafi durat în timp efectul gestului domnesc, nu ştim.

Cert este însă că, spre sfârşitul secolului, în Ţara Româneascăde această dată, alt domn preferă să interzică, prin ordin scris,lipscanilor să importe stofe şi mătăsuri fine şi gablonţuri „ce suntlucruri cari pricinuiesc o cheltuială zadarnică şi o stângere deobşte“47. Decizia domnească pare să nu fi avut consecinţe specta-culoase, de vreme ce, în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea,boierii cereau insistent principelui legi somptuare. În februarie1815, divanul semnala domnului „risipa averilor familiale şi acaselor de boieri produsă de luxul nefolositor şi de cheltuieli fărăjudecată“, solicitând înfrânarea luxului „îmbrăcămintelor şi anumeroaselor echipaje, pentru a se putea împiedica cu efectdelapidarea averei fiecăruia, a aduce pe toţi la buna cuviinţă, areduce cheltuielile nesocotite la o măsură cuvenită şi în raport cucondiţiunea, familia şi rangul fiecăruia, uşurând pe toţi de preamarile datorii ce au şi pentru a-i deprinde în fine după cum se

255

cuvine în modestie şi decenţă“48. Tendinţa boierilor de ranginferior de a copia modul de viaţă al boierilor de rangul I, obli-gându-i pe aceştia la sporirea continuă a cheltuielilor de prestigiuşi nu numai, apăruse deja de câţiva ani în societatea munteană. În1813, boierii divaniţi, semnalând domnului necesitatea de ainterveni în afacerile, deloc prospere, ale logofătului ConstantinDudescu, pentru a se pune deoparte dotele surorilor lui, Safta şiElenco, scriau că „este ştiut că într-această vreme fetele se mărităcu zestre mari, mai vârtos de o familie ca aceasta de starea dintâi,când la o fată de boier de al doilea stare trece zestrea peste 200de pungi, cu moşii, vie, ţigani, scule şi haine“49.

256

Urmările nefaste ale cheltuielilor excesive ale boierilor şisegmentul social către care se redistribuiau averile acestora,grefate de datorii, zălogite şi incapabile să facă faţă cererii denumerar a posesorilor lor, apar într-o anafora a boierilor cătredomn, din august 1814: „cu plecată anafora arătăm Măriei Talecă din viclenele urmări ale unora din neguţătorii de aici dinBucureşti, s-au stins şi s-au prăpădit câteva case de boieri mari,din starea dintâiu, ajungând la lipsă şi la sărăcie vrednică de jale,căci din lăcomia lor, dând clironomilor acelor case ştiuţi derisipitori, marfă cu preţ încărcat şi împrumutări de bani cu greledobânzi, drept care luându-le zălog moşiile şi alte acareturi şisilindu-i spre plată, după ce i-au făcut de şi-au vândut lucrurile,putem zice şi fără preţul cel cuvincios şi au rămas ca niştenemernici în patria lor, tot nu s-au putut plăti de dânşii, ci au ajunsşi la scăpătăciune şi au rămas şi datori din pricina lor“50. Răs-punsul domnului, considerat „părinte al patriei, cu râvnă şi dorirespre fericiri şi binele tuturor supuşilor [...], iar mai ales spreîntregimea neamului boieresc“, sunt cuprinse în hotărârea sa din1 septembrie 1814: „spre a nu se stinge casele boiereşti de copiiice rămân risipitori şi nevârstnici [...] hotărâm ca de acum înaintefeciorii de boieri cei risipitori şi fără de epitropi şi neajunşi învârstă de 25 ani (afară de cei ce sunt supt epitropi) măcar fie şicăsătoriţi sau cu cin de boierie, să nu fie volnici atât alţii, cât maivărtos neguţătorii, a le da împrumut câtuşi de puţină marfă saubani sau a face orice alişveriş cu dânşii, ci când vor avea trebuinţăacei feciori de boieri, pentru hrana şi îmbrăcămintea lor saupentru economia casei, să meargă să se arate la sfinţia lor părinţiiarhierei şi cu iscălitura prea-sfinţiilor sale, să aibă voie să seîmprumute“51.

Către începutul secolului al XIX-lea, boierii epitropi primescînsărcinarea de a supraveghea şi administra averile celor dovediţirăi gospodari sau risipitori. După 1810, probabil, aceşti boieri,cărora li se alăturaseră mitropolitul şi episcopul Buzăului, începsă se numească epitropi ai sărmanilor evgheniţi. Ei preluau şidepozitau la mitropolie banii, bijuteriile şi hainele scumpe precumşi actele moşiilor şi ale averii nemişcătoare ale orfanilor de

257

origine boierească, pe care la administrau după regulile neguţă-toreşti52. Punerea în practică, prin intermediul domniei, a acestuitip de tutelă, se justifică prin „părinteasca îngrijire şi priveghere,ce se cuvine să avem Domnia Mea pentru folosul şi bună stare atuturor de obşte, iar mai vârtos pentru feciorii de boieri, ceisărmani şi nevârstnici“53. În afara actelor semnalate de V.A.Urechia, Indicele cronologic al Arhivei Mitropoliei atestă, printr-o seamă de documente despre plăţi de datorii şi alte problemefinanciare, funcţionarea epitropiei evgheniţilor între 1827-l83454.

Preocupările domniei pentru salvarea, atunci când încă semai poate sau pentru ameliorarea măcar, a stării financiare adeţinătorilor de ranguri boiereşti, este evidentă. De bunăvoinţadomnească au putut beneficia, în egală măsură, indivizi scăpătaţidin categoriile negustorilor, soldaţilor sau micilor slujbaşidomneşti. În aceste din urmă cazuri, cele mai afectate de sărăciepar să fi fost văduvele, care nu se pot întreţine singure după dispa-riţia soţului. Ceea ce pare comun tuturor acestor oameni, esteimposibilitatea de a-şi clama în public sărăcia. În plus, susţinerealor este susceptibilă, teoretic cel puţin, să asigure stabilitatedomniei, pentru că în mediul urban, acolo unde se afla scaunuldomniei şi unde liniştea socială era vitală, ei reprezentau supusulprin excelenţă. In ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii sărăciţi aiboierimii de rang superior, acolo solidaritatea de clasă şi de castăeste indiscutabilă. Care va fi fost eficienţa politicii domneşti,rămâne de văzut. Studii aprofundate asupra componenţei nobi-limii şi burgheziei române ar putea stabili proporţia de oameni

258

noi în sânul fiecărei categorii. Copierea modelului nobiliar faceînsă extrem de dificilă această întreprindere.

În ceea ce ne priveşte, scopul pe care ni l-am propus este dea identifica modurile în care domnia, în primul rând, reacţioneazăîn faţa diferitelor tipuri de sărăcie. Construirea acestui studiupreponderent pe documente ale cancelariei domneşti, nu permitedecât sugestii despre eficacitatea acestora. Ca o supoziţie doar,putem bănui că, supusă presiunii permanente a deficitului finan-ciar şi a surplusului de solicitanţi, Cutia Milelor, ca şi celelalteaşezăminte de binefacere din perioada abordată, nu a putut

259

produce decât ajutoare modice, indiscutabil salutare la nivelindividual, dar fără urmări spectaculoase la nivel global.

NOTE1 Sume de bani alocate la locuri ştiute, la obraze de cinste, la locuri ce-

au fost rânduiţi cu jalobile gospod, la locuri scăpătate, la giupânese sărace ila alte obraze scăpătate, spre îngropare ipochimenelor scăpătate, lefe ce s-audat la ipochimenele scăpătate (cu menţionarea sau fară menţionarea nominalăa beneficiarilor lor) apar şi în cea mai mare parte a condicilor de venituri şicheltuieli ale vistieriei Moldovei din perioada 1792-l826, publicate de Nicolae

Iorga în Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice aPrincipatelor Române, extras din „Economia Naţională“, Bucureşti, 1900

2 V.A. Urechia, Istoria ..., tom I, p. 129-l333 ibidem, tom X-B, Bucureşti, 1902, p. 467-5024 Pseudo-Enache Kogălniceanu, Istorie ce au scos domnilor şi boerilor,

în Letopiseţul..., ed. cit., p. 1805 Manolachi Drăghici, op. cit., tom II, p. 2186 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 3, f. 316r.-322v.7 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VII, p. 59-64, doc. din 5 oct. 17978 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 1, f. 37r.-v.9 ibidem, f. 41v.10 ibidem, mss. 9, f. 106r./v.-l07r.11 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VII, p. 465-471, doc. din 22 ian. 179812 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 1, f. 53v.-57r.13 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VII, p. 473-478, doc. din 22 ian. 179814 ibidem, tom V, p. 371-372, doc. din 16 iulie 179315 ibidem, tom IV, p. 115-l16, doc. din 5 iunie 179216 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 12-l, f. 45v.17 V.A. Urechia, Istoria ..., ton IV. P. 11618 ibidem, tom V, p. 148-l49, doc. din 28 iunie 179619 ibidem, tom XI, toate doc. menţionate la p. 38420 ibidem, p. 395-396, doc. din 30 sept. 180321 ibidem, tom IX, p. 526, doc. din 12 martie 181022 ibidem, tom VI, p. 652-653, doc. din 30 iunie 179323 ibidem, tom V, p. 22, doc. din 15 iunie, respectiv 30 iulie 179324 ibidem, tom XI, p. 4oo, doc. din 10 martie 180425 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 1, f. 129r.-v.26 V. A. Urechia, Istoria ..., tom VI, p. 659 - 66027 ibidem, tom IX, p. 301-302, doc. din 13 respectiv 18 martie 181128 ibidem, tom VIII, p. 129

29 ibidem, tom X-A, p. 919, doc. din 9 nov. 181530 ibidem, tom XI, p. 339-340, doc. din 12 martie 180331 ibidem, tom IV, p. 396-397, doc. din 15 mai 179032 ibidem, tom V, p. 374, doc. din 23 apr,. 179433 ibidem, tom VI, p. 656, doc. din 27 oct. 1795, care este numai

menţionat, fără a fi reprodus34 ibidem, tom VII, p. 181, sunt reproduse fragmente dintr-un doc. din 17

sept. 179835 ibidem, tom X-A, p. 919, doc. din 9 nov. 1815, prin care inginerul

Ernest Maer primea jumătate din leafă de la Cutie şi cealaltă jumătate de la CasaPodurilor sau ibidem, tom VI, p. 76, doc. din 17 oct. 1793 prin care domnulporuncea să se dea de la Cutie bani pentru învelirea bisericii de la Cişmea.

36 ibidem, tom X-B, p. 268, doc. din 19 nov. 1814: „poruncim domniei taleca acest huzmet al dvomiciilor să se dea pe anul viitor cu preţ de 20000 aducătoruluiacestui domnesc al nostru pitac, fiind obraz vrednic de ajutor“; huzmetul dvomiciilordin ţară era venit al Cutiei, iar epitropii erau obligaţi (cel puţin teoretic) să-l vândănumai la mezat pentru a favoriza creşterea veniturilor Cutiei

37 A.N., Bucureşti, fond ,,Manuscrise“, mss. 9, f. 56r.38 V.A.Urechia, Istoria ..., tom X-A, p. 1054-l059, doc. din 29 nov. 181439 ibidem, tom X-B. p. 271-278, doc. din ian., martie, apr. 181540 A.N., Bucureşti, secţia ,,Mitropolia Bucureşti“, pachet 397, mss. 141 ibidem, fond „Doc. Ist.“, mss. 64-200, doc. din fev. 179442 Th. Codrescu, Uricariu ..., partea a III-a, p. 1-l043 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 141, f. lOv.-llr.44 V.A. Urechia, Istoria ..., tom V, p. 36945 ibidem, tom XI, p. 392, doc. din 22 sept., 180346 Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 117-l1847 V.A. Urechia, Istoria ..., tom X-A, p. 575, doc. din 11 martie 179448 ibidem, p. 575, doc. din 13 fev. 1815, orig. grec., trad. rom.49 ibidem, p. 682-683, doc. din 6 iunie 181350 ibidem, p. 577-578, doc. din 15 aug. 181451 ibidem, p. 576-577, doc. din 1 sept. 181452 ibidem, tom XII, p. 199-200, doc. din 15 respectiv 28 sept. 181953 ibidem, p. 199, doc. din 1 iunie 181954 Indice cronologic nr. 1. Arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti (1365-

1890), vol. I-II, Bucureşti, 1961, de la doc. 12963 (din 28 iulie 1827) până ladoc. 13686 (din 24 oct. 1834)

261

CAPITOLUL VIII

COPII SĂRACI, COPII ORFANI.INSTRUCTIA ŞCOLARĂ GRATUITĂ,

TUTELA Şl ORFANOTROFIA

Copilul lipsit de părinţi a fost dintotdeauna un subiect clasical asistenţei şi milosteniei creştine. Ca să ne rezumăm la un singurexemplu biblic, Deuteronomul înscrie explicit în cuprinsul săuDrepturile străinului, orfanului şi văduvei. O întreagă tradiţiecreştină medievală justifică dreptul la ajutor din partea comuni-tăţii al celui atins de o incapacitate de un fel sau altul (boală,infirmitate, bătrâneţe). În virtutea aceleiaşi logici, văduva, orfa-nul, străinul sunt existenţe amputate. Fragilitatea lor e urmareaslăbirii solidarităţii de familie, care reprezintă tipul de coeziunesocială fundamentală în societăţile tradiţionale. Grija comunităţiipolitice pentru copilul orfan îmbracă mai multe aspecte; ea sereferă atât la supravieţuirea fizică a acestuia, cât şi la prezervareamoştenirii părinteşti, atunci când este cazul şi la creşterea şi edu-carea copilului conform standardelor categoriei sociale căreiaacesta îi aparţine. În cazul copiilor cu adevărat săraci, se punea şiproblema catehizării lor şi a oferirii unei minime instrucţii şi for-maţii profesionale, care să le permită apoi practicarea unei meseriisau în cazul fetelor, contractarea unei căsătorii decente.

Aşezămintele destinate exclusiv copiilor (nou-născuţii şicopiii foarte mici erau încredinţaţi doicilor, în schimbul unorsubvenţii plătite de aceste aşezăminte) şi având ca preocupareprincipală formarea lor pentru o meserie şi pentru traiul în socie-tate sunt, în centrul şi apusul Europei, un fapt social de secol XVI.

262

În următoarele două secole însă, problema copiilor abandonaţidevine, fără îndoială, problema cea mai acută a lumii săracilor.De la începutul secolului al XVIII-lea până la sfârşitul secoluluial XIX-lea, câteva milioane de copii (cifră nicicând atinsă pânăatunci) ar fi fost părăsiţi în întreg Occidentul creştin, punctul deruptură în istoria cantitativă a abandonurilor situîndu-se undevaîn jurul anilor 17501. Toţi aceşti copii abandonaţi au prea puţineşanse de a evada din lumea sărăciei. Crescuţi de aşezămintelespitaliceşti sau de cele destinate exclusiv copiilor, la vârsta ado-lescenţei ei erau plasaţi ca servitori în mediul rural sau ca ucenicila oraş. Arhivele ospitaliere din Franţa, de exemplu, demons-trează că un număr important din aceşti copii fug, intră în armatăsau devin pur şi simplu vagabonzi2. In aceste condiţii, asistenţaacordată copiilor abandonaţi e unul dintre subiectele cele maiprolifice ale gândirii sociale a secolului al XVIII-lea; el se vasuprapune preocupărilor legate de învăţământul elementar gratuitpentru săraci, constante încă din secolul al XVII-lea. Era curentăideea că diferitele aspecte ale pauperismului nu pot fi combătuteeficace decât prin educarea, de la cea mai fragedă vârstă, asăracilor. În aşezăminte de binefacere sau în şcoli elementaregratuite, micuţii săraci primeau o instrucţie minimă orientată maiales spre deprinderea unei meserii, spre transmiterea esenţialuluiînvăţăturii creştine şi spre inocularea unei atitudini supuse faţă derealitatea socială existentă3.

Secolul al XVIII-lea nu e favorabil unei şcolarizări a săra-cilor, în adevăratul înţeles al cuvântului4. Necesitatea de a-i obligape toţi săracii valizi să muncească revine obstinant. Ceea ce secere peste tot, în această vreme, este o formaţie strict profesională,precedată de un învăţământ general rudimentar5.În ceea ce priveşte ţările române, cel puţin domnii de aicisunt în mod cert în pas cu ideile vremii lor. La 1747, Grigore alII-lea Ghica, domnul Moldovei, într-un hrisov de organizare aînvăţământului, amintea că „ în ţara aceasta din nepurtare de grijăa domnilor neobicinuindu-se mai dinainte vreme de învăţătură,era multă prostie, că şi cei puternici, ce cu puterea lor ţineau das-căli pentru copiii lor, încă şi cu învăţătură cea desăvârşită nu se

263

procopsia, rămânând cei mai mulţi totu neînvăţaţi, iar prostimeacu totul se afla lipsită de podoaba învăţăturei“6. Ar fi de remarcat,înainte de toate, că instrucţia şcolară e considerată a fi o problemăa domnului, deci a aceluia răspunzător de bună organizare astatului şi de funcţionarea optimă a societăţii. Mai cu seamă că,pentru „obştescul norod“, frecventarea şcolilor aduce „mult folos,atât bisericesc cât şi politicesc“. Actul face dovada interesuluidomnului pentru întreţinerea în şcoală a copiilor străini şi săracişi pentru înfiinţarea de şcoli în mai multe oraşe moldoveneşti(scaunele episcopale Roman, Rădăuţi, Huşi), aşa încât ele săservească şi celor săraci, fără posibilitatea de a-şi trimite copiii laînvăţătură în capitală.

Hrisovul de reorganizare a învăţământului în Tara Româ-nească, emis de Alexandru Ipsilanti în ianuarie 1776*7, anunţă că„în toată ţara noastră domnească în fiecare orăşel am pus dascăl[...] pentru ca să înveţe băieţii cunoştinţele elementare, ca ajun-gând aceştia în vârstă să nu fie ignoranţi“.Învăţătura este utilă,căci îi face pe oameni buni cetăţeni, deoarece astfel ei între-buinţează numai raţiunea şi nu au alt scop decât binele comun. Înplus, ea e izvor de mântuire şi slujeşte acelora „cari prin binefa-cerile ei doresc să se ridice din starea lor umilă“. Conform acestuihrisov, în incinta Şcolii domneşti de la Bucureşti, urmau să locu-iască 60 de elevi lipsiţi de mjloace, a căror hrană şi îmbrăcămintese asigurau tot din veniturile şcolii. Ei trebuiau să aibă cel puţin7 ani şi să fie „nobili, adică fii de boieri, dar căzuţi în sărăcie sauscoborâtori din boieri cari se chiamă mazili sau şi străini scăpătaţi,în nici un caz mojici şi ţărani, cărora li este dată agricultura şipăstoria şi se disting în privinţa lucrărei pământului sau paştereavitelor. Iar băieţii negustorilor şi lucrătorilor, cei care ar dori, dupăce capătă câteva cunoştinţe de carte elementară, să fie scutiţi deşcoală şi să îmbrăţişeze o meserie [....]“. Documentul şi în literaşi în spiritul său, e favorabil numai instrucţiei elementare acategoriilor sociale neprivilegiate. Pentru că, oricât de laudativ arfi limbajul documentelor de epocă, mai ales atunci când e vorbade învăţătură şi binefacerile ei, instrucţia gratuită rămâne în primulrând o formă de asistenţă (de milostenie) acordată celor nevoiaşi.

264

Ea trebuie doar să împiedice declasarea şi să facă posibilă (even-tual) practicarea unei meserii. Aceasta pare să fi fost şi logicapitacului adresat de domn mitropolitului şi celor trei episcopi dinŢara Românească, în septembrie 1797, care aminteşte efortuldomnului de a institui şcoală în fiecare judeţ, cu dascăl cu leafă„într-adins pentru a învăţa copiii sărmani, cari nu pot avea altmijloc pentru procopseala lor“8. Aproximativ în aceeaşi vreme,domnul Moldovei, Mihail Suţu, în hrisovul privind veniturileŞcolii elineşti din Botoşani, din 1793, aprecia că „învăţătura estepricinuitoare tututror bunătăţilor [...] ea este înălţimea stăpânilorşi ridicarea smeriţilor, ea este podoaba fericiţilor şi scăpareasăracilor, ea este comoara bogaţilor şi ajutorul scăpătaţilor, ea esteînfrânarea poftilor, ea păzeşte bogăţia si micsurează sărăcia

În afara şcolilor domneşti, existau în ţară şcoli mai mari saumai mici pentru învăţătura gratuită a copiilor săraci, finanţate depersoane particulare. Ele apar din cea mai tradiţională şi clasicăgrijă creştină pentru mântuirea proprie; sunt pomeni (milă) în adevăratul înţeles al cuvântului şi întotdeauna fiinţează pe lângăo biserică (ctitorită eventual de aceeaşi persoană care a organizatşcoala sau de înaintaşii săi), poate şi pe lângă câteva chilii (spitalechiar, în sensul vremii, bineînţeles) pentru adăpostirea săracilorbolnavi. Amintim în continuare unele dintre acestea, fără a avea,nici pe departe, pretenţia inventarierii lor complete: şcoala dinTârgu Jiu, făcută pe cheltuiala stolnicului Dumitrache, ispravnical judeţului în a doua domnie a lui Mihai Vodă Suţu10, şcoalaschitului Mărculeşti, de lângă Câmpulung, înfiinţată de pahar-nicul, apoi spătarul Dumitrache Hagi Marcu Rusăt11, şcoala de laCerneţi, judeţul Mehedinţi, a lui Hagi Iordache Severineanul bivvel medelnicer, mort fără copii, „pentru pomenirea sufletească“12,şcoala schitului Buliga din Piteşti13, şcoala de la Domniţa Bălaşa,ctitorită împreună cu biserica ce-i poartă numele, de fiica luiConstantin Brâncoveanu şi de soţul ei, aga Manolache Lambrino,„de vreame ce, din voia lui Dumnezeu, n-am avut parte a ne ră-mâne copii din trupul nostru, ca să fie moştenitori, după noi“14,mănăstirea Obedenilor de la Craiova, cu spital şi şcoală, ctitorite

265

de Constantin Obedeanu biv vel paharnic15, şcoala de la Tărtă-şeşti (cu biserică de piatră) a biv vel vistierului Bujoreanu16,şcoala bisericii de la mănăstirea Grecii (Ilfov), refăcute de Dumi-trache Locusteanu slugerul17, şcoala mănăstirii Colţea, a spăta-rului Mihai Cantacuzino18 sau cea a mănăstirii Tuturor Sfinţilor,ctitorită de Antim Ivireanul19, etc.

Primirea copiilor la învăţătură gratuită se făcea prin inter-mediul boierilor epitropi şi cu aprobarea domnului. Iată câtevaexemple: boierii epitropi obţin de la domn pentru „copiii lui Stance-au fost logofăt de divan şi au murit“, care învăţau carte laSfântul Sava, să primească „pentru sărăcia lor“ şi bani de mâncareşi de îmbrăcăminte de la Cutia Milelor (1779)20, „aşezarea“copilului Constantin sin Vasile bărbier-başa la şcoala ot SfântulSava, „unde să-şi aibă şi orânduiala îmbrăcămintei şi a mâncărei“(1782)21, aşezarea copiilor biv vel sărdarului Băjescu într-o odaiela Domniţa Bălaşa, „pentru a fi lângă şcoală pentru învăţătură“(în cazul lor vel vornicul obştirilor, Radu Golescu, cere şi câte 30taleri pe lună de la Cutie, fiind „muritori de foame“, de pe urmadatoriilor rămase de la tatăl lor (1797)22, ajutorul de 7 taleri pelună (primiţi iniţial de la Cutia de Milostenie, apoi de la CutiaŞcoalelor) lui Răducanul, ucenicul şcolii domneşti, „fecior deoameni de cinste dintre pământeni“, dar orfan şi lipsit total demijloace (1802)23. Alţi 44 de ucenici săraci de la Sfântul Savaapar în martie 1780 cu câte 4 taleri pe lună, într-un act de condicădomnească privind „lefile dascălilor si emeclicul copiilor pe olună“24.

Încă de la primele gesturi organizate în această direcţie,instrucţia copiilor săraci, organizarea unor aşezăminte specialdestinate orfanilor săraci şi copiilor abandonaţi şi reglementareatutelei orfanilor de o condiţie socială mai bună s-au alăturatpreocupărilor domniei pentru asistarea scăpătaţilor. Ele apar asfelca fiind faţete diferite ale aceluiaşi gest social: „Pentru aceia şitoate cetăţile cele bine prăvăluite făcând providenţă de acest binede obşte folositor sistisesc şi întemeiază cu tot cuviinciosul mijlocluminate academii de ştiinţe. Văzut lucru este cum că şi faptamilosteniei cei de obşte la locuri scăpătate şi vrednice a să ajutori

266

iaste din ceale trebuincioase să să lucreze pururea ca un plăcut luiDumnezeu şi pricinuitor de multe bune răsplătiri“25. Instrucţiaelementară şi asistarea săracului sunt modalităţi diferite, numaica formă, de a răspunde comandamentului social peren asociatsentimentului fără vârstă al milei, devenită în secolul al XVIII-leabinefacere (filantropie)26. Pe de altă parte, instrucţia a pututdeveni, chiar în tradiţie creştină, o formă de asistenţă. Dacă aceastadin urmă corespunde celor şapte feluri de milostenie „trupească“,„evanghelică“ (a hrăni pe cei flămânzi, a da de băut celor însetaţi,a-i îmbrăca pe cei goi, a-i adăposti pe pelerini, a veghea bolnavii,a-i elibera pe prizonieri şi a îngropa morţii), instrucţia poate co-respunde unei milostenii „spirituale“ (a-i învăţa pe cei ignoranţi)27.

Buna cârmuire (buna orânduială), binele de obşte, ba chiarşi fericirea cetăţenilor apar alături de iubirea naturală de oamenişi de milostenia evanghelică drept principale premize ale gestu-rilor sociale ale domnilor fanarioţi. La nivelul retoricii lor poli-tice, mila (iubirea pentru supuşi şi pentru oameni, în general,eventual filantropia) acoperă un întreg registru în care religios şicivic se suprapun şi se întrepătrund. Semnificative, în acest sens,ni se par documentele anchetei asupra „acestor doao de obştifolositoare şi plăcute lui Dumnezeu fapte“, şcolile şi Cutia Mile-lor, iniţiate de Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească, în martie177528. Este vorba de porunca domnului de a se cerceta posibi-lităţile de finanţare necesare punerii în faptă a celor două tipuride instituţii şi eventualele încercări făcute de domni anteriori înaceastă direcţie (aluzie la un hrisov al lui Ştefan Vodă Racoviţăpentru milostenii), de răspunsul mitropolitului, al episcopilor deBuzău şi de Râmnic şi al boierilor de la vel ban până la vel vistierşi de o rezoluţie a domnului (pusă pe anaforaua boierilor) privindobligaţiile băneşti ale mănăstirilor pentru întreţinerea şcolilor.Domnul intenţiona reorganizarea unei Academii de Ştiinţe laBucureşti (unde vor fi existat şi locuri pentru ucenici „scăpătaţi“,a căror întreţinere cădea în seama statului), a două şcoli, căte unagrecească şi una românească la Craiova şi la Buzău (scauneepiscopale) şi a şcolilor româneşti şi slavoneşti, diferite, în capi-talele de judeţ („la politiile judeţelor“). Cererii domnului îi

267

urmează anaforaua boierilor, a cărei retorică utilizează cel puţinun cuvânt drag gânditorilor secolului al XVIII-lea, filantropia(alături de megalopsihia, grecism aproape sinonim filantropiei,care ne duce cu gândul la frumuseţe sufletească, mărinimie,generozitate, magnificenţă): „Megalopsihiia se arată unde MăriaTa [...] ai binevoit ca să se orânduiască [din venitul mănăstirilor]pentru luminarea ţării şi podoaba obştii ce să câştigă prin învăţă-tură. Iar filantropia străluceşte unde Înălţimea Ta ne porunceştesă ne îngrijim a căuta un hrisov al Măriei Sale Ştefan VoievodRacoviţă pentru rânduiala Cutiei de Milostenie ca să să aşeze celmai cu cale tropos de unde să să strângă trebuinciosul ajutorpentru obrazele cele scăpătate“29. Amintim, în treacăt, că în lite-ratura encomiastică, mai ales, domnii fanarioţi sunt adesea numiţio sofotatos sau o filosofos30. Calitatea de filosof atribuită domni-lor e de înţeles în sensul iluminist al cuvântului, anume acela degânditor preocupat de punerea în practică a ideilor sale sociale31.

În urma acestei anchete, probabil, Alexandru Ipsilanti orga-nizează epitropia obştirii, în sarcina căreia intrau atât problemelecopiilor săraci şi ale orfanilor, cât şi cele ale scăpătaţilor32. Pro-blema orfanilor este tratată apoi separat în hrisovul din 12 iulie177633. Considerând „purtarea de grijă a copiilor celor ce rămânsărmani de părinţi [...] o deosebită datorie a noastră“, domnulhotăra ca „de acum înainte ori câţi copii vor rămânea sărmani depărinţii lor, să nu fie năpustită părintească lor clironomie, nici eineocrotiţi şi nesocotiţi, ci să fie supt purtarea da grijă a celor cedă către domnia mea sunt orânduiţi dă obşte epitropi“. Atrageatenţia, în primul rând, motivul care stă la originea acestui hrisov:necesitatea de a prezerva moştenirea copiilor orfani. Nici otrimitere biblică, nici un apel la binele comunităţii politice; unsingur motiv bine întemeiat în ordinea perzervării statutelorsociale de origine: cunoaşterea exactă a valorii moştenirii rămaseefectiv copilului şi posibilitatea de a controla evoluţia acesteia întimp. Tot ceea ce-l interesează pe domn, este o bună şi corectăadministrare (în sistemul contabilităţii anuale şi în partidă dublă)a averilor minorilor rămaşi orfani. Mitropolitul alegea, dintre rudesau străini, tutorele (epitropul) copilului, iar aceasta era obligat

268

(sub observaţia mitropoliei, care păstra şi una din copiile tuturorregistrelor contabile) să „poarte grija nu numai pentru paza acelorlucruri ce i să vor încredinţa, ci încă şi pentru sporirea lor, ca deva fi cu putiinţă, din rodul şi sporul acelei periusii, să hrăneascăşi să îmbrace acei copii“. Epitropul, „ca plată a ostenelii lui“primea „zeciuiala din toate rodurile ce vor da pe fieştecare anacele averi“. Aceste reglementări erau valabile atât în cazulcopiilor ai căror părinţi decedaţi nu apucaseră să-şi întocmeascătestamentul şi să-şi desemneze executorii şi pe tutorii doriţi de eiai copiilor, cât şi „pentru ceia ce părinţii lor la moarte şi-auorânduit epitropi“. Câteva adăugiri apar în hrisovul pentru boieriiepitropi cu ponturi anume dă câte trebi ale obştii sunt rânduiteasupră-le34, nedatat, dar posibil de plasat între 1780-l781. Dato-riile defuncţilor părinţi, cele recunoscute drept adevărate în urmacercetărilor, urmau să se plătească „din periusia mişcătoare a lor,iar de nu va fi dăn destul, să să vânză la mezat cu voe domneascăşi din acele nemişcătoare“, „iar din cele mişcătoare cele ce săstrică şi cele ce stând nu dau nici un rod să să vânză la mezat prinporuncă“, trecându-se apoi în catastih banii rezultaţi. De aseme-nea, banii puteau fi împrumutaţi, cu dobândă şi la locuri sigure,prin intermediul mitropoliei sau al episcopiilor.

Prevederi referitoare la modul în care domnul înţelegea săsupravegheze, prin lege, creşterea copiilor orfani intră şi înlegiuirile româneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şiînceputul secolului al XIX-lea. Prima în ordine cronologică,Pravilniceasca Condică (1780), trimite pentru amănunte privindfuncţionarea tutelei la hrisovul mai sus amintit care, „fiind foartecu orânduială bună, să se păzească neschimbat“35. Prevederileacestuia sunt practic reluate şi reconfirmate36. Câteva prevederisuplimentare apar în Codul Calimah, publicat la Iaşi în 1816.Copiii orfani pot fi înfiaţi sau numai găzduiţi spre hrană şicreştere cu acordul Comisiei Epitropiceşti37. Fiecare epitrop (înafara mamei şi a bunicii) se afla sub supravegherea aceleiaşicomisii şi avea obligaţia de a face din copiii încredinţaţi lui „cin-stiţi şi vrednici cetăţeni“, povăţuindu-i întru frica lui Dumnezeuşi evlavie şi dăndu-le creştere „după a lor stare“38. Comisia păstra

269

inventarele şi supraveghea administrarea averii39. O atenţiemaximă era acordată averii nemişcătoare, pământ, case, ţigani,din care se putea înstrăina ceva numai în cazuri extreme şi numaicu acordul comisiei40. Dacă orfanii erau total lipsiţi de avere lamoartea părinţilor, rudele puteau fi îndemnate (fără a putea fi şiobligate) să-i ia în grijă. În cazul în care acestea nu existau saurefuzau îngrijirea minorului, el primea leafă de la Cutia Milelor41,înfiinţarea şi organizarea Comisiei Epitropiceşti este hotărâtă însăabia prin articolul 407 al Regulamentului Organic al Moldovei42.Legiuirea Caragea promulgată în Ţara Românească la 1 septem-brie 1818, menţionează la rându-i epitropi desemnaţi prin testamentsau de către domnie sau judecători, dintre rudele mai apropiatesau, atunci când acestea nu există, înlocuiţi de Vomicia Obşti-rilor43. Dacă îndatoririle civice ale epitropului nu mai sunt expli-cite („buna creştere“ a minorului însemnând numai învăţătura dupăstarea lui, hrana, îmbrăcămintea şi căutarea la boală44), în schimbinterdicţia de a vinde vreo parte componentă din averea „nemiş-cătoare“ („decât numai cu ştirea stăpânirii“) e categoric afirmată45.

Toate aceste texte se spijină pe hrisovul iniţial al luiAlexandru Ipsilanti şi reprezintă codificarea unor practici juridicecare au funcţionat cel puţin în ultimele două decenii ale secoluluial XVIII-lea O listă cu lefurile judecătorilor şi epitropilor „dupăcondică pecetluită“46, atestă existenţa, în aprilie 1779, a Epi-tropiei, alături de Departamentele al II-lea, al III-lea şi de „Creme-nalion“. În perioada 1775-l781, o seamă de alte documentedemonstrează că boierii epitropi aveau o activitate efectivă. Ală-turi de numirea de epitropi pentru casa unei văduve cu douăminore, dintre „boierii ce sunt şi la alte treburi ale obştii epi-tropi“47, avem însărcinări ale aceloraşi boieri cu epitropia uneifete până la măritişul ei48 sau cu darea sub epitropia rudelor (subsupravegherea lor) a unor copii a căror mamă, văduvă, îşi risi-peşte averea proprie şi moştenirea rămasă de la soţ49. Tot boieriiepitropi pot interveni în judecată în favoarea unui orfan (pentrurecuperarea unor bani rămaşi de la tatăl lui)50 sau pot cere dom-nului orânduirea de zapciu pentru urmărirea debitorilor unui mortde pe urma căruia au rămas copii de crescut51. Boierii epitropi îi

270

supravegheză pe epitropii efectivi (de obicei rude) ai copiilor şiintervin în judecăţi în favoarea celor din urmă. O hotărâre dejudecată din 1778 (caz înfăţişat de boierii epitropi Ioan Vilara şiDumitrache medelnicer) confirmă faptul că epitropul nu are voiesă vândă din averea imobilă a copilului, fără aprobare dom-nească52. Există şi cazuri în care, mai cu seamă pentru plata dato-riilor părintelui mort, domnul încuviinţează vânzarea unor părţidin avere53. Pentru a nu se micşora, ba chiar pentru a spori averileorfanilor, banii rămaşi lor se împrumutau prin mâna epitropilorcu dobândă, iar cheltuielile de creştere ale copiilor erau acoperitedin dobânzi (mai niciodată din capitalul iniţial, protejat în aceeaşimăsură ca şi averile „nemişcătoare“). Când Epitropia descopereacă afacerile negustorului care luase cu împrumut bani de ai orfa-nilor, puneau în pericol averea acestora, putea recurge la recupe-rarea forţată a banilor. La 3 decembrie 1795 o anafora a Epitropieihotărăşte urmărirea în ţară, prin ştirea ispravnicilor, a unui negus-tor din Bucureşti, care luase bani cu dobândă din averea sărma-nilor (orfani, n.n.) copii, căci „trebile şi alişverişurile neguţăto-riilor lui merg spre scădere şi poate să iasă mufluzu [falimentar,n.n.] să rămâie copiii săraci“54. De asemenea, când cei care-iaveau în grijă efectiv pe copii, încercau să-i înşele, domnul puteahotărâ pedepsirea lor55 sau chiar vinderea la mezat a unei părţidin avere, pentru recuperarea banilor orfanilor56.

Instituţia tutelei privea pe copiii cărora, la moartea părinţilor,le rămăseseră rude şi o avere suficientă cel puţin pentru creştereaşi educarea lor conform stării sociale căreia îi aparţineau (ceea ceîn cazul fetelor includea şi măritişul). Pentru copiii abandonaţisau pentru cei total lipsiţi de venituri, în afara ajutoarelor de laCutia Milelor, domnii din ultimul sfert al secolului al XVIII-leas-au străduit să pună în faptă organizarea Orfanotrofiei. Denu-mirea acestei instituţii trimite la omologul (şi omonimul) săubizantin, în sarcina căruia intrau copiii bolnavi şi abandonaţi dintoate clasele sociale, inclusiv ai marilor demnitari. Orfanotrofiilebizantine erau instituţii municipale, dar directorii lor (orfanotrofii)erau supuşi episcopului. Pe de altă parte însă, ei erau investiţi cututela orfanilor de un magistrat civil57.

Primul domn care şi-a mărturisit intenţia de a organiza oastfel de instituţie în ţările române, a fost Alexandru Ipsilanti.Hrisovul Orfanotrofiei58, emis în Bucureşti la 1 martie 1781,înzestrează cu venituri şi reglementează amănunţit activitateaunei instituţii care, din nefericire, nu pare să fi funcţionatvreodată. Spre deosebire de cazul reglementărilor privind tutela,de această dată, justificarea gestului domnesc e pur religioasă:„acele faceri de bine ce să săvârşescu la locurile ce nici ştiu a lecere, nici pot a le cugeta, nici au mijloc a le cuvânta, fără dă niciun fel de îndoială, arată în faptă pă lucrătorul lor a fi un organ aldumnezeeştii bunevoinţe şi mijloc săvârşitor al nemărginitei salemilostiviri“. Domnul socoteşte deci „a fi cu cuviinţă,, şi „ca odatorie“ întemeierea unui „orfanotrofion“. Acesta va fiinţa îndouă mănăstiri neînchinate, ai căror ctitori au hotărât de la bunînceput „a păzi în oareşicare chip o orânduială de milostenie“:Domniţa Bălaşa (pentru băieţi) şi mănăstirea Tuturor Sfinţilor,ctitoria lui Antim Ivireanul (pentru fete). Pe lângă veniturileacestor mănăstiri, domnul orânduia „şi deosebite venituri [....]pentru vecinică pomenire“. Orfanotrofia era pusă sub autoritateaboierilor epitropi de obşte, care alegeau un iconom mirean pentruţinerea contabilitătii efective a celor două mănăstiri, cărora urmausă li se adauge şi noi corpuri de clădire necesare adăpostirii celor200 de copii (100 băieţi, 100 fete). Aceştia trebuiau să fie „prunci,să fie numai din cei mici [...] până la 6-7 ani, rămaşi fără tată,fără mumă, ce să fie sărmani desăvârşit săraci, fără nici o moşte-nire despre tatăl lor şi fără de nici o rudă de aproape care să fievrednici şi cu puteri a-i ocroti şi a-i hrăni, după datorii şi fireştilelegi“. Copiii mai mari de şapte ani nu erau primiţi în Orfanotrofie,dar nici nu erau alungaţi definitiv, ci erau daţi prin boierii epitropi,la ucenicie sau încredinţaţi rudelor, dacă acestea existau. Ceiprimiţi în orfelinat, erau găzduiţi acolo până la vârsta de 10-l1ani, băieţii şi 12 ani, fetele. Fiecare din cele două componente aleaşezământului avea dascăli (sau dăscăliţe călugăriţe); pentru„oareşice învăţătură de elinică“, „pentru învăţătura cărţii rumâ-neşti“, „pentru începuturile bunei credinţe“, pentru „scrisoare“,băieţii şi pentru „ale închinăciunii către Sfântul Dumnezeu“ şi

272

pentru „lucruri dă mâini câte sunt de trebuinţă şi de folos la parteafemeiască“, fetele. Curţile orfelinatului urmau să fie închise, copiineavând voie să colinde „fără ştirea iconomului“ şi neînsoţiţi.Odată împlinită vârsta stabilită, „după iscusinţa, isteciumea,tragerea de inimă şi după neamul lor (de va fi cunoscut) să-iîmpartă ori la şcoala cea mare, ca să înveţe carte sau la curteadomnească sau la neguţitori de treabă cunoscuţi ori la meşteriasemenea dă treabă şi cunoscuţi, ca să înveţe meşteşug sau lavreun boeru sau la altcineva de trebă ce va vrea să primeascăvreunul, ca să-l crescă bine pentru pomenirea sa“. La fel în cazulfetelor, doamna ţării „va primi câte va vrea dintr-însele sau dincele mai mici ori pentru ca să-i slujească, în urmă să le chiver-nisească; sau ca să le mărite îndată ori le va da, de va fi trebuinţăjupâneselor celor din [...], iar celelalte ce vor rămânea să să mă-rite după starea lor de la cutia milostenii şi din prisosul veniturilorcelor orânduite [...] sau din ajutor domnului“. Evident, cei caredoreau, după amănunţită cercetare a epitropilor, puteau lua pelângă sine sau chiar înfia şi copii mai mici.

Trei ani mai târziu, domnul emitea un pitac către veliţii boerisă ia socoteala boerilor epitropi dă orfanotrofie59, pentru a seafla starea veniturilor şi a cheltuielilor, în conformitate cu susamintitul hrisov. Anul următor Ianache Vilara primeşte 120 detaleri de la boierii epitropi, pentru că fusese rânduit la Orfano-trofie60. O lună mai tărziu însă domnul dădea un pitac cătreboerii epitropi a să pune orfanotrofia la orânduială 61, anunţân-du-şi princiara voinţă de „a se întocmi şi a se pune în faptăorfanotrofia ca un lucru sufletesc de obşte vrednic şi folositor“.Mihail Suţu rânduia noi venituri, se interesa despre posibile locuripentru adăpostirea copiilor sărmani şi întreba „cu ce hotărâre şiorânduială s-au fost făcut orfanotrofie şi mijlocul cu care se cadeşi foloseşte a fi această mânăstire [a Tuturor Sfinţilor] orfano-trofie“, ceea ce denotă că la data respectivă instituţia nu funcţiona.

Alexandru Ipsilanti însuşi, în a doua domnie munteană,primeşte o anafora a mitropolitului, din 1 noiembrie 1796, în careacesta din urmă afirma: “iar în domnia Mării Tale dintâi s-auorânduit a fi orfanotrofie şi aceasta iarăşi s-au urmat numai cât ai

273

stătut Domnia Ta în domnie, iar după aceea din schimbareaadesea a egumenilor pământeni au ajuns nu numai la datorie dea nu se putea plăti, ci şi la dărăpănare“62. Plecarea din scaun adomnului lasă însă şi de această dată problema nerezolvată.

La 29 mai 1798, Constantin Gheorghe Hangherli, emitea unnou hrisov al Orfanotrofiei, din oraşul Bucureşti63. Justificareaeforturilor domnului rămâne precumpănitor religioasă, în pers-pectiva mântuirii în viaţa de apoi, fără a lipsi însă aluziile ladreptatea cârmuirii şi „bună orânduială“ a unei guvernări. For-mula de final a hrisovului invocă „iubirea de oameni“ a domnilorce vor veni în scaun, pentru a întări aceste „întocmiri de un lucrufolositoriu patriei“. Eforturile predecesorilor erau cunoscute, darHangherli considera că, până la data emiterii hrisovului, ţara nuavusese „nici un orfanotrofion cu orânduială“. Singurele modificări,faţă de hrisovul din 1781 al lui Alexandru Ipsilanti, erau unelecategorii de venituri, numărul copiilor, scăzut la 80 (40 de fete şi 40de băieţi) şi locul unde urma să fie construită instituţia, „la bisericace se numeşte Mani Brutarul ot mahalaua popii Radului“.

La 29 mai 1801, clădirile Orfanotrofiei erau încă netermi-nate, iar aceasta însăşi nu dispunea de banii necesari încheieriiconstrucţiei. Câţiva din locuitorii mahalalei bisericii ManeaBrutaru cer (şi obţin) îngăduinţa domniei de a construi câtevachilii, „din cheltuiala lor, fără a li se vădi numele“64. Dorinţaexpresă de păstrare a anonimatului binefăcătorilor trimite cugândul la un vechi topos al tradiţiei creştine, cel al darului secret,izvorât la rându-i din recomandarea biblică de a nu-ţi anunţapublic facerile de bine (să nu ştie stânga ce face dreapta), căciacestea se pot transforma în trufie. Ce se va fi întâmplat efectivcu orfanotrofia din Bucureşti, nu putem spune. Probabil însă că,într-o formă sau alta, ea a funcţionat, de vreme ce la 1808 Divanulslobozea „de sub închinăciune şi de sub supunerea orfanotrofiei“mănăstirea Strehaia65, pentru ca în 1813 Ioan Gheorghe Carageasă revină la preluarea veniturilor ei pe seama Cutiei Obştirilor,pentru Orfanotrofie66.

O instituţie similară intenţiona să înfiinţeze în Moldova, înanul 1804, Alexandru Constantin Moruzi67.

274

Intre milă, filantropie sau pur şi simplu, eficacitatea guver-nării, preocupările domnilor pentru copiii orfani şi săraci par a seînscrie în aceeaşi strategie a menţinerii echilibrului social şi aprezervării liniştii publice, care guvernează funcţionarea CutieiMilelor, a Epitropiei evgheniţilor şi îndepărtarea, brutală chiar, acerşetorului din spaţiul public. Instrucţia şcolară apare ca mijlocde a scăpa de sărăcie. Dar ea îi priveşte, în primul rând, pe repre-zentanţii sărăciţi ai grupurilor privilegiate şi, eventual, pe repre-zentanţii tipici ai populaţiei orăşeneşti (meşteşugari şi negustori).Alături de acordarea de mici privilegii şi subvenţii băneşti sau deinstituirea tutelei asupra fiilor de boieri risipitori, ea poate devenio armă în arsenalul necesar menţinerii stablităţii sociale. Maipuţini săraci, mai mult echilibru. Lecţia este veche şi constituiefundamentul oricărui tip de asistenţă acordată săracilor în tim-purile modeme. În aceeaşi logică se înscriu şi preocupările pentruapărarea averilor minorilor orfani. Ţesătura de interdicţii careloveşte întrăinarea averilor, „nemişcătoare“ apără, în egalămăsură, apartenenţa la un grup social. Pământul, casa, ţiganii auo semnificaţie economică şi una socială. A le administra substricta supraveghere a domniei înseamnă a prezerva şansa orfa-nului de a atinge maturitatea în interiorul grupului social deorigine; înseamnă, în acelaşi timp, a păstra societatea în tiparedeja validate de timp, a o scuti de convulsii şi reaşezări sociale şiinevitabil, politice. Nu putem să nu remarcăm că şi în acest caz,ca şi în acela al cerşetorilor şi scăpătaţilor, instituţiile care func-ţionează cu o anume eficienţă, măcar, sunt cele care se referă lasărăciţii din grupuri sociale cu un rol altminteri bine stabilit îneconomia funcţionării statului (Cutia Milelor şi tutela orfanilorcu moştenire sau cu origine socială cel puţin onorabilă). Ei suntutili societăţii. Cerşetorul, nu.

NOTE1 Volker Hunecke, Lea Enfants trouvés: contexte européen et cas milanais

(XVIII e-XXe siècle), în „Revue d’Histoire Moderne et Contemporaine“, tomeXXXII, janvier-mars, 1985, p. 3-29, p. 3-4

275

2 Jean-Pierre Gutton, La Société et les pavres en Europe, P.U.F., Paris,1974, p.87 şi urm.

3 Ibidem, p. 152 şi urm.4 Pentru exemplificare: Mandeville (1705): „Datorită luminilor dorinţele

noastre devin mai multe şi mai mari [..] Prosperitatea şi fericirea fiecărui statimpun ca săracul muncitor să aibă exact atâtea cunoştinţe câte îi sunt necesareîn activităţile sale [...] Fiecare ceas pe care copiii săraci îl dedică lecturii, e totatâta timp pierdut pentru societate“, apud Ph.Sassier, op. cit., p. 140 sau LaChalotais (1763): „pentru binele societăţii cunoştinţele poporului nu trebuie sădepăşească sfera ocupaţiilor sale“, apud ibidem, p. 140; ideea nu-i este străinănici lui Voltaire.

5 J.-P. Gutton, op. cit., p. 1686 V.A. Urechia, Istoria ..., tom I, p. 144-l467 hrisovul e publicat în varianta grecească în Eudoxiu Hurmuzaki,

Documente privitoare la istoria Românilor, vol. XIV-2, Bucureşti, 1917, p. 270-278, într-o variantă românească în George Potra, Documente privitoare laistoria oraşului Bucureşti (1634-l800), Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 257-262, iar două traduceri ale variantei greceşti au fost publicate de V.A. Urechia,în Istoria Românilor, tom I, p. 83-89 şi tom II, p. 154-l60

8 ibidem, tom IV, p. 25-269 Theodor Codrescu, op. cit., vo. II, p. 5310 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VII, p. 442-44411 ibidem, tom VIII, 449-45012 ibidem p. 443-44513 Pr. Marin Branişte, Schitul Buliga. Un metoc în Piteşti al Mitropoliei

Ţării Româneşti, în „Mitropolia Olteniei“, XVIII (1966), nr. 1-2, p. 47-l0614 act de înzestrare a bisericii Domniţa Bălaşa, din 1 apr. 1745, reprodus

în Emanoil Hagi-Moscu, Bucureşti, amintirile unui oraş, Ed. Fundaţiei Cultu-rale Române, Bucureşti, 1995, p. 80-81

15 V.A. Urechia, Istoria ..., tom V, p. 60-6216 ibidem, tom VII, p. 3317 ibidem, p. 3418 Al. Galeşescu, op. cit., p. 20-4419 aşezământul mănăstirii Antim, în Antim Ivireanul, Opere, p. 325-34620 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 8, f. 70r.21 V.A. Urechia, Istoria ..., tom I, p. 26722 ibidem, tom VII, p. 3123 ibidem, tom VIII, p. 18624 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 7, f. 200v.-202r.25 George Potra, op. cit., p. 248-252, doc. 215, din 17 martie 177526 În general, în Europa secolului al XVIII-lea, săracul, în măsura în care

nu constituie un pericol pentru societate, are dreptul la ajutor din partea statului,căruia îi revine obligaţia de a practica virtutea binefacerii. Aceasta (care pentru

276

Voltaire, în Dictionaire philosophique, este virtutea însăşi) si cuvântul care odenumeşte sunt noi. Binefacerea înlocuieşte caritatea (mila). În timp ce cea dinurmă îşi trage seva din pietate şi din dorinţa de a fi un bun administrator albunurilor pământeşti, încredinţate de Dunmezeu în această viaţă, cea dintâi serevendică de la dragostea de oameni şi din dorinţa de a fi util societăţii. În plus,binefacerea răspunde unei alte mari preocupări a secolului al XVIII-lea, căutareafericirii. Practicarea binefacerii înseamnă a-ţi asigura fericirea proprie şi peaceea a celorlalţi, ceea ce e, în acelaşi timp, o îndatorire a statului şi apersoanelor particulare. (J.-P. Gutton, La Société et les pauvres en Europe ...,p. 166-l67)

27 François Bluche, L’Ancien Régime. Institutions et société, Ed. deFallois, Paris, 1993, p. 72

28 George Potra, op. cit., p. 248-252, doc. 21529 ibidem, p. 25030 informaţia o avem prin bunăvoinţa dnei. Emanuela Popescu-Mihuţ,

cares-a ocupat de cercetarea acestor documente.

31 pentru prezenţa activă a filosofului în viaţa socială, la sfârşitul secoluluial XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea şi pentru raportul dintre formareafilosofului modem şi cea a patriotului, vezi Alexandru Duţu, Cultura românăîn civilizaţia europeană modernă, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p. 47-84

32 vezi capitolul anterior33 A.N., Bucureşti, fond .Manuscrise“, mss. 3, f. 179r.-l80r.34 ibidem, ms. 3, f. 316r.-322v.35 Pravilniceasca Condică, 1780 , ed. critică, Ed. Academiei, Bucureşti,

1957, p. 10536 ibidem, p. 108-l1037 Codul Calimah, p. 141 (cap. 244), respectiv p. 143 (cap. 253)38 ibidem, p. 151 (cap. 273)39 ibidem, p. 151 (cap. 275), respectiv p. 157 (cap. 288)40 ibidem, p. 157 (cap. 289)41 ibidem, p. 157 (cap. 290)42 ibidem, Anexe, p. 15143 Legiuirea Caragea, ed. critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1955, p. 96,

cap. 2144 ibidem, p. 100, subcap. 1645 ibidem, p. 100, subcap. 25, 27, 2846 Acte judiciare ..., p. 779-780, doc. 71947 ibidem, p. 38-39, doc. 3448 ibidem, p. 550-551, doc. 49749 ibidem, p. 981, doc. 92250 ibidem, p. 235, doc. 21551 ibidem, p. 493-494, doc. 44552 ibidem, p. 580-581, doc. 522

53 ibidem, p. 829-830, doc. 780; p. 362-363, doc. 326; p. 574-575, doc. 51654 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VI, p. 48255 Acte judiciare ..., p. 443-444, doc. din 40156 ibidem, p. 958, doc. 89057 L. Brehier, op. cit., p. 41658 A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 3, f. 323r.-329r.59 ibidem, mss. 12-lI, f. 110r.60 ibidem, f. 259v.61 ibidem, p. 236v.62 V.A. Urechia, Istoria ...., tom VII, p. 2163 ibidem, p. 383-39064 ibidem, tom VIII, p. 3065 ibidem, tom IX, p. 342-34366 ibidem, tom X-A, p. 39467 Theodor Codrescu, op. cit., vol. I, p. 317-320

278

ÎNCHEIERE

Am preferat să grupăm aceste ultime consideraţii sub ter-menul de încheiere (în loc de concluzii) nu numai pentru a atenuaconotaţiile de judecată definitivă pe care acesta din urmă lesugerează, ci şi datorită modului în care am ales să le construimşi să le prezentăm. Vom arăta, mai întâi, în linii foarte generale,evident, care sunt principalele caracteristici ale celor două marimodele europene (francez şi englez) de asistare a săracului. Vomînfăţişa apoi câteva dintre măsurile referitoare la săraci, adoptateîn spaţii vecine nouă geografic, dar şi politic, şi vom încerca săidentificăm locul în care s-ar putea situa principii fanarioţi peharta sensibiliăţilor sociale ale timpului. În sfârşit, ultimele rân-duri ale acestui capitol vor fi dedicate posterităţii aşezămintelorşi mentalităţilor caritabil-filantropice la care ne-am referit înlucrarea noastră.

La nivel general european, marile schimbări în registrulperceperii şi asistării practice a sărăciei apar în anii ’30 ai seco-lului al XVI-lea: tratatul intitulat De subventione pauperum, allui Juan Luis Vivés (1526) şi edictul de la Augsburg al lui CarolQuintul (1530). De subventione pauperum1 reprezintă o operăfundamentală a programului umanist de reformare a asistenţeisociale. El apare într-un moment de efervescenţă maximă a dez-baterilor despre sărăcie care animau, în egală măsură, autorităţilemunicipale şi mediile intelectuale. De la bun început, Vivés

279

defineşte nevoia de a face bine ca una dintre condiţiile esenţialeale existenţei societăţii. Ea este însă adesea eludată, între anumitelimite, evident, din cauza comportamentului abuziv al cerşetorilorprofesionişti. Pentru a remedia această situaţie, Vives propune unîntreg program de reforme, a cărui importanţă vine din faptul căel consideră ajutorarea săracilor o datorie a oamenilor politici,pentru că lor le revine obligaţia de a păzi funcţionarea armonioasăa statului. Nu numai pentru că toţi cei care alcătuiesc o societatesunt uniţi între ei precum părţile corpului omenesc, ci şi pentrucă săracii nu au nici un fel de ocupaţie, transmit bolile şi epidemiile,propagă delincvenţa şi prostituţia, îi înşeală pe ceilalţi membriiai societăţii şi nu trăiesc după regulile creştine. Vives sugereazătrecerea asistării săracilor dinspre biserică spre domeniul laic. Elrecomandă autorităţilor publice să-şi extindă controlul asupraspitalelor şi a operelor de binefacere; comisari desemnaţi de mu-nicipalitate trebuiau să recenzeze şi să clasifice diferitele categoriide săraci urbani, urmând să se asigure de lucru tuturor săracilorvalizi şi să se aibă în vedere ca aceştia să fie învăţaţi meserii utile.Toţi cerşetorii valizi din spitale şi ospicii trebuau expulzaţi, iarleneşii şi excrocii folosiţi la munci mai dure şi mai prost plătite.Cerşetorii valizi imigranţi primeau doar provizii de drum, cât săajungă înapoi la locul lor de origine. Patrimoniul spitalelor şibanii obţinuţi din munca săracilor constituiau principalele resurseale operei de asistenţă, în condiţiile în care pomenile particularenu trebuiau acceptate decât în cazuri excepţionale (numai trei-patru biserici mai importante din oraş erau autorizate să deţinăcutii de milostenie). Măsurile represive erau acceptate numai încazul săracilor refractari şi erau justificate de necesitatea realizăriiîntregului program propus, întrucât acesta slujeşte binelui public.

Reforma asistenţei propusă de Juan Luis Vivés se înscrieîntr-o foarte răspândită tendinţă de ameliorare a acesteia, a căreiprimă încercare de aplicare este marcată de edictul de la Augsburgdin 15302. Acesta impune autorităţilor locale să-şi exercitecontrolul asupra săracilor şi vagabonzilor, permiţându-le să cer-

280

şească numai bolnavilor şi infirmilor şi ocupându-se cu plasareala ucenicie sau ca servitori a copiilor cerşetorilor, pentru ca aceştia

281

să nu deprindă proastele obiceiuri ale părinţilor. Toate oraşeleerau obligate să asigure mijloace de subzistenţă pentru propriicerşetori, săracilor le era interzis să cerşească în altă parte decâtacolo unde locuiau, iar cerşetorii profesionişti trebuiau opriţi şisever pedepsiţi. Dacă săracii erau prea numeroşi într-o localitate,ei puteau fi transferaţi în altă localitate, cu o scrisoare de recoman-dare. Autorităţile publice primeau controlul spitalelor destinatedoar adevăraţilor infirmi. Un an mai târziu, edictul, mult lărgit,este promulgat pentru Ţările de Jos. Cerşitul pe străzi, în pieţe, înbiserici sau la casele particularilor era strict interzis. Recidiviştiila prima abatere erau pedepsiţi cu închisoarea, iar în caz dereîncălcare a interdicţiei, autorităţile şi judecătorii locali erau erauliberi să aleagă pedepsa. Toate instituţiile caritabile trebuiau săfuzioneze, creându-se astfel un fond comun girat de un comite.Fiecare biserică parohială strângea donaţiile particularilor într-ocutie a săracilor. O comisie parohială (alcătuită din reprezentanţiai comunităţii parohiale şi ai autorităţilor comunale) supravegheadistribuirea sumelor adunate, putea organiza colecte (dar numaisub controlul autorităţilor locale) şi alcătuia listele de săraci, încare aceştia erau înscrişi cu meseria, veniturile şi numărul copiilorpe care-i aveau de întreţinut). Copiii trebuiau duşi la şcoală, daţila ucenicie sau plasaţi ca servitori. Ultimul articol al edictului seadresa clerului parohial, predicatorilor şi confesorilor, cărora li secerea să stimuleze donaţiile testamentare în favoarea fondurilorpentru săraci. Ordonanţa din 1531 „reprezintă un program netarticulat de secularizare a asistenţei sociale, dar nu contestăprerogativele tradiţionale ale bisericii şi prevede participarea saucolaborarea clerului la reformă“3. Cele două inovaţii fundamen-tale ale sale sunt centralizarea asistenţei acordate săracilor şiinterzicerea necondiţionată a cerşitului.

Toate principiile enunţate mai sus se regăsesc, de o manierămai mult sau mai puţin consecventă, în măsurile şi legile privitoarela săraci, atât în Franţa cât şi în Anglia. Franţa se caracterizează,încă de la începutul secolului al XVI-lea, printr-o multiplicaresemnificativă a măsurilor împotriva vagabondajului, consideratdeja un delict, prin interzicerea cerşitului public (fiind pedepsiţi

282

atât cei care cereau, cât şi cei care dădeau de pomană) şi printentative ale stării a treia de a prelua administraţia spitalelor.Prima lege specifică referitoare la săraci aparţine Parlamentuluidin Paris şi datează din 5 februarie 1535. În afara interdicţiilordeja clasice, li se poruncea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea,tuturor cerşetorilor născuţi în Paris sau care locuiau în oraş de celpuţin doi ani, să se prezinte pentru lucrări publice sau, în cazul încare posibilităţile de angajare oferitede acestea ar fi fost insufi-ciente, să se ofere ca muncitori necalificaţi maiştrilor constructori.În ambele situaţii salariul preconizat era inferior tarifelor celormai scăzute existente în oraş. Toate aceste măsuri sunt reluate înanii următori nu numai la Paris, ci şi în întregul regat. Asistareasăracilor cu adevărat incapabili de muncă era lăsată pe seamaautorităţilor locale, care purtau responsabilitatea propriilor săraci.În 1586, răspunsul regelui la un caiet de doleanţe care solicitasubvenţii de la trezoreria regală, pentru asistarea săracilor, spunefoarte clar că aceasta „este un fapt care depinde de caritatea şipietatea pe care bunii cetăţeni (s. n.) trebuie să le manifeste faţăde aproapele lor, ca buni creştini (s. n.)“4.

Pentru ca toate aceste deziderate să poată fi aplicate cu unplus de eficacitate, caritatea pariziană imaginează, la jumătateasecolului următor, Spitalul General (prin ordonanţa regală din4 mai 1656). Nici el, nici alte aşezăminte similare nu vor putearentabiliza munca forţată a pensionarilor lor şi nici nu vor puteaîndepărta eficient săracul din spaţiul public. Singurul rezultatpozitiv al acestui tip de măsuri rămâne stimularea unor foartelargi dezbateri teoretice despre asistarea săracilor şi reformareasistemului de asistenţă, în condiţiile separării clare a vagabonzilorprofesionişti de săracii care merită într-adevăr să fie ajutaţi.

În Franţa, ca în întreaga Europă de altminteri (cu o singurăexcepţie, cazul englez), secolul al XVIII-lea este dominat de ideeacă statul trebuie să pună în fiinţă, să controleze, la limită sădirijeze asistenţa. Formularea clasică a acestei opinii, deja gene-rale, îi aparţine lui Montesquieu: „câteva pomeni făcute unuinefericit pe stradă nu acoperă obligaţiile statului care datoreazătuturor cetăţenilor săi asigurarea subzistenţei, a hranei, a

283

îmbrăcămintei şi al unui mod de viaţă care să nu le primejduiascăsănătatea“5. În plus, „orice om care nu posedă nimic şi căruia i seinterzice să cerşească, are dreptul să ceară să trăiască din muncaproprie“ (1 ’Encyclopedie, art. Travail)6. În linii foarte generale,statul trebuia să manifeste aceeaşi intransigenţă faţă de cerşetorişi vagabonzi; faţă de săracul supus, cu domiciliu stabil şi care nureprezintă un pericol pentru societate, statul este însă obligat săpractice virtutea binefacerii, prin organizarea diferitelor tipuri deajutoare. Dincolo de afirmarea obligaţiilor statului faţă de săraci,doctrina juridică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea insistă însăşi asupra rolului parohului în distribuirea ajutorului la domiciliu,ajutor la constituirea căruia participă şi iniţiativa religioasă şi ceaparticulară. De asemenea, în marile oraşe existau organisme deasistenţă girate de municipalitate, iar bugetele comunale preve-deau aceste cheltuieli de asistenţă7. La sfârşitul Vechiului Regim,în Franţa cel puţin, acţiunea statului, deşi nu e neglijabilă, trebuieînţeleasă mai curând în sensul canalizării iniţiativelor caritabile8.

În ciuda faptului că ideologia revoluţionară franceză amoştenit masiv ideile Enciclopediei şi pe cele ale întregului secolal XVIII-lea, care transformaseră binefacerea în datorie a statuluişi-i transferaseră acestuia responsabilitatea fericirii colective,Revoluţia nu-şi poate asuma material asistenţa săracilor, iar lasfârşitul secolului al XVIII-lea se ajunge chiar la respingereaexplicită a ideii dreptului la asistenţă9. Bazele asistenţei modemeîn Franţa sunt puse nu de Revoluţie, ci de Directorat, iar accentulcade acum pe binefacerea privată, puterea publică apărând maicurând ca un complement al iniţiativei individuale10. Până în anii1880-l890 moştenirea directă a Revoluţiei (în fapt a unor ideielaborate toate înainte de 1789) e puţin semnificativă, iar doctrinasocială a acesteia refuzată aproape explicit11. Întregul secol alXIX-lea se opune ferm oricăror idei legate de dreptul la ajutor şide implicarea statului în asistarea săracilor.

În ceea ce priveşte modelul englez, deşi în secolul al XVI-leareforma se realizează pe etape şi pare mai întârziată decât pecontinent, pe termen lung bilanţul său este net superior. Într-oprimă fază (1514—1567) principalele iniţiative aparţin oraşelor;

284

apoi (1567-l597) se afirmă rolul legislaţiei, pentru ca după 1597problemele asistenţei sociale să fie reglate de dispoziţiile pe carePrivy Council le transmite autorităţilor judiciare locale, creândastfel un program social eficace şi coerent. În 1597 Parlamentulpromulgă o lege a săracilor, prin care sunt instituiţi funcţionarispecializaţi în rezolvarea problemelor săracilor (overseers of thepoor). Aceştia erau numiţi în fiecare an de judecătorii de pace şiorganizau ajutorul social în ansamblul său: plasau copiii săraci caucenici, asigurau şi organizau folosirea şomerilor (în timp cemunicipalităţile erau responsabile cu interzicerea vagabondajuluişi cu trimiterea la muncă a vagabonzilor), asigurau internareacelor incapabili de muncă în azile si spitale. Săracii aveau voie săcerşească numai de mâncare şi numai în parohia lor. Fondurilepentru asistenţă proveneau dintr-un impozit special. Aceste pre-vederi au fost precizate în 1601 şi confirmate definitiv în 1640,dată după care au constituit baza juridică a sistemului englez deasistenţă până la marea reformă din 1834. Elementele fundamen-tale ale acestuia sunt instituţionalizarea asistenţei, crearea de posi-bilităţi de folosire a mâinii de lucru, paralel cu impunereaobligaţiei de a munci şi reprimarea vagabondajului. În timp ce pecontinent discursul filantropic pare la apogeu, englezii se declarăfăţiş împotriva oricărui drept la asistenţă12, iar statul nu intervinenici măcar în chestiuni de igienă publică înainte de 184813. Pânăcătre sfârşitul secolului al XIX-lea, asistarea săracilor englezi seva face prin ajutoare distribuite la domiciliu, prin intermediulparohiei şi foarte strict condiţionate de conduita morală a bene-ficiarului.

În ţările Europei centrale şi orientale, sunt semnificativepreocupările Austriei, Prusiei şi Poloniei, referitoare la proble-mele create de existenţa unui mare număr de săraci. În 1783,Josef al II-lea demara oficial un vast program de reformare aasistenţei14, conceput iniţial pentru Viena, dar pe care el îl doreaextins la toate posesiunile austriece. Finanţarea programului ar fifost asigurată de o Confrerie a iubirii active a aproapelui, careurma să cumuleze bunurile tuturor celorlale confrerii care eraudesfiinţate. Asistenţa trebuia să se dezvolte, sub controlul statului,

285

în trei direcţii: spitale, case de naşteri şi case de nebuni; aşeză-minte ale săracilor (Armeninstitute) însărcinate cu distribuireaajutoarelor la domiciliu şi case de muncă pentru săracii valizi fărăocupaţie şi pentru vagabonzii incorigibili. Armeninstitute-le, careexistau deja din 1781, erau alimentate prin contribuţii locale şifonduri de stat şi erau deschise tuturor săracilor.

In Prusia primele case de muncă pentru săraci datează dintimpul lui Frederic I, dar ele se vor înmulţi sub domnia lui Fre-deric al II-lea15. Ele erau subvenţionate prin taxe plătite de cei cuactivităţi „burgheze“ şi adăposteau pensionari voluntari, care-şiplăteau cheltuielile de întreţinere din produsul muncii lor, din careeventual le putea rămâne un profit oarecare şi cerşetori condam-naţi la muncă forţată. Asigurau, de aemenea şi instrucţia elemen-tară a copiilor. Către sfârşitul secolului, instituţii similare apar şila ţară; scopul declarat al acestora din urmă era închiderea vaga-bonzilor şi folosirea lor în industria textilă. Copiii primeau oinstrucţie elementară, erau învăţaţi ţesătorie şi adesea, erau plasaţila fermieri, pentru a deprinde cultura solului.

În ceea ce priveşte Polonia lui Stanislas August Poniatowski,opţiunea princiară pare să fi favorizat dezvoltarea economieinaţionale într-o perspectivă fiziocrată, aplicată la industria inuluişi a bumbacului. Asistarea săracilor revenea spitalelor a cărorlipsă acută de fonduri făcea ca pensionarilor lor să li se permităsă cerşească, sub supravegherea diverselor confrerii. Dieta din1780 încredinţa administrarea spitalelor poliţiei şi comisiilor BoniOrdinis create pentru a controla administraţiile municipale16.

Chiar dacă se înscriu tipologic în gama măsurilor adoptateaproape peste tot în Europa la începuturile timpurilor modeme,măsurile despoţilor luminaţi din Europa centrală par derizorii înfaţa imensei mizerii rurale atât de trainic înrădăcinate în realitateaeconomică şi socială a Vechiului Regim. Şi cu cât ne deplasămspre est, cu atât această constatare devine mai evidentă17.

Unde, în acest context al atitudinilor şi măsurilor cu vocaţiesocială, s-ar putea situa spaţiul românesc moldo-muntean? Pentrua încerca un răspuns la această întrebare, considerăm necesară odublă precizare: în primul rând, ţările române se înscriu în acel

286

spre est mai sus pomenit, unde sărăcia înseamnă, înainte de toate,acea mizerie rurală aproape generalizată, care situează constantgospodăria ţărănească la limita subzistenţei. În al doilea rând, înmomentul în care încep să apară primele gesturi organizate înordinea asistării săracului, pe tronurile ţărilor române se urcădomni ce pot figura fără reţineri în galeria despoţilor luminaţi aiEuropei central-orientale. Alături de particularităţi tradiţionale(de exemplu modelul monarhic constantinopolitan sau impli-caţiile dreptului ctitoricesc românesc), această apartenenţă răs-punde, la rândul ei, pentru veleităţile „etatiste“ ale domnilorromâni din secolul al XVIII-lea.

Nu ne vom opri asupra primei precizări, decât pentru a reamintică sărăcia endemică, aproape, din lumea rurală românească pare maimult un răspuns al acesteia la presiunea fiscală, în permanentăcreştere în secolul al XVIII-lea, decât rezultatul unor transformăride structură, responsabile de modificări radicale în interiorulcomunităţii (şi al solidarităţii) săteşti tradiţionale, care nu aparînainte de deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. În acestecondiţii, sărăcia ţărănească, incontestabilă, rămâne în interiorulcomunităţii, iar afluxul de săraci rurali către oraş nu are proporţiicare să justifice conceperea şi aplicarea unor măsuri speciale.

Evident, cascada de conjuncturi şi evenimente nefavorabileabătută asupra ţărilor române pe parcursul secolului al XVIII-leaşi la începutul celui următor, a favorizat sărăcirea multor oameni(de diverse condiţii sociale) şi a contribuit la creşterea număruluicelor nevoiţi să ceară ajutor (pomană sau milă domnească, dupăcaz) pentru a-şi asigura traiul cotidian.

Apariţia unor preocupări în sensul asistării săracilor (dife-renţiate funcţie de apartenenţa lor socială) în timpul domniilorfanariote, stă, după părerea noastră, sub semnul întâlnirii acestorrealităţi sociale cu sensibilitatea filantropică deosebită a secoluluial XVIII-lea şi cu ambiţiile domnilor fanarioţi de a se prezentadrept artizanii unei cârmuiri perfecte.

Reîntoarcerea la gândirea elenistică şi la raţionalismul anti-

287

chităţii greceşti, au deschis gândirea fanariotă filosofiei europenea secolului al XVII-lea; fanarioţii au introdus în sud-estul Europei

288

ideile dreptului natural, utilitarismului şi raţionalismului; i-auadmirat pe filosofii moderni şi pe materialiştii francezi aisecolului al XVIII-lea, au manifestat un interes crescut pentruştiinţele naturale, pentru popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice şipentru reorganizarea învăţământului. Trăind într-o lume a lor şiguvernând ca despoţi luminaţi, fanarioţii şi-au asumat unpragmatism politic, al cărui obiectiv principal era binele comun18.În pas cu gândirea europeană a timpului lor, ei păstrează legăturacu trecutul de la care se revendică prin ortodoxie. „Burghezulfrancez este honnête homme fără a fi şi creştin, în timp ce pentruun honnête homme balcanic [...] creştinismul însoţeşte celelaltecomponente ale vieţii burgheze“19.

Dacă în Europa occidentală, filosofii formau un grup specialde intelectuali, în sud-estul Europei filosofia era chemată să joaceun rol în justificarea activităţii politice şi sociale20. Faptuluiconcret de guvernare i se găseşte, în hrisoavele domnilor fanarioţidin Ţara Românească şi Moldova, o semnificaţie mai profundă,fie prin raportare la îndatoririle unui princeps optimus, fie prinraportare la îndatoririle supuşilor faţă de domn, de statul şicolectivitatea socială în mijlocul căreia trăiau. Alături de encomii,actele domneşti vor să acrediteze imaginea guvernării ideale pecare ar reprezenta-o domniile fanariote21. Dezvoltarea acesteiimagini, mai cu seamă după 1775, nu este deloc întâmplătoare.În cursul războiului ruso-turc din 1768-l774, prin memoriiadresate marilor imperii, românii puseseră sub semnul întrebăriisistemul guvernării prin domni trimişi de la Constantinopol.„Imediat după acest moment, actele oficiale ale domnilorfanarioţi încep sa aibă preambuluri mai ample şi mai variate, cuexpuneri de motive şi consideraţii asupra îndatoririlor domnuluişi ale supuşilor. [...] Îndatoririle de om politic ale domnului aunevoie acum de o subliniere mai pregnantă decât cele de buncreştin“22. Chiar dacă uneori domnul poate declara că ceea ceaduce folos şi mângâiere „norodului politicesc“ este chiar maiplăcut lui Dumnezeu decât evlavia23, aşezămintele şi instituţiilecu vocaţie socială îi oferă acestuia terenul ideal, prin juxtapunereaneforţată a bunei guvernări (oblăduiri), atentă la nevoile tuturor

289

supuşilor şi a virtuţilor creştine ale domnului, a cărui racordare şiadaptare la tradiţie este astfel permanentă.

În agitatul şi traumatizantul răstimp care vede conturându-se primele gesturi relativ coerente în ordinea asistării săracului,generozitatea principilor fanarioţi nu reprezintă probabil numaiadoptarea unei mode, deşi cosmopolitismul acestora poate daseamă pentru o reala lor permeabilitate la ideile unui secol cuadevărat pasionat de discursul filantropic. Ca justificare, atenţiaacordată săracului rămâne preponderent în sfera sentimentuluireligios. Numai că religiozitatea domnului (ctitor real sau asociatal tuturor aşezămintelor caritabile şi iniţiator al tuturor instituţiilorde binefacere amintite în această lucrare) are importante valenţepolitice. Referindu-se la mila pe care orice creştin trebuie să osimtă şi la pomana pe care acesta este dator să o facă, ctitorulprinciar al spitalului de la Dudeşti considera că „de vreme darăce nu pot toţi această creştinească datorie să o săvârşească fieşcareîn parte, tovărăşia cea politicească prin mijlocul spitalurilorîmplinesce în obşte această lipsă“24. Căci în situaţii excepţionale(în vreme de ciumă de exemplu) „şi filosofia se biruesce de învă-ţătura evanghelicească, căci filosofia învaţă a protimisi nescinemai mult apărarea sa decât aproapelui său“. Între laic şi religios,între civic şi creştinesc, între modernitate şi tradiţie mila, care nucircumscrie numai sentimentul caritabil, ci şi gestul miluirii (alparticipării efective), poartă o deosebită încărcătură politică. Lanivel princiar, „mila este un element care consolidează solida-ritatea socială, evidenţiind grija pentru supuşi a celui puternic“25.Stabilitatea domniei şi implicit a societăţii este asigurată depermanenta comunicare între pietatea prinţului, care-l păstreazăcurat în faţa lui Dumnezeu şi mila sa faţă de supuşi (relaţiasemantică dintre piété şi pitié, derivate din piestas)26.

Raportarea permanentă la domnie, pe care am practicat-o peparcursul întregului nostru studiu, nu se datorează numai tipuluide document folosit predilect (actul de cancelarie), ci şi loculuiînsuşi pe care aceasta îl ocupă în societatea românească. Docu-mentul scris rămâne multă vreme apanajul cancelariei domneşti,

290

iar atunci când împrejurările o impun, validitatea acestuia este

291

marcată prin confirmare domnească, prin întăritura domnului. Încazul ctitoriilor, biserica acordă calitatea de ctitor, dar domnulautorizează funcţionarea însăşi a ctitoriei, prin întărirea actuluifondator sau prin confirmări succesive, la schimbarea domnilor.Această practică se subsumează termenului generic de milă, îlinclude pe domn în rândul ctitorilor şi anulează caracterul privatal ctitoriei. Chiar atunci când este afirmat şi recunoscut primatulcompetenţei bisericii în materie de asistenţă, domnul nu se sfieştesă recomande, uneori în termeni de o duritate aproape ireveren-ţioasă, comportamentul pe care aceasta trebuie să-l adopte faţă desăraci. Nu în ultimul rând, domnul ctitoreşte efectiv aşezămintede binefacere şi pune în fiinţă instituţii destinate săracilor. Deasemenea, el este izvorul actului legislativ, al normei în general,care prescrie comportamentul societăţii faţă de sărac şi alsăracului faţă de societate. Gestul individual al ajutării aproapelui,a cărui existenţă nu am pus-o nicicum la îndoială, este dublat, esteacoperit de competenţa atotcuprinzătoare a domniei.

Implicarea domniei în normarea şi în articularea atitudiniiputerii faţă de sărăcie răspunde exigenţei asigurării stabilităţiisociale. Aceasta trece prin câteva coordoate fundamentale, careracordează ideile sociale româneşti la principiile modeme aleasistării săracului: interzicerea cerşitului şi a vagabondajului,obligativitatea muncii pentru toate persoanele valide capabile săpresteze o activitate în folosul propriu şi al comunităţii, organi-zarea instrucţiei gratuite pentru copiii săraci, ca mijloc de com-batere a sărăciei, acordarea de ajutoare numai acelora cu adevăratincapabili de muncă. Aplicate în practică, aceste idei generalvalabile în epocă, la vremea de care ne ocupăm, au suferit oseamă de corecţii impuse de caracteristicile societăţii româneşti.Cea mai importantă ni se pare a fi acordarea şi ierarhizarea ajuto-rului în funcţie de statutul social al solicitantului şi implicareaefectivă a domniei numai în susţinerea sărăciţilor a căror originesocială le făcea imposibilă afişarea publică a sărăciei. Faţă decerşetor şi de săracul popular interesul domniei e de naturăpregnant poliţienească. Lui i se interzice apariţia în spaţiul publicşi este trimis la muncă, fără ca domnul să se preocupe (cu mici

292

excepţii) de organizarea utilizării acestei forţe de muncă. Cerşe-torul legitim (bătrân, bolnav, estropiat) devine pensionar al unuispital-azil, gravitând adesea în jurul unei mănăstiri sau este repar-tizat efectiv de domnie la una din mănăstirile ţării. Veniturile cucare domnii miluiesc mănăstirile protagoniste ale operei de bine-facere provin din cămara sa (vămi, ocne, vinărici, etc.) şi trimitastfel la persoana particulară a domnului. Săracul provenit dincategorii sociale cu oarecare stare sau chiar bogate se bucură deun statut privilegiat. Prin scutiri fiscale şi ajutoare băneşti de lavistierie sau de la Cutia Milelor el pare să fie asumat de domnieca stat. Veniturile Cutiei proveneau din taxe speciale plătite dediferitele categorii de supuşi ai domnului (dregători şi slujbaşi,arendaşi ai diferitelor venituri ale cămării sau ale visteriei,negustori şi meşteşugari, clerici, înalţi prelaţi sau simplii locuitoriobligaţi să înscrie Cutia între beneficiarii lor testamentari, etc.),conferind finanţării sistemului de pensii şi de ajutoare pe careaceasta îl instituie, un caracter public. Putem bănui că, dincolo deefectul benefic imediat pe care stipendiile oferite de Cutie îl vorfi avut pentru beneficiarii lor, ele încercau şi să evite declasareaacestora. Miluirea direct proporţională cu rangul şi origineasolicitanţilor, efortul de a masca imposibilitatea asigurării unuinivel de trai conform standardului grupului social de origine, dinresurse proprii, înzestrarea fetelor scăpătate, de asemenea funcţiede originea lor socială sunt tot atâtea modalităţi de a prezervastatutul social al celor la care ele se referă. Aceeaşi valoare o au şisupravegherea, printr-un departament special al autorităţii politice,a modului de adiministrare a averilor orfanilor, respectiv instituireatutelei asupra tinerilor boieri risipitori, prin Epitropia SărmanilorEvgheniţi. Stabilitatea domniei înseamă stabilitatea societăţii. Iaraceasta trece nu numai prin îndepărtarea săracului din spaţiulpublic sau prin izolarea sa în spitale şi mănăstiri, ci şi prin evitareaunor posibil periculoase, prin acumulare, reaşezări sociale.

Dacă în general săracul aparţine categoriei marginalilor, încazul ţărilor române demersul sociologic care ar permite aceastăclasificare este, după părerea noastră aproape imposibil. Definirea

293

marginalităţii cere, de regulă, raportarea la cultura, ideologia şi

294

structurile societăţii dominante, funcţie de care ceva sau cinevase situează mai aproape, mai departe sau în afară. La niveluldiscursului social şi politic societatea românească nu a abandonatniciodată (în vremea la care ne referim, evident) valorile reli-gioase. Ori, în perspectivă creştină săracul are un rol bine definit,chiar dacă în general pasiv, în economia mântuirii. El începe săfie privit cu suspiciune abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şichiar şi atunci blamaţi explicit sunt numai săracii aflaţi la limitadelincvenţei (cerşetori profesionişti impertinenţi şi gâlcevitori,hoţi, vagabonzi, falşi soldaţi, etc.). Există şi voci care clameazăconsternarea faţă de ajutorul oferit scăpătaţilor. Dar acestea rămânsingulare. La începutul secolului al XIX-lea, doctorul ConstantinCaracas considera că „nu merită răsplata faptei bune mulţi dinfilantropii de aici, cari miluiesc pe cei ce au mijloace de trai, dardin lăcomie se prefac săraci şi pe cei care sunt în adevăr săracidin cauza propriei lor leneviri şi trândăvii. Şi cei dintâi şi ceilalţisunt nefolositori societăţii pentru că îşi însuşesc mila cuvenităcelor cu adevărat sărci şi fără mijloace şi se deprind a trăi catrântorii, fără să facă ceva, nefiind de vreun folos pe lume, nicipentru sine, nici pentru alţii“27. Doctor al săracilor şi fondator,printre alţii, al spitalului Filantropiei, Constantin Caracas poatefi însă bănuit de mai multă simpatie faţă de cei pe care domniai-ar fi dorit dispăruţi din ochiul public, decât faţă de cei pe careaceasta din urmă alesese să-i ajute.

În Ţara Românească şi Moldova, la începutul timpurilormodeme, săracul este o prezenţă certă, dar ale cărei contururirămân greu de definit. În lumea rurală aproape se integrează înpeisaj. În lumea urbană, atât cât există ea în ţările române, săraculpoate fi calic, poate fi cerşetor, poate fi bolnav sau străin, poatefi scăpătat, poate fi copil abandonat. Pentru toate aceste ipostazesocietatea a imaginat şi a pus în practică forme diferite de ajutor.Alături de breslele de calici şi mânăstirile-spital pentru săracibolnavi şi străini, apar Cutia Milelor, Orfanotrofia, EpitropiaSărmanilor Evgheniţi. Funcţionarea acestora din urmă va firecunoscută şi reglementată de Regulamentele Organice, astfel

295

încât nu ni se pare deplasat să le considerăm embrionul asistenţeisociale modeme româneşti.

Spitalele, şcolile publice şi casele făcătoare de bine şi defolos obştesc cădeau, conform Regulamentului Organic al Vala-hiei, în sarcina Ministrului Trebilor din Lăuntru, dar încă din1831 ele au fost transferate Logofeţii Trebilor Bisericeşti28. ÎnMoldova, în schimb, ele alcătuiesc subiectul anexei D1, Desprecasăle obşteşti29. Cele opt case de faciri de bine sau de folosinţăobştească, Casa Milelor, a copiilor aflaţi, a spitalului SfântulSpiridon, a doctorilor, a Şcolii publice de la Trei Ierarhi şi aSeminarului de la Socola, a apelor şi a podurilor din Iaşi erau pusesub supravegherea unui Comitet Central, alcătuit din epitropiiledeja în fiinţă, care vor continua să administreze fiecare casădeosebit, dar în acord cu toate celelalte. Bugetele caselor erausupuse aprobării Obşteştii Obicinuite Adunări, iar veniturileacestora proveneau din administrarea (scoasă la licitaţie) a ave-rilor lor nemişcătoare şi din bani de la bugetul statului. CasaMilelor era destinată ajutorului familiilor scăpătate, pensiile (saumilele, legea foloseşte ambii termeni) aveau valori cuprinse între15 şi 40 lei lunar şi se acordau „după starea trebuinţilor jăluito-riului, luând însă în băgare de seamă starea ce au putut avea însoţietate mai înnainte“30, iar venitul casei era hotărât la 100000lei pe an. Obţinerea unei mile era condiţionată de producerea uneidovezi despre starea de lipsire a solicitantului, dovadă eliberatăde preotul paroh şi semnată de unul dintre enoriaşii mai însem-naţi. „Persoanile necăsătorite şi fără numeroasă familie, iarăşavând toate puterile morale şi fiziceşti, nu vor avea drit nici la omilă de vor da şi dovezi de a lor lipsă, osăbit de persoanile acelecare după starea lor nu le e cu putinţă a se micşura până la giosimeaceia de a cere din casă în casă milă şi pe care comitetul le vasocoti vrednice de osebire“31. Orice schimbare a stării materialesau civile (căsătoria, în cazul fetelor sau al văduvelor) atrăgeapierderea milei respective. Veniturile Casei Milelor erau consi-derate cheltuieli ale statului şi înscrise ca atare în bugetul acestuia;capitolul destinat cheltuielilor statului prevede acel buget de

296

100000 lei anual pentru „agiutorul familiilor sărace, a cerşătorilor

297

şi neputincioşilor ce nu să vor mai îngădui pe uliţă“32. Interdicţiaprivind cerşetoria şi vagabondajul reapare în secţiunea referitoarela orăşăneasca poliţie: „aceştie (săracii şi cerşetorii, n.n.) nu sevor mai îngădui pe uliţă, iar acei nesupuşi dovedindu-se devagabonzi, se vor îndatora de către agie a se supune la o breaslăfolositoare ce ş-ar alege“33.

Aceleaşi cheltuieli sociale apar şi în bugetul Valahiei:seminariile din Bucureşti şi Craiova, şcolile publice din Bucureştişi din celelalte oraşe, pensii pentru văduvele ale căror bărbaţiavuseseră un rang oarecare sau pentru văduve şi alte obraze, cumse obişnuise şi în trecut, mili ce se împart la săraci în zile mari aleanului, după un obicei întotdeauna păzit, cheltuiala tuturorcerşătorilor carii să vor aşăza la un loc, Orfanotrofia din Bucu-reşti, bani pentru trei spitale (unul în Bucureşti, unul în Craiovaşi altul într-un al treilea oraş ce se va hotărâ ulterior)34. Ediţia din1847, menţine o anumită contribuţie a statului la aceste cheltuieli,dar precizează că restul banilor necesari se vor plăti din CasaCentrală a Mitropoliei35. Încercarea de a asocia biserica finanţăriioperei de binefacere nu fusese străină nici ediţiei din 1831 aRegulamentului Valahiei, care prevedea că „Mitropolia, epis-copiile, toate mănăstirile închinate la cele străine sau neînchinate,vor contribui la cheltuielile statului pentru aşăzări publice şipentru faceri de bine [...] precum se va hotărâ“ (cu excepţiaColţei şi a Pantelimonului ale căror venituri fuseseră deja desti-nate de ctitori pentru întreţinerea respectivelor spitale)36.

Prevederile Regulamentului Organic al Moldovei privindcopiii abandonaţi, spitalul Sfântul Spiridon şi şcolile publice sereferă în principal la modul de organizare al acestor instituţii.Important de reţinut ni s-a părut faptul că epitropia orfanilor seîngrijea de aceştia până la vârsta de 10 ani, „unde vor putea fi înstare de a-şi câştiga mijloacele vieţuirii“, după care epitropia „seva îngriji a aşăza pe fieştecare cu chipul cuviincios feliului său,în casă unde să poată dobândi o stare sigură şi spre a putea trăicu cinste“37. Spitalul Sfântul Spiridon, finanţat din venituriproprii, începe să se apropie, ca destinaţie şi organizare, de

298

instituţia medicală omonimă modernă38, iar învăţământul public,

299

supus unor viitoare reglementări speciale, era orientat cătreîntrebuinţarea ştiinţelor „la măestriile si meseriile cele mai

folositoare în ţară“39. Ambele legiuri înfiinţau, de asemenea, şcolipentru fetele sărace şi orfane40.

Regulamentele Organice dădeau statut legal scutirilor fiscalede care, cutumiar sau prin acte domneşti cu relevanţă individuală,se bucuraseră văduvele sărace, infirmii, bătrânii41 şi hotărauînfiinţarea unor rezerve publice de hrană, pentru ajutorareapopulaţiei în caz de calamitate42. Pentru cei care slujiseră un marenumăr de ani statul şi pentru cei ce se îmbolnăviseră sau pentruvăduvele şi copiii celor care muriseră în slujba ţării, Regula-mentele instituiau sistemul de pensii43.

În ceea ce priveşte cele trei spitale bucureştene, Colţea,Pantelimonul şi Filantropia, tutelate (din 2 aprilie 1832) de EforiaSpitalelor, dar administrate separat conform actelor lor fonda-toare, ele au funcţionat astfel până la 1847. În acest an, GheorgheBibescu desfiinţa administraţiile separate ale primelor treifundaţii, punea sub controlul Eforiei toate spitalele din ţară şi îidădea acesteia o organizare cu caracter de instituţie de stat, în caredomnul aproba bugetul, iar cheltuielile erau supuse aceluiaşicontrol ca şi cheltuielile statului. Abia prin legea din 16 octombrie1864, Eforia (devenită Eforia Spitalelor Civile) se constituie cuun patrimoniu distinct de patrimoniul statului, cu caracter deinstituţie de utilitate publică. Bugetul său era supus votului Adu-nării Deputaţilor, ca şi bugetul statului, iar administrarea bunu-rilor sale se făcea după normele de administrare a bunurilorstatului, cu aplicarea legii contabilităţii publice sub controlulCurţii de Conturi44

Primele legi specifice privind aistenţa socială şi sănătateapublică datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Legeasanitară din 1874 se caracterizează prin consacrarea tuturor prin-cipiilor stabilite de Regulamentul Organic, Ministerul de Internecontinuând să fie autoritatea superioară a întregii organizărisanitare a ţării45. Legea de reorganizare a comunelor urbane din1894 fixa obligaţia comunelor şi judeţelor de a se ocupa de copiii

300

găsiţi, de infirmi, de alienaţi, de a înfiinţa azile de noapte şi

301

ospătării comunale pentru cei fără lucru46. Organizarea coerentăşi ştiinţifică a asistenţei începe însă din 1920, odată cu creareaMinisterului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale.

În afara instituţiilor pregnant legate de stat (şi de domnie) pecare le-am prezentat până aici, pe parcursul secolului al XIX-leaau apărut şi au funcţionat aşezăminte de binefacere rezultate dininiţiativa privată. Cele mai importante, în această ordine, ni se parAşezămintele Brâncoveneşti. Nu putem să nu amintim aici, fie şiîn treacăt, Azilul Elena Doamna, născut din iniţiativa doctoruluiCarol Davilla, plasat sub înaltul protectorat al Doamnei Elena şiadministrat de Eforia Spitalelor Civile, iar din 1881 de MinisterulInstrucţiunii. Trebuie, de asemenea, să spunem că şi biserica şi-a continuat, evident, opera de binefacere care, o dată cu laicizareainstituţiilor statului, şi-a conturat şi urmat propriul drum.

Revenim, pentru că lor le-a fost, în definitiv, dedicat studiulnostru, la săracii şi sărăciţii lumii româneşti, de la începutultimpurilor modeme. Prezenţi sporadic în documente mult înaintede secolul al XVIII-lea, ei nu devin subiecţi ai unor preocupărirelativ constante din partea societăţii înainte de acest prag crono-logic. Deşi sensibilitatea individului faţă de ei pare de la sineînţeleasă, ea nu transpare din documente în asemenea măsurăîncât să permită construirea unui studiu pe această temă. Maievident este, în schimb, interesul domniei faţă de săraci. Măsurileşi iniţiativele pe care aceasta le pune în faptă dau seamă deetatismul (paternalismul chiar) unei autorităţi politice tributaremodelului sud-est european şi constantinopolitan de putere, darşi discursului filantropic continental. Dacă asupra eficienţei multoradintre instituţiile imaginate acum, ne putem pune serioase semnede întrebare, asupra adaptării lor la mentalităţile şi realităţileromâneşti nu credem că este cazul să ne îndoim. Atâta timp câtînnoirea reală a modalităţilor de asistare a săracului (RegulamenteleOrganice neinventând nimic la acest capitol, iar legile din a douajumătate a secolului al XIX-lea, păstrând în fond principiile

302

acestuia) se produce abia la începutul secolului XX, putem bănuică principii fanarioţi, primi iniţiatori ai unor măsuri referitoare lasăraci şi la scăpătaţi, au intuit corect pulsul societăţii româneşti.

303

NOTE

1 Bronislaw Geremek, La Potence ...., p. 241 şi urm.2 Ibidem, p. 187 şi urm.3 Ibidem, p. 191-l924 ibidem, p. 1945 De l'Esprit des Lois, Geneva, 1748, cartea XXII, cap. 29, apud J.-P.

Gutton, La Société et les pauvres . . p . 165-l666 apud ibidem, p. 1667 Jean Imbert, La Protection sociale sous la Révolution Française, Paris,

1990, p. 67-688 ibidem, p. 819 ibidem, p. 33710 ibidem, p. 44611 ibidem, p. 552 şi urm.12 André Gueslin, Gens pauvres, pauvres gens dans la France du XlX-e

siècle, Aubier, Paris, 1998, p. 149-l5413 Françoise Barret-Ducrocq, Pauvreté, charité et morale à Londres au

XlX-e siècle. Une sainte violence, P.U.F., Paris, 1991, p. 92 şi urm.14 J.-P. Gutton, La Société et les pauvres ..., p. 19115 ibidem, p. 19216 ibidem, p. 193-l9417 ibidem, p. 19318 Roxane D. Argyropoulos, Modifications du mode de vie et role des

mentalités dans les Balkans (XVIIIe - XIXe siècles), în „Etudes Balcaniques“,nr. 1,1991, p. 52-60, p. 54-55

19 ibidem, p. 5520 ibidem, p. 5921 Emanuela Popescu-Mihuţ, Ideologie politică şi propagandă în actele

cancelariilor domneşti din ţările române (1775-l821), în Sud-estul europeanîn vremea Revoluţiei Franceze. Stări de spirit, reacţii, confluenţe, coord.Alexandru Duţu, Bucureşti, 1994, p. 73-98, p. 74

22 ibidem, p. 75-7623 apud ibidem, p. 8124 V.A. Urechia, Istoria ..., tom VI, p. 725-735, doc. din 1 iulie 179625 Al. Duţu, Milă şi filosofie socială, p. 626 idem, Tradiţia în gândirea politică ..., p. 8927 Pompei Samarian, op. cit., p. 13228 Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, ed. Paul Negulescu,

George Alexianu, Bucureşti, 1944, p. 6929 ibidem, p. 223-231

30 ibidem, p. 22531 ibidem, p. 22632 ibidem, p. 19033 ibidem, p. 24934 ibidem, p. 17-l835 ibidem, p. 18, nota 336 ibidem, p. 3337 ibidem, p. 22838 ibidem, p. 23039 ibidem, p. 23140 ibidem, p. 129, respectiv 34041 ibidem, p. 30, respectiv 19442 ibidem, p. 77, respectiv 27543 ibidem, p. 17, respectiv 21944 Eforia Spitalelor Civile . . p . 11 şi urm.45 Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti,

1938,p.494

46 ibidem, p. 522

305

BIBLIOGRAFIE

I. IzvoareA. Inedite• Arhivele Naţionale/(A.N.), Bucureşti, fond „Diplomatice“, mss.

29• A.N., Bucureşti, fond „Documente Istorice“, mss. CXXX-l25;

CMXXXI-170; CXCVI-253; 33-CCLXIII; 7-50; 53-54; 64-200;65-232/233; 91-l12

• A.N., Bucureşti, fond „Manuscrise“, mss. 1; 3; 7; 8; 9; 10-l1;12/1, II, III; 18; 20

• A.N., Bucureşti, fond „Mitropolia Bucureştilor“, mss. 141; pachet397-mss. 1

• Biblioteca Academiei Române/(B.A.R.), fond „ManuscriseRomâneşti“, mss. 129; 965; 3344

B. Edite• Acte judiciare din Ţara Românească (1775-l781), (ed. Gh. Cronţ,

Al. Constantinescu, A. Popescu, Th. Rădulescu, Ctin. Ţegăneanu),Ed. Academiei, Bucureşti, 1973

• Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv deGabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972

• Cantacuzino, Mihai, Istoria politică şi geografică a ŢăriiRomâneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774,dată mai întâi la lumină pe limba grecească la anul 1806 de fraţiiTunusli, trad. G. Sion, Bucureşti, 1863

• Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti, TipografiileRomâne Unite, f.a.

• Caracas, Constantin, Topografia Ţării Româneşti (1800-l828),(ed. Pompei Samarian), Bucureşti, 1937

• Carte Românească de învătătură 1646, Ed. Academiei, Bucureşti,1961

306

• Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului,vol. II (1601-l620), Bucureşti, 1974; vol. III (1621-l632),Bucureşti, 1977; vol. IV (1633-l639), Bucureşti, 1981

• Catalogul documentelor din Arhivele Statului din Iaşi, Moldova,vol. I (1398-l595), Bucureşti, 1989

• Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centralăa Statului, vol. II (1621-l652), Bucureşti, 1959; vol. III(1653-l675), Bucureşti, 1968

• Catalogul manuscriselor greceşti, (ed. Constantin Litzica),Ed. Academiei, Bucureşti, 1909

• Codul Calimah, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958• Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. Comeliu Istrati, vol. I-III,

Iaşi, 1985-l987• Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-l754,

ed. Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965• Dionisie Eclesiarhul, Hronograf 1764-l815, ed. Dumitru Bălaşa

şi Nicolae Stoicescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987• Dobrescu, Ion, Cronica, ed. Ilie Corfus, în „Studii şi Articole de

Istorie“, vol .VIII, 1966• Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova, Ed. Aca-

demiei, Bucureşti, 1969-l980; seria B, Valahia, Ed. Academiei,Bucureşti, 1966-l988

• Documente inedite din domnia lui Alexandru Constantin Moruzi(1793-l796), (ed. V.A. Urechia), Bucureşti, 1895

• Documente privind istoria oraşului Bucureşti (1594-l821), (ed.George Potra), Ed. Academiei, Bucureşti, 1961

• Documente privind istoria României, vol. III, seria B, Ţara Româ-nească, veac XVI (1551-l570), Bucureşti, 1952; ibidem, seria A,Moldova, veac XVI, vol. IV ( 1591-l600), Bucureşti, 1952

• Documente privind Istoria Românilor. Răscoala din 1821, vol. I,Ed. Academiei, Bucureşti, 1959

• Documente privind relaţiile agrare în Moldova în secolul alXVIII- ea, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966

• Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-l800),(ed. George Potra), Ed. Academiei, Bucureşti, 1982

• Documente privitoare la istoria Românilor, (ed. Eudoxiu deHurmuzaki), vol. I-XIV, Bucureşti, 1887-l917

• Drăghici, Manolache, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani pânăîn zilele noastre, tom II, Iaşi, 1857

307

• Eforia Spitalelor Civile. Acte de fondaţiune şi regulamente,Tipografia G.A. Lăzărescu, Bucureşti, 1892

• Eforia spitalelor civile din Bucureşti, (Alexandru Galeşescu),Bucureşti, 1899

• Fotino, Dionisie, Historia tes palai Dakias, vol. II, Viena, 1818• Fotino, Mihail, Nomikon Proheiron, ed. Pan I. Zepos, Atena, 1959• Golescu, Iordache, Scrieri alese, ed. Mihai Moraru, Ed. Cartea

Românească, Bucureşti, 1990• Hauterive, comte d’, Mémoire sur l’état ancien et actuel de la

Moldavie, présénté à S.A.S. le Prince Alexandre Ypsilanti,hospodar régnant en 1787, par le comte d’Hauterive, Bucureşti,1902

• Istoria celor petrecute în Ţara Românească începând de la ŞerbanVoevod până la Gavril Voevod, compusă de prea-sfinţitul întrearhierei, Mitropolitul Mirelor Domnul Matei din Pogoniania, înAlexandru Papiu-Ilarian, Tezaur de monumente istorice, tom I,Bucureşti, 1862, p. 327-384

• Istoria Românilor, (V.A. Urechia), tom I-XIII, Bucureşti, 1891-1901

• Îndreptarea Legii (1652), Ed. Academiei, Bucureşti, 1962• Însemnările Androneştilor, ed. Ilie Corfus, Bucureşti, 1947• Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed.

Florica Moisil, Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Ed. Minerva,Bucureşti, 1970

• Legislaţia agrară a Ţării Româneşti, 1775-l782, (ed. Valentin Al.Georgescu, Emanuela Mihuţ), Ed. Academiei, Bucureşti, 1970

• Legislaţia urbană a Ţării Româneşti, 1765-l782, (ed. Valentin Al.Georgescu, Emanuela Mihuţ), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975

• Legiuirea Caragea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1955• Magazin Istoric pentru Dacia, tom II, Bucureşti, 1845• Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C.

Grecescu, Bucureşti, 1963• Pravilniceasca Condică, 1780 , Ed. Academiei, Bucureşti, 1957• Pseudo-Amiras, Cronica anonimă a Moldovei 1661-l729, ed. Dan

Simonescu, Bucureşti, 1975• Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii de la

domnia întâi şi până la a patra domnie a lui ConstantinMavrocordat Voevod (1733-l774), ed. Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu,Ed. Minerva, Bucureşti, 1987

308

• Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, ed. PaulNegulescu şi George Alexianu, Bucureşti, 1944

• Sfaturi creştine-politice către ...Io Ştefan Cantacuzino Voievod,de ... Antim din Ivir, trad. C. Erbiceanu, în „Biserica OrtodoxăRomână“, XIV, 1891, p. 333-355

• Sfaturile lui Petru Movilă către fratele său Moise Movilă, înG. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii românevechi. Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p.194-l96

• Sobornicescul Hrisov, 1785,1835,1839, Ed. Academiei, Bucureşti,1958

• Uricariu cuprinzătoriu de hrisoave, anaforale şi alte acte din sutaa XVIII şi XIX, (Theodor Codrescu), vol. I, ed. a II-a, TipografiaBuciumul Român, 1871

• Wilkinson, William, Tableau historique, géographique et politiquede la Moldavie et de la Valachie, Paris, 1821

• Zilot Românul, Opere complete, ed. Marcel Dumitru Ciucă,Ed. Minerva, Bucureşti, 1996

II. Instrumente de lucru• Bailly, A., Dictionnaire grec-français, Paris, 1928• Candrea, I.A., Densusianu, Ovid, Dicţionarul etimologic al limbii

române. Elementele latine, fasc. I-IV, Bucureşti, 1914• Costinescu, Mariana, Georgescu, Magdalena, Zgraon, Florentina,

Dicţionarul limbii române literare vechi, Bucureşti, 1987• Dicţionarul Limbii Române, tom I, partea II-C, Bucureşti, 1940• Dicţionarul Limbii Române, tom I, partea III, fasc. X-XI-XII,

Bucureşti, 1936• Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti,

1938• Indice cronologic nr. 1. Arhiva Mitropoliei Ţării Româneşti (1365-

1890), vol. I-II, Bucureşti, 1961• Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, coord. Ovid

Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988• Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne şi guvernanţi, 1866-l916,

Ed. Silex, Bucureşti, 1994• Mardarie Cozianul, Lexiconul slavo-românesc şi tălmăcirea

numelor din 1649, ed. Grigorie Creţu, Bucureşti, 1900

309

• Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. II,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

• Tiktin, H., Dicţionar Român-German, vol. I, II, Bucureşti, 1903,1911

III. Lucrări generale şi speciale• Agache, Dumitru, Veniturile şi cheltuielile mănăstirii Sf. Spiridon

din laşi între anii 1771-l823, în „Anuarul Institutului de Istorie şiArheologie“ - Iaşi, 15,1978, p. 335-351

• Ahrweiler, Hélène, L’Image de l’autre et les mecanismes del’altérité, în Rapports au XVI-e Congrès International des SciencesHistoriques, vol. I, Stuttgart, 1985, p. 60-66

• Argyropoulos, Roxane D., Modifications du mode de vie et roledes mentalités dans les Balkans (XVIIIe-XIXe siècles), în „EtudesBalcaniques“, nr. 1,1991, p. 52-60

• Aricescu, C.D., Istoria Câmpulungului, vol. II, Bucureşti, 1856• Baconsky, Teodor, Fericiţi cei milostivi, în „Dilema“, anul III,

nr. 108, 3-9 februarie 1995, p. 11• Barbu, Daniel, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în societatea

românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Antet, Bucureşti, 1996• Barbu Violeta, Câteva diate munteneşti din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea, în „Revista de Istorie Socială“, I, 1996,p. 495-506

• Barret-Ducrocq, Françoise, Pauvreté, charité et morale à Londresau XlX-e siècle. Une sainte violence, P.U.F., Paris, 1991

• Berza, Mihai, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secoleleXV- XVIII, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie“, vol. II,Ed. Academiei, Bucureşti, 1957, p. 8-47

• Besançon, Alain, Confuzia limbilor, Ed. Humanitas, Bucureşti,1992

• Bluche, François, L'Ancien Régime. Institutions et société, Ed. deFallois, Paris, 1993

• Bologa, Valeriu, E necesară dezbaterea problemei botniţelormănăstireşti?, în .Mitropolia Olteniei“, an XXI, nr. 9-l0, sept.-oct.1969

• Brătescu, Gheorghe, L'attitude roumaine face à l'hopital, în„Revue Roumaine d’Histoire“, tom XXII, oct.-dec. 1983, nr. 4,p. 319-322

310

• Brătianu, Gheorghe, Două veacuri de la reforma lui ConstantinMavrocordat, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiu-nii Istorice“, seria III, tom XXIX, extras

• Brătescu, G., De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, în .Mi-tropolia Olteniei“, an XXI, nr. 9-l0, sept.-oct. 1969, p. 688-696

• Bréhier, Louis, Les Institutions de l'Empire Byzantin, Ed. AlbinMichel, Paris, 1970

• Byck, Jan, Depre cuvântul mişel, în „Cum Vorbim“, II, 1950,nr. 11-l2, p. 26

• Căzan, Florentina, Preţul fix al produselor din Ţara Româneascăla sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea(Contribuţie la studiul apariţiei relaţiilor capitaliste în ŢaraRomânească), în „Analele Universităţii Bucureşti“, secţia ŞtiinţeSociale, Istorie, anul IX, nr. 16 ,p. 51-63

• Cernovodeanu, Paul, Spitalul de ciumaţi Sf. Visarion de laPantelimon, în vol. Apărarea sănătăţii ieri şi azi. Studii, note şidocumente, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984, p. 73-81

• Idem, O vedere a oraşului Bucureşti din 1688, în „Materiale deIstorie şi Muzeografie“, Bucureşti, 1971, nr. 8, p. 124-l30

• Cernovodeanu, Paul, Vătămanu, Nicolae, Consideraţii asupracalicilor bucureşteni în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea.Câteva identificări topografice legate de aşezările lor, în„Materiale de Istorie şi Muzeografie“, Muzeul de Istorie Bucureşti,1965, nr. 8, p. 25-43

• Idem, Opt ani din viaţa spitalului Colţea, 1731-l739, în Spitalevechi şi noi, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976, p. 81-88

• Cernovodeanu, Paul, Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului.Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Ed.Silex, Bucureşti, 1993

• Coglin, Jean-Louis, Les Misérables dans l'occident médiéval, Ed.du Seuil, Paris, 1976

• Cojocaru, Ion, Ţara Românească după statistica generală din1832, în „Studii şi Articole de Istorie“, nr. VII, 1965

• Columbeanu, Serghi, Grandes exploitations domaniales enValachie au XVIIIe siècle, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974

• Coman, P., Cele mai vechi cruci ale Măţăului, în „BuletinulComisiei Monumentelor Istorice“, XXIV (1931), fasc.69, p.102

• Constantelos, Demetrios J., Byzantine Philantropy and SocialWelfare, Rutgers University Press, 1968

311

• Constantinescu, Ioana, Din istoria preţurilor în Ţara Româneascăîn secolul al XVIII-lea (până la 1775), în „Revista de Istorie“, tom29, nr. 12,1976, p. 1927-l943

• Idem, Arendăşia în agricultura Ţării Româneşti şi a Moldoveipână la Regulamentele Organice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985

• Constantiniu, Florin, Relaţiile agrare din Ţara Românească însecolul al XVIII-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972

• Idem, Pentru o tipologie a despotismului luminat. Exemplulromânesc, în „Analele Universităţii Bucuresti-Istorie.“, anulXXIX, 1980, p. 58-66

• Constantiniu, Florin, Papacostea, Şerban, Les Réformes despremiers phanariotes en Moldavie et en Valachie, în „BalkanStudies“, XIII, 1972, n 1, p. 89-l18

• Costăchel, Valeria, Dezagregarea obştii săteşti în ţările române înevul mediu. Săracii, în Studii şi referate privind istoria României,Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, p.759-796

• Diculescu,Vladimir, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în docu-mente 1800-l848, Cluj, 1970

• Diehl, Charles, La société byzantine à l’epoque des Comnènes, în„Revue Historique du Sud-Est Européen“, VI, 1929, p. 342-349

• Duprat, Catherine, Le Temps des Philantropes, Ed. C.T.H.S., Paris,1993

• Duţu, Alexandru, Cultura română în civilizaţia europeanămodernă, Bucureşti, 1978

• Idem, Mila şi filosofia socială, în „Dilema“, anul III, nr. 108, 3-9februarie 1995, p.6

• Idem, Tradiţia în gândirea politică românească, în „Polis“, vol. 3,nr. 3-4, 1996, p.82-93

• Foucault, Michel, Folie et déraison. Histoire de la folie à l’ageclassique, Plon, Paris, 1961

• Idem, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris,1975

• Georgescu, Valentin Al., Continuitatea elenistico-romană şi ino-vaţia în doctrina bizantină a filantropiei şi indulgenţei imperiale,în „Studii clasice“, XI, 1969

• Idem, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secoluluial XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980

• Geremek, Bronislaw, Les Marginaux parisiens aux XIVe-Xvesiècles, Flammarion, Paris, 1976

312

• Idem, Les Hommes sans maîtres. La marginalité sociale à l'époquepréindustrielle, în „Diogène“, n0 98, avril-juin 1977

• Idem, Marginalità , în Enciclopedia Einaudi, Torino, 1977-l984,vol. VIII.

• Idem, L'Image de l’autre: le marginal, în Rapports au XVI-eCongrès International des Sciences Historiques, Stuttgart, 1985,p. 67-81

• Idem, La Potence ou la pitié. L’Europe et les pauvres du MoyenAge à nos jours , Paris, 1987

• Idem, Les Fils de Cain, Flammarion, Paris, 1991• Ghibănescu, Gheorghe, Catastihul Iaşilor din 1755, Iaşi, 1921• Idem, Iaşii în 1820 (după catagrafia lui Mihail Grigore Suţu

Vodă), în „Ion Neculce“ / Buletinul Muzeului Municipal Iaşi, fasc.III, 1923

• Idem, Breasla mişeilor şi locul calicilor din laşi, în Buletinul „IonNeculce“, Iaşi, fasc. 4,1924, p. 80-l11

• Giurescu, Constantin, Despre „sirac“ şi „siromah“ îndocumentele slave muntene, în „Revista Istorică“, Bucureşti, nr.13, ianuarie-martie, 1927, p. 23-42

• Idem, Despre boieri, în Studii de istorie socială, ed. a II-a, Ed.Universul, Bucureşti, 1943, p. 227-349

• Idem, Contribuţiuni la studiul originilor şi dezvoltării burghezieiromâne până la 1848, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

• Gueslin, André, Gens pauvres, pauvres gens dans la France duXIX-e siècle, Aubier, Paris, 1998

• Gutton, Jean-Pierre, La Société et les pauvres. L’exemple de lagénéralité de Lyon (1534 -l789), Paris, 1971

• Idem, La Société et les pavres en Europe, P.U.F., Paris, 1974• Hagi-Moscu, Emanoil, Bucureşti, amintirile unui oraş, Ed.

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995• Hanganu, Liliana-Nicoleta, Din istoria unui vechi aşezământ

medical. Spitalul Filantropia, în „Bucureşti. Materiale de Istorieşi Muzeografie“, XIII (1999), p. 98-l09

• Himmelfarb, Gertrude, The Idea of Poverty. England in the EarlyIndustrial Age, Faber and Faber, London-Boston, 1984

• Hobsbawm, E.J., Primitive Rebels, Manchester University Press,Manchester, 1959

313

• Hunecke, Volker, Lea Enfants trouvés: contexte européen et casmilanais (XVIIIe-XXe siècle), în „Revue d’Histoire Moderne et Contemporaine", tome XXXII, janvier-mars, 1985, p. 3-29

• Imbert, Jean, La Protection sociale sous la Revolution Française,Paris, 1990

• lonaşcu, Ion, Răpirea pământului ce aparţinea moşnenilor dinBrăneşti de către boierul Diamandi Cărpinişanu în preajma anului1821, în „Studii si Cercetări de Istorie Medie“, an I, iul.-dec. 1950,p. 102-111

• Idem, Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, în„Revista Arhivelor", an II, n. 2, Bucureşti, 1959, extras

• Idem, Date statistice noi despre Bucureşti în anii 1810-l811 culesedin arhivele Moscovei, în „Revista Arhivelor", anul II, Bucureşti,1959, extras

• Idem, Politica fiscală a lui Ioan Gheorghe Caragea oglindită încorespondenţa inedită a lui Manuc-Bei, în „Studii şi Articole deIstorie", vol. VIII, Bucureşti, 1966, extras

• Iordache, Anastasie, Principatele Române în epoca modernă,vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1998

• Iorga, Nicolae, Le Despotisme éclairé dans les pays roumains au18-è siècle, în „Bulletin des Sciences historiques, Rapportroumain“, extras

• Idem, Calicii lui Mihai Viteazul-o nouă orânduire a lui, în „Ana-lele Academiei Române“. Memoriile Secţiunii Istorice, tom XXI,Bucureşti, 1939

• Idem, La Continuation des hopitaux byzantines par les hopitauxroumains, în „Revue Historiques du Sud-Est Européen, oct.-dec.1932, p. 395-450

• Idem, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şieconomice a Principatelor Române, extras din „Economia Naţio-nală“, Bucureşti, 1900

• Kraemer, Erik von, Le Type du faux mendiant dans les littératuresromanes depuis le Moyen Age jusqu'au XVII-e siècle, Helsingsfors,1944

• Le Goff, Jacques, La Civilisation de l'Occident médiéval, Arthaud,Paris, 1964

314

• Lindenmeyr, Adele, Poverty is not a Vice. Charity, Society and theState in Imperial Russia, Princeton University Press, Princeton-New Jersey, 1996

315

• Mandrou, Robert, Introduction à la France moderne, AlbinMichel, Paris, 1961

• Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic,vol. I şi II, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994

• Idem, Trilogia vieţii, vol. I (Nunta la români), vol. II (Naşterea laromâni), vol. III (Înmormântarea la români), studiu etnografic;ediţie critică de Teofil Teahă, Ioan Serb, Ioan Iluşiu, text stabilit deTeofil Teahă, Ed. Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Bucureşti, 1995

• Mihordea, Vasile, Relaţiile agrare în Moldova în secolul alXVIII-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968

• Miller, Timothy S., Byzantine Hospitals, în „Dumbarton OaksPapers", tom 38, 1984, p. 53-63

• Mollat, Michel, Les Pauvres et la société médiévale, în Le XIII-eCongrès International des Sciences Historiques, Moscova, 1970,extras

• Idem, Les Pauvres au Moyen Age. Etudes sociales, Ed. Hachette,Paris, 1978

• Mousnier, Roland, La Vénalité des offices sous Henri IV et LouisXIII, PUF, Paris, 1971

• Mueller, Reinhold, Charitable Institutions, the jewish Communityand veneţian Society, a Discussion of the recent Volume by BrianPullan (II), în „Studii Veneziani“, XVI, 1972

• Munteanu, V.V., Organizarea mănăstirilor româneşti în compa-raţie cu cele bizantine (până la 1600), (Teză de doctorat),Bucureşti, 1984

• Nicoară, Toader, Epidemii şi mentalităţi în societatea româneascăîn zorile modernităţii (1700-l830), în Studii de Istorie a Transil-vaniei, coord. Sorin Mitu şi Florin Gogâltan, Cluj, 1994, p. 152-163

• Nistor, Ion I., Ravagiile epidemiilor de ciumă şi holeră şi Insti-tuirea cordonului carantinal la Dunăre, în „Analele AcademieiRomâne. Memoriile Secţiunii Istorice“, seria III, tom XXVII,mem. 13

• Panaitescu, P.P., Costăchel, Valeria, Cazacu, A., Viaţa feudală înŢara Românească şi Moldova (sec. XV-XVIII), Bucureşti, 1957

• Papacostea, Şerban, Populaţia Ţării Româneşti în ajunul refor-

316

melor lui Constantin Mavrocordat, în „Studii“, 1966, n 5• Idem, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-l739), Ed. Aca-

demiei, Bucureşti, 1971

317

• Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii. Studiu defolclor, ediţia a II-a revizuită, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,1995

• Park, Robert E., Human migration and the marginal man, în„American Journal of Sociology“, XXXIII, 1928, p. 881-893

• Patlagean, Evelyne, Recherches sur les pauvres et la pauvreté dansl’Empire romain de l'Orient (IVe-VIIe siècles), Lille, 1974

• Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939

• Pippidi, Andrei, Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aubede l'age moderne. Ed. Academiei-Ed. du C.N.R.S., Bucureşti- Paris, 1980

• Idem, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secoleleXVI- XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983

• Idem, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în „AnuarulInstitutului de Istorie şi Arheologie-A.D. Xenopol“, XXV, n. 2,1988, extras

• Idem, Centre et périphérie dans le Sud-Est de l’Europe a l'époquemédiéval et prémoderne, în „Revue des Etudes Sud-Est Euro-péennes“, Tome XXXI, 1993, nr. 3-4, p. 263-269

• Plămădeală, Antonie, Bolniţele mănăstireşti în istoria grijiiBisericii pentru bolnavi. Câteva scurte precizări, în „TelegrafulRomân“, Sibiu, an 140, nr. 23-24, 15 iunie 1992, p. 1-2

• Platon, Gheorghe, Platon, Alexandru-Florin, Boierimea dinMoldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socialăşi politică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995

• Popa, Mircea, La Circulation monétaire et l’évoluiton des prix enValachie (1774-l831), Bucureşti, 1978

• Popescu-Mihuţ, Emanuela, Ideologie politică şi propagandă înactele cancelariilor domneşti din ţările române (1775-l821), însud-estul european în vremea Revoluţiei Franceze. Stări de spirit,reacţii, confluenţe, coord. Alexandra Duţu, Bucureşti, 1994, p. 73-98

• Potra, George, Din Bucureştii de ieri, vol I-II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

• Răuţescu, I., Câmpulung-Muscel, Câmpulung, 1943 • Roman, Louis, Localităţile şi populaţia Ţării Româneşti în lumina

318

lucrării cartografice manuscrise din 1790-l791, în „RevistaArhivelor“, vol. XXXII, an XLVII (1970), n 1

• Sassier, Philippe, Du Bon usage des pauvres. Histoire d’un thèmepolitique, XVle-XXe siècle, Fayard, 1990

• Slack, Paul, Poverty & Policy in Tudor & Stuart England,Longman, London and New York, 1995

• Spiegeler, Pierre de, Les Hopitaux et l'assistance à Liège (V-XVsiècles). Aspects institutionnels et sociaux, Paris, Ed. Les BellesLettres, 1987

• Stahl, H.H., Les Anciennes comunnautées villageoises roumaines.Asservissement et pénétration capitaliste, Ed. Academiei - Ed. duC. N.R.S., Bucureşti-Paris, 1969

• Stahl, Paul H., Le Testament de Maxim le Marchand (1735)-Commentaires ethnologiques, în „Buletinul Bibliotecii Române“,vol. V(IX) - Serie nouă - 1975/1976, Freiburg, 1976, extras

• Stoianovich, Traian, Model and Mirror of the Premodern BalkanCity, în La ville balkanique auxXVe-XVlIIe siècles (relations socio-économique et démographiques), recueil des actes du Coliqueinternational organisé par la Commission d’histoire économiquede l’AIESEE, Moscova-Kiev, 1969

• Şerban, C., Spitalul Colţea în prima jumătate a secolului alXVIII-lea, în Ibidem, p. 167-l74

• Vătămanu, Nicolae, Contribuţii la istoricul înfiinţării spitaluluiColţea, în ibidem, p. 145-l65

• Vătămanu, Nicolae, De la începuturile medicinei româneşti,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966

• Vârtosu Ion, Vârtosu Emil, Aşezămintele Brâncoveneşti. O sută deani de la înfiinţare: 1838-l938, Bucureşti, 1938

• Vincent, Bernard, Les Marginaux et les exclus dans l'histoire, în„Cahiers Jussieu“, n 0 5, Paris, 1979

• Vlad, Matei D., Colonizarea rurală în Ţara Românească şiMoldova, secolele XV-XVIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973

• Zane, Gheorghe, Studii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980 • Zepos, Pan. J., La Politique sociale des princes phanariotes, în

„Balkan Studies“, tom 11, n 1, Thessaloniki, 1970, p.81-90 • Idem, The „Box of Charity" of the Rules of the Danubian

Countries, în „Neo-Hellenika“, IV, 1981, p. 55-67

Cuprins

Săracul. O temă istoriografică/5..................................................... Societatea românească la începutul timpurilor modeme/19O istorie a cuvântului sărac. Anchetă terminologică/77Biserica, Prinţul, Individul. Trei ipostaze ale

gestului caritabil/99Breslele de calici. Cerşetorii şi vagabonzii /138Spitalele pentru săraci bolnavi. Preocupări ale domniei

legate de sănătatea publică/167Deosebite feţe ştiute. Scăpătatul. Ajutoare băneşti

oferite de vistierie şi Cutia Milelor/188Copii săraci, copii orfani. Instrucţia şcolară gratuită,

tutela şi orfanotrofia/207Încheiere/224Bibliografie/243

Editor: VALENTIN NICOLAURedactor: CRISTIAN PREDA

Tehnoredactare computerizată: CLARA ARUŞTEIApărut 2001, Bucureşti

Timbrul literar se varsă în contul Uniunii Scriitorilornr. 45.10.10.32, BCR sector 1, Bucureşti

IV parcursul unui secol al XVIII-lea prelungit de la jumătateacelui precedent până către anii 30 ai veacului al XIX-lea,săracul şi gesturile sociale pe care prezenţa lui în societate lecheamă încep să prindă contur în documentele istorice dinPrincipatele Române. Imaginea de ansamblu pe care studiullor o oferă este aceea a unei societăţi ale cărei traumatismepolitice şi economice evidente nu oferă răgazul necesarelaborării unor soluţii cu vocaţie certă de asistenţă socială.Tentativele de asistare a săracilor nu lipsesc, dar ele sunthandicapate de sărăcirea generală a societăţii, de primatulpoliticului faţă de social şi de instabilitatea generală a veaculuial XVIII-lea. Păstrând cuvenitele rezerve, nu putem totuşi sănu remarcăm că o seamă de atitudini şi situaţii prezentate înaceastă carte (afişarea aproape ostentativă a sărăciei înraporturile domniei-stat cu individul sau comunitatea locală;lipsa de sensibilitate socială destul de acută şi de generalrăspândită; etatizarea gesturilor de asistenţă) s-au bucurat deo posteritate de invidiat, în măsura în care azi încă le întâlnim.

Ligia Livadă-CadeschiDela milă la filantropie.

Institutii de asistare•)

a săracilor dinŢara Românească şi

Moldova în secolulal XVIII-lea

De La Mila La Filantropie

Documents

Transcript of De La Mila La Filantropie