De ce totuși Hotărârile Curții Constituționale trebuie comentate

Hotărârea Curții Constituționale nr. 4 din 22 aprilie 2013 a fost cu adevărat o surpriză pentru cei care au urmărit derularea evenimentelor. Subsemnatul am participat în acel proces ”istoric” în calitate de reprezentant al Președintelui Republicii Moldova și, după cum e știut, ”am pierdut procesul”.

Având în arsenal Hotărârea CEDO Amihalachioaie c. Moldovei, risc să intervin cu unele comentarii pe marginea acestui caz, încercând să evit, pe cât este posibil, aspectele de fond ale litigiului.

Paradoxal. Cel mai mult m-au surprins aprecierile făcute Hotărârii CC din 22 aprilie 2013 de către unii politicieni, comentatori, dar și juriști, potrivit cărora, aceasta a adus la normalitate lucrurile în societate și că hotărârea este culmea creației juridice, iar cei șase judecători apar ca salvatori ai națiunii.

Așa dar, despre starea de normalitate vorbim mai puțin. În schimb, despre această mostră de eroism și de creație juridică autohtonă sunt obligat să spun câte ceva.

Despre procedură. Întotdeauna am considerat și rămân ferm convins că procedura în orice proces are o importanță crucială. Adeseori chiar și hotărâri corecte pe fond pot fi compromise iremediabil din cauza viciilor de procedură. Or, procedura nu este o simplă formalitate sau o ceremonie. Regulile de procedură au menirea să dea siguranță, să creeze condiții egale, reale și suficiente pentru toți participanții la proces, în vederea exercitării depline de către aceștia a drepturilor date prin lege. Din aceste considerente, atât instanțele, cât și participanții la procese trebuie să respecte procedurile stabilite. Aceasta se referă în deplină măsură și jurisdicției constituționale, indiferent de cât de specifică este această procedură. De altfel, Curtea Constituțională, prin lege este obligată să se conducă de principiul legalității. În ședința de judecată din 22 aprilie 2013 președintele CC dl A. Tănase mi-a făcut o observație subtilă, precum că la CC nu e ca în instanțele de judecată și nu ar trebui să apelez la reguli de procedură generală. Procedura jurisdicției constituționale ar fi alta. Din considerente de etică a procedurii jurisdicției constituționale, nu am forțat nota, chiar dacă procesul s-a redus, în mare parte, la întrebări și declarații pur politice și părtinitoare, atât din partea unui din semnatarii sesizării, cât și din partea judecătorilor A. Tănase și V. Popa. Ba mai mult, judecătorul V. Popa s-a postat și în rol de ”martor al acuzării”, polemizând cu subsemnatul despre ce și cum s-a petrecut la consultările purtate de Președintele RM cu fracțiunea PL.

Dincolo de fondul sesizărilor examinate de Curte, tot ce a fost să țină de procedură din acest dosar poate fi calificat ca un adevărat dezastru. A fost compromis totul ce înseamnă un proces echitabil, chiar dacă în Hotărârea sa din 22 aprilie 2013 Curtea Constituțională invocă din belșug principiul statului de drept cu referire la art. 1 alin. (3) din Constituție. Dar acest principiu trebuia să fie valabil, în primul rând, chiar pentru Înalta Curte. Dreptul la un proces echitabil este aplicabil în plină măsură și procedurii jurisdicției constituționale.Despre imparţialitate. Una din regulile fundamentale ale unui proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, este imparțialitatea judecății. Or, imparțialitatea ține de însăşi esența unui proces echitabil. CEDO a menționat în repetate rânduri și cu diferite ocazii importanța crucială a acestei cerințe. În particular, în cauza Tocono și Profesorii Prometeiști c. Moldovei CEDO a subliniat: ”…articolul 6 § 1 al Convenţiei impune o obligaţie fiecărei instanţe naţionale să verifice dacă, aşa cum este

formată, ea reprezintă o „instanţă imparţială” în sensul acestei prevederi” (Tocono și Profesorii Prometeiști c. Moldovei, §31, Cererea nr. 32263/03). Tot acolo (§29) CEDO a menționat: ”Atunci când se hotărăşte dacă într-o anumită cauză există motive legitime de a bănui că un complet nu este imparţial, punctul de vedere al celor care pretind că acesta nu este imparţial este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această bănuială poate fi obiectiv justificată”.

În ședința din 22 aprilie 2013 am cerut recuzarea judecătorului V. Popa în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) pentru că el s-a expus în public pe marginea fondului sesizării. Această expunere în public avusese loc în timpul consultărilor Președintelui Republicii Nicolaie Timofti cu fracțiunea Partidului Liberal. Atunci, dl. V. Popa l-a susținut pe liderul PL, care îi ceruse Președintelui RM să desemneze un Prim-ministru interimar conform interpretărilor date în 1999 și 2000 de CC la art. 101 alin. (2) din Constituție. Mai mult, dl V. Popa a intrat în polemică pe acest subiect cu funcționarii și consilierii Președinției. Ulterior, liderul PL a anunțat despre faptul că va fi sesizată CC pentru a clarifica situația. În doar câteva zile după aceste evenimente dl. V. Popa a fost numit de Parlament în funcția de judecător la Curtea Constituțională. Oare asemenea circumstanțe nu justificau obiectiv bănuiala Președintelui Republicii că judecătorul V. Popa ar fi în conflict de interese, situație ce l-ar face imparțial? În asemenea circumstanțe, respingerea de către CC a cererii de recuzare apare foarte stranie, ba chiar abuzivă.

Judecătorul V. Popa, în declarațiile sale în fața CC, a mințit într-un hal nemaivăzut, negând fapte evidente, ba chiar ascunzând că se află în conflict de interes. De fapt, anume dl Popa era primul obligat să-și decline participarea în proces, anunțând despre conflictul de interes în care se află. A doua zi după proces, Președintele fracțiunii parlamentare a PL dl Ion Hadârcă, a declarat în cunoștință de cauză că dl V. Popa, fostul său coleg de fracțiune, este chiar inițiatorul sesizării privind interpretarea art. 101 din Constituție. Același lucru a fost confirmat și de Președintele fracțiunii parlamentare a Partidului Democrat dl D. Diacov. Foarte frumos! Inițiatorul și susținătorul profesional și ”spiritual” al sesizării este pus să și o judece. Ferma mea convingere este că dl. V. Popa era și în conflict de interese, ca inițiator al sesizării. Situația de conflict de interese este totalmente asemănătoare cu cea a ex-procurorului general V. Zubco din ziua ”vânătorii domnești”, după ce S. Paciu a fost împușcat mortal.

Proaspăt numitul judecător, dl V. Popa, este desemnat de Președintele CC dl A. Tănase în calitate de judecător-raportor, de parcă simplul statut de judecător nu era suficient. Conținutul textului art. 22 din Codul jurisdicției constituționale demonstrează că judecătorul raportor are competențe foarte largi la pregătirea dosarului spre examinare și a terenului favorabil.

În lista încălcărilor de procedură, demolatoare pentru hotărârea discutată, se înscrie admiterea spre examinare a cererii depuse ad-hoc privind constituționalitatea a două decrete prezidențiale cu titlu de simplă completarea a sesizării inițiale. Și aici nu este vorba de o formalitate. Noi am cerut înregistrarea și examinarea acestei ”completări” drept sesizare (sesizări) separată de cea de interpretare a normelor constituționale, deoarece este vorba de cereri absolut noi și diferite, precum și de proceduri noi. Mai mult, Președintelui RM nici nu i-a fost comunicată această sesizare ca parte în proces, deși Curtea este obligată prin lege să o facă. În calitate de reprezentant am prezentat Curții procură de a reprezenta Președintele RM doar în sesizarea privind interpretarea normelor constituționale, dar nu și în alte sesizări. Mi s-a creat impresia că Înalta Curte nici nu era

interesată de opinia Președintelui Republicii, chiar dacă era vorba de o cerere de verificare a constituționalității a două decrete emise de chiar de acesta, de parcă deja totul ar fi fost decis.

Atunci când am primit informația despre decizia CC de a urgenta examinarea sesizării inițiale și despre numirea ședinței pentru data de 22 aprilie, adică cu 2 zile înainte de ziua în care se aștepta discuțiile privind votul Parlamentului pentru învestirea noului Guvern, am admis că Înalta Curte s-a antrenat ușor într-un joc politic, pentru a face presiune asupra participanților la negocierile politice, în special asupra Prim-ministrului desemnat. Dar, situația s-a dovedit a fi mult mai gravă.

În primul rând, cererea despre examinarea în mod prioritar se conținea chiar în cerințele inițiale din 11 aprilie 2013, însă Curtea nu a găsit atunci de cuviință să-i dea curs, planificând examinarea sesizării pentru mai târziu. Însă, deja la 15 aprilie 2013, deputatul V. Munteanu, unul dintre semnatarii sesizării, a depus o cerere la CC cu următorul conținut: ”Cu referire la sesizarea Curții Constituționale, ce a fost înaintată … la 11 aprilie 2013 … cu privire la interpretarea prevederilor art. 101 și altele din Constituție, ce ține, între altele, de interimatul funcției de Prim-ministru pentru perioada în care Guvernul se află în demisie, Vă solicităm respectuos să examinați această sesizare în termen cât mai restrâns, mai ales luând în considerare că în viitorul cel mai apropiat se vor desfășura evenimentele legate de învestirea noului Guvern. Iată de ce, examinarea sesizării respective, până la o eventuală învestire, ar fi binevenită și necesară”. Observăm că eventuala învestire a noului Guvern nu are nimic cu obiectul sesizării inițiale – trebuia sau nu să fie desemnat un Prim-ministru interimar. Prin urmare, nu exista niciun temei legal de urgentare a examinării sesizării inițiale, doar dacă, de fapt, nu se urmărea tocmai scopul blocării învestirii noului Guvern în frunte cu V. Filat. Evenimentele care au urmat ne permit să concluzionăm că anume acest scop a fost urmărit și realizat. A existat cumva un scenariu de scoatere din joc a lui Filat, scenariu în care Curtea Constituțională a fost antrenată? Este regretabil, dar anume această concluzie vine, după ce mai analizezi și declarațiile (mesajele) caracteristice ale lui M. Ghimpu către Filat din zilele de până la 22 aprilie 2013, dar și declarațiile despre ”ghimpișori” făcute de el după pronunțarea hotărârii CC. Despre așa-numita ”completare” a sesizării inițiale, depuse chiar în dimineața de 22 aprilie, și despre modul surprinzător pe care l-a ales Curtea de a o examina din mers, am scris deja. Acum înțelegem de ce urgentarea examinării a fost ”binevenită și necesară”. Chiar că a fost.

Nu este vorba de o șmecherie procesuală surprinzătoare pentru oponenți, dar este vorba de antrenarea Curții Constituționale într-un scenariu politic, în detrimentul chiar al Constituției. Următoarea întrebare ar fi dacă nu cumva acest scenariu a fost sugerat, sau cel puțin ”îmbunătățit”, la ultima sută de metri, chiar de cineva din interiorul Curții. Ce ar fi trebuit să cred văzând o atât ”de bună” înțelegere între Curte și autorul sesizării și o totală ignorare în raport cu alți participanți la proces, care, după cum am scris mai sus, au înaintat niște cereri perfect legale. Mai ales că, după cum ne convingem din lecturarea hotărârii pronunțate, se pare că Înalta Curte nu a fost deloc surprinsă de completarea înregistrată chiar în dimineața zilei de 22 aprilie 2013, judecătorii având pregătite ”o căruță” întreagă de întrebări despre importanța și semnificația pentru acel proces a normei care se conține la art. 1 alin. (3) din Constituție, precum și de citate care mai de care, din jurisprudența relevantă și mai puțin relevantă cazului, pentru a ”betona” noțiunea ”stat de drept”, noțiune invocată, de altfel, ad-hoc de autorul sesizării.

Curtea Constituțională a mai recurs la o practică anticonstituțională atunci când a ajuns la concluzia că V. Filat este ”un Prim-ministru care a tolerat în componența Guvernului miniștri suspecți de corupție, în privința cărora a fost inițiată urmărirea penală, manifestă o sfidare a principiilor statului de drept și denotă o lipsă evidentă de integritate, devenind în acest mod incompatibil cu funcția deținută”. Anume această stare de pretinsă lipsă de integritate și de incompatibilitate, constatată de Înalta Curte, a fost pusă la baza concluziilor privind necesitatea desemnării unui Prim-ministru interimar (imposibilitatea exercitării atribuțiilor de către Prim-ministrul unui Guvern demis pe motiv de incompatibilitate) și privind neconstituționalitatea desemnării lui V. Filat în calitate de candidat la funcția de Prim-ministru. Totul ar fi bine, însă, cu tot respectul față de Înalta Curte, ea nu are atribuții de a verifica integritatea și stările de incompatibilitate a persoanelor concrete. În Republica Moldova a fost, în sfârșit, constituită Comisia Națională de Integritate. Potrivit legislației, anume CNI ”…constată nerespectarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese şi privind incompatibilitatea, sesizând organele competente în vederea atragerii persoanelor respective la răspundere disciplinară sau, după caz, în vederea încetării mandatului, a raporturilor de muncă sau de serviciu ale acestora”. Mai mult, legislația a stabilit proceduri concrete de constatare a stărilor de incompatibilitate, dar și de contestare în contenciosul administrativ a actelor CNI. Doar după ce deciziile CNI devin definitive, inclusiv și drept urmare a neatacării lor sau a respingerii acțiunilor în judecată, ele pot servi, în particular, pentru încetarea unui mandat sau pentru nepromovarea în funcții importante. Astfel, constatăm că Înalta Curte și-a arogat atribuțiile CNI, încălcând principiul separării puterilor în stat (art. 6 din Constituție), lipsindu-l anticonstituțional pe V. Filat de orice posibilitate de a-și apăra drepturile în instanțele de judecată.

Ceea ce a scris Curtea Constituțională în ultima sintagmă la paragraful 116 din Hotărârea vizată este chiar bună. Citez: ”… Curtea își rezervă dreptul de a examina în ultimă instanță și cu mare atenție toate actele date în competența sa prin art. 135 din Constituție, ce vizează înlăturarea din/numirea în funcții publice persoanelor suspectate de acte de corupție”. Foarte interesant. Ținând cont de redacția largă a art. 135 din Constituție, ne putem aștepta ca Înalta Curte să se transforme într-un fel de salvator național, adică o combinație între o secție de cadre, cu elemente de instanțe de judecată, cu atribuții de CNI, CNA, procuratură și ultimă instanță la tot. Lipsește un detașament de destinație specială instituit pe lângă Înalta Curte, care ar acționa întru executarea hotărârilor date de ea, a căror colaboratori ar purta haine de camuflaj cu nuanțe bordo, cu inscripție pe spate ”CC” sau ”Spețnaz constituțional”.