1Darul lui Dumnezeu31 August 2015

Fericitul întru pomenire Părinte Iosíf Vatopedinul (+2009) vorbe?te despre marele dar al lui Dumnezeu către oameni.

***

Acum să vă spun altceva, fra?ii mei: Domnul nostru a dovedit că are foarte multă credincio?ie, mai presus de orice măsură, mai mult decât putem noi să pricepem. Acum însă e rândul nostru să Îi arătăm ?i noi credincio?ie. Ne-a spus: ”Pe toate le-am săvâr?it prin Crucea ?i Învierea Mea ?i sunt gata să vă primesc ?i, iată, eu merg să vă pregătesc loc ?i iară?i voi veni ca să vă iau, ca acolo unde sunt Eu să fi?i ?i voi”. Aceasta este pecetea întregii făgăduin?e.

Dar ne mai spune ceva: ”Cel ce vrea să vină după Mine ?i să se facă părta? celor pe care vi le-am arătat ?i celor pe care vi le făgăduiesc, nu va reu?i, dacă nu se va lepăda de tot ce este al său”. Aceasta este acum treapta pe care trebuie să o cercetăm. Pentru că, dacă nu urcăm această treaptă, drumul este greu. Dacă nu ne lepădăm de tot ce est al nostru. ?i care sunt acestea toate de care trebuie să ne lepădăm? Doamne, miluie?te! Oare să ne lepădăm de pâine? Să ne lepădăm de haină? Să ne lepădăm de locuin?ă? Da, dar fără de acestea nu putem să trăim, ne sunt necesare acestea. Deci, nu este posibil să fie acestea cele pe care ni le cere Domnul. Altceva cere: anume, ceea ce prisose?te. Ne spune că noi, aici unde suntem, în lume, ne aflăm în Valea Plângerii – ?i Apostolul Ioan ne descrie locul în care vie?uim: lumea pe care a?i creat-o ?i în care trăi?i, toată această lume ”zace sub stăpânirea celui rău” (I Ioan 5: 19). Deci, iată, găsim ce este acel ceva pe care trebuie să îl lepădăm de la noi, ca Domnul să ne primească în făgăduin?ă. Fiecare dintre noi, fra?ii mei, să ne sfâ?iem personalitatea, să nu mai fim a no?tri, ci ai Domnului, să în?elegem cine suntem, care sunt făgăduin?ele pe care ni le dăruie?te Însu?i Dumnezeu. Avem atâtea mărturii de la cei care au primit făgăduin?ele. Milioane de eroi, înainta?i ai no?tri, prin toate mijloacele mărturisirii ?i ale martiriului, au demonstrat nu numai că s-au lepădat de cele de prisos ale căderii, dar încă ?i de legile firii s-au lepădat din dragoste pentru Dumnezeu. ?i au reu?it ?i au intrat în înfiere. ”Cei ce au primit acestea, nu au primit o parte oarecare”, zice, ”ci le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).

Deci, mo?tenirea noastră este acolo ?i este sigură, anume că putem intra în înfiere, ca să devenim mo?tenitori ai lui Dumnezeu ?i Tatăl ?i împreună-mo?tenitori ai Fiului Său, dacă ne lepădăm de toate ale noastre. Adică, ce să lepădăm? Toată stricăciunea, toată viclenia, tot ce ne devorează personalitatea. Toate poruncile, dacă le sintetizăm, ca să vedem care este sensul lor, de la cea numită cea mai mică până la cea mai mare – toate au acela?i sens: să ne convingă să lepădăm lucrurile cele de ru?ine. Numai aceasta ne cere Dumnezeu, ca să ne primească în înfiere. A?a cum El s-a făcut credincios în toate cuvintele Sale ?i în toate lucrările Sale, acum vine ceasul nostru, ca ?i noi să devenim consecven?i, să devenim credibili, ca să nu se piardă darul uria?, pe care Însu?i Dumnezeu a venit să ni-l aducă personal. Acest lucru, cu adevărat ?i cu atât mai mult cu cât ave?i bunăvoin?a să vizita?i aici sfin?itul Athos, acest lucru avem încredin?area că ?i voi îl căuta?i.

Aici, în Athos, fra?ii mei, nu există nimic social – după cum deja ?tia?i. Un singur lucru există, care este neschimbător: pocăin?a care se lucrează neîncetat ?i în adâncime. Aceasta, deci, ceea ce se nume?te pocăin?ă, cu adevărat este singura îndatorire a întregii umanită?i. Căci, dacă nu am fost în stare să rămânem ”drept învă?ând cuvântul adevărului”, dacă nu am putut să rămânem ”bineplăcu?i” lui Dumnezeu – atunci măcar să rămânem în pocăin?ă. Cât de mare este pogorârea lui Dumnezeu Cuvântul! A venit El Însu?i aici, ca să ne mântuiască ?i L-am omorât în chipul cel mai cumplit; era pe

moarte, Îi era sete ?i a cerut apă. Nu, noi I-am dat o?et cu fiere. ?i suferind toate acestea, El ne-a iertat: ”Iartă-i pe ei că nu ?tiu ce fac”. Jertfa supremă. Dar are ceva încă mai presus de acestea, după ce noi ne-am bătut joc de tot, după ce nu am ?inut seama de nimic, nici de porunci, nici de jertfe, nici de nimic: El S-a pogorât ?i mai jos ?i ne-a dăruit pocăin?a. Nici de asta nu suntem în stare? Nu cere nimic în schimb, nu cere răscumpărare, doar să se întoarcă omul căzut în stricăciune, cu sinceritate, ?i să spună: ”Dumnezeule, am fost batjocorit, acum am în?eles acest lucru, mă pocăiesc. Iartă-mă!”. De îndată, de îndată îl prime?te Dumnezeu. ?i nici a?a nu putem? Nici aici? (…) Dacă ar fi vrut ceva în schimb pentru pocăin?ă, noi am fi gândit: ”Dar unde să găsim acum astea ce ne cere? Cum să le adunăm? Este împotriva firii noastre, este împotriva personalită?ii noastre!”.

Dimpotrivă, pocăin?a nu numai că nu devastează personalitatea umană, ci o ridică din zdrobirea ei. Pocăin?a nu ne înjose?te, nu ne coboară, ci ne ridică, pentru că noi în?ine, prin ne?tiin?a noastră, prin purtarea noastră fără minte, prin nepurtarea de grijă, ne-am strivit personalitatea. Acest lucru ni-l înfă?i?ează Prorocul David: ”Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48: 21). Dar noi suntem mai rău decât dobitoacele, fra?ii mei, atunci când iese omul de pe calea lui Dumnezeu; pentru că eu urmăresc animalele ?i dobitoacele ?i văd că acestea se mi?că în legile fire?ti ale existen?ei lor biologice. ?i după ce s-au săturat nu se lăcomesc luând de la celelalte animale; după ce s-au săturat, nu se lăcomesc să facă provizii, nici nu se viclenesc să îi împiedice pe vulturi să mănânce ?i ei. Noi însă suntem mai rău ca animalele. După căderea noastră în cele de-a stânga, am ajuns mai rău decât animalele. ?i, iară?i, Atotbunătatea Domnului nostru se pogoară ?i la acest nivel, atât de jos, ?i spune: ”Întoarce?i-vă înapoi ?i iară?i vă voi primi pre voi”. Asta e, fra?ii mei! Acest lucru, cu adevărat, am dorit să vi-l întăresc, deoarece cred că în sufletul vostru nobil există această întrebare. ?i mai ales, pentru că în acest loc se afla re?edin?a pocăin?ei ?i cei care trăiesc aici sunt purtători ?i iubitori ?i lucrători ai pocăin?ei, de aceea amintim ?i dragostei voastre, de vreme ce a?i avut bunătatea să vizita?i acest loc sfin?it, care este re?edin?a pocăin?ei, să primi?i acest aluat ?i începând de azi, nu de mâine, printr-o întoarcere lăuntrică să Îl convingem pe Preabunul Stăpân – pe Care L-am ocărât, de Care ne-am lepădat, pe Care L-am trădat – să-L convingem, deci, că acum ne pocăim ?i El este mereu gata să ne primească.

Athos, Chilia Sf. Ipatie

A?a, fra?ii mei! Pocăin?a însă să o face?i în Biserică, nu fiecare în singurătatea lui, nu de capul nostru. A?a cum de la Biserică ne-am primit ?i identitatea, a?a cum nici la moarte, dacă nu deschide Biserica, nu ne deschid acolo Sus ca să trecem. Să mergem, dară, în Biserică având zdrobire de inimă ?i să spunem: ”Doamne, am păcătuit! Îmi mărturisesc gre?elile, nimeni altul nu e de vină. E de vină lipsa mea de luare aminte. Mă pocăiesc”. De îndată! Nu se va termina nici sunetul glasului ?i de Sus s-a ?ters vina. Atât de u?or prime?te Dumnezeu pe cel ce se pocăie?te.

(…) Suntem răspunzători. ?i acum vă voi spune exemplul pe care ni l-a dat Domnul nostru. Când încerca să convingă acest neam uciga? de Dumnezeu în mijlocul căruia S-a născut, ?i Îi spuneau: ”Hai, fă ceva, ca să vedem ?i să credem în Tine!”. Mii erau ciungii ?i bolnavii pe care îi vindecase ?i mor?ii pe care îi înviase – ace?tia însă nu vedeau nimic din toate astea! Deci, le spune: ”Fă?arnicilor, fa?a cerului ?ti?i să o deosebi?i ?i sunte?i în stare să vă da?i seama cum e vremea. Nu pute?i oare să în?elege?i acum Cine vă stă înainte?”. Vin ?i eu acum să spun acela?i lucru sub o altă formă. Vremurile pe care le trăim, fra?ii mei, nu sunt bune. Nu intervalul de timp e problema, ci sistemul întregului social pe care noi l-am creat ca ni?te fiin?e stricate ce suntem. Nu cred că e cineva care să nu priceapă acest lucru, to?i în?elegem că nu mergem spre bine. Nu e cu putin?ă să mai continue societatea fiind

guvernată de legea distrugerii totale. Ceva se întâmplă aici, ceva se prefigurează aici. Este exact ce le spunea Hristos evreilor: ”Fă?arnicilor, nu pute?i să în?elege?i despre Cine e vorba?”.

Fra?ii mei, făptura este făcută de Dumnezeu nu din necesitate, nu for?at, nu din obliga?ie, ci din Atotdragostea Sa. ?i El a creat fiin?e bune, sănătoase, luminoase, drepte, ?i le-a a?ezat întru bucurie. Noi le-am pervertit, noi am stricat tot, deci, ?i ne-am arătat vrăjma?i fa?ă de hotărârea fiin?ării dumnezeie?ti. Nu Dumnezeu a făcut oameni ?i făpturi nefericite, damnate ?i întinate, noi le-am făcut a?a, noi, oamenii. Căci toate acestea dau mărturie, despre ce altceva? Să pricepe?i că zidirea lui Dumnezeu nu e fără de stăpân ?i face fiecare ce vrea în ea, nu, nici diavolul nu face ce vrea el, nici nimeni! Îngăduin?a lui Dumnezeu, Care până azi îngăduie stricăciunea noastră, nu e o slăbiciune din partea Lui, nu e nici indiferen?ă, ci toate sunt în dumnezeie?tile planuri ale Atotdragostei Sale, care ne-a mai dat o amânare – măcar de ne-am trezi ?i noi! Pentru că omul nu este animal, ci este o persoană ra?ională. Avem atâtea pilde care ne pot fi călăuză, dar omul căzut ?i-a închis ochii cu desăvâr?ire ?i nu vrea să vadă.

?i nu vă gândi?i că aici se nume?te Grecia, această binecuvântată ?ară a înainta?ilor no?tri, în care trăiesc bunicii ?i bunicele noastre ?i mai sunt micile mănăstiri ?i încă ne mai facem sfânta cruce. Dincolo de hotarele Greciei nu a mai rămas nimic, fra?ii mei, diavolul este adorat în mod oficial ca dumnezeu ?i se luptă fă?i? împotriva lui Dumnezeu ?i a preo?ilor Săi. Acestea sunt semnele timpului, despre care v-am vorbit ?i vă provoc să cugeta?i la aceasta: ”Până unde va merge aceasta? Este cu putin?ă ca Dumnezeu să arunce făpturile Sale, pentru care a venit după cădere ?i le-a răscumpărat cu însu?i Sângele Său? Nu, fra?ii mei, acum este însă timpul în care semnele ne conving că Dumnezeu începe să î?i retragă îngăduin?a Sa ?i să aplice dreptatea pe care o va impune prin for?ă ca să stăvilească legea distrugerii. Ne apropiem de acest ceas! De aceea, provoc dragostea voastră, de?i pocăin?a în toată vremea se cere, în ceasul de fa?ă însă este arzătoare, este urgentă. Fra?ii mei, dacă nu convingem Bunătatea Lui că ne pocăim, intervine Dumnezeu Însu?i, a?a cum a intervenit ?i altă dată, la potop ?i la alte cataclisme locale, prin incendii ?i cutremure ?i altele… Acum, au spus ?i Părin?ii no?tri, desigur, am ajuns în acest punct al interven?iei furioase a Dreptă?ii dumnezeie?ti, ca să oprească Dumnezeu pe vrăjma?, păcatul ?i pe to?i cei ce urmează vrăjma?ului. De aceea, ”acum este timp bine primit, astăzi este ziua mântuirii”, să nu pierdem ?ansa mântuirii!

A?a, fra?ii mei, am considerat că este de datoria mea, pentru dragostea voastră, care a?i lăsat căminul familiei ?i cu eforturi ?i sacrificii ne vizita?i aici, aveam datoria, deci, să vă amintim acest în?eles. ?i ?tiind că ave?i dorirea cea bună, suntem optimi?ti că to?i împreună, ?i noi de aici, ?i dumneavoastră de acolo unde sunte?i, să convingem Atotbunătatea Lui, să Î?i reconsidere hotărârea, să ne tămăduiască în chipul pe care-l cunoa?te, fără să ne ?teargă de pe fa?a pământului, fără să ne ?teargă, pentru că suntem urma?ii unor înainta?i slăvi?i. Avem o istorie care s-a scris cu sânge mucenicesc. Sângele care s-a vărsat din acest neam pentru a se păstra mărturisirea credin?ei, dacă s-ar aduna tot azi, s-ar face un râu imens care să-i ”înece” pe to?i împotrivitorii [lui Dumnezeu].

?i ace?tia, astăzi, ne arată cu arogan?ă cultura lor? Noi nu îi vom copia, nu îi vom imita, ci îi vom imita pe înainta?ii no?tri, pe eroii no?tri, pe purtătorii dragostei, pe purtătorii jertfei de sine, ai credin?ei, ai eroismului. Asta vă urez, fra?ii mei, ?i, astfel, întorcându-vă la casele voastre, cu bună hotărâre, trezi?i-vă familia, ?i apoi încet-încet trezi?i-i la credin?ă pe cei din mediul în care trăi?i ?i apoi să trezim tot neamul acesta!

Este dublă îndatorirea noastră, fra?ilor, da, este dublă ?i este doar a elinilor. Sfântul Nectarie mărturise?te întru luminarea sa că suntem destina?i să ridicăm crucea omenirii. Nouă ne-a spus Domnul plecând: ”Voi sunte?i lumina lumii, voi sunte?i sarea pământului” ?i a spus cu mustrare un cuvânt amar: ”Deci, când Mă voi întoarce, voi mai găsi oare credin?ă pe pământ?”. Înainta?ii no?tri I-au spus: ”Da, Doamne, vino, ?i noi o păzim!”. ?i vom răspunde oare ?i noi, acum, la fel? Trebuie să Îi răspundem la

fel!

Mă rog din tot sufletul ca întoarcerea voastră la Dumnezeu să fie temelia adevărată a înnoirii noastre personale, a înnoirii întregului nostru neam, dar ?i a tuturor neamurilor. Da, fra?ii mei, de la noi a?teaptă, de la noi au luat, nu o spun ca o laudă, nici nu vorbesc în duh filetist! Dar există azi ceva în lumea asta, ceva care se nume?te cultură, care se nume?te cunoa?tere, care se nume?te ?tiin?ă, care se nume?te cuvânt, care se nume?te persoană, care să nu poarte numele strămo?ilor no?tri? Să vorbească împotrivă cine vrea! Dar, iară?i, când strămo?ii no?tri au descoperit pe Dumnezeu, iară?i, au aruncat toate aceste lucruri cu dispre?, căci ce să facem cu ele, atât timp cât vrăjma?ul nostru, moartea, este în lucrare? Ce să facem cu filosofia, cu ?tiin?a de carte, cu discursurile ?i cu toate ?tiin?ele în fa?a mor?ii? Vede?i, asta e istoria noastră! ?i când au văzut că Dumnezeu Însu?i a venit pe pământ, au alergat ?i L-au îmbră?i?at. Când Domnul le spunea cu mustrare evreilor: ”Ierusalime, Ierusalime, … de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată vi se lasă casa voastră pustie” (Luca 13: 34-35), atunci, strămo?ii no?tri băteau la u?ă ?i strigau: ”Doamne, vrem să-L vedem pe Iisus”. Atunci a spus: ”Vouă vi se va da împără?ia ?i boteza?i neamurile”. De atunci, am primit această făgăduin?ă, de două mii de ani, din însă?i gura Domnului ?i o păzim până azi. Fra?ii mei, să nu ne facem trădători, să nu pângărim osemintele înainta?ilor no?tri. A?a vă urez, să vă întoarce?i cu această hotărâre ?i să fi?i siguri că vom câ?tiga, vom reu?i, indiferent ce va vrea Dumnezeu în rest, să facă, noi nu vom deveni trădători. Noi, Îl a?teptăm ?i Îi zicem: ”Da, Doamne, vino! Te a?teptăm”. Amin!