Daniil Harms

am ui tat cum se numeşte

texte pentru copii, părinţi, bunici

BR

atio

et R

evel

atio

Dan

iil H

arm

sa

m u

ita

t cu

m se n

um

eşte

ISBN 978-606-93664-2-4

În comparaţie cu proza lui Harms din Iluzie optică, textele din Am uitat cum se numeşte sînt mai instructive, optimiste şi mai moralizatoare, chiar dacă nu e vorba de morala tradiţională. Literatura pentru copii a lui Harms se bazează foarte mult pe jocuri – semantice, stilistice, lexicale sau fonetice. Unele texte sînt un fel de detectiv pentru copii, cum e Siguranţa buclucaşă. În altele, jocul e lexical, ca-n Am uitat cum se numeşte sau Despre cum Nicuşor Pankin a zburat în Brazilia, iar Petrişor Erşov nu credea nimic, unde Kolka are impresia că ştie „limba indienilor”, pe care ar fi învăţat-o dintr-o cărţulie. Astfel, vorbeşte precum soldatul Sidorov din Război şi pace de L.N. Tolstoi, care avea impresia că ştie franceza şi, întîlnindu-se cu francezii, a început să spună silabe abstracte şi absurde. Sau ca Guliţă al lui I.L. Caragiale din Chiriţa în provincie, care „furculisiona” & „fripturisiona” tare „gogomanision”, vorba Chiriţei.

Mihail Vakulovski

La Editura Ratio et Revelatio a mai apărut Iluzie optică (2013)

BIBLIOTECA R & R

BIBLIOTECA R & R

SLAVONICA

Daniil HARMS

Am uitat cum se numeşte

(texte pentru copii, părinţi şi bunici)

Traducere din limba rusă şi postfaţă de Mihail Vakulovski

EDITURA RATIO ET REVELATIO ORADEA

2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiHARMS, DANIIL Am uitat cum se numeşte: (texte pentru copii, părinţi şi bunici) / Daniil Harms; trad.: Mihail Vakulovski; red.: Liliana Corobca. - Oradea : Ratio et Revelatio, 2014 ISBN 978-606-93664-2-4I. Vakulovski, Mihai (trad.) II. Corobca, Liliana (red.)821.161.1-32=135.1

Copyright © 2014

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea la dispoziţia publică inclusiv prin internet sau reţele de calculatoare cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvîrşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului sau deţinătorilor drepturilor de autor reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal sau civil, în conformitate cu legile în vigoare.

Ilustraţia de pe coperta I: Copertele cărţilor pentru copii ale lui Daniil Harms

Traducere de pe http://lib.ru/HARMS/

www.editura.ratioetrevelatio.com

CUPRINS

(Odată un leu, o girafă, un cerb, un struţ, un elan, un cal sălbatic şi un cîine au început să se certe) ...................................... 9

Poveste .................................................................. 11Doisprezece bucătari .......................................... 14Şapte pisici ........................................................... 14Nouă tablouri ...................................................... 16În primul şi în al doilea rînd ............................. 17Despre cum o bătrînică a cumpărat cerneală .....22Întîmplare enigmatică ........................................ 31(Ai fost la grădina zoologică?) .......................... 31Siguranţa buclucaşă ............................................ 33Despre cum a zburat Nicuşor Pankin în

Brazilia, iar Petrişor Erşov nu credea nimic ........................................................... 38

Profesorul Trubocikin ........................................ 51Profesorul Trubocikin şi copiii .......................... 63Am uitat cum se numeşte .................................. 65(Dintele de lapte al unei fetiţe a început să

puroieze) .................................................... 66Lăudărosul Kolpakov ........................................ 66Ariciul curajos ..................................................... 68Grăsime de peşte ................................................. 6817 cai ..................................................................... 69„Una după alta” .................................................. 70Cum Maşa l-a convins pe măgar s-o ducă

în oraş ......................................................... 77Iepurele şi ariciul ................................................ 78(Trăia odată un cîine. Îl chema Bu bu bu) ....... 81Despre cîinele Bu bu bu ..................................... 81

(Anul trecut am fost la bradul cunoscuţilor şi prietenelor mele) ................................... 83

Fracturarea oaselor ............................................. 84Puşkin ................................................................... 90Puşkin ................................................................... 94Circul Şardam ...................................................... 96(Era vară. Soarele strălucea) ............................ 149(Volodea era la brad) ........................................ 151(În tabăra de vară sînt doi amici – Colea

Kokin şi Vanea Mokin) ........................... 151(Am fost întrebat cum e construit

automobilul) ............................................ 152(Odată Kolea şi Nina se jucau cu bulgări

de zăpadă) ................................................ 156(Mi-am cumpărat un creion) ........................... 156(Odată un om pe care-l chema Petrov s-a

încălţat cu pîslarii şi s-a dus să-şi cumpere cartofi) ...................................... 159

(Păi, Lenocika, a spus mătuşa, voi ieşi un pic, iar tu rămîi acasă şi să fii cuminte) 159

(Volodea stătea la masă şi desena) ................. 160Pana Vulturului de Aur .................................... 163Un fel de postfaţă la „Am uitat cum se

numeşte” (Mihail Vakulovski) ............... 173

9

* * *

I.Odată un leu, o girafă, un cerb, un struţ, un elan, un

cal sălbatic şi un cîine au început să se certe, fiecare dintre ei susţinînd că aleargă cel mai repede.

S-au certat cît s-au certat, gata să se ia la bătaie. Grişa Portokalov a auzit motivul pentru care se ceartă

animalele şi le-a spus: - Vai de capu’ vostru, animale prostuţe! Degeaba vă

certaţi. Mai bine aţi organiza o competiţie. Acela dintre voi care va ajunge primul după o tură în jurul lacului în-seamnă că aleargă cel mai repede.

Animalele au căzut de acord, numai struţul a spus că el nu poate să alerge în jurul lacului.

- Atunci nu alerga, i-a zis elanul. - Ba o să alerg! a răspuns struţul. - Ei bine, aleargă! a spus girafa. Animalele s-au aliniat şi, cînd Grişa Portokalov a dat

startul fluturînd din steguleţ, ele au luat-o la fugă.

II.Leul a executat cîteva salturi, a obosit şi s-a retras sub

palmieri, ca să se odihnească. Celelalte animale au conti-nuat să alerge. În faţa coloanei se agita struţul, urmat de elan şi de girafă.

Dar struţul s-a speriat că va fi întrecut de elan şi de girafă, aşa că şi-a întors capul spre ei şi a ţipat:

- Ia-auziţi aici! Haideţi să bem toată apa din lac! Celelalte animale vor fugi în jurul lacului, iar noi vom alerga pe de-a dreptul, pe fundul uscat şi aşa vom ajunge înaintea tuturor!

- Păi are dreptate! au spus elanul şi girafa, s-au oprit şi au început să bea apa din lac.

10

Iar struţul s-a gîndit: - Ce fraieri! Lasă-i pe ei să bea apă, iar eu am să alerg

mai departe. Şi struţul a alergat mai departe, doar că a uitat să-şi

întoarcă iar capul, aşa că în loc să înainteze, a început să fugă înapoi.

III. Iar elanul şi girafa beau, beau, beau, beau apă şi, la un

moment dat, girafa zice: - Nu mai pot. Şi elanul spune: - Nici eu nu mai pot. Au început să alerge mai departe, dar nu mai au cum

să se mişte prea repede, fiind atît de umflaţi cu apă. Elefantul îi văzu pe cei doi şi începu să rîdă în hohote! Stă şi rîde în hohote, stă şi moare de rîs! Iar pe cîine îl înnebunesc ţînţarii, care-l tot pişcă în

timp ce aleargă. S-a aşezat şi se scarpină. Stă şi se scarpi-nă! Stă şi se scarpină!

Aşa că primii au ajuns la linia de finiş cerbul şi calul sălbatic.

IV.Iar elefantul stă tot acolo şi rîde în hohote, stă şi moare

de rîs!

V.Iar cîinele tot acolo stă şi se scarpină, stă şi se scarpină!

VI.Iar girafa tot aleargă!

11

VII.Iar elefantul tot rîde.

VII.Iar cîinele se tot scarpină!

(prin anii 1930)

Poves te

- Uite, a spus Vanea, punînd caietul pe masă, hai să scriem o poveste.

- Hai, a spus Lenocika, aşezîndu-se pe un scaun. Vanea a luat un creion şi a scris: „Era odată un rege…” În acest moment, Vanea căzu pe gînduri şi îşi ridică

privirea spre tavan. Lenocika a aruncat o privire în caie-tul lui Vanea şi a citit ce scrisese acesta.

- Există deja o asemenea poveste, spuse Lenocika. - De unde ştii tu asta? întrebă Vanea. - Ştiu, pentru că am citit-o, spuse Lenocika. - Şi ce se spune acolo? întrebă Vanea. - Păi, despre cum regele bea ceai cu mere şi deodată

s-a înecat, iar regina a început să-l lovească la spate, ca să iasă bucăţica de măr care i-a rămas în gît. Iar regele a crezut că regina a sărit la el la bătaie şi a lovit-o cu paharul în cap. Atunci regina s-a supărat şi l-a lovit pe rege cu o farfurie. Iar regele a lovit-o pe regină cu un castron. Iar regina l-a lovit pe rege cu un scaun. Regele a sărit de pe scaun şi a lovit-o pe regină cu masa. Iar regina a răsturnat bufetul peste rege. Iar regele a ieşit

12

de sub bufet şi şi-a aruncat coroana în regină. Atunci regina l-a înşfăcat pe rege de plete şi l-a aruncat pe fereastră. Dar regele a intrat înapoi în cameră, sărind pe cealaltă fereastră, a prins-o pe regină şi a băgat-o în sobă. Dar regina a ieşit pe acoperiş prin burlan, apoi a coborît pe ţeavă în grădină şi a sărit pe fereastră, ajun-gînd iarăşi în cameră. Chiar în acel moment, regele aprindea soba ca s-o ardă pe regină. Regina s-a furişat pe la spatele regelui şi l-a împins în sobă. Regele a că-zut acolo şi a ars de viu. Asta-i toată povestea, a spus Lenocika.

- Ce poveste stupidă, a spus Vanea. Eu am vrut să scriu cu totul altceva.

- Scrie, a zis Lenocika.Vanea a luat un creion şi a scris: „Era odată un războinic…” - Stai un pic, strigă Lenocika. Deja există povestea asta. - Nu ştiam, răspunse Vanea. - Ei, cum? zise Lenocika. Cum să nu ştii de războini-

cul care, scăpînd de pază, a sărit pe cal, dar, sărind prea tare, a căzut peste cal. Războinicul a înjurat şi a mai sărit o dată, dar din nou nu şi-a calculat bine saltul şi iarăşi a căzut. Războinicul s-a ridicat, a ameninţat cu pumnul, a sărit pe cal, dar a sărit din nou prea departe şi a aterizat pe pămînt, lângă cal. Atunci războinicul şi-a scos revol-verul din centură, a împuşcat în aer şi a sărit din nou pe cal, dar a sărit atît de tare, încît din nou a sărit peste cal şi s-a lovit de pămînt. Atunci războinicul şi-a scos şapca de pe cap, a trîntit-o de pămînt, a călcat-o în picioare şi a sărit din nou pe cal, dar iarăşi a sărit peste cal şi a căzut la pămînt, fracturîndu-şi piciorul. Iar calul s-a dat la o parte. Războinicul, şchiopătînd, s-a dus la cal şi l-a lovit

13

cu pumnul în frunte. Calul a fugit. În clipa aia au venit străjerii, l-au prins pe războinic şi l-au dus la puşcărie.

- Ei, înseamnă că n-o să mai scriu despre războinic, a spus Vanea.

- Dar despre cine o să scrii? a întrebat Lenocika. - Voi scrie o poveste despre un fierar, a spus Vanea. Vanea scrise: „Trăia odată un fierar…” - Dar şi povestea asta deja există, strigă Lenocika. - Ei? a zis Vanea, punînd creionul pe masă.- Păi, începu Lenocika, trăia odată un fierar. Într-o zi,

făcînd o potcoavă, a lovit atît de tare fierul, încît cioca-nul a sărit din coadă, a zburat pe fereastră, a omorît pa-tru porumbei, a lovit turnul de pompieri, a zburat mai departe, a spart geamul casei pompierului şef, a zburat pe deasupra mesei, la care stăteau chiar pompierul şef şi soţia sa, a spart peretele casei pompierului şef şi a ieşit în stradă. Şi a mai lovit un stîlp de lumină electrică, din care a ricoşat în vînzătorul de îngheţată, apoi a sărit în capul lui Karl Ivanovici Şusterling, care îşi scosese şapca pentru o clipă, ca să-şi pipăie ceafa. Lovindu-se de capul lui Karl Ivanovici Şusterling, ciocanul a zburat înapoi, l-a lovit din nou pe vînzătorul de îngheţată, a aruncat de pe acoperiş doi motani care se băteau, a trîn-tit o vacă, a omorît patru vrăbii, apoi a zburat din nou în fierărie, nimerind exact în coada sa, pe care fierarul o mai ţinea în mîna dreaptă. Toate astea s-au întîmplat atît de repede, încît fierarul n-a observat nimic şi a continu-at să-şi facă potcoava.

- Atunci deja există o poveste despre fierar, aşa că voi scrie o poveste despre mine însumi, a spus Vanea şi a scris:

„Trăia odată un băieţel, Vanea…”

14

- Şi despre Vanea există deja o poveste, a spus Lenoci-ka, trăia odată un băieţel, Vanea, şi odată s-a apropiat de…

- Stai un pic, a zis Vanea, eu voiam să scriu o poveste despre mine însumi.

- Şi despre tine există deja o poveste, a spus Lenocika. - Nu se poate, a spus Vanea. - Iar eu îţi spun că s-a scris! zice Lenocika. - Unde s-a scris? s-a mirat Vanea. - Păi cumpără numărul 7 al revistei „Ţurca”1 şi vei

citi acolo o poveste despre tine însuţi, a spus Lenocika. Vanea a cumpărat numărul 7 al revistei „Ţurka” şi a

citit povestea aceasta pe care tocmai ai citit-o şi tu.

(1935)

Doisprezece bucătari

Eu zic că pe pagina asta sînt desenaţi doisprezece bu-cătari. Dar mi se spune că aici e doar un bucătar, iar cei-lalţi nu-s bucătari. Dar dacă ceilalţi nu-s bucătari, atunci ce-s?

Şapte pisici

Ce situaţie. Nu am habar cum m-aş putea descurca. Sînt într-o situaţie fără ieşire. Spuneţi şi voi ce e de făcut? M-am angajat paznic la o expoziţie de pisici.

Mi-au dat mănuşi de piele, ca să nu mă zgîrie pe mîini pisicile, apoi mi-au zis să pun pisicile în cuştile

1 Revista pentru copii „Чиж” (Cij), unde a lucrat şi a publicat Daniil Harms.

15

lor şi pe fiecare cuşcă să scriu numele pisicii care se află acolo.

- Bine, zic, dar cum le cheamă pe pisicile astea? - Păi uite, mi se spune. Pe pisica din stînga o cheamă

Maşka, lîngă ea stă tolănită Pronika, apoi e Bubencik, iar aceea e Ciurka, iar asta-i Murka, iar asta-i Burka, iar as-ta-i Ştukaturka.

Am rămas singur cu pisicile şi mă gîndesc: „Mai în-tîi să fumez o ţigară, apoi voi aranja pisicile la locurile lor”.

Fumez şi mă uit la pisici. Una îşi spală lăbuţa cu limba, alta se uită-n tavan, a

treia se plimbă prin cameră, a patra miaună cu o voce înfricoşătoare, alte două pisici mîrîie una la alta, iar una a venit la mine şi m-a muşcat de picior.

Am sărit în sus, mi-a scăpat şi ţigara pe jos. - Ia te uită ce mîţă nesuferită, ţip. Nici măcar nu se-

meni a pisică. Eşti Pronika sau Ciurka sau poate că eşti Ştukaturka?

În acest moment am înţeles că am confundat numele tuturor pisicilor şi nu mai ştiu care-i Pronika, care-i Ciur-ka şi care-i Ştukaturka…

- Hei, strig, Maşca! Pronika! Bubencik! Ciurka! Mur-ka! Burka! Ştukaturka!

Iar pisicile nici măcar nu mă iau în seamă. Le strig: - Pis-pis-pis… Atunci toate pisicile şi-au întors capetele spre mine

instantaneu. Ce e de făcut? Apoi pisicile au sărit pe pervaz, s-au întors cu spatele

la mine şi se uită pe fereastră.

16

Stau toate aici, iată-le, dar de unde să ştiu care-i Ştuka-turka şi care-i Bubencik?

Nu am cum să le deosebesc. Mă gîndesc aşa: doar un om foarte inteligent ar putea

să ghicească cum le chemă pe aceste pisici. Uită-te la desenul acesta şi spune: care dintre pisici

e Maşca, care-i Pronika, care-i Bubencik, care-i Ciurka, care-i Murka, care-i Burka şi care-i Ştukaturka!

(1935)

***

Nouă Tablouri Aici Sînt expuse. Ne-am uitat la ele Nouă Minute. Dar dacă Nu ar fi fost Nouă Ci mai multe, Atunci Le-am fi admiratMai multe Minute.

1941

17

În primul şi în al doilea rînd

ÎN PRIMUL RÎND, am început să cînt un cîntec şi am luat-o la sănătoasa.

ÎN AL DOILEA RÎND, m-a ajuns Petka din urmă şi mi-a zis: „Merg şi eu cu tine”. Şi am mers mai departe împreună, fredonînd cîntecele.

ÎN AL TREILEA RÎND, mergem şi vedem – în faţa noastră a apărut un omuleţ de înălţimea unei căldări.

„Cine eşti?” l-am întrebat. „Sînt cel mai scund om din lume”. – „Hai cu noi”. – „Hai”.

Ne-am pornit mai departe, dar omul foarte scund nu putea ţine pasul cu noi. Nu mergea, ci alerga după noi şi totuna rămînea în urmă. Atunci l-am luat de mîini. Petka l-a apucat de mîna dreaptă, iar eu – de mîna stîngă. Omul foarte scund atîrnă de mîinile noastre şi abia mai atinge pămîntul cu picioarele. Aşa am mers mai departe. Mer-gem toţi trei şi fluierăm cîntece.

ÎN AL PATRULEA RÎND, mergem şi vedem lîngă drum un om care stă întins pe jos. Şi-a pus capul pe-un trunchi de copac, iar el e atît de înalt, încît nu putem vedea unde i se termină picioarele. Ne-am apropiat mai mult de el, iar omul foarte înalt s-a ridicat repede în picioare şi a tras un pumn în trunchicu atîta putere, încît acela a intrat în pămînt. Iar omul foarte înalt s-a uitat în jur, ne-a văzut pe noi şi a spus: „Voi cine sînteţi, zice, de-aţi îndrăznit să-mi deranjaţi somnul?” – „Noi, spunem, sîntem nişte băieţi veseli. Vrei să mergi cu noi?” – „Bine”, spuse omul foarte înalt, care făcu un pas şi se îndepărtă imediat cu douăzeci de metri. „Hei, strigă la

18

el omul foarte scund. Aşteaptă-ne un pic”. „Nu, îi spunem noi, nu se poate aşa, ar trebui să mergi cu paşi mai mici”.

Omul foarte înalt a început să facă paşi mici, dar ce folos? Făcu zece paşi şi dispăru din vizorul nostru. „Atunci, spunem noi, ia-l pe omul foarte scund pe umăr, iar pe noi ia-ne la subsuori”. Omul foarte înalt l-a pus pe omul foarte scund pe umăr, pe noi ne-a luat la subsuori şi se porni. „Ţi-e comod?” – îl întreb pe Petka. „Mi-e comod, dar ţie?” – „Şi mie mi-e comod”, spun. Şi am început să fredonăm cîntecele vesele. Şi omul foarte înalt merge şi fredonează cîntecele, şi omul foarte scund stă pe umărul lui şi fredonează şi el cîntecele.

ÎN AL CINCILEA RÎND, mergem şi vedem că în faţa noastră stă, în drum, un măgar. Ne-am bucurat, am hotă-rît să mergem cu măgarul. Primul a încercat să-l încalece omul foarte înalt. Şi-a ridicat un picior peste măgar, dar animalul îi vine mai jos de genunchi. Cînd a vrut să se aşe-ze pe măgar, acesta s-a pornit, iar omul foarte înalt a căzut cu toată greutatea lui la pămînt. Am încercat să-l urcăm pe măgar pe omul foarte scund. Dar măgarul a făcut doar cîţiva paşi şi omul foarte scund n-a reuşit să se ţină de el şi a căzut la pămînt. Apoi s-a ridicat şi a spus: „Mai bine mă duce pe umărul său omul foarte înalt, iar cu măgarul să mergeţi tu şi Petka”. Am urcat pe măgar, aşa cum ne-a spus omul foarte scund, şi am pornit mai departe. Şi toată lumea e mulţumită. Şi toţi fredonăm cîntecele.

ÎN AL ŞASEA RÎND, ajungem la un lac mare. Vedem la mal o barcă. „Păi să mergem cu barca, nu?” – spune Petka. Eu şi Petka ne-am aşezat comod în barcă, dar omul foarte înalt cu greu şi-a făcut loc lîngă noi. S-a ghemuit,

19

s-a înghesuit, şi-a strîns genunchii sub bărbie. Omul foarte scund s-a aşezat undeva pe sub scaun, iar

pentru măgar n-a mai rămas loc în barcă. Dacă n-ar fi în-căput omul foarte înalt în barcă atunci poate că ar fi fost loc pentru măgar. Iar împreună nu încap. „Uite ce facem, spune omul foarte scund, tu eşti foarte înalt, aşa că ia-o pe de-a dreptul, iar noi vom lua măgarul în barcă şi vom mer-ge mai departe”. L-am aşezat pe măgar în barcă, iar omul foarte înalt a luat-o pe de-a dreptul, şi încă a tras după el şi barca noastră, legată de-o funioară. Măgarul stă foarte cuminte, nici nu se mişcă de frică – e adevărat că e prima oară într-o barcă. Iar ceilalţi se simt bine. Plutim pe lac, îngînăm cîntecele.

ÎN AL ŞAPTELEA RÎND, ajungem pe celălalt mal, unde vedem un automobil. „Ce mai poate fi şi asta?” – zice omul foarte înalt. „Ce-i asta?” – întreabă omul foarte scund. „Acesta e un automobil”, le spun. „E maşina cu care o să plecăm”, pune Petka. Am început să urcăm în automobil. Eu şi Petka am urcat în faţă, pe omul foarte scund l-am aşezat în faţă, pe far, iar omul foarte înalt, măgarul şi barca nu reuşesc să intre în maşină nicicum. Am pus barca în automobil, pe măgar l-am pus în barcă şi totul ar fi fost bine dacă am fi găsit loc şi pentru omul foarte înalt. Am băgat în automobil măgarul şi a intrat şi omul foarte înalt, dar n-am mai avut loc şi pentru barcă.

Ne-am pierdut cu firea, nu ştiam ce să mai facem, dar omul foarte scund ne-a dat un sfat: „Să intre în maşină omul foarte înalt, spune, iar pe măgar să-l ia pe genunchi, iar bar-ca s-o ţină deasupra capului”. L-am aşezat pe omul foarte înalt în automobil, pe genunchi l-am pus pe măgar, iar în mîini i-am pus barca. „Nu-i grea?” – l-a întrebat omul foarte

20

scund. „Nu, nu-i nici o problemă”, a răspuns omul foarte înalt. Am pornit motorul şi ne-am dus. Toţi se simt bine, nu-mai omului foarte scund nu-i este prea comod în faţă, pe far, că se tot zgîlţîie, de la zdruncinatul maşinii, de parc-ar fi Hopa-Mitică. În rest e bine. Mergem şi îngînăm cîntece.

ÎN AL OPTULEA RÎND, am ajuns într-un oarecare oraş. Am intrat în oraş, mergem pe străzi. Se uită oamenii la noi, ne arată cu degetul: „Ia te uită ce-i acolo, spun ei, în automobil e un ciudat care ţine pe genunchi un măgar, iar în braţe are o barcă. Ha! Ha! Ha! Iar în faţă alt ciudat stă pe far. Are înălţimea unei căldări! Uite cum îl învîrte tremuri-ciul maşinii. Ha! Ha! Ha!” Iar noi ne-am dus direct la spi-tal, am pus barca la pămînt, am tras automobilul în garaj, pe măgar l-am legat de-un copac şi chemăm stăpînul casei. A venit stăpînul şi zice: „Ce căutaţi aici?” – „Păi, îi spunem, n-am putea să rămînem la voi peste noapte?” – „Se poate”, a spus stăpînul şi ne-a condus într-o cameră cu patru pa-turi. Eu şi Petka ne-am întins, dar omul foarte înalt şi omul foarte scund nu pot nicicum să se bage în pat. Pentru omul foarte înalt toate paturile sînt mici, iar omul foarte scund nu are pe ce să-şi pună capul. Perna e mai înaltă şi decît el şi se poate rezema de pernă doar în picioare. Dar pen-tru că eram foarte obosiţi am reuşit să adormim cumva. Omul foarte înalt s-a întins direct pe podea, iar omul foarte scund a urcat cu totul pe pernă şi aşa a şi adormit.

ÎN AL NOUĂLEA RÎND, ne-am trezit dimineaţa şi am hotărît să mergem mai departe. Dar omul foarte scund a spus: „Ştiţi ceva? Ne-ajunge cît am cărat barca şi automobi-lul. Haideţi mai bine pe jos”. – „Eu nu merg pe jos, a spus omul foarte înalt. Pe jos o să obosim repede”. – „Tu, dita-

21

mai omul, ai să oboseşti?” – „Bineînţeles că voi obosi, a spus omul foarte înalt. Ce bine ar fi dacă aş găsi un cal pe măsura mea”. – „Ce cal ţi s-ar potrivi ţie? a intrat în vorbă Petka. Tu ai nevoie de elefant, nu de cal” – „Ei bine, aici n-o să găsim nici un elefant, am spus, aici nu e Africa”. Doar am spus asta şi auzim deodată lătrat de cîini, gălăgie, ţipete, hărmă-laie mare. Ne uităm pe fereastră şi vedem cum un elefant e plimbat pe stradă, iar în urma lui, puzderie de gură cască. Chiar la picioarele elefantului aleargă un căţel micuţ care latră din toată puterea, iar elefantul merge liniştit, fără să ia pe cineva în seamă. „Uite, îi spune omul foarte scund omu-lui foarte înalt, iată şi elefantul tău. Încalecă-l şi călătoreşte”. „Iar tu încalecă acel căţeluş. E exact pentru înălţimea ta”, a spus omul foarte înalt. „Exact, spun. Omul foarte înalt va merge cu elefantul, omul foarte scund – cu cîinele, iar eu şi Petka vom merge cu măgarul”. Şi am ieşit repede în stradă.

ÎN AL ZECELEA RÎND, am ieşit fuga în stradă. Eu şi Petka am urcat pe măgar, omul foarte scund a rămas la poartă, iar omul foarte înalt a alergat după elefant. L-a ajuns, a sărit pe el şi s-a întors la noi. Iar căţeluşul nu-l slăbeşte deloc pe elefant, latră şi aleargă tot spre noi. Cînd a ajuns la poartă, omul foarte scund a sărit sprinten pe el. Aşa am pornit mai departe. În faţă merge omul foarte înalt pe elefant, după el merg eu cu Petka pe măgar, iar în spatele nostru – omul foarte scund cu căţeluşul. Şi ne e bine tuturor, toţi îngînăm cîntecele.

Am ieşit din oraş şi ne-am pornit mai departe, dar unde anume am ajuns şi ce ni s-a întîmplat acolo – despre asta o să vă povestim data viitoare.

(1928)

65

Încetaţi să mai ţipaţi! Nu mă-mpac cu gălăgia, Iar de la ţipete voi cădea.

Copiii: Linişte! Linişte! Linişte! Tăceţi!

Profesorul: Mai respir abia-abia! Vîrful bărbii îmi tremură, Un pahar cu apă vreau!

1933

Am uitat cum se numeşte

Un englez nu-şi putea nicicum aminti cum se numeşte pasărea asta.

- Asta, spune el, e o gărînă. Ah, nu, nu gărînă, ci gari-nă. Adică nu, nu garină, ci găinaţă. Ptiu! Nu găinaţă, ci găinraţă. Şi nici găinraţă, ci gărinoaţă.

Vreţi să vă povestesc despre gărîna asta? Adică nu gărînă, ci garină. Adică nu garină, ci găinaţă. Ptiu! Nu găinaţă, ci găinraţă. Şi nici găinraţă, ci gărinoaţă! Ah, nici aşa! Găinoasă? Nu, nu găinoasă! Găinarsă? Nici aşa!

Am uitat cum se numeşte pasărea asta. Dar dacă n-aş fi uitat, atunci v-aş fi povestit o întîmplare cu această gă-rinraţcucunoarsoasă.

66

* * *

Dintele de lapte al unei fetiţe a început să puroieze. S-a hotărît ca această fetiţă să fie dusă la medicul stoma-tolog, ca acesta să-i scoată dintele.

Odată fetiţa asta stătea în redacţie, stătea schimono-sindu-se lîngă un dulap.

Atunci o doamnă redactor a întrebat-o pe fetiţă de ce se schimonoseşte în asemenea hal, iar fetiţa i-a spus că e în starea asta din cauză că îi este frică să-şi scoată dintele de lapte bolnav, pentru că probabil va fi foarte dureros. Iar doamna redactor o întreabă:

- Ţi-ar fi foarte frică dacă ai fi înţepată cu un ac în mînă? Fetiţa spune: - Nu. Doamna redactor a înţepat-o pe fetiţă cu un ac în mînă

şi i-a spus că nu e mai dureros decît să-şi scoată dintele de lapte. Fetiţa a crezut-o şi şi-a smuls dintele de lapte bolnav.

Putem doar menţiona inventivitatea acestei doamne redactor.

(6 ianuarie 1937)

Lăudărosul Kolpakov

Trăia odată un om pe care-l chema Fiodor Fiodorovici Kolpakov.

- Mie, zicea Fiodor Fiodorovici Kolpakov, nu mi-e fri-că de nimic! Poţi să tragi în mine cu tunul, poţi să mă arunci în apă, poţi să-mi dai foc – nu mă tem de nimic! Nu mi-e frică nici de tigri, nici de vulturi, nici de balene

67

şi nici de păianjeni nu mă tem! Dar iată că odată Fiodor Fiodorovici Kolpakov stătea

pe un pod şi se uita cum nişte scafandri se scufundau în apă. I-a privit cît i-a privit, iar cînd aceştia au ieşit din apă şi îşi scoteau costumele, Fiodor Fiodorovici nu s-a putut abţine şi a strigat la ei de pe pod:

- Hei, ce mai e şi asta? Eu aş fi făcut-o mai bine! Nu mi-e frică de nimic! Nu mi-e frică nici de tigri, nici de vulturi, nici de balene şi nici de păianjeni nu mă tem, nu mi-e frică de nimic! Poţi să-mi dai foc, să tragi în mine cu tunul, poţi să mă arunci în apă – nu mă tem de nimic!

- Ia să vedem, au spus scafandrii, vrei să încerci să intri sub apă?

- Dar de ce? spuse Fiodor Fiodorovici şi se pregăti s-o tulească.

- Ţi s-a făcut frică, frate, sau ce? ziseră scafandrii. - Nu mi s-a făcut frică deloc, spuse Fiodor Fiodoro-

vici, dar de ce să intru sub apă? - Ţi-e frică! spun scafandrii. - Nu, nu mi-e frică! spune Fiodor Fiodorovici Kol-

pakov. - Atunci îmbracă costumul de scafandru şi intră sub apă. A intrat Fiodor Fiodorovici Kolpakov în apă. Iar sca-

fandrii îi strigă prin telefon: - Cum e, Fiodor Fiodorovici? Nu ţi-e frică? Iar Fiodor Fiodorovici le răspunde de sub apă: - Niaf… niaf… niaf… - Ei, spun scafandrii, hai că-i ajunge. L-au scos pe Fiodor Fiodorovici de sub apă, l-au dez-

brăcat de costumul de scafandru, iar Fiodor Fiodorovici se uită în jur cu ochi sălbatici şi zice doar „niaf… niaf… niaf…”.

68

- Aia e, frate, nu te lăuda aiurea, i-au spus scafandrii şi l-au scos la mal.

Fiodor Fiodorovici Kolpakov s-a dus acasă şi de atunci nu s-a mai lăudat niciodată.

(1934)

Ariciul curajos

Pe birou era o ladă. Animalele s-au apropiat de ea şi au început s-o studi-

eze, s-o miroase şi s-o lingă. Iar lada deodată – un, doi, trei – s-a deschis. Iar din ladă – un, doi, trei – a ieşit un şarpe. Fiarele s-au speriat şi s-au împrăştiat. Doar ariciul nu s-a speriat deloc, s-a aruncat peste şar-

pe şi – un, doi, trei – l-a sfîşiat. Apoi s-a aşezat pe ladă şi a strigat: „Cucurigu!” Nu, nu aşa! Ariciul a strigat: „Ham-ham-ham!” Nu, nu aşa! Ariciul a strigat: „Miau-miau-miau!” Nu, nici aşa! Nici nu ştiu cum a strigat. Cine ştie, cum strigă aricii?

(1935)

Grăsime de peşte

Un băieţel a fost întrebat: - Auzi, Vova, dar cum poţi să mănînci grăsime de peş-

te? Doar e atît de greţoasă!

69

- Dar de fiecare dată cînd mănînc o lingură de grăsime de peşte mama îmi dă o monedă de 10 copeici, a spus Vova.

- Şi ce faci cu copeicile astea? - Le adun într-o puşculiţă, a spus Vova. - Bine, bine, şi după aceea? l-au întrebat pe Vova. - Iar cînd în puşculiţă se adună două ruble, a spus

Vova, atunci mama le ia şi-mi mai cumpără o sticluţă de grăsime de peşte.

(mijlocul anilor 1930)

17 cai

Un om de la noi din sat le-a lăsat copiilor săi acest testament.

Fiului mai mare îi las 1/2 din averea mea, fiului mijlociu îi las 1/3 din averea mea, iar fiului mai mic îi las 1/9 din averea mea.

Cînd a murit, acest om avea doar 17 cai şi nimic mai mult. Cei trei fii ai lui au început să împartă cei 17 cai.

- Eu, a spus fratele mai mare, iau 1/2 din cei 17 cai ai lui tata. Aşadar, 17 împărţit la 2 face 8 şi 1/2.

- Dar cum o să iei 8 cai şi jumătate? a întrebat fratele mijlociu. Că doar n-o să tai un cal în jumătate…

- Aşa e, a căzut de acord fratele mai mare, doar că nici voi n-o să puteţi să vă luaţi partea voastră. Căci 17 nu se împarte exact nici la 2, nici la 3, nici la 9 nu se împarte!

- Şi ce e de făcut? - Uite cum facem, a spus fratele mai mic, îl cunosc pe

un om foarte înţelept, îl cheamă Ivan Petrovici Chibzuitu şi el chiar o să ne poată ajuta.

84

Fracturarea oaselor

Aveam un amic. Îl chema Vasilii Petrovici Ivanov. La 10 ani era înalt cît un dulap, iar la 15 ani era atît de dez-voltat, încît semăna cu un dulap şi în lăţime.

Am învăţat în aceeaşi clasă. La şcoală chiar asta era porecla lui – „dulapul”. Era uriaş.

Şi avea o forţă groaznică. Se întîmpla să-l atacăm toţi odată, toată clasa, iar el stătea în mijlocul clasei, rîdea şi ne azvîrlea în toate părţile, ca pe nişte căţei.

Odată a avut loc o astfel de întîmplare. Am pregătit la şcoală un spectacol de seară. Iar în timpul spectacolului a trebuit să aducem o catedră pe scenă. Trebuia s-o aducem dintr-o clasă, iar catedra e grea, aşa că, fireşte, l-am rugat pe Vasea s-o aducă.

Trebuie să menţionez că toate becurile şi lămpile din clase fuseseră aduse în sala unde urma să se joace spec-tacolul, ca să lumineze mai bine scena. De aceea, în clase era întuneric.

Vasea s-a dus repede în clasă după catedră, dar, fiind întuneric, a înşfăcat în locul catedrei soba, a smuls-o din perete şi a scos-o în coridor. După aceea, a trebuit ca acea clasă să fie reparată şi a fost nevoie de o nouă sobă. Atît de puternic era amicul meu Vasilii Ivanov.

Vasea n-a reuşit să absolvească şcoala. Nu se prea descurca la învăţătură şi, oricît de mult s-ar fi străduit, nu putea să ţină minte cît fac şapte ori şase. Avea memorie slabă şi gîndire înceată.

Am trecut din clasa a IV-a în clasa a V-a, iar el a rămas să repete anul în clasa a IV-a. Iar mai tîrziu a plecat cu totul din şcoală şi s-a dus cu părinţii în Japonia.

Cazul pe care vreau să vi-l povestesc s-a întîmplat

85

chiar în Japonia. A ajuns Vasea cu părinţii lui în Japonia. Părinţii au ho-

tărît să-l angajeze pe Vasea la lucru. Dar nu găseau nimic. Poate numai hamal, dar nu era deloc profitabil.

Atunci cineva le-a spus părinţilor lui Vasea: „Dar de ce nu-l faceţi luptător? Uitaţi-vă cît de puternic este. Iar japonezilor le plac mult luptele. Numai că ei sînt mari maeştri în lupte, aşa că fiul dumneavoastră ar trebui să înveţe lupta în şcolile lor. Există aici o şcoală la care lu-crează un profesor japonez, domnul Kurano, care ştie foarte bine limba rusă. Aşa că fiului dumneavoastră îi va conveni să înveţe la el. Va termina şcoala şi va fi un lup-tător renumit”.

Părinţii lui Vasea s-au bucurat. - Unde e şcoala asta? întreabă ei. - Acolo şi acolo, li se spune, pe strada aia japoneză. Părinţii lui Vasea şi-au dus băiatul la şcoala japone-

ză de lupte. I-a întîmpinat un moşulică japonez, micuţ, gălbejit, plin de riduri, care semăna cu un zbîrciog, le-a aruncat o privire şi i-a întrebat în limba rusă:

- Căutaţi pe cineva? - Da, pe domnul Kurano, profesorul de la şcoala asta,

antrenor de lupte japoneze. Bătrînelul s-a uitat la Vasea, şi-a şters mîinile şi a spus: - Eu sînt Kurano, maestru în Ju Jitsu. Iar voi văd că

mi-aţi adus un elev. - Ah! spun părinţii lui Vasea, da, e fiul nostru. Învă-

ţaţi-l arta dumneavoastră. - Ei bine, spune bătrînul japonez, se vede că fiul vostru

e un tînăr destul de puternic. - O! spun părinţii lui Vasea, e îngrozitor de puternic. - Asta încă nu se ştie, spune bătrînul japonez. Dar

86

dacă vreţi, aş putea să-l pun la încercare. - Ardem de nerăbdare, spun părinţii lui Vasea. Pu-

neţi-l, vă rugăm. Şi Vasea a rămas la domnul Kurano, iar părinţii lui au

plecat acasă. - Haideţi cu mine, a spus domnul Kurano şi l-a con-

dus prin camerele din şcoală. Vasea merge după domnul Kurano şi se străduieşte

să nu atingă cumva pereţii cu umerii, de frică să nu strice şcoala, care e o casă atît de fragilă, de parcă ar fi de jucărie.

Au ajuns într-o cameră plină de rogojini de paie. Şi pe-reţii sînt plini de rogojini de paie. Iar în cameră sînt elevii domnului Kurano, care se antrenează, se apucă de mîini, se aruncă la podea, sar din nou în picioare şi se aruncă unul peste altul la podea.

Domnul Kurano a stat un pic, s-a uitat, a spus ceva în japoneză, a fluturat din mîini, apoi i s-a adresat lui Vasea în rusă:

- Lasă-i pe elevii mei să se antreneze în continuare, spune el, iar noi să mergem în camera aia.

Au intrat într-o cameră goală, la fel plină de rogojini de paie.

- Ei, întreabă domnul Kurano, ştii ce-i aia Ju Jitsu? - Nu, spune Vasea, nu ştiu. - Asta e ştiinţa luptei noastre, spune domnul Kurano.

În limba rusă Ju Jitsu înseamnă „fracturarea oaselor”, pentru că ştim astfel de procedee, datorită cărora, în-tr-adevăr, cu o singură lovitură cu podul palmei putem să rupem chiar şi osul tibiei. Dar să nu te temi, ţie n-o să-ţi rup oasele.

- Nu mă tem, a spus Vasea, eu sînt foarte puternic. - Ei, spune domnul Kurano, nu te baza prea mult pe

87

puterea ta. O să vedem imediat cît eşti de puternic. Scoa-te-ţi geaca şi răsuflecă-ţi mînecile. Să văd ce muşchi ai pe mîini.

Vasea şi-a scos geaca, şi-a răsuflecat mînecile şi s-a în-cordat. Muşchii mîinii s-au umflat ca nişte bile. Japonezul a pipăit mîna lui Vasea şi a clătinat din cap.

- Uite, a spus domnul Kurano, noi apreciem cel mai mult acest muşchi, care la tine e destul de slab.

Spunînd asta, domnul Kurano şi-a răsuflecat mînecile şi i-a arătat lui Vasea mîna sa subţire cu muşchi întinşi.

- Cînd îndoi mîna, spune domnul Kurano, vezi, iată, aici, lîngă cot, într-o parte, apare o biluţă. Acesta este muşchiul cel mai important pentru noi. Iar la tine muş-chiul acesta e slăbuţ. Dar nu-i nimic. Cu timpul va deveni puternic. Iar acum ia-mă de subsuoară şi ridică-mă.

Vasea l-a luat pe domnul Kurano de subsuori şi l-a ridicat uşor, ca pe-un samovar mic şi gol.

- Aşa, a spus domnul Kurano, acum lasă-mă înapoi la pămînt.

Vasea l-a pus jos pe domnul Kurano. - Bun, a spus domnul Kurano, ai o putere oarecare. Iar

acum loveşte-mă. - Hă-hă! a spus Vasea. Cum să vă lovesc? - Aşa, încordează-te şi loveşte-mă! a spus domnul Ku-

rano. - Mi-e şi ruşine! a spus Vasea. - Ah! a spus cu ciudă domnul Kurano. Ce prostii! Ţi-

am spus să mă loveşti chiar acum! Ei? Hai, loveşte-mă odată!

Vasea s-a uitat la domnul Kurano. Era un bătrînel mic şi slăbuţ, aproape de două ori mai mic decît Vasea, cu o faţă ridată şi cu ochi înguşti. Pumnul lui Vasea nu era mai

88

mic decît capul domnului Kurano. „Păi, s-a gîndit Vasea, dacă îl voi lovi, va muri pe loc”. - Haide, loveşte-mă! Loveşte-mă! ţipa domnul Ku-

rano. Vasea a ridicat mîna şi l-a lovit timid pe domnul Ku-

rano în umăr. Domnul Kurano s-a clătinat un pic. - Asta nu e lovitură! a ţipat el. Trebuie să loveşti mai

puternic! Vasea l-a lovit uşurel pe domnul Kurano în piept. - Mai tare! a ţipat domnul Kurano. Vasea a lovit un pic mai tare. Domnul Kurano s-a clă-

tinat, dar continua să stea pe picioare. - Mai tare! a ţipat el. Vasea a lovit mai tare. Domnul Kurano s-a clătinat

mai mult, dar continua totuşi să stea pe picioare. „Ia te uită”, s-a gîndit Vasea. - Mai tare! ţipa domnul Kurano. „Bine-bine”, s-a gîndit Vasea şi s-a întors să-i tragă un

pumn cu toată puterea. Dar domnul Kurano nu era în faţa lui, lui Vasea nu i-a opus nimeni rezistenţă şi el a alergat cîţiva paşi, ciocnindu-se de perete.

- Ia te uită ce zvîrlugă! a spus Vasea. Iar domnul Kurano apăru din nou în faţa lui Vasea şi,

strîmbîndu-se, a spus: - Nu te descuraja, tinere! Mai loveşte-mă o dată, dar

mai tare! „Aşa! Păi cînd ţi-oi trage una, zbîrciogule!” s-a gîndit

Vasea şi a hotărît să lovească puternic, dar atent şi calcu-lat, ca să nu cadă. Vasea întinse deja braţul, cînd, dintr-o dată, fu el insuşi electrocutat de o lovitură în coaste. El a strigat şi l-a apucat pe domnul Kurano de gît. Dar dom-

89

nul Kurano s-a aplecat şi Vasea şi-a pierdut echilibrul şi, zburînd peste japonez, a căzut pe podea.

- Aha! a ţipat Vasea şi a sărit în picioare. Dar imediat a fost lovit la picioare şi şi-a pierdut din nou echilibrul.

Domnul Kurano l-a înşfăcat pe Vasea de mîini şi l-a împins într-o parte. Vasea a sărit în picioare şi s-a simţit gata de atac, dar abia se pregătise să-l prindă pe domnul Kurano, c-a primit din nou o lovitură în coaste, apoi s-a trezit deodată cu capul în jos, zburînd peste japonez, atin-gînd tavanul cu picioarele, apoi prăbuşindu-se la podea.

Vasea s-a ridicat în picioare, foarte furios, dar în mo-mentul imediat următor, învărtindu-se în jurul japonezu-lui, s-a trezit iar pe podea, în poziţie orizontală.

Buimăcit, Vasea a sărit în picioare şi a fugit spre uşă. - Unde pleci? l-a strigat domnul Kurano. Dar Vasea intrase deja în încăperea unde se antrenau

elevii domnului Kurano. Împingîndu-i, a fugit spre coridor, apoi – în stradă. Acasă Vasea a ajuns fără geacă şi cu părul vîlvoi. - Ce-i cu tine? a exclamat mama lui Vasea. - Unde ţi-e geaca? a strigat tatăl lui Vasea. Lui Vasea nu i-a plăcut în Japonia şi s-a întors la Le-

ningrad. Acum Vasilii Petrovici Ivanov locuieşte în Leningrad

şi lucrează la parcul de autobuze. Lucrul lui constă în mutarea dintr-un loc în altul a autobuzelor stricate.

Mi-a povestit istoria cu antrenorul japonez de Ju Jitsu ca unui prieten de şcoală, dar, în general, nu-i place să povestească despre asta.

(1935)

173

Un fel de postfaţă la „Am uitat cum se numeşte”

Deşi interzis în timpul vieţii (1905-1942), cînd a putut publica doar literatură pentru copii, acum Daniil Harms este unul dintre cei mai populari scriitori ruşi. Fiind tra-dus în foarte multe limbi, despre opera lui avangardistă scriindu-se monografii şi zeci de teze de doctorat, textele lui studiindu-se în universităţi, am putea spune că Daniil Harms îşi trăieşte gloria după moarte. Şi dacă ţinem cont de teoriile lui despre viaţă şi artă, înţelegem că textele lui îi permit să mai facă o minune: să trăiască şi după moar-tea fizică. Dar Harms e şi acum cumva nedreptăţit, cu-noscut în special ca prozator, prozele sale fiind, într-ade-văr, magice şi geniale – vă puteţi convinge în doi timpi şi trei mişcări citind orice biju-textuleţ din „Iluzie optică”, volumul publicat acum cîteva luni la aceeaşi editură. Însă Daniil Harms a scris şi poezie, şi dramaturgie, şi – mai ales – literatură pentru copii. „Am uitat cum se numeşte” cuprinde proza pentru copii a lui Daniil Harms, iar în scurt timp va apărea şi dramaturgia.

Un rol foarte important în transformarea lui Daniil Harms în scriitor pentru copii l-a avut Samuil Marşak, scriitor şi traducător deosebit de implicat în acest dome-niu, foarte interesat de înnoirea literaturii pentru copii. Marşak era încîntat de ritmicitatea poeziilor lui Harms, de jocurile lui fonetice şi lexicale, foarte iubite de copii, aşa că l-a încurajat şi l-a invitat în Asociaţia Scriitorilor pentru Copii. Pentru Harms literatura pentru copii era unica posibilitate de a cîştiga ceva prin literatură. Revis-tele ruseşti pentru copii aveau onorarii mai mult decît de-cente, iar cărţile pentru copii aveau tiraje imense.

174

Harms l-a cunoscut pe Marşak în anul 1927, iar în 1928 era deja cunoscut ca scriitor pentru copii, publicînd şi-n revistele de profil, dar şi trei cărţulii, iar în 1929 au apărut alte patru cărţi de-ale lui. Era, fireşte, un succes indiscutabil.

O altă personalitate importantă care l-a susţinut pe Harms e Nikolai Makarovici Oleinikov, care a condus re-vistele „Ёж” (Ariciul) şi „Чиж” (Ţurca). Aproape toate textele lui Daniil Harms publicate în timpul vieţii în cărţi au apărut mai întîi în revistele lui Oleinikov, el însuşi un cunoscut scriitor pentru copii.

În comparaţie cu proza lui Harms din „Iluzie optică”, textele din „Am uitat cum se numeşte” sînt mai instructi-ve, optimiste şi mai moralizatoare, chiar dacă nu e vorba de morala tradiţională. Literatura pentru copii a lui Har-ms se bazează foarte mult pe jocuri – semantice, stilistice, lexicale sau fonetice. Unele texte sînt un fel de detectiv pentru copii, cum e „Siguranţa buclucaşă”. În altele, jocul e lexical, ca-n „Am uitat cum se numeşte” sau „Despre cum Nicuşor Pankin a zburat în Brazilia, iar Petrişor Er-şov nu credea nimic”, unde Kolka are impresia că ştie „limba indienilor”, pe care ar fi învăţat-o dintr-o cărţulie. Astfel, vorbeşte precum soldatul Sidorov din „Război şi pace” de L.N. Tolstoi, care avea impresia că ştie france-za şi, întîlnindu-se cu francezii, a început să spună silabe abstracte şi absurde. Sau ca Guliţă al lui I.L. Caragiale din „Chiriţa în provincie”, care „furculisiona” & „fripturisio-na” tare „gogomanision”, vorba Chiriţei.

Nu lipsesc nici întîmplările cu animale, foarte iubite de copii, nici cele cu copii (de la cei care încă nu merg pînă la cei care vor să fugă în Brazilia, cu avionul), nici cele educative (vedeţi diferenţa dintre textele despre Puş-

175

kin din „Iluzie optică” şi de aici), nici cele cu mai multe posibilităţi de interpretare, care te pun pe gînduri şi te îndeamnă să alegi. În general, textele lui Daniil Harms au cîteva planuri şi pot fi citite de mai multe categorii de ci-titori, de vîrste diferite şi de niveluri de pregătire diferite. Recomand această carte tuturor – şi copiilor, şi părinţilor, şi bunicilor, „şi ţie, şi ţie, şi ţie”, cum zicea frate-meu cînd era foarte, foarte mic. Lectură plăcută şi utilă!

Mihail Vakulovski

Daniil Harms

am ui tat cum se numeşte

texte pentru copii, părinţi, bunici

B

Rat

io e

t Rev

elat

io

Dan

iil H

arm

sa

m u

ita

t cu

m se n

um

eşte

ISBN 978-606-93664-2-4

În comparaţie cu proza lui Harms din Iluzie optică, textele din Am uitat cum se numeşte sînt mai instructive, optimiste şi mai moralizatoare, chiar dacă nu e vorba de morala tradiţională. Literatura pentru copii a lui Harms se bazează foarte mult pe jocuri – semantice, stilistice, lexicale sau fonetice. Unele texte sînt un fel de detectiv pentru copii, cum e Siguranţa buclucaşă. În altele, jocul e lexical, ca-n Am uitat cum se numeşte sau Despre cum Nicuşor Pankin a zburat în Brazilia, iar Petrişor Erşov nu credea nimic, unde Kolka are impresia că ştie „limba indienilor”, pe care ar fi învăţat-o dintr-o cărţulie. Astfel, vorbeşte precum soldatul Sidorov din Război şi pace de L.N. Tolstoi, care avea impresia că ştie franceza şi, întîlnindu-se cu francezii, a început să spună silabe abstracte şi absurde. Sau ca Guliţă al lui I.L. Caragiale din Chiriţa în provincie, care „furculisiona” & „fripturisiona” tare „gogomanision”, vorba Chiriţei.

Mihail Vakulovski

La Editura Ratio et Revelatio a mai apărut Iluzie optică (2013)

BIBLIOTECA R & R