CUVÎNT DESPRE EVANGHELIILE CLIPEI

Cu o figură coborîtă parcă din compoziţiile lui Bosch,

retractil, de o fragilitate sub care bănuieşti forţe latente (aşa cum

plimbîndu-te prin frumosul labirint ai zări minotaurul dormind), afişînd

mereu o îndrăzneală a timizilor, e uşor să-ţi dai seama că tînărul Lucian

Tămaş face parte din rezervaţia de îngeri a Nordului. Şi cum aproape de

fiecare dată la români blestemul visării e uşă-n uşă cu celălalt blestem, al

scrisului, Lucian Tămaş a fost condamnat la poezie.

În prezenta carte de debut, el urcă şi coboară de sute de ori cele

patruzeci de trepte ale curajului (înţelepciunii?) de-a fi întru cuvînt,

convins că e osîndit, cum ar spune Merleau-Ponty, la a da sens. Temele sînt

cele mari: Naştere, Dragoste, Libertate, Moarte. Şi poezia pe care o scrie: o

confesiune neatinsă de cariile şi exhibiţiile neo şi post-moderniste, un

discurs colocvial cu inflexiuni de filozofie amară, atingînd uneori

limpezimea şi fragilitatea lacrimii. În cîteva poeme, obiectivarea, detaşarea

filozofică par a veni direct din „Măreţia frigului” sau din „Omul-fantă” ale

lui Nichita Stănescu. În alte cîteva, cititorul avizat poate simţi stafia lui

Rainer Maria Rilke cum bîntuie. Totul însă repede acoperit de

originalitatea unui discurs auster, propriu poeziei mari. Astfel, poemele

prezentei cărţi sînt notaţii profunde ale unei navete incomode între sine şi

sine, între sine şi lume. „Trăiesc un mic naufragiu”, spune el în Spargerea

cercului. Şi: ”alb sîngele meu / alb aşternutul / celor mai crunte /

disperări”. Şi încă: „naufragiază / în propriu-i sînge”. Poetul exploatează,

după propria-i mărturisire, „zăcămîntul / nebulos / al sentimentelor / tinere

/ (sentimentele / primilor paşi / sentimentele primelor / căderi /

sentimentele primelor metafore) / mici universuri / bune de locuit”. Spune

poetul iubitei sale: „sărutul tău / violează liniştea / ca o torpilă”. Dar

luciditatea vine să învăluie frumoasa inconştienţă a iubirii: „pe bună

dreptate / Dumnezeu s-a îmbufnat / şi ne-a deportat / pe / o / lacrimă”.

Păcatul a fost pedepsit. Este momentul în care Poetul scrie „recviem

pentru o vocală crucificată”. Şi astfel, ritualul transformării văzutului şi

nevăzutului în poezie continuă, el scriind mereu şi mereu „evangheliile

clipei / prin care Dumnezeu / patrulează / cu arma încărcată”.

Mi-i dat să-mi pun mari speranţe în poezia viitoare a lui Lucian

Tămaş. Oricine ştie că, de-atîtea ori, Poezia a reuşit să transforme o biată

viaţă într-un destin. E ceea ce îi dorim tînărului poet care, prin „spargerea

cercului” anonimatului, debutează acum.

DANIEL CORBU