DANIEL CORBU - CUVINT DESPRE EVANGHELIILE CLIPEI
Click here to load reader
-
Upload
lucian-tamas -
Category
Documents
-
view
159 -
download
2
description
Transcript of DANIEL CORBU - CUVINT DESPRE EVANGHELIILE CLIPEI
CUVÎNT DESPRE EVANGHELIILE CLIPEI
Cu o figură coborîtă parcă din compoziţiile lui Bosch,
retractil, de o fragilitate sub care bănuieşti forţe latente (aşa cum
plimbîndu-te prin frumosul labirint ai zări minotaurul dormind), afişînd
mereu o îndrăzneală a timizilor, e uşor să-ţi dai seama că tînărul Lucian
Tămaş face parte din rezervaţia de îngeri a Nordului. Şi cum aproape de
fiecare dată la români blestemul visării e uşă-n uşă cu celălalt blestem, al
scrisului, Lucian Tămaş a fost condamnat la poezie.
În prezenta carte de debut, el urcă şi coboară de sute de ori cele
patruzeci de trepte ale curajului (înţelepciunii?) de-a fi întru cuvînt,
convins că e osîndit, cum ar spune Merleau-Ponty, la a da sens. Temele sînt
cele mari: Naştere, Dragoste, Libertate, Moarte. Şi poezia pe care o scrie: o
confesiune neatinsă de cariile şi exhibiţiile neo şi post-moderniste, un
discurs colocvial cu inflexiuni de filozofie amară, atingînd uneori
limpezimea şi fragilitatea lacrimii. În cîteva poeme, obiectivarea, detaşarea
filozofică par a veni direct din „Măreţia frigului” sau din „Omul-fantă” ale
lui Nichita Stănescu. În alte cîteva, cititorul avizat poate simţi stafia lui
Rainer Maria Rilke cum bîntuie. Totul însă repede acoperit de
originalitatea unui discurs auster, propriu poeziei mari. Astfel, poemele
prezentei cărţi sînt notaţii profunde ale unei navete incomode între sine şi
sine, între sine şi lume. „Trăiesc un mic naufragiu”, spune el în Spargerea
cercului. Şi: ”alb sîngele meu / alb aşternutul / celor mai crunte /
disperări”. Şi încă: „naufragiază / în propriu-i sînge”. Poetul exploatează,
după propria-i mărturisire, „zăcămîntul / nebulos / al sentimentelor / tinere
/ (sentimentele / primilor paşi / sentimentele primelor / căderi /
sentimentele primelor metafore) / mici universuri / bune de locuit”. Spune
poetul iubitei sale: „sărutul tău / violează liniştea / ca o torpilă”. Dar
luciditatea vine să învăluie frumoasa inconştienţă a iubirii: „pe bună
dreptate / Dumnezeu s-a îmbufnat / şi ne-a deportat / pe / o / lacrimă”.
Păcatul a fost pedepsit. Este momentul în care Poetul scrie „recviem
pentru o vocală crucificată”. Şi astfel, ritualul transformării văzutului şi
nevăzutului în poezie continuă, el scriind mereu şi mereu „evangheliile
clipei / prin care Dumnezeu / patrulează / cu arma încărcată”.
Mi-i dat să-mi pun mari speranţe în poezia viitoare a lui Lucian
Tămaş. Oricine ştie că, de-atîtea ori, Poezia a reuşit să transforme o biată
viaţă într-un destin. E ceea ce îi dorim tînărului poet care, prin „spargerea
cercului” anonimatului, debutează acum.
DANIEL CORBU