Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986).

Conflictele dintre cele două comunități erau pe punctul de a izbucni din secolul XX, iar

ocazional s-au produs violențe grave, în special în Primul război balcanic, Primul război

mondial, și în Al Doilea Război Mondial. Guvernul socialist al lui Josip Broz Tito a reprimat

sistematic manifestările naționaliste din Iugoslavia, căutînd să asigure că nici-o republică din

cadrul federației nu obținea dominație asupra altora. În particular, puterea Serbiei - cea mai mare

și mai populată republică – a fost atenuată prin stabilirea unor guverne autonome în

provincia Voivodina în nord și în Kosovo, în sud. Frontierele provinciei Kosovo nu se potriveau

tocmai corespunzător cu zonele din localitățile populate de albanezii din Iugoslavia (un număr de

albanezi au fost lăsați în Republica Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegrului, și Serbiei, pe cînd în

nordul provinciei cea mai predominantă populație erau sârbi). Cu toate acestea, majoritatea

locuitorilor de la recensămîntul din 1921 a fost albaneză. Fosta autonomie a provinciei Kosovo

stabilită în constituția Iugoslaviei, nu a fost pusă în practică. Poliția secretă a lui Tito a lovit cu

asprime naționaliștii. În 1956, un număr de albanezi au fost puși sub acuzare în Kosovo de

spionaj si sabotaj. Amenințarea de separatism a fost, de fapt, minimă, numai cîteva grupuri

disparate doreau unirea cu Albania, însă politic ele erau nesemnificative. Impactul pe termen

lung a fost substanțial, astfel că unul din ele - Mișcare de Revoluție pentru Unificarea cu Albania

fondată de Adem Demaci - avea să formeze miezul politic al Armatei de Eliberare din Kosovo.

Demaci însuși a fost închis în 1964, împreună cu mulți dintre adepții săi. Iugoslavia a suferit o

perioadă de criză economică și politică în 1969, din pricina unui masiv program guvernamental

de reformă economică ce a majorat indirect diferența dintre bogații din nord și săracii din sudul

țării. Demonstrațiile și revoltele studențești de la Belgrad, în iunie 1968 s-au răspîndit și în

Kosovo în luna noiembrie a aceluiași an, dar au fost înăbușite de forțele de securitate. Cu toate

acestea cîteva dintre cerințele studenților - în special pentru adevăratele puterile reprezentative

pentru albanezi pe ambele organe de stat sârbe și iugoslave precum și pentru o mai bună

recunoaștere a limbii albaneze - au fost recunoscute de către Tito. Universitatea de la Priștina a

fost stabilită ca o instituție independentă în 1970, încheindu-se astfel o perioadă lungă în care

instituția a fost condusă ca un avanpost al Universității de la Belgrad. Albanizarea forțată a

educației în Kosovo a fost împiedicată de lipsa de materiale educaționale în limba albaneză în

Iugoslavia, ducînd la un acord cu Albania pentru furnizarea de manuale. În 1974, statutul politic

al provinciei Kosovo a fost îmbunătățit și mai mult, atunci cînd o nouă constituție iugoslavă a

acordat o extindere pentru drepturile politice ale nemulțumiților albanezi. Puterea era încă

exercitată de către Partidul Comunist, dar revenea în principal etnicilor albanezi comuniști.

Moartea lui Tito pe 4 mai 1980 a dus la o lungă perioadă de instabilitate politică, înrăutățind tot

1

mai mult de criza economică și neliniștile naționaliste. Primul focar major a avut loc în orașul

principal din Kosovo, Priștina, în martie 1981, atunci când studenții albanezi s-au revoltat la

cozile listelor de cantine ale Universității. Acest eveniment banal s-a răspîndit pe întregul

teritoriu al Kosovo, luînd caracterul unei revolte naționaliste cu demonstrații popular masive, în

multe orașe. Protestatarii au cerut ca Kosovo să devină cea de-a șaptea Republică a Iugoslaviei.

Cu toate acestea, acest lucru a fost inacceptabil politic pentru Serbia și Republica Macedonia.

Unii sârbi (și unii naționaliști albanezi, de asemenea) au văzut cererile ca fiind un preludiu la o

"Albanie Mare", ce putea cuprinde părți din Muntenegru, Republica Macedonia și însuși

Kosovo. Pentru a înăbuși revoltele, președinția comunistă a trimis trupe ale poliției și ale armatei,

declarând stare de urgență, cu toate că nu a abrogat autonomia provinciei cum au cerut unii

comuniști sârbi. Presa iugoslavă a raportat că 11 oameni au murit (deșii unii susțin că numărul de

morți ar fi de 1.000) și alți 4.200 au fost închiși. De asemenea Partidul Comunist din Kosovo a

suferit și epurări, mai multe personalități cheie (inclusiv președintele său) fiind expulzați.

Autoritățile au instituit măsuri de represiune aspre asupra tuturor etnicilor albanezi și sârbi.

Kosovo a suferit o prezență extinsă a poliției secrete, în cea mai mare parte a anilor '80 aceasta

reprimând fără milă orice manifestare naționalistă neautorizată ale albanezilor și ale sârbilor.

Potrivit unui raport citat de Mark Thompson, mai mult de 58.0000 de locuitori din Kosovo, au

fost arestați, interogați, internați sau amendați. Mii dintre aceștia și-au pierdut locurile de muncă

sau au fost expulzați din unitățile de învățământ. În acest timp, tensiuni între albanezi și sârbi au

continuat să se intensifice. În 1969, Biserica Ortodoxă Sârbă a ordonat clerului să compileze

datele despre problemele sârbilor din Kosovo, încercând să facă presiuni asupra guvernului de la

Belgrad pentru a face mai mult pentru a proteja credincioșii sârbi. În februarie 1982, un grup de

preoți din Serbia și-au întrebat episcopii "de ce Biserica sârbă nu ia măsuri" și de ce nu pornește

o campanie împotriva "distrugerii, incendierii și sacrilegiului a sfintelor moaște din Kosovo".

Astfel de preocupări au atras atenția Belgradului. Povestiri apărute din timp în timp, în mass-

media de la Belgrad susțineau că sârbii și muntenegrenii sunt persecutați. A fost o percepție

veritabilă în rândul naționaliștilor sârbi, în special, că sârbii sunt scoși din Kosovo. Un fapt

important care contribuia la instabilitate a fost traficul de droguri al mafioților albanezi kosovari.

Un alt factor de agravare a fost declinul economiei provinciei Kosovo, aceasta devenind o

alegere proastă pentru sârbii care căutau de lucru. Albanezii și sârbii aveau tendința de a-și

favoriza compatrioții atunci când veneau noi angajați, dar numărul de locuri de muncă a fost, în

orice caz, prea mic. În acest scop, s-a argumentaz că un număr mare de albanezi sunt de fapt

țigani de credința islamică. Kosovo a devenit cea mai săraca parte din fosta Iugoslavie: în 1979,

în medie, venitul pe cap de locuitor a fost de 795 dolari, comparativ cu media națională de 2635

dolari (și 5315 dolari în Slovenia).2

3