D 3 Dreptul Familiei Macarovschi Laura PDF

1

LAURA MACAROVSCHI

DREPTUL FAMILIEI -Manual de studiu individual-

3

LAURA MACAROVSCHI

DREPTUL FAMILIEI -Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................... 7 Unitatea de învăţare 1 .......................................................................................................... 10 NOŢIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................................. 10

Noţiunea de familie.......................................................................................................... 10 Reglementarea concubinajului: ........................................................................................ 10 Reglementarea logodnei (art.266 – 270)........................................................................... 10

1. Definiţia logodnei .................................................................................................... 10 2. Condiţii legale.......................................................................................................... 10 3. Ruperea logodnei ..................................................................................................... 11

Unitatea de învăţare 2 .......................................................................................................... 12 ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI................................................................................................ 12

I.1. Definiţia căsătoriei..................................................................................................... 12 II.2. Caractere juridice: .................................................................................................... 12 CONDIŢIILE DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ................................. 13

1. Consimţământul la căsătorie..................................................................................... 13 2. Vârsta matrimonială minimă .................................................................................... 15 3. Diferenţa de sex între soţi......................................................................................... 17 4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate................................................................ 17

IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE ............................................................................ 17 1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute.......................................................................... 17 2. Rudenia.................................................................................................................... 17 3. Adopţia .................................................................................................................... 18 4. Tutela....................................................................................................................... 18 5. Alienaţia şi debilitatea mintală ................................................................................. 18

Unitatea 3 ............................................................................................................................ 19 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE SOŢILOR ................................... 19 UNITATEA 4...................................................................................................................... 20 DREPTURILE ŞI OBLIGAŢII PATRIMONIALE ALE SOŢILOR .................................... 20

REGIMUL MATRIMONIAL.......................................................................................... 20 1. Definiţia regimului matrimonial ............................................................................... 20 2. Forme....................................................................................................................... 20 3. Efecte ale regimului matrimonial. Data producerii lor .............................................. 21 4. Încetarea şi modificarea regimului matrimonial ........................................................ 21 5. Lichidarea regimului matrimonial ............................................................................ 21 6. Alegerea regimului matrimonial ............................................................................... 21

REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE ............................................................................ 28 1. Definiţie ................................................................................................................... 28 2. Natura juridică ......................................................................................................... 29 3. Bunurile comune ...................................................................................................... 29 4. Bunurile proprii........................................................................................................ 31 5. Regimul actelor juridice încheiate în timpul comunităţii legale................................. 36 6. Regimul datoriilor comune....................................................................................... 38 7. Fundamentul răspunderii .......................................................................................... 39 8. Încetarea regimului comunităţii de bunuri. Lichidarea şi partajul bunurilor comune . 40

REGIMURI MATRIMONIALE CONVENŢIONALE..................................................... 40 1. Regimul separaţiei de bunuri .................................................................................... 40

6

2. Regimul comunităţii convenţionale .......................................................................... 44 MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL .......................................................... 46

1. Modificarea convenţională. Condiţii......................................................................... 46 2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial ......................................................... 46

Unitatea 5 ............................................................................................................................ 47 DESFACEREA CĂSĂTORIEI ........................................................................................... 47

1. Motivele de divorţ........................................................................................................ 47 2. Formele divorţului: ...................................................................................................... 47 DIVORŢUL LA CEREREA AMBILOR SOŢI (CONSENSUAL)................................... 47

I.1. Divorţul consensual pe cale judiciară ..................................................................... 47 I.2. Divorţul consensual pe care administrativă sau notarială ........................................ 49 I.3. Divorţul la cererea unui soţ, acceptată de celălalt soţ (divorţul consensual imperfect).................................................................................................................................... 52

DIVORŢUL DIN CULPĂ ............................................................................................... 54 II.1) Condiţii generale .................................................................................................. 54 II.2) Formele divorţului din culpă................................................................................. 54 II.3) Reglementarea divorţului judiciar contencios ....................................................... 54

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE FOŞTII SOŢI .......................................................... 61 1) Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi...................... 61 2) Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi ................. 62

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPIII LOR MINORI ........................ 68 1) Exercitarea autorităţii părinteşti................................................................................ 68 2) Excepţii ale principiului exercitării în comun a autorităţii părinteşti ......................... 69 3) Locuinţa copilului .................................................................................................... 69 4) Drepturile părintelui separat de copil........................................................................ 70 5) Obligaţia de întreţinere............................................................................................. 71 6) Modificarea măsurilor luate cu privire la copil ......................................................... 71

7

INTRODUCERE

Disciplina Managementul afacerilor internaţionale este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că una dintre cele mai pregnante tendinţe din domeniul economic şi paraeconomic o reprezintă internaţionalizarea şi globalizarea afacerilor. Deşi această tendinţă este o componentă a evoluţiei istorice a societăţii umane, începută cu expansiunea comerţului mondial, se poate argumenta că internaţionalizarea reprezintă o reală componentă a mediului de afaceri contemporan, deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar şi intensificarea celor existente, apariţia unor modificări spectaculoase în ierarhizarea puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate în funcţie de abordarea relaţiei national – international.

Având în vedere angrenarea unui număr tot mai mare de agenţi economici în operaţiuni comerciale internaţionale şi în acţiuni de cooperare internaţională, pe baza unor criterii şi principii moderne, cu parteneri din diverse medii economice, aceste cunoştinţe sunt absolut necesare în exercitarea profesiei de economist.

Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind

activitatea de management în afacerile internaţionale pornind de la bazele conceptuale cu care operează această activitate. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de particularităţile managementului internaţional în context intercultural. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care funcţiile managementului (prevedere, organizare, coordonare, antrenare a personalului, control) asigură punerea în practică a strategiei de internaţionalizare a firmei precum şi principiile de bază ale eticii în afacerile economice internaţionale.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei) • identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în

cadrul disciplinelor economice; • utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic; • definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de management

internaţional; • capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de management

internaţional 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) • generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în managementul

internaţional; • realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor managementului internaţional; • argumentarea unor enunţuri în faţa partenerilor de afaceri, anagajaţilor;

8

• capacitatea de organizare şi planificare a activitatii de management; • capactitatea de analiză şi sinteză îmn procesul de luare a deciziilor. 3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare) • relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile de management

internaţional; • descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de

management internaţional; • capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului; • abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul managementului internaţional; • capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de management

internaţional; • capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei

organizaţii internaţionale. 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )

• reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările clienţilor;

• implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina management internaţional; • acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform

legislaţiei în vigoare; • capacitatea de a avea un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri, angajaţilor; • capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor; • abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:

• Mediu de afaceri internaţional (1 ora) • Strategia de internaţionalizare (1 ora) • Organizarea firmei internaţionale (1 ora) • Procesul decizional în companiile internaţionale (1 ora)

Structura cursului Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Management internaţional – conotaţii conceptuale (4 ore) Unitatea de învăţare 2. Conducerea procesului de planificare în managementul

9

internaţional (2 ore) Unitatea de învăţare 3. Strategia de internaţionalizare a firmei (4 ore) Unitatea de învăţare 4. Organizarea firmei de afaceri internaţionale (2 ore) Unitatea de învăţare 5. Decizia în afacerile internaţionale (2 ore) Unitatea de învăţare 6. Comunicarea în managementul internaţional (2 ore) Unitatea de învăţare 7. Managementul resurselor umane în afacerile

internaţionale (2 ore) Unitatea de învăţare 8. Controlul în afacerile internaţionale (2 ore) Unitatea de învăţare 9. Sisteme de management ale firmei în context

internaţional (2 ore) Unitatea de învăţare 10. Etica în afacerile economice internaţionale (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

vor avea următoarele subiecte: • Planul de afaceri în firma internaţională (2 ore) • Elaborarea strategiei de internaţionalizare (3 ore) • Statutul profesional şi etic al managerului internaţional (2 ore)

Bibliografie obligatorie:

C. Militaru, Managementul afacerilor internaţionale, Editura Pro-universitaria,

Bucureşti, 2009 G. Căprărescu, G. B. Chendi, Management, Editura Pro-universitaria, Bucureşti, 2007. Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso,

ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

10

Unitatea de învăţare 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE • Noţiunea de familie

• Reglementarea concubinajului

• Reglementarea logodnei

Sediul materiei:

• Noul Cod civil, cartea a II-a denumită „Despre

familie”.

• Legea nr. 71/2011 (M.Of. nr.696/30.09.2011).

Conceptul de drept al familiei reprezintă un ansamblu de

norme juridice ce reglementează relaţiile de familie rezultate

din logodnă, căsătorie, rudenie, filiaţie, precum şi alte

raporturi juridice similare.

Noţiunea de familie - este acea instituţie juridică întemeiată pe căsătoria liber

consimţită dinte soţi, pe egalitatea acestora şi pe

dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea

şi educarea copiilor (a.258 Cod civil).

Noţiunea de „soţi” se referă la bărbatul şi femeia uniţi prin

căsătorie.

Reglementarea concubinajului: - art. 277 Cod civ., denumit „Interzicerea sau echivalarea

unor forme de convieţuire cu căsătoria” precizează că:

„Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de

acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de

cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în

România”.

Rezultă că, legea română nu recunoaşte concubinajul.

Reglementarea logodnei (art.266 – 270) 1. Definiţia logodnei: este promisiunea reciprocă de a

încheia căsătoria, între bărbat şi femeie (art. 266 alin.1 şi 5).

2. Condiţii legale:

2.1. condiţii de fond: se cer aceleaşi condiţii ca şi la

încheierea căsătoriei, cu excepţia avizului medical şi

autorizării instanţei de tutelă (în cazul căsătoriei minorului).

2.2. condiţii de formă: nu se cere îndeplinirea nici unei

condiţii de formă şi încheierea logodnei se poate dovedi cu

11

orice mijloc de probă. Încheierea căsătoriei nu este,

obligatoriu, precedată de încheierea logodnei.

3. Ruperea logodnei (art. 267).

3.1. Orice dintre logodnici poate să rupă logodna nefiind

constrâns să încheie căsătoria.

Orice clauză penală (prin care să se prevadă sancţiuni în

cazul în care logodnicii nu încheie căsătoria) este considerată

nescrisă (adică este sancţionată cu nulitatea absolută).

3.2. Ruperea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi

şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

3.3. Restituirea darurilor (art.268 C.civ.): ruperea

logodnei are ca efect restituirea darurilor primite în

considerarea logodnei sau a căsătoriei – în natură sau, dacă

acest lucru nu mai este posibil, prin echivalent. Excepţia o

constituie darurile obişnuite.

Obligaţia de restituire nu mai există dacă logodna a încetat

prin moartea unuia dintre logodnici.

3.4. Răspunderea pentru ruperea logodnei (art. 269

C.civ.).

Partea care rupe logodna în mod abuziv este obligată să

răspundă pentru toate cheltuielile contractate în vederea

logodnei sau a căsătoriei, precum şi pentru orice alte

prejudicii.

Rezultă că, textul art. 269 alin.1 se referă la răspunderea

civilă delictuală pentru fapta proprie, deoarece se precizează

că răspunderea este reţinută doar în caz de comportament

abuziv (este vorba despre prejudiciile cauzate de abuzul de

drept.

De asemenea, partea care, prin purtarea sa culpabilă a

determinat-o pe cealaltă parte să rupă logodna este obligată la

despăgubiri (art. 269 alin.2). Deci, purtarea culpabilă a uneia

dintre părţi, care a determinat ruperea logodnei, generează

obligaţia de despăgubire anterior precizează – ca parte a

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Desigur, sarcina probei prejudiciului generat de culpa

logodnicului respectiv, revine părţii care se consideră

vătămată de acest comportament.

Termenul de prescripţie: dreptul la acţiune referitor atât la

12

restituirea darurilor de logodnă, cât şi la plata unor

despăgubiri se prescrie în termen de 1 an de la ruperea

logodnei.

În concluzie, reglementând instituţia logodnei, noul Cod

civil nu rezolvă, de fapt, problemele de fond referitoare la

regimul juridic al bunurilor logodnicilor, la regimul juridic al

copiilor rezultaţi (şi anume, dacă ar putea să beneficieze de

prezumţia de paternitate sau nu), la obligaţia de întreţinere

între foştii logodnici ş.a.

Din acest punct de vedere, instituţia logodnei aşa cum este

reglementată în prezent, nu generează prea multe efecte

juridice şi nu dă răspuns la problemele uniunilor consensuale

moderne.

Probleme de seminar: - necesitatea reglementării concubinajului în dreptul familiei; definiţia logodnei şi efectele acesteia.

Unitatea de învăţare 2

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI • Definiţia căsătoriei

• Caractere juridice

• Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei

• Impedimentele la căsătorie

I.1. Definiţia căsătoriei Uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care

se încheie pe viaţă şi are ca scop întemeierea unei familii (art.

271). Coroborând dispoziţiile art. 271, cu cele ale art. 258,

rezultă că familia se întemeiază pe căsătorie şi nu pe alte

forme de convieţuire după cum am arătat anterior.

II.2. Caractere juridice: a) căsătoria presupune diferenţe de sec între viitorii soţi,

conform art. 271 din Codul civil. Aceasta constituie şi o

condiţie de fond la încheierea căsătoriei în lipsa căreia

căsătoria ar fi lovită de nulitate absolută (conform art. 293

alin.1). Problema se pune în cazul persoanelor care nu au

sexul diferenţiat (hermafroditismul);

13

b) căsătoria are un caracter monogam – ceea ce rezultă din

textul art. 271, coroborat cu jart. 273. Sancţionarea existenţei

unui astfel de impediment, o constituie nulitatea absolută a

căsătoriei (art. 293 alin.1), dar şi sancţiunea specifică pentru

infracţiunea de bigamie;

c) caracter laic - potrivit art. 48 alin.2 din Constituţie,

căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria

civilă.

d) caracter solemn – căsătoria este un act de stare civilă ce

trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă ad

validitatem; conform art. 293 alin.1 din Noul Cod civil, căsătoria

care nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute la art. 287

alin.1 este lovită de nulitate absolută (viitorii soţi sunt obligaţi să

se prezinte împreună la sediul primăriei, în prezenţa a doi

martori, căsătoria încheindu-se în faţa ofiţerului de stare civilă);

e) căsătoria se încheie pe viaţă – adică nu are un termen

extinctiv. Dar, aceasta poate fi desfăcută prin divorţ, în

condiţiile legii.

f) scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii –

în caz contrar, căsătoria este lovită de nulitate absolută pentru

fictivitate (art. 295 alin.1);

g) căsătoria se bazează pe deplina egalitate dintre soţi –

care există nu numai la încheierea ei (conform art. 258 din

Noul Cod civil – familia se bazează pe căsătoria liber

consimţită între soţi, pe egalitatea acestora în timpul

căsătoriei), dar şi la desfacerea căsătoriei.

CONDIŢIILE DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

• Consimţământul la căsătorie.

• Vârsta matrimonială minimă.

• Diferenţa de sex între soţi.

• Comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

1. Consimţământul la căsătorie Conform art. 271 din Noul Cod civil, căsătoria se încheie

pe baza consimţământului liber şi personal al soţilor.

Condiţiile de validitate a consimţământului:

14

a) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu

discernământ. În caz contrar, căsătoria este anulabilă

(conform art. 299 Noul Cod civil). Acţiunea în anulare

aparţine soţului care nu a avut acest discernământ.

b) Consimţământul este dat personal şi simultan (art. 271

Cod civil). Rezultă că viitorii soţi trebuie să se prezinte

personal în faţa ofiţerului de stare civilă şi a celor 2 martori;

căsătoria este un act de stare civilă strict personal (intuituu

personae) şi deci nu se poate da prin procură. Dacă aceştia nu

se pot deplasa la sediul stării civile, atunci se deplasează

ofiţerul de stare civilă la locul unde se găsesc viitorii soţi şi

cei doi martori (art. 287 alin.2).

c) Consimţământul este actual în sensul că oricare dintre

părţi se poate răzgândi în privinţa încheierii căsătoriei.

Logodnicii nu pot fi obligaţi să încheie căsătoria (art. 267

alin.1), iar orice clauză care ar stipula sancţiuni în cazul în

care nu se încheie căsătoria, este lovită de nulitate absolută

(art. 267 alin.2).

d) Consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile de

consimţământ sunt: eroarea, dolul şi violenţa.

d.1) eroarea: constituie viciu de consimţământ doar atunci

când se referă la identitatea fizică a soţului. Deoarece

consimţământul se dă în prezenţa viitorilor soţi, această

situaţie este aproape exclusă. În literatură, se reţine exemplul

gemenilor identici.

d.2) dolul: constituie inducerea în eroare a viitorului soţ,

pentru a-l determina să încheie căsătoria. Formele dolului:

dolul prin acţiune, prin folosirea unor manopere dolosive (de

exemplu, falsificarea unor documente) sau dolul prin

inacţiune (denumit şi dol prin reticenţă). Dolul prin omisiune

presupune că unul dintre soţi i-a ascuns cu intenţie celuilalt

soţ, un fapt, pe care dacă acesta l-ar fi cunoscut, n-ar fi

încheiat căsătoria. De exemplu, soţia i-a ascuns soţului, starea

de graviditate, copilul fiind al altui bărbat, sau soţul i-a ascuns

soţiei infertilitatea.

d.3) violenţa: constituie constrângerea fizică sau psihică a

viitorului soţ, pentru a-l determina să încheie căsătoria.

Constrângerea fizică este mai puţin probabilă din moment ce

15

căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă şi a

martorilor, dar constrângerea psihică ar putea îmbrăca forma

infracţiunii de ameninţare sau de şantaj.

d.4) sancţiunea existenţei unui viciu de consimţământ:

nulitatea relativă a căsătoriei. Termenul de prescripţie a

acţiunii în anulare a căsătoriei este de 6 luni şi curge de la

data încetării violenţei sau a descoperirii dolului sau a erorii

(art. 301 alin.3). Nulitatea căsătoriei se acoperă dacă soţii au

convieţuit 6 luni de la data încetării violenţei sau a

descoperirii dolului sau a erorii (art. 303 alin.2).

e) Particularităţi ale consimţământului în cazul căsătoriei

minorului:

e.1) în cazul căsătoriei minorului este necesar şi

consimţământul părinţilor sau al tutorelui, după caz. Dacă

unul dintre părinţi refuză să-şi dea consimţământul, instanţa

de tutelă hotărăşte asupra acestei divergenţe conform

interesului superior al acestuia.

De asemenea, în cazul căsătoriei minorului este necesar un

aviz medical (care să ateste că acesta are vârsta nubilă), dar şi

autorizaţia instanţei de tutelă (art. 272 alin.2).

Nu mai este necesar consimţământul părintelui decedat sau

aflat în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa; în cazul în

care numai unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească

(conform hotărârii de divorţ, pronunţată în condiţiile art. 398),

este suficientă încuviinţarea acestuia (art. 272 alin.4).

Dacă nu există nici părinţi şi nici tutore, atunci

consimţământul poate fi dat de către persoana sau instituţia

care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti (de

exemplu, persoana la care minorul a fost dat în plasament

familial – conform art. 272 alin.5 Cod civil).

2. Vârsta matrimonială minimă Conform art. 272 Cod civil, căsătoria se poate încheia dacă

viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Totuşi, pentru motive

întemeiate (cum ar fi, de exemplu, starea de graviditate)

minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători dacă

îndeplineşte următoarele condiţii:

16

• un aviz medical prin care să se ateste că are vârsta

nubilă;

• consimţământul părinţilor sau al tutorelui. Dacă

unul dintre părinţi refuză să-şi dea consimţământul, acesta

poate fi suplinit prin încuviinţarea instanţei de tutelă, în

funcţie de interesul superior al copilului (art. 272 alin.2). Nu

este necesar consimţământul ambilor părinţi în următoarele

situaţii:

• unul dintre părinţi este decedat;

• unul dintre părinţi este în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa (de exemplu, părintele respectiv este

dispărut sau este pus sub interdicţie);

• unul dintre părinţi exercită autoritatea părintească

şi celălalt nu o exercită, aşa cum rezultă din hotărârea de

divorţ definitivă – caz în care este suficientă numai

încuviinţarea părintelui ce exercită această autoritate

părintească.

• consimţământul persoanei sau instituţiei care a

fost abilitată să exercite drepturile părinteşti – dacă minorul

nu are părinţi sau tutore (conform art. 272 alin.5);

• autorizarea instanţei de tutelă: în a cărei

circumscripţie îşi are domiciliul minorul;

• sancţiunea nerespectării acestei condiţii: conform

art. 294 Cod civil, încheierea căsătoriei înaintea îndeplinirii

vârstei de 16 ani este lovită de nulitate absolută; dar, nulitatea

se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă

soţia a născut sau a rămas însărcinată (art. 294 alin.2). Rezultă

că legiuitorul a acoperit expres o cauză de nulitate absolută, în

situaţiile limitative enumerate anterior.

Sancţiunea lipsei încuviinţărilor cerute pentru căsătoria

minorului: nulitatea relativă a căsătoriei (conform art. 297

alin.1). Acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută numai

de către persoana sau instituţia a cărei încuviinţare era

necesară (art. 297 alin.2).

17

3. Diferenţa de sex între soţi Această condiţie de fond rezultă din interpretarea textului

art. 271 Cod civil, iar nerespectarea acesteia se sancţionează

cu nulitate absolută (art. 293 alin.1). Persoanele care prezintă

caracteristicile sexuale ale ambelor sexe (hermofroditismul)

nu se pot căsători.

O problemă distinctă este aceea a căsătoriei persoanelor

transsexuale (care îşi schimbă sexul juridic, fapt dovedit cu

actele de stare civilă).

4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate Viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc starea de

sănătate (art. 278 Cod civil). Sancţiunea neîndeplinirii acestei

obligaţii o constituie nulitatea relativă a căsătoriei, pentru dol

prin omisiune (dol prin reticenţă).

Termenul de prescripţie a acţiunii curge de la data

descoperirii dolului (conform art. 301 alin.3 Cod civil), dar

nulitatea se acoperă dacă soţii au convieţuit 6 luni de la data

descoperirii dolului (în cazul acesta, de la data când soţul care

este victimă a dolului, a aflat că celălalt soţ i-a ascuns cu rea-

credinţă boala de care suferea la încheierea căsătoriei).

IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE

Noţiune: impedimentele sunt: „piedici legale” la încheierea

căsătoriei, denumite şi „condiţii de fond negative”.

1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute (art. 273 Cod civil).

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii, de către

persoana care este căsătorită sub sancţiunea nulităţii absolute

a celei de-a doua căsătorii (conform art. 273 Cod civil).

De asemenea, pot fi întrunite condiţiile infracţiunii de

bigamie (art. 303 Cod penal).

2. Rudenia (art. 274 – „Interzicerea căsătoriei între rude”) – din

motive de ordin biologic şi moral.

18

a) este interzisă căsătoria între rudele în linie directă,

indiferent de gradul de rudenie;

b) este interzisă căsătoria între rudele în linie colaterală,

până la gradul al IV-lea inclusiv; prin excepţie, pentru motive

întemeiate, poate fi autorizată de către instanţa de tutelă,

căsătoria dintre rudele colaterale de gradul al IV-lea, dar

numai pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. De

exemplu, ar putea fi autorizată pentru motive întemeiate

(după cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soţii),

căsătoria între verii primari, ca şi colaterali de gradul al IV-

lea (art. 274 alin.2).

Sancţiunea existenţei unui astfel de impediment este

nulitatea absolută a căsătoriei (art. 293 alin.1 Cod civil).

3. Adopţia deoarece instituţia adopţiei creează legături de rudenie civilă

dintre adoptat pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia, pe de

altă parte, rezultă că adoptatul nu se va putea căsători cu rudele

civile colaterale până la gradul al IV-lea, inclusiv (cu excepţia

arătată anterior). De asemenea, acesta nu se va putea căsători

nici cu rudele sale fireşti, până la colateralii de gradul al IV-lea

inclusiv (art. 274 alin.3 Cod civil).

4. Tutela (art. 275 Cod civil) – este interzisă căsătoria dintre tutore şi

persoana minoră aflată sub tutela sa, sub sancţiunea nulităţii

relative (conform art. 300 Cod civil). Termenul de prescripţie

începe să curgă de la data încheierii căsătoriei (art. 301 alin.4

Cod civil).

5. Alienaţia şi debilitatea mintală conform art.276 Cod civil este interzisă căsătoria

alienatului şi a debilului mintal; sancţiunea este nulitatea

absolută a căsătoriei, aşa cum rezultă din art. 276 Cod civil.

Justificarea acestui impediment rezultă din raţiuni biologice şi

morale, deoarece nu s-ar mai putea realiza scopul căsătoriei,

chiar dacă, la momentul încheierii acesteia, soţul respectiv

19

avea, vremelnic, discernământ.

Din formularea textului art. 267 Cod civil, rezultă că

alienatul şi debilul mintal nu pot încheia căsătoria, indiferent

dacă ar fi sau nu puşi sub interdicţie judecătorească.

Probleme de seminar:

• detalierea cerinţelor legale ale încheierii căsătoriei;

• speţe din practica judiciară referitoare la formele

de nulitate a căsătoriei, în cazul nerespectării

cerinţelor legale ale acesteia.

•

Unitatea 3

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PERSONALE ALE SOŢILOR

1. Îndatoririle soţilor sunt următoarele:

a) îndatorirea de sprijin moral reciproc (art. 309 alin.1

Cod civil) – presupune îndatorirea soţilor de a se susţine

moral în căsnicie, în carieră, în caz de boală sau de accident;

b) îndatorirea de fidelitate – reglementarea anterioară nu

prevedea expres o astfel de îndatorire, aceasta rezultând din

alte dispoziţii legale. Conform art. 309 alin.1, soţii îşi

datorează reciproc fidelitatea, iar art. 414 alin.1 din Codul

civil instituie prezumţia de paternitate faţă de soţul mamei,

ceea ce se fundamentează pe prezumţia de fidelitate,

c) îndatorirea soţilor de a locui împreună. Pentru motive

temeinice (de exemplu soţii au locurile de muncă în localităţi

diferite), soţii pot locui şi separat (art. 309 alin.2 Cod civil);

d) luarea deciziilor şi independenţa soţilor. Soţii au

dreptul de a hotărî de comun acord întotdeauna în ceea ce

priveşte căsătoria (art. 308 Cod civil) şi nu-şi pot cenzura

corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei (art. 310

Cod civil).

Aceste noi reglementări constituie o aplicare practică a

principiului egalităţii ce trebuie să existe între soţi.

e) numele soţilor: viitorii soţi pot să aleagă la încheierea

căsătoriei, una din următoarele variante (art. 282 Cod civil):

- să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei;

20

- să aleagă ca nume comun, numele unuia dintre ei;

- să aleagă ca nume comun, numele lor reunite;

- un soţ poate să-şi păstreze numele de dinaintea

căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Schimbarea numelui de familie (art. 311 Cod civil):

• soţii sunt obligaţi să poarte numele pe care l-au

declarat la încheierea căsătoriei;

• dacă soţii au convenit să poarte un nume comun

(în condiţiile stabilite de art. 282 Cod civil), atunci ei nu pot

cere schimbarea pe cale administrativă a numelui, decât de

comun acord.


• analizarea principalelor efecte personale ale

căsătoriei;

•

UNITATEA 4

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢII PATRIMONIALE ALE SOŢILOR

• Regimul matrimonial

• Convenţia matrimonială

• Alte efecte patrimoniale ale căsătoriei

• Regimul comunităţii legale

• Regimuri matrimoniale convenţionale

• Modificarea regimului matrimonial

REGIMUL MATRIMONIAL

1. Definiţia regimului matrimonial Prin regim matrimonial se înţelege ansamblul normelor

juridice care reglementează relaţiile patrimoniale dintre soţi

pe de o parte, dar şi dintre aceştia şi terţi, pe de altă parte.

2. Forme:

a) comunitatea legală;

b) comunitatea convenţională;

21

c) separaţia de bunuri a soţilor;

3. Efecte ale regimului matrimonial. Data producerii

lor:

a) între soţi: data încheierii căsătoriei;

b) faţă de terţi: - data efectuării formalităţii de publicitate

(înscrierea în Registrul Naţional Notarial al Convenţiilor

Matrimoniale); sau data când l-au cunoscut pe o altă cale;

Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate: faţă

de terţii de bună credinţă, se consideră că soţii au optat pentru

regimul comunităţii legale (întrucât pentru acest regim nu este

necesară efectuarea publicităţii).

4. Încetarea şi modificarea regimului matrimonial a) nulitatea/anularea căsătoriei;

b) desfacerea căsătoriei;

c) încetarea căsătoriei.

Modificarea regimului matrimonial:

• prin învoiala soţilor - aceştia se pot răzgândi şi modifica

regimul matrimonial, în condiţiile legii.

• prin hotărâre judecătorească, dacă sunt întrunite

condiţiile legale, aşa cum vom arăta ulterior

5. Lichidarea regimului matrimonial a) prin învoiala soţilor, regimul matrimonial încetează / se

modifică prin înscris notarial;

b) prin hotărâre judecătorească definitivă.

6. Alegerea regimului matrimonial (art. 329-338 Cod civil)

a) alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al

comunităţii legale de bunuri se realizează prin convenţia

matrimonială;

b) definiţie: convenţia matrimonială este acea convenţie

încheiată înainte de căsătorie sau după căsătorie, prin care

soţii aleg un alt regim matrimonial decât cel al comunităţii

legale de bunuri;

c) încheierea convenţiei matrimoniale (art. 330 Cod civil).

Forma autentică: - convenţia matrimonială se încheie

numai în faţa notarului public, sub sancţiunea nulităţii

absolute;

22

- consimţământul părţilor, se dă personal sau prin procură

autentică, specială şi cu un conţinut predeterminat;

- data de la care produce efecte:

• de la încheierea căsătoriei (dacă este

încheiată înainte de căsătorie, sub condiţia suspensivă a

încheierii căsătoriei);

• de la data prevăzută de părţi, sau, în

lipsă, de la data încheierii ei, (dacă se încheie în timpul

căsătoriei).

d) simulaţia convenţiei matrimoniale (art. 331 Cod civil).

Dacă părţile aleg prin actul secret un alt regim matrimonial

decât cel public, pentru care au efectuat formalităţile de

publicitate prevăzute de lege (de exemplu, prin actul secret au

ales regimul comunităţii pe cote-părţi, iar cel public, înregistrat

în Registrul Naţional Notarial, declară regimul separaţiei de

bunuri) – faţă de terţii de bună credinţă produce efecte doar

regimul matrimonial public.

e) conţinutul convenţiei matrimoniale (art. 332 Cod civil)

- Convenţia matrimonială stabileşte regimul juridic al

bunurilor şi datoriilor soţilor;

- Convenţia matrimonială nu poate deroga de la principiul

egalităţii soţilor, al autorităţii părinteşti sau al devoluţiunii

succesorale legale, sub sancţiunea nulităţii absolute. Prin

urmare, orice clauză prin care soţii ar stabili astfel de

derogări, este lovită de nulitate absolută. De exemplu, o

clauză prin care un soţ ar renunţa la drepturile sale cu privire

la copil sau o clauză prin care un soţ ar fi scutit de contribuţia

la cheltuielile căsătoriei ar fi lovită de nulitate absolută.

f) clauza de preciput (art. 333 Cod civil).

f.1) Definiţie: acea clauză a convenţiei matrimoniale prin

care stipulează că soţul supravieţuitor preia fără plată, unul

sau mai multe bunuri dintre cele comune în devălmăşie sau pe

cote părţi, înainte de partajul moştenirii. Clauza de preciput

poate fi stipulată numai în favoarea unuia dintre soţi sau în

beneficiul ambilor soţi.

f.2) Natura juridică: clauza de preciput este o liberalitate

pentru cauză de moarte. Ea nu este supusă raportului

donaţiilor, ci numai reducţiunii liberalităţilor excesive,

23

potrivit art. 1096 alin.1 şi 2 (conform art. 333 alin.2).

Clauza nu afectează drepturile creditorilor comuni ai

soţilor, care pot urmări bunul sau bunurile ce constituie

obiectul acesteia.

De exemplu, prin convenţie matrimonială cu clauză de

preciput, soţii îşi stipulează reciproc posibilitatea ca la

decesul unuia dintre ei, celălalt să devină proprietarul

exclusiv al locuinţei bun comun, înainte de partajul moştenirii

(am arătat anterior, că o astfel de clauză, deşi nu este supusă

raportului donaţiilor, este supusă reducţiunii, în condiţiile în

care există moştenitori rezervatari).

g) publicitatea şi inopozabilitatea convenţiei

matrimoniale.

g.1) convenţiile matrimoniale sunt înscrise din oficiu de

către notarul public ce le-a încheiat în Registrul naţional

notarial al regimurilor matrimoniale – cu scopul de a le face

opozabile terţilor. Notarul care le-a încheiat expediază un

exemplar la serviciul de stare civilă unde s-a celebrat

căsătoria, dar şi la alte registre de publicitate dacă este cazul

(cartea funciară, registrul comerţului etc.). Această obligaţie a

notarului public nu exclude dreptul oricărui soţ de a solicita

îndeplinirea formalităţilor de publicitate (art. 334 alin.3 Cod

civil).

Orice persoană, fără a justifica un interes poate să

cerceteze registrul respectiv şi poate chiar să solicite extrase

certificate.

g.2) inopozabilitatea convenţiilor matrimoniale.

Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate anterior

arătate, conform art. 334 Cod civil, o constituie

inopozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţii de bună

credinţă (care nu cunoşteau pe o altă cale, existenţa acelei

convenţii matrimoniale). O asemenea convenţie nu poate fi

opusă terţilor care au încheiat acte juridice cu unul dintre soţi

înaintea încheierii căsătoriei (deoarece convenţia

matrimonială îşi produce efectele după încheierea căsătoriei).

Rezultă că, soţul interesat nu poate să introducă acţiunea în

anularea actului încheiat de către celălalt soţ, cu un terţ de

bună-credinţă (faţă de care este inopozabilă convenţia

24

matrimonială, în condiţiile precizate mai sus, conform art.

335 Cod civil).

h) modificarea convenţiei matrimoniale.

Soţii pot, de comun acord, să modifice convenţia

matrimonială, dar înainte de încheierea căsătoriei, în

condiţiile de formă prevăzute de art. 330 Cod civil (înscris

notarial, dat personal sau prin mandatar cu procură specială şi

autentică) şi fără a deroga de la principiile de ordine publică

(egalitatea, autoritatea părintească şi regulile devoluţiunii

legale). Modificarea convenţiei matrimoniale va respecta

cerinţele de publicitate prevăzute de art. 334 Cod civil –

pentru a fi opozabilă terţilor.

i) particularităţile convenţiei matrimoniale încheiată de un

minor: minorul care se căsătoreşte, poate să încheie o astfel

de convenţie numai cu acordul ocrotitorului legal şi cu

autorizarea instanţei de tutelă. Sancţiunea lipsei încuviinţării,

respectiv a autorizării instanţei de tutelă, este nulitatea

relativă a convenţiei matrimoniale (art. 337 alin.2 Cod civil),

iar acţiunea în anularea convenţiei respective poate fi

introdusă în termen de 1 an de la încheierea căsătoriei.

j) efectele nulităţii convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială nulă, are ca efect aplicarea între

soţi a regimului comunităţii legale, dar fără a fi afectate

drepturile dobândite, între timp, de terţii de bună-credinţă (art.

338 Cod civil).

Alte efecte patrimoniale ale căsătoriei

1. Independenţa patrimonială a soţilor (art.317 Cod civil):

orice soţ poate încheia un act juridic cu celălalt soţ, precum şi

cu terţii, în condiţiile legii.

Orice soţ poate constitui singur, fără celălalt soţ depozite

bancare şi orice operaţiuni legate de acel depozit (să depună,

să scoată bani). În raport cu instituţia de credit, acel soţ titular

al contului are drept de a dispune de fonduri, chiar după

încetarea/desfacerea căsătoriei, dacă prin hotărâre

judecătorească definitivă executorie nu s-a decis altfel.

2. Dreptul la informare (art. 318 Cod civil)

25

Fiecare soţ poate cere informaţii referitoare la

bunurile/datoriile celuilalt soţ. În caz de refuz nejustificat,

soţul interesat se poate adresa instanţei de tutelă.

Instanţa poate obliga – soţul sau terţul, să furnizeze aceste

informaţii, dar terţul poate refuza acest lucru, atunci când ar

încălca secretul profesional.

Refuzul nejustificat al soţului de a furniza aceste

informaţii, la cererea celuilalt determină prezumţia (relativă)

că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.

3. Mandatul între soţi (art. 314, art. 315 Cod civil).

a) Mandatul convenţional (art. 314 Cod civil), de drept

comun, dat celuilalt soţ să-l reprezinte în drepturile ce rezultă

din regimul matrimonial.

b) Mandatul judiciar (art. 315 Cod civil):

- soţul interesat poate cere instanţei încuviinţarea de a

exercita drepturile celuilalt soţ, aflat în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa;

- instanţa dă mandat celuilalt soţ în care stabileşte: a)

condiţiile acestuia; b) limitele; c) durata;

- mandatul judiciar încetează: atunci când soţul reprezentat

nu se mai află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, sau

e pus sub interdicţie, numindu-i-se un tutore/curator (în cazul

soţului dispărut);

- soţul respectiv poate încheia (în regimul comunităţii

legale), acte de dispoziţie singur pe bunurile mobile comune

(pentru acele bunuri pentru care nu se cere publicitatea).

Sancţiunea înstrăinării acestor bunuri fără acordul celuilalt soţ

este anulabilitatea actului juridic. Terţul de bună credinţă nu

este afectat de anulabilitatea actului respectiv, dacă a depus

diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura

juridică a bunului.

4. Locuinţa familiei

a) definiţie (art. 321) – locuinţa comună a soţilor sau

locuinţa soţului la care se află copii.

Notarea locuinţei familiei în cartea funciară: se poate

solicita de către oricare dintre soţi, chiar şi de către soţul

26

neproprietar.

b) regimul actelor juridice referitoare la locuinţa familiei:

- e necesar consimţământul scris al soţilor (chiar şi al

soţului neproprietar ) pentru orice act ce ar afecta folosinţa

locuinţei familiei;

- e necesar consimţământul scris al soţilor pentru actele de

dispoziţie referitoare la locuinţa familiei;

- bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei:

un soţ nu poate deplasa aceste bunuri din locuinţa familiei,

fără consimţământul scris al celuilalt (art. 322 alin.2);

- un soţ nu poate încheia acte de dispoziţie asupra acestor

bunuri fără consimţământul scris al celuilalt (art. 322 alin.2).

Comentând acest text (art. 322 alin.2), rezultă că bunurile

mobile din locuinţa familiei, sunt considerate bunuri accesorii

acesteia şi, deci, urmează regimul juridic al locuinţei familiei.

Această prevedere limitează dreptul de proprietate exclusivă

al unui soţ asupra bunurilor sale proprii, în ipoteza în care este

vorba despre locuinţa familiei sau bunurile ce o mobilează

sau decorează (o limitare corespunzătoare art. 44 alin.1 din

Constituţie, care prevede că, conţinutul şi limitele dreptului de

proprietate, se stabilesc prin lege).

În cazul refuzului nejustificat al unui soţ de a-şi da

consimţământul scris în privinţa actelor de folosinţă şi de

dispoziţie privind atât locuinţa familiei, cât şi bunurile ce o

decorează sau mobilizează, celălalt soţ sesizează instanţa de

tutelă pentru autorizarea actului.

Sancţiunea actului încheiat fără consimţământul scris al

celuilalt soţ, este nulitatea relativă a acestuia. Acţiunea în

anulare a actului respectiv se prescrie într-un an de la data

când soţul a luat cunoştinţă despre încheierea actului sau de la

data încetării regimului matrimonial.

Dacă locuinţa familiei nu a fost notată în cartea funciară,

atunci nu se poate intenta acţiunea în anularea actului juridic

respectiv, împotriva terţului de bună credinţă (deoarece nu s-a

efectuat publicitatea necesară opozabilităţii faţă de terţi); soţul

interesat are numai o acţiune în daune-interese împotriva

celuilalt soţ care a încheiat actul juridic vătămător (art.322

alin.5 Cod civil).

27

c) regimul juridic al locuinţei familiei, dacă aceasta face

obiectul unui contract de închiriere (art. 323, art. 324 Cod

civil):

- fiecare soţ are drepturi locative proprii, chiar dacă numai

unul dintre ei este titularul contractului sau contractul a fost

încheiat înaintea căsătoriei; în cazul decesului unuia dintre

soţi, celălalt îşi exercită în continuare dreptul locativ, dacă

doreşte acest lucru;

- dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile şi în cazul locuinţei

familiei ca obiect al contractului de închiriere; prin urmare,

nici unul dintre soţi nu poate încheia singur acte de folosinţă

ce presupun deplasarea bunurilor ce mobilează sau decorează

locuinţa familiei, în afara acesteia şi, cu atât mai puţin, actele

de dispoziţie cu privire la aceste bunuri. Deci, aceste acte

juridice pot fi încheiate numai cu consimţământul scris al

ambilor soţi, chiar dacă sunt bunuri aflate în proprietatea

exclusivă a unuia dintre ei – deoarece sunt bunuri afectate

locuinţei familiei;

- atribuirea beneficiului contractului de închiriere (art.

324 Cod civil):

• dacă la desfacerea căsătoriei nu e posibilă

folosirea în comun a locuinţei familiei, atunci instanţa de

tutelă va atribui beneficiul contractului de închiriere în funcţie

de următoarele criterii (în ordine):

• interesul superior al copiilor minori;

• culpa la desfacerea căsătoriei;

• posibilităţile locative proprii.

• soţul ce va beneficia de

contractul de închiriere este obligat să plătească celuilalt soţ o

indemnizaţie de instalare într-o altă locuinţă; aceasta se poate

imputa din cota lui pe bunurile comune (cu excepţia cazului

când desfacerea căsătoriei este din culpa exclusivă a soţului

care se mută din locuinţa familiei);

• atribuirea beneficiului

contractului de locaţiune se va face cu citarea locatorului,

fiindu-i opozabilă de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti (art. 324 alin.3 Cod civil);

- criteriile de atribuire a beneficiului locuinţei comune se

28

vor aplica, prin similitudine, şi în cazul locuinţei în

proprietate comună a celor doi soţi (devălmăşie sau pe cote

părţi) – până la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti de partaj (art. 324 alin.4 Cod civil).

5. Suportarea cheltuielilor căsătoriei

a) Obligaţia de sprijin material reciproc (art. 325 Cod

civil). Soţii sunt obligaţi să participe, după mijloacele

fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei; orice clauză din convenţia

matrimonială prin care unul dintre soţi este scutit de

suportarea cheltuielilor căsătoriei este considerată nescrisă

(art. 325 alin.3). Sancţiunea unei astfel de clauze: nulitatea

absolută a clauzei.

b) Contribuţia la cheltuielile căsătoriei:

b.1) în bani, prin venituri din muncă. Conform art. 327

Cod civil – fiecare soţ este liber să exercite orice profesie şi să

dispună, în condiţiile legii de veniturile încasate, cu

respectarea obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei

(indiferent de regimul matrimonial ales);

b.2) munca în gospodărie şi la creşterea copiilor

reprezintă o contribuţie în natură la cheltuielile căsătoriei;

b.3) dreptul la compensaţie: soţul care a contribuit la

activitatea profesională a celuilalt soţ are dreptul la o

compensaţie, dacă această contribuţie depăşeşte limitele unei

simple obligaţii de sprijin material. De exemplu, dacă soţia a

tehnoredactat pe computer lucrările soţului, implicându-se

activ în activitatea lui profesională, are dreptul la această

compensaţie.

REGIMUL COMUNITĂŢII LEGALE

1. Definiţie acel tip de regim matrimonial care presupune că bunurile

dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în

devălmăşie.

Este un regim matrimonial legal, deoarece îşi are temeiul

juridic în lege (dispoziţiile art. 339 – 359 Cod civil) şi nu în

convenţia părţilor. Soţii pot deroga de la regimul comunităţii

29

legale, prin încheierea de convenţii matrimoniale, aşa cum s-a

arătat anterior, care să prevadă fie regimul comunităţii

convenţionale, fie cel al separaţiei patrimoniale. În lipsă de

convenţie matrimonială se aplică regimul comunităţii legale.

2. Natura juridică proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin

aceea că nu este determinată cota-parte ideală din dreptul de

proprietate al fiecărui proprietar, care urmează să se

stabilească la partaj, după încetarea regimului matrimonial.

Conform art. 667 Cod civil, izvoarele proprietăţii comune

în devălmăşie sunt legea sau actul juridic – deci, nu numai

căsătoria este singurul izvor al devălmăşiei, aşa cum prevedea

reglementarea anterioară (art. 30 din Codul familiei).

3. Bunurile comune bunurile dobândite de către oricare dintre soţi în timpul

regimului comunităţii legale, sunt bunuri comune (art. 339

Cod civil). Rezultă că, dacă în timpul căsătoriei soţii decid

schimbarea regimului comunităţii legale, printr-o convenţie

matrimonială – toate bunurile ce vor fi dobândite după data

încheierii convenţiei respective, nu vor mai avea regimul de

bunuri comune în devălmăşie.

Câteva precizări necesare:

• bunul dobândit pe numele unuia dintre soţi este bun

comun;

• înscrierea în registrele de publicitate a bunurilor

comune, numai pe numele unuia dintre soţi, nu le schimbă

regimul juridic;

• veniturile din muncă, din pensii de asigurări

sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite

temeiul unui drept de proprietate intelectuală (cum ar fi

drepturile de autor) – sunt bunuri comune, dar numai dacă

respectiva creanţă privind încasarea lor, devine scadentă în

timpul comunităţii (indiferent de data dobândirii lor) (art. 341

Cod civil).

De exemplu, dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată

30

înainte de căsătorie, dar este valorificată în timpul comunităţii

legale, atunci sumele de bani cuvenite autorului şi încasate de el

în timpul comunităţii legale – sunt bunuri comune.

• natura juridică a construcţiilor edificate în timpul

comunităţii legale:

d.1) dacă o construcţie este edificată pe terenul bun comun

aceasta este bun comun al soţilor;

d.2) dacă o construcţie este edificată pe terenul bun propriu

al unuia dintre soţi, construcţia este bun comun, prin derogare

de la regulile accesiunii imobiliare artificiale;

d.3) dacă o construcţie este edificată pe terenul

proprietatea unui terţ, construcţia este bun propriu al terţului,

conform regulilor accesiunii imobiliare artificiale (art. 577

alin.1 din Codul civil); accesiunea intervine în favoarea

proprietarului imobilului, dacă prin lege sau act juridic nu se

prevede altfel.

e) natura juridică a fructelor şi a productelor bunurilor

comune: acestea constituie bunuri comune, deoarece sunt

câştiguri produse de bunurile comune.

De exemplu, chiriile percepute din închirierea unui imobil

bun comun constituie tot un bun comun (deoarece sunt fructe

civile ale acestuia). La fel, cheresteaua rezultată în urma

prelucrării copacilor dintr-o pădure, bun comun al soţilor

constituie un bun comun (deoarece este un product al unui

astfel de bun).

f) natura juridică a câştigurilor la jocurile de noroc

autorizate: aceste pot fi calificate ca fiind producte ale unor

venituri comune sau proprii după caz. Deoarece sunt

dobândite în timpul comunităţii legale se prezumă că sunt

producte ale unor bunuri comune. Această prezumţie este

relativă, iar soţul interesat poate dovedi, cu orice mijloc de

probă, că respectivele câştiguri sunt producte ale unor bunuri

proprii (de exemplu, banii cu care soţul a cumpărat biletul

câştigător provin dintr-o donaţie);

g) natura juridică a depozitelor bancare în timpul

comunităţii legale; conform art. 317 Cod civil, oricare dintre

soţi poate să facă singur depozite bancare, fără

consimţământul celuilalt şi orice alte operaţiuni în legătură cu

31

acesta (de exemplu, să desfiinţeze depozitul şi să retragă banii

şi dobânda). În raport cu instituţia bancară sau de credit, soţul

care este titular al contului are dreptul de a dispune de

fondurile depuse, chiar şi după desfacerea sau încetarea

căsătoriei dacă prin hotărâre judecătorească nu se decide

altfel.

Din interpretarea textului art. 317 alin.3 Cod civil, rezultă

că, dacă soţii au constituit un astfel de depozit bancar prin

care şi-au depus economiile comune, în raport cu instituţia

bancară soţul titular al contului poate dispune de acesta

singur, deşi este vorba despre depozitarea economiilor

comune.

Deci, în raporturile dintre soţi este vorba despre

economisirea veniturilor din muncă ce sunt comune (conform

art. 341 Cod civil), dar în raporturile cu unitatea bancară –

soţul titular al contului poate dispune liber de aceste economii

comune. Desigur, soţul interesat, poate dovedi că sumele ce

constituie depozitul bancar respectiv, provin din categoria

bunurilor proprii (dobândite în temeiul art. 340 Cod civil).

4. Bunurile proprii (art. 340 Cod civil)

1. Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau

donaţie, cu excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut în

mod expres că ele vor fi comune; rezultă că, nu există nici o

diferenţă faţă de reglementarea anterioară, în această privinţă:

1.a) bunurile dobândite prin moştenire legală sunt proprii

pentru că soţii nu pot fi rude în aceeaşi clasă de moştenitori

legali;

1.b) bunurile dobândite prin donaţie (inclusiv darurile

manuale) sunt proprii ale soţului donator, cu excepţia cazului

când donatorul a dorit să fie comune. Chiar în cazul donaţiei cu

sarcină, dacă cheltuielile executării sarcinii au fost suportate din

veniturile comune, această împrejurare nu schimbă natura

juridică a bunului donat, ci creează celuilalt soţ, un drept de

creanţă.

Natura juridică a darurilor de nuntă (ca daruri manuale) –

32

în principiu sunt bunuri comune, presupunându-se intenţia

donatorilor de a-i gratifica pe soţi, în vederea constituirii

patrimoniului lor comun (având în vedere că sunt oferite cu

ocazia celebrării căsătoriei).

Situaţia darurilor de nuntă oferite de către părinţii soţilor:

în practica judiciară s-a hotărât că, dacă darurile de nuntă sunt

oferite de către părinţii soţului şi au o valoare destul de mare

(în raport cu nivelul de trai al soţilor), se prezumă că aceştia

au avut intenţia de a-l gratifica doar pe soţul care este copilul

lor. Această prezumţie simplă poate fi înlăturată de către

soţul interesat, dacă dovedeşte că părinţii şi-au exprimat

intenţia de a-i gratifica pe amândoi soţii (conform art. 1.011

alin.4 Cod civil, bunurile mobile corporale cu o valoare de

până la 25.000 lei, pot face obiectul unui dar manual).

Desigur, problema naturii juridice a darurilor de nuntă se

poate pune doar în privinţa bunurilor mobile corporale, care

sunt susceptibile de tradiţiune.

Simulaţia în materia donaţiilor

În cazul înstrăinării de bunuri cu titlu oneros către un

descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul

supravieţuitor, acestea vor fi prezumate donaţii până la proba

contrară, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului,

uzului, abitaţiei sau în schimbul unei întreţineri pe viaţă sau al

unei rente viagere (art. 1091 alin.4 Cod civil).

Prezumţia de donaţie operează în favoarea descendentului,

ascendentului privilegiat sau a soţului supravieţuitor al

defunctului numai dacă nu au consimţit la înstrăinare (art.

1091 alin.4 Cod civil).

Deci, dacă unul dintre soţi cumpără în timpul comunităţii

legale, un bun imobil de la tatăl său, acesta păstrându-şi

rezerva de uzufruct asupra imobilului vândut se prezumă,

până la proba contrară, că această înstrăinare constituie o

donaţie în favoarea soţului cumpărător, şi, deci, bunul său

propriu şi nu un bun comun al soţilor.

Prevederile art. 1091 alin. 4 Cod civil, dezvoltă art. 845

din Codul civil de la 1864, ce au ca scop protecţia

moştenitorilor rezervatari împotriva donaţiilor deghizate sub

33

forma înstrăinărilor cu titlu oneros, având în vedere

dificultăţile acestora în dovedirea simulaţiei.

1.c) bunurile dobândite cu titlu de legat constituie bunuri

proprii ale soţului legatar, cu excepţia cazului în care

dispunătorul a dorit să fie comune. Deoarece forma

testamentului este scrisă, rezultă din conţinutul acestuia

voinţa testatorului de a gratifica numai pe unul dintre soţi sau

pe amândoi.

În cazul testamentului cu sarcină, chiar dacă cheltuielile pe

care le presupune executarea acesteia sunt efectuate din

veniturile comune, această împrejurare nu schimbă natura

juridică a bunului şi îi conferă celuilalt soţ un drept de

creanţă.

2. Bunurile de uz personal (art. 340 lit.b Cod civil) sunt

bunuri proprii din cauza afectaţiunii lor, chiar dacă sunt

dobândite din veniturile comune. Excepţie: obiectele de lux,

care presupun intenţia soţilor de a-şi valorifica economiile

comune (de exemplu, achiziţionarea unor cantităţi mari de

bijuterii). Deci, obiectele de lux pot fi considerate bunuri

comune (instanţa de tutelă apreciază dacă un astfel de bun de

uz personal este un obiect de lux, în funcţie de nivelul de trai

al soţilor).

3. Bunurile destinate exercitării profesiei, dacă nu sunt

elemente ale unui fond de comerţ care face parte din

comunitatea de bunuri (art. 340 lit.c Cod civil). Rezultă că

astfel de bunuri sunt proprii din cauza afectaţiunii lor, chiar

dacă sunt dobândite din veniturile comune – cu excepţia

bunurilor care fac parte din fondul de comerţ, care fac parte

din comunitatea de bunuri a soţilor.

Excepţie: obiectele de lux, considerate astfel, prin raportare

la nivelul de trai al soţilor. De exemplu, unul dintre soţi are un

atelier de cizmărie sau un cabinet stomatologic, în care îşi

exercită meseria. Acestea constituie bunuri comune ale

soţilor, deoarece au o valoare mare, în raport cu nivelul de trai

al soţilor.

4. drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală ale

soţului care este autor al creaţiei, precum şi asupra semnelor

distinctive pe care le-a înregistrat (dreptul la marcă, de

34

exemplu).

Acestea constituie bunuri proprii ale soţului autor al operei

de creaţie intelectuală, indiferent de data la care a fost creată

acea operă (înainte de căsătorie sau în timpul acesteia);

aparent, există o contradicţie între acest text al art. 340 şi art.

341, conform căruia veniturile dobândite în temeiul unui

drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, dar

numai dacă creanţa privind încasarea lor devine scadentă în

timpul comunităţii. O conciliere a celor două texte, ar fi aceea

că numai emolumentul drepturilor patrimoniale de autor

constituie bun comun (deci numai suma de bani încasată în

timpul căsătoriei, în temeiul unui drept patrimonial de autor,

constituie bun comun, în regimul comunităţii legale).

5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,

manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele

artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri:

5.a) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de

recompensă; textul se referă la bunurile oferite unuia dintre

soţi pentru calităţile sale personale (de exemplu, premiul

oferit unui scriitor pentru un roman de succes sau premiul

oferit unui sportiv pentru performanţele sale etc.). Rezultă că,

textul nu se referă la primele salariale, care au regimul juridic

al veniturilor din muncă, ce sunt considerate bunuri comune,

în temeiul art. 341 Cod civil – desigur, în cazul comunităţii

legale de bunuri.

De asemenea, textul nu se referă la câştigurile la jocuri de

noroc autorizate, care au un alt regim juridic, după cum am

arătat anterior.

5.b) manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi

proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea

bunuri. Textul se referă la dreptul de proprietate al soţului

respectiv asupra operei de creaţie intelectuală, care încă nu

este valorificată; dacă aceasta este valorificată în timpul

căsătoriei, atunci sumele de bani încasate de autorul operei de

creaţie intelectuală, în timpul căsătoriei, constituie bun

comun. Deci, nu prezintă importanţă data creării operei

respective, ci data valorificării acesteia şi a încasării sumelor

de bani pentru dreptul de autor.

35

6. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice

prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi:

6.a) indemnizaţia de asigurare se referă la asigurările

facultative de persoane. În cazul producerii riscului asigurat,

asiguratorul este obligat să plătească soţului care are calitatea

de asigurat, indemnizaţia de asigurare, care constituie bun

propriu al acestuia (chiar dacă primele de asigurare au fost

plătite din veniturile comune). Explicaţia naturii juridice de

bun propriu a indemnizaţiei de asigurare este aceea că textul

se referă la contractul de asigurare de persoane (şi nu de

bunuri comune).

Acelaşi raţionament se aplică şi dacă soţul respectiv primeşte

de la asigurator indemnizaţia de asigurare în calitate de terţ

beneficiar al unui contract de asigurare de viaţă, încheiat de către

o altă persoană (în temeiul stipulaţiei pentru altul).

6.b) despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau

moral adus unuia dintre soţi. Textul se referă la prejudiciile

cauzate unuia dintre soţi, de către un terţ care are obligaţia de

a-l despăgubi pe acesta. Deci, textul se referă la prejudiciile

cauzate bunurilor proprii ale soţului, precum şi la prejudiciile

morale cauzate acestuia, printr-o faptă ilicită.

7. Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc

un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul

acestora (în virtutea subrogaţiei reale). Formularea textului

este derutantă, deoarece şi sumele de bani sau alte valori,

reprezintă tot bunuri, în sens juridic (s-ar putea induce ideea

că sumele de bani sau alte valori patrimoniale înseamnă

altceva decât „bunuri” în sens juridic).

În acest sens, formularea anterioară a art. 31 lit.e din Codul

familiei era mai corectă şi anume: „Valoarea care reprezintă

şi înlocuieşte un bun propriu (...) este un bun propriu”.

Domeniul de aplicare al textului se referă la:

• vânzarea unui bun propriu, suma de bani

dobândită cu titlu de preţ, constituind un bun propriu al

soţului vânzător;

• cumpărarea în timpul comunităţii legale a unui

bun, cu sumele de bani bun propriu al unuia dintre soţi – iar

bunul cumpărat este un bun propriu;

36

• plata unei datorii scadente în timpul comunităţii

legale, dar în baza unei creanţe anterioare încheierii

căsătoriei.

8. Fructele bunurilor proprii: constituie bunuri proprii

chiar dacă sunt percepute sau culese în timpul comunităţii

legale, deoarece proprietarul are dreptul să-şi însuşească tot

ceea ce produce bunul şi tot ceea ce se uneşte cu acesta.

Acelaşi raţionament se aplică şi pentru productele bunurilor

proprii.

Regimul juridic al bunurilor proprii

Conform art. 342, fiecare soţ poate folosi administra şi

dispune liber de bunurile sale, în condiţiile legii; deci, soţul

respectiv nu are nevoie de consimţământul celuilalt soţ

neproprietar. Desigur, dispoziţiile acestui text trebuie să fie

coroborate cu cele referitoare la locuinţa familiei şi bunurile

care o mobilizează sau o decorează – aşa cum s-a arătat în

secţiunea precedentă, art. 322 Cod civil, prevede că soţul care

este proprietar exclusiv al acestor bunuri are nevoie de

consimţământul scris al soţului neproprietar pentru a încheia

acte de dispoziţie, dar şi acte de administrare având ca obiect

aceste bunuri.

5. Regimul actelor juridice încheiate în timpul comunităţii legale

a) Actele de folosinţă, de conservare, de administrare şi de

dobândire a bunurilor comune (art. 345 Cod civil):

- în privinţa actelor de folosinţă a bunurilor soţilor, fiecare

soţ poate să folosească aceste bunuri, fără consimţământul

celuilalt soţ cu condiţia să nu schimbe destinaţia bunurilor.

Schimbarea destinaţiei folosinţei bunurilor se poate realiza

numai cu consimţământul expres al soţilor (art. 345 alin.1);

- în privinţa actelor de conservare, de administrare şi de

dobândire a bunurilor comune, fiecare soţ poate să le încheie

singur fără consimţământul celuilalt soţ, cu excepţia actelor

juridice referitoare la locuinţa familiei, precum şi la bunurile

care o mobilează şi decorează (conform art. 322), aşa cum s-a

37

arătat anterior, fiind necesar consimţământul ambilor soţi.

Dacă un soţ, încheind singur un astfel de act juridic a

prejudiciat interesele celuilalt soţ, atunci acesta are dreptul de

a primi daune-interese de la celălalt soţ, dar nu poate anula

actul încheiat cu terţul de bună-credinţă.

b) Actele de înstrăinare şi de grevare cu drepturi reale

pentru care este necesar consimţământul ambilor soţi.

Excepţii:

• înstrăinarea cu titlu oneros de bunuri mobile

comune, pentru care nu este necesară efectuarea formelor de

publicitate (de exemplu, vânzarea unui calculator bun comun,

numai de către unul dintre soţi);

• darurile obişnuite – considerate astfel, în funcţie de

nivelul de trai al soţilor (de exemplu cumpărarea unui cadou, cu

ocazia unei aniversări, din veniturile comune, cadoul fiind oferit

unui terţ).

Dacă soţul care nu a consimţit la încheierea actului juridic

este prejudiciat, atunci poate solicita celuilalt soţ ce a

înstrăinat bunul comun, daune-interese şi nu poate cere

anularea actului încheiat cu terţul de bună-credinţă (art. 346

alin.2 coroborat cu art. 345 alin. 4 Cod civil).

c) Sancţiunea nerespectării cerinţelor legale referitoare la

consimţământul soţilor la încheierea actelor juridice:

- în cazul actelor de înstrăinare sau de grevare cu drepturi

reale, având ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile

comune, pentru care se cere îndeplinirea formalităţilor de

publicitate, lipsa consimţământului unuia dintre soţi,

determină anulabilitatea actului respectiv (conform art. 347

alin. Cod civil); de exemplu, amanetarea unor bunuri mobile

pentru care s-a efectuat publicitatea, fără acordul celuilalt soţ;

- dacă terţul dobânditor a făcut dovada că a depus toate

diligenţele pentru a se informa cu privire la natura bunului,

este apărat de efectele nulităţii (art. 347 alin.2 Cod civil). În

acest caz, soţul vătămat în interesele sale poate pretinde

celuilalt soţ, daune-interese, conform art. 345 alin.4.

d) de domeniul gestiunii exclusive a soţilor sunt bunurile

lor proprii, dreptul fiecăruia de a dispune de partea sa din

bunurile comune, prin legat, la încetarea căsătoriei, precum şi

38

dreptul fiecărui soţ de a constitui singur depozite bancare şi

de a face operaţiuni bancare (conform art. 317 alin.2 şi 3 Cod

civil).

6. Regimul datoriilor comune (art.351 Cod civil)

a) Obligaţiile născute în legătură cu conservarea,

administrarea sau dobândirea bunurilor comune. Condiţii:

a.1) scopul datoriei este conservarea, administrarea sau

dobândirea bunurilor comune;

a.2) datoria este asumată numai de către unul dintre soţi.

b) Obligaţiile pe care soţii le-au contractat împreună.

Condiţii:

b.1) să existe consimţământul expres al ambilor soţi,

exprimat personal sau prin mandatar cu procură specială şi

conţinut predeterminat;

b.2) nu prezintă importanţă scopul pentru care soţii au

contractat datoria.

c) Obligaţiile asumate de către oricare dintre soţi pentru

acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Condiţii:

c.1) scopul datoriei îl constituie acoperirea cheltuielilor

obişnuite ale căsătoriei. De exemplu, datoriile contractate

pentru plata facturilor la utilităţile locuinţei familiei sau

pentru educarea copiilor minori.

Instanţa de tutelă va verifica dacă datoriile respective

corespund sintagmei de „cheltuieli obişnuite”.

c.2) datoria este contractată numai de către unul dintre soţi.

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către

unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în

care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

Condiţii:

d.1) unul dintre soţi a cauzat un prejudiciu unui terţ, prin

însuşirea unor bunuri ale acestuia (de exemplu, printr-un

furt);

d.2) existenţa unui raport de cauzalitate între această faptă

ilicită şi sporul de valoare adus bunurilor comune;

d.3) sporirea valorii bunurilor comune.

39

7. Fundamentul răspunderii îl constituie, în cazul soţului vinovat de fapta ilicită,

răspunderea civilă delictuală, iar pentru celălalt soţ,

îmbogăţirea fără justă cauză. Desigur, dacă amândoi soţii

sunt vinovaţi de însuşirea bunurilor altuia, atunci aceştia vor

răspunde delictual.

Urmărirea bunurilor comune (art. 353 Cod civil) şi a

veniturilor din profesie (art. 354 Cod civil).

- creditorii comuni urmăresc bunurile comune, iar dacă

obligaţiile nu au fost acoperite în întregime din aceste bunuri,

soţii răspund solidar cu bunurile lor proprii; dacă unul dintre

soţi a plătit cu bunurile sale proprii restul de creanţă, atunci el

se subrogă în drepturile creditorului pentru cota-parte ce i-ar

reveni din comunitate, dacă lichidarea acesteia s-ar face la

data plăţii datoriei.

În acest sens, soţul respectiv are şi un drept de retenţie

asupra bunurilor celuilalt soţ, până la acoperirea integrală a

creanţelor soţului debitor (art. 352 alin.2 Cod civil).

- creditorii proprii urmăresc mai întâi bunurile proprii ale

soţului debitor şi, dacă nu-şi satisfac în întregime creanţa, pot

cere partajul bunurilor comune, dar numai în măsura necesară

acoperirii creanţei respective. Bunurile astfel împărţite devin

proprii, iar creditorii personali le pot urmări pentru acoperirea

integrală a creanţei (art. 353 alin.2 şi 3 Cod civil).

Bunurile rămase nepartajate îşi păstrează caracterul de

bunuri comune.

- conform art. 354 Cod civil, creditorii comuni nu pot

urmări veniturile din muncă, precum şi cele asimilate

acestora, ale unui soţ, cu excepţia situaţiei în care ar fi vorba

despre o datorie contractată pentru nevoile obişnuite ale

căsătoriei (art. 351 lit.c). Acest text de lege este criticabil,

deoarece veniturile din muncă reprezintă baza materială cea

mai consistentă a comunităţii de bunuri a soţilor. Rezultă că,

dacă aceşti creditori nu-şi satisfac creanţa din bunurile

comune, ei pot urmări bunurile proprii ale soţului respectiv

(dar, nu şi veniturile din muncă ale acestuia) – cu excepţia

40

prevăzută de art. 351 lit.c.).

8. Încetarea regimului comunităţii de bunuri. Lichidarea şi partajul bunurilor comune

8.1) Încetarea regimului comunităţii de bunuri poate avea

loc prin: convenţie matrimonială încheiată în timpul

căsătoriei, prin care soţii să aleagă un alt regim matrimonial

sau prin încetarea de drept a căsătoriei ori prin desfacerea

acesteia.

În caz de divorţ, dacă soţii nu fac partajul atunci rămân

proprietari comuni în devălmăşie, până la stabilirea cotei-

părţi care revine fiecăruia din bunurile comune (art. 356 Cod

civil).

8.2) Lichidarea comunităţii legale. Reguli:

- se determină, mai întâi, cota-parte ce revine soţului din

bunurile comune şi se regularizează datoriile comune; până la

proba contrară, se prezumă o contribuţie egală;

- data la care se efectuează partajul:

• la încetarea sau desfacerea căsătoriei;

• în timpul căsătoriei şi al regimului comunităţii;

- forma partajului:

• act notarial (în caz de înţelegere între soţi);

• hotărâre judecătorească, în caz de neînţelegere.

Efectele partajului:

- bunurile rămase neîmpărţite sunt în continuare bunuri

comune în devălmăşie, iar cele împărţite constituie bunuri

proprii ale fiecărui soţ (art. 358 alin.3 Cod civil).

REGIMURI MATRIMONIALE CONVENŢIONALE

1. Regimul separaţiei de bunuri (art. 360 – 365 Cod civil)

a) Izvoarele regimului separaţiei de bunuri sunt:

a.1) convenţia părţilor, încheiată înainte de căsătorie (art.

330 alin.2 Cod civil) sau după încheierea căsătoriei (art. 369

alin.1 Cod civil);

a.2) hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia

dintre soţi, atunci când celălalt soţ pune în pericol grav

41

interesele familiei – caz în care regimul comunităţii legale sau

convenţionale este înlocuit cu cel al separaţiei patrimoniale

(art.370 alin.1 Cod civil).

b) Regimul juridic al bunurilor: fiecare dintre soţi este

proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite înainte de

căsătorie, dar şi în timpul căsătoriei. Dovada bunurilor proprii

se realizează, în principiu, printr-un inventar al bunurilor

fiecărui soţ, întocmit de către un notar public. Inventarul se

întocmeşte la încheierea căsătoriei, dar şi în timpul căsătoriei,

desigur în cazul regimului separaţiei de bunuri (art. 361 alin.2

Cod civil). În lipsa inventarului se prezumă că bunul aparţine

în proprietate exclusivă soţului posesor.

Inventarul se anexează convenţiei matrimoniale – pentru a

fi dat publicităţii odată cu aceasta, devenind opozabil terţilor.

Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus unor

condiţii de formă, potrivit legii sau unor forme de publicitate

– atunci proprietatea exclusivă asupra bunului se dovedeşte cu

acel înscris. De exemplu, bunul a fost dobândit printr-un

înscris autentic, ad validitatem, dreptul de proprietate fiind

înscris în Cartea funciară – soţul interesat poate face dovada

proprietăţii sale exclusive asupra bunului, numai cu acel

înscris (şi nu cu alte mijloace de probă).

- Bunurile proprietate comună pe cote-părţi: dacă soţii

dobândesc împreună un bun, în timpul regimului separaţiei

patrimoniale, atunci ei sunt proprietari comuni pe cote-părţi,

indiferent de modul de dobândire – de exemplu, cumpărare

sau donaţie pentru amândoi soţii (conform art. 362 alin.1 Cod

civil). Dovada proprietăţii comune pe cote-părţi se face aşa

cum am precizat anterior, conform art. 361 Cod civil).

- Separaţia patrimonială nu-i scuteşte pe soţi de obligaţia

de a contribui împreună la cheltuielile căsătoriei, de obligaţia

de sprijin material reciproc sau de obligaţia de a contribui

împreună la cheltuielile necesare creşterii şi educării copiilor

minori.

- Folosinţa bunurilor celuilalt soţ:

• fiecare soţ poate încheia singur acte de

conservare, de administrare şi de dispoziţie cu privire la

bunurile sale proprii – dar cu rezerva stabilită de art. 322 Cod

42

civil, referitoare la locuinţa familiei şi la bunurile care sunt

afectate acesteia;

• dacă un soţ foloseşte bunurile proprii ale

celuilalt soţ – atunci are obligaţiile unui uzufructuar, în

principiu. În lipsa unei stipulaţii contrare din convenţia

matrimonială, soţul respectiv va fi obligat să restituie fructele

existente la data solicitării, sau la data încetării ori a

schimbării regimului matrimonial – celuilalt soţ proprietar al

bunului respectiv (art. 363 alin.1 Cod civil);

• dacă un soţ dobândeşte bunuri proprii, dar,

folosindu-se în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt

soţ, atunci acesta poate solicita daune-interese de la soţul

dobânditor sau anularea actului juridic respectiv (dar numai

dacă terţul a fost de rea credinţă, adică a ştiut că soţul

cocontractant a folosit bunuri care nu-i aparţineau);

c) Regimul juridic al datoriilor personale (art. 364 Cod

civil). Regimul separaţiei patrimoniale determină regula

potrivit căreia datoriile contractate de către fiecare soţ sunt

datorii proprii.

Prin excepţie, datoriile contractate pentru acoperirea

cheltuielilor căsătoriei sau pentru creşterea şi educarea

copiilor, sunt datorii comune, iar soţii răspund solidar pentru

acestea (art. 364 alin.2 Cod civil).

De asemenea, un soţ poate să-l împrumute pe celălalt soţ,

iar la încetarea regimului separaţiei de bunuri, soţul ce are

calitatea de creditor al celuilalt soţ, are un drept de retenţie

asupra bunurilor soţului debitor (art. 365 Cod civil).

d) Lichidarea regimului separaţiei de bunuri

Prin convenţia matrimonială, părţile pot stipula clauze prin

care să prevadă lichidarea acestui regim, în funcţie de masa

de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi – în funcţie de

care se va calcula creanţa de participare (dacă unul dintre

soţi a dobândit bunuri cu mijloacele materiale aparţinând

celuilalt soţ, atunci acesta din urmă a devenit creditor al

soţului dobânditor). Deci, soţii pot stabili conform clauzelor

din convenţie, existenţa şi cuantumul creanţelor de participare

ale fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor celuilalt soţ.

În lipsa unei asemenea clauze, creanţa de participare se va

43

calcula astfel: va reprezenta jumătate din diferenţa valorică

dintre cele două mase de bunuri proprii şi va fi datorată de către

soţul care are o masă de achiziţii nete mai mare, putând fi plătită

în bani sau în natură (art. 360 alin.2 Cod civil). Deci, această

operaţiune va presupune, mai întâi, evaluarea celor două mase

de achiziţii nete, iar soţul care are o masă de achiziţii nete mai

mare va datora celuilalt soţ jumătate din diferenţa valorică

rezultată – deoarece se presupune că soţii, fiind egali în drepturi

şi în obligaţii, au avut şi o participare egală la achiziţionarea

bunurilor proprii (cu alte cuvinte, se presupune, în lipsa unei

stipulaţii contrare, că soţul ce are o masă de achiziţii nete mai

mică, a contribuit la dobândirea bunurilor proprii ale celuilalt soţ

– deci, are o creanţă de participare).

Aceasta se execută de către soţul debitor în natură (de

exemplu, prin remiterea unor bunuri soţului creditor) sau prin

echivalent bănesc. Până la lichidarea datoriilor dintre soţi,

soţul creditor are drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt

soţ (art. 365 Cod civil).

Regimul separaţiei de bunuri prezintă inconvenientul că,

atunci când numai unul dintre soţi dispune de venituri pentru

a achiziţiona bunuri proprii sau celălalt soţ contribuie la

dobândirea acestor bunuri fără a deveni coproprietar sau

numai unul dintre soţi contribuie decisiv la cheltuielile

căsătoriei, dar nu are venituri pentru a dobândi bunuri proprii,

la lichidarea regimului separaţiei de bunuri, acesta nu va avea

nici un drept asupra bunurilor celuilalt soţ.

Atenuarea acestei inegalităţi se realizează cu ajutorul

creanţei de participare. Astfel, se determină patrimoniul

originar (bunurile proprii de dinaintea căsătoriei şi bunurile

proprii dobândite prin donaţii sau succesiune în timpul

căsătoriei, din care se scad datoriile ce grevau patrimoniul

originar) şi patrimoniul final (bunurile existente la încetarea

regimului, inclusiv îmbunătăţirile efectuate de unul dintre

soţi, la bunurile proprii ale celuilalt – cu consimţământul sau

fără consimţământul acestuia din urmă).

Diferenţa dintre patrimonii, dacă este pozitivă, va face

obiectul creanţei de participare. Astfel, va opera compensarea

celor două diferenţe şi numai din excedent, se va calcula o

44

jumătate – care reprezintă creanţa de participare a soţului care

a dobândit o masă de bunuri mai puţin valoroasă.

2. Regimul comunităţii convenţionale (art. 366-368 Cod civil)

a) Izvorul regimului comunităţii convenţionale îl constituie

convenţia părţilor, prin care acestea derogă, în condiţiile şi

limitele legale, de la regimul comunităţii legale. Deci, putem

spune că între soţi operează tot regimul comunităţii de bunuri,

dar cu unele modificări aduse de soţi prin convenţie

matrimonială. Faptul că regimul matrimonial este cel al

comunităţii de bunuri, rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor

art. 368 Cod civil, în care se precizează că dacă în convenţia

matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al

comunităţii convenţionale se completează cu cel al

comunităţii legale.

b) Natura juridică – în esenţă, un astfel de regim

matrimonial, reprezintă o „variaţiune” a regimului comunităţii

legale; prin convenţia lor, părţile remodelează regimul de

drept comun al comunităţii legale – sub unul sau mai multe

aspecte ce se încadrează în textul art. 367 Cod civil.

c) Conţinutul convenţiei matrimoniale (art.367 Cod civil):

- părţile stabilesc compunerea masei de bunuri comune, fie

prin includerea în comunitate, a unor bunuri şi datorii proprii

(cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b şi c, adică a

bunurilor de uz personal şi a celor destinate exercitării

profesiei – ce sunt şi rămân bunuri proprii), fie, dimpotrivă,

prin restrângerea comunităţii de bunuri, la bunurile şi

datoriile indicate de soţi în convenţie, indiferent dacă acestea

s-au dobândit înainte sau după încheierea căsătoriei (cu

excepţia celor prevăzute la art. 351 lit.c Cod civil – adică

obligaţiile asumate de către oricare dintre soţi, în vederea

acoperirii cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei – care sunt şi

rămân datorii comune);

- părţile stabilesc modul de gestionare a comunităţii de

bunuri.

Astfel, părţile pot deroga de la principiul gestiunii

45

concurente, paralele a bunurilor comune, specific regimului

comunităţii legale conform căruia oricare dintre soţi poate

încheia singur acte de administrare a bunurilor comune; prin

convenţie matrimonială, părţile pot stipula obligativitatea

consimţimântului ambilor soţi în privinţa actelor de

administrare.

Dacă unul dintre soţi se află în situaţia de a nu-şi putea

manifesta voinţa, sau dacă se opune în mod abuziv încheierii

actului de administrare, atunci soţul interesat poate să solicite,

în acest sens, autorizaţia instanţei de tutelă, pentru a încheia

singur acel act juridic (art. 367 lit.c Cod civil).

Dacă încheie singur actul, fără a avea încuviinţarea

prealabilă a instanţei de tutelă, atunci actul este anulabil (prin

interpretarea art. 367 lit.c coroborat cu art. 347 alin.1 Cod

civil).

- părţile pot stabili prin convenţie clauza de preciput dar şi

modalităţile de lichidare şi partaj al comunităţii de bunuri.

Clauza de preciput, reglementată prin art. 333 Cod civil,

conferă dreptul soţului supravieţuitor, de a prelua fără plată şi

înaintea partajului succesoral, unul sau mai multe bunuri

deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Această clauză

rupe echilibrul emolumentului succesoral dintre soţul

supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori ai defunctului soţ. Clauza

de preciput este supusă reducţiunii liberalităţii excesive,

pentru a-i proteja pe moştenitorii rezervatari.

De asemenea, clauza nu afectează interesele creditorilor

comuni ai soţilor, care pot urmări bunurile ce constituie obiectul

acesteia.

Clauza de preciput devine caducă dacă regimul

comunităţii încetează prin voinţa părţilor, dacă soţii au

decedat deodată (comorienţii) sau dacă bunul/bunurile ce

constituie obiectul clauzei au fost urmărite silit de către

creditorii comuni.

d) În privinţa modalităţilor de lichidare şi de partaj al

comunităţii de bunuri, părţile pot deroga de la principiile

impuse de comunitatea legală astfel: pot să stabilească

partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de

contribuţia fiecărui soţ la dobândirea lor, sau, dimpotrivă, să

46

stabilească cote inegale, indiferent de contribuţia fiecăruia.

MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

1. Modificarea convenţională. Condiţii:

a) să fi trecut cel puţin 1 an de la data încheierii căsătoriei;

soţii pot să înlocuiască regimul matrimonial prin convenţie

matrimonială ori de câte ori doresc, dacă a trecut această

perioadă de timp (art. 369 alin.1);

b) să nu fi fost realizată cu scopul fraudării intereselor

creditorilor soţilor.

Creditorii prejudiciaţi de schimbarea regimului

matrimonial, pot intenta acţiunea revocatorie în termen de 1

an de la data când au fost îndeplinite formalităţile de

publicitate sau de când au luat cunoştinţă mai înainte de

aceste împrejurări. Deci, creditorii prejudiciaţi de soţi, prin

convenţia matrimonială respectivă, pot să intenteze acţiunea

revocatorie (pauliană), dacă dovedesc intenţia frauduloasă a

soţilor sau pot invoca oricând (şi nu în termen de 1 an),

excepţia de inopozabilitate a modificării regimului

matrimonial ce a fost realizată cu scopul fraudării intereselor

lor.

2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial

(pronunţată de către instanţă). Condiţii:

a) regimul matrimonial este cel al comunităţii legale sau

convenţionale;

b) unul dintre soţi încheie acte care pun în pericol

interesele patrimoniale ale familiei.

Dacă instanţa pronunţă o hotărâre prin care decide

separaţia patrimonială, atunci se aplică regimul stabilit

conform art. 360-365 Cod civil. Creditorii soţilor nu pot cere

separaţia de bunuri, dar pot interveni în proces.

Probleme de seminar: • întocmirea unor convenţii matrimoniale pe baza

cunoştinţelor teoretice;

• rezolvarea unor speţe din practica judiciară

47

referitoare la natura juridică a bunurilor soţilor

• Unitatea 5

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

• Divorţul la cererea ambilor soţi (consensual)

• Divorţul din culpă

• Efectele divorţului între foştii soţi

• Efectele divorţului între părinţi şi copiii lor minori

1. Motivele de divorţ (art. 373 Cod civil):

a) acordul soţilor;

b) separarea în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

c) starea de sănătate a soţilor care face imposibilă

continuarea căsătoriei;

d) alte motive temeinice care fac imposibilă continuarea

căsătoriei, după cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor

personale ale soţilor, rele tratamente aplicate soţului sau

reciproc între soţi, injurii sau nepotrivire de caracter etc.

2. Formele divorţului: a) divorţul judiciar;

b) divorţul administrativ sau notarial.

DIVORŢUL LA CEREREA AMBILOR SOŢI (CONSENSUAL)

I.1. Divorţul consensual pe cale judiciară (art. 374 Cod civil).

I.1) Condiţii:

- existenţa consimţământului liber şi neviciat;

- deplina capacitate de exerciţiu. Rezultă că, dacă un soţ

este pus sub interdicţie judecătorească, nu se poate desface

căsătoria în această formă.

I.2) Conţinutul cererii de divorţ: în primul rând, cererea va

cuprinde solicitarea ambilor soţi de a divorţa prin

consimţământul mutual, ei neavând calităţi procesuale diferite

48

– de reclamant şi de pârât, ca în cazul celorlalte forme ale

divorţului judiciar.

De asemenea, soţii vor preciza dacă din căsătorie au

rezultat sau nu, copii minori – copii fireşti sau adoptaţi

(conform art. 904 alin. 1 şi 2 din noul Cod de Procedură

Civilă).

Cereri accesorii principale (obligatorii):

• cererile referitoare la exercitarea autorităţii

părinteşti;

• contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere,

educare şi pregătire profesională a copilului;

• numele soţilor după divorţ (art. 919 din Noul Cod

de procedură civilă).

Aceste cereri sunt obligatorii deoarece instanţa este

obligată să se pronunţe din oficiu asupra lor sau să ia act de

învoiala soţilor, după caz.

Cereri accesorii facultative:

• referitoare la locuinţa familiei;

• referitoare la plata pensiei de întreţinere, între

foştii soţi;

• referitoare la modalităţile de încetare şi de

lichidare a regimului matrimonial.

I.3. Procedura:

3.a) Instanţa competentă: în materia divorţului,

competenţa materială aparţine judecătoriei, iar competenţa

teritorială este reglementată prin norme imperative ce derogă

de la cele ale dreptului comun (conform art. 903 alin. l din

Noul Cod de procedură civilă), astfel:

- judecătoria din circumscripţia căreia se află ultima

locuinţă comună a soţilor;

- dacă soţii nu au avut niciodată o locuinţă comună sau

dacă niciunul dintre ei nu mai locuieşte în raza teritorială a

judecătoriei ultimei locuinţe comune a soţilor, este

competentă instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază

pârâtul;

- dacă pârâtul este dispărut sau nu mai are locuinţa în ţară

este competentă instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază

49

reclamantul;

- dacă nici pârâtul şi nici reclamantul nu mai au domiciliul

în România, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ

la orice judecătorie; în lipsa înţelegerii dintre ei este

competentă teritorial, judecătoria sectorului 5 al municipiului

Bucureşti (art. 903 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă).

3.b) Depunerea cererii de divorţ şi soluţionarea ei: cererea

se completează şi se semnează de către amândoi soţii.

Primind cererea, instanţa este obligată să verifice existenţa

consimţământului liber şi neviciat al soţilor, ceea ce înseamnă

că soţii trebuie să depună personal cererea.

Instanţa fixează primul termen de judecată, în camera de

consiliu şi, dacă soţii stăruie să divorţeze prin consimţământul

mutual, atunci pronunţă divorţul fără a reţine culpa soţilor

referitoare la cererile accesorii, conform art. 919 din Noul

Cod de procedură civilă. Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la

cererile accesorii, instanţa pronunţă doar divorţul prin

hotărâre definitivă, şi apoi administrează probe referitoare la

cererile accesorii.

Instanţa este obligată să statueze, chiar şi din oficiu asupra

cererilor accesorii principale, referitoare la numele pe care îl

vor purta soţii după divorţ, referitoare la exercitarea autorităţii

părinteşti, la contribuţia soţilor la cheltuielile de creştere,

învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (art. 919 alin.2

Noul Cod de procedură civilă).

I.4) Data desfacerii căsătoriei şi formalităţile de

publicitate a hotărârii de divorţ – aceasta este data rămânerii

definitive a hotărârii de divorţ, iar instanţa la care hotărârea a

rămas definitivă o va trimite din oficiu, serviciului de stare

civilă de pe lângă primăria care a încheiat căsătoria, precum şi

Registrului naţional al regimurilor matrimoniale, după caz.

I.2. Divorţul consensual pe care administrativă sau notarială

I.1) Condiţii generale:

- să existe consimţământul liber şi neviciat al soţilor;

- soţii să aibă o deplină capacitate de exerciţiu; deci dacă

un soţ, este pus sub interdicţie judecătorească, divorţul

50

consensual nu este posibil;

- soţii să cadă de acord asupra numelui pe care îl vor purta

după divorţ. În caz contrar, ofiţerul de stare civilă sau notarul

public, emit o decizie de respingere a cererii de divorţ şi îi

îndrumă pe soţi la instanţa competentă.

Dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin adopţie au

rezultat copii care să fie minori la data cererii de divorţ, atunci

soţii nu pot alege calea divorţului administrativ.

I.2. Particularităţile divorţului notarial: dacă soţii au copii

minori comuni, rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau

ca urmare a adopţiei, atunci notarul public poate constata

divorţul amiabil, numai dacă soţii s-au înţeles cu privire la

cererile accesorii principale referitoare la:

- numele soţilor după divorţ;

- exercitarea comună a autorităţii părinteşti;

- locuinţa copiilor minori după divorţ;

- legăturile personale dintre copii şi părintele de care sunt

separaţi;

- contribuţia fiecărui soţ la cheltuielile de creştere, educare

şi pregătire profesională a copiilor (art. 375 alin.2 Cod civil).

I.3. Procedura divorţului notarial: (art. 376 alin.1 Cod

civil)

- notarul public primeşte cererea de divorţ de la cei doi

soţi; prin excepţie, cererea poate fi depusă şi de către un

mandatar cu procură autentică;

- după ce notarul public înregistrează cererea, acordă

soţilor un termen de gândire de 30 de zile;

- în această perioadă de timp, notarul public va sesiza

autoritatea competentă în vederea întocmirii raportului de

anchetă psihosocială, dacă soţii au copii minori (art. 375

alin.2). Credem că efectuarea anchetei sociale este de

competenţa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului din raza teritorială a domiciliului acestuia.

Dacă din concluziile raportului de anchetă socială rezultă că

învoiala soţilor în privinţa exercitării în comun a autorităţii

părinteşti sau în privinţa locuinţei minorului după divorţ, nu

51

sunt corespunzătoare interesului superior al acestuia, notarul

emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îi

îndrumă pe soţi la instanţa competentă (art. 375 alin.2);

- notarul public îl va audia pe minorul care a împlinit

vârsta de 10 ani, în prezenţa părinţilor săi;

- dacă la expirarea termenului de gândire stabilit de notar,

soţii stăruie să divorţeze şi consimţământul lor este liber şi

neviciat, atunci notarul public eliberează un certificat de

desfacere a căsătoriei, fără a menţiona culpa soţilor;

- dacă soţii nu se înţeleg asupra altor efecte ale divorţului

(de exemplu, asupra lichidării regimului matrimonial), notarul

desface căsătoria şi, pentru problemele litigioase, îi îndrumă

la instanţa competentă (art. 376 alin.4 şi 6 Cod civil).

I.4. Efectuarea menţiunii în actul de căsătorie (art. 377

Cod civil). Notarul public ce a emis certificatul de căsătorie

are obligaţia să înainteze de îndată, o copie certificată de pe

acesta, la primăria locului unde s-a încheiat respectiva

căsătoriei, spre a se face menţiune despre divorţ în actul de

căsătorie (art. 377 alin.3). În acest mod, se efectuează

publicitatea desfacerii căsătoriei pentru opozabilitate faţă de

terţi.

I.5. Refuzul notarului public de a desface căsătoria

Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului

public de a desface căsătoria, nu există cale de atac (art. 378

alin.2). Dar, soţul interesat (sau soţii interesaţi) se pot adresa

pe cale separată instanţei, pentru repararea prejudiciului

cauzat prin refuzul abuziv al acestora de a desface căsătoria

conform dreptului comun în materie (art. 1357 alin.1 Cod

civil).

I.6. Particularităţile divorţului administrativ

I.6.1. Condiţii:

a) acordul liber şi neviciat al soţilor;

b) deplina capacitate de exerciţiu a soţilor;

c) din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin adopţie să nu

fi rezultat copii minori comuni.

52

I.6.2. Procedura (art. 376 Cod civil)

- cererea se depune de către amândoi soţii, iar ofiţerul de

stare civilă înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30

de zile;

- la expirarea termenului, soţii se prezintă împreună în faţa

ofiţerului de stare civilă, iar acesta verifică dacă soţii stăruie

în hotărârea lor şi dacă exprimă un consimţământ liber şi

neviciat;

- în caz afirmativ, ofiţerul de stare civilă constată

desfacerea căsătoriei şi le eliberează un certificat de divorţ,

fără a reţine culpa lor;

- dacă soţii nu se înţeleg în privinţa numelui pe care îl vor

purta după divorţ, ofiţerul de stare civilă emite o dispoziţie de

respingere a cererii de divorţ şi îi îndrumă pe soţi la instanţa

de judecată.

I.6.3. Efectuarea menţiunii în actul de căsătorie:

- ofiţerul de stare civilă face cuvenita menţiune despre

desfacerea căsătoriei în actul de căsătorie, atunci când cererea

este depusă chiar în localitatea unde s-a întocmit căsătoria;

- dacă cererea de desfacere a căsătoriei a fost depusă în

raza teritorială a localităţii ultimei locuinţe comune, atunci

ofiţerul de stare civilă care a emis certificatul de divorţ, are

obligaţia să înainteze, de îndată, o copie certificată de pe

acesta, la primăria localităţii unde s-a încheiat căsătoria.

I.3. Divorţul la cererea unui soţ, acceptată de celălalt soţ (divorţul consensual imperfect)

– art. 379 alin.2 Cod civil

I.3.1) Noţiune: acesta este o formă intermediară între

divorţul din culpă şi divorţul consensual, în sensul că

debutează ca o formă de divorţ din culpa pârâtului şi se

transformă în divorţ consensual, prin acordul manifestat

ulterior de către pârât. Acest lucru rezultă şi din interpretarea

art. 920 din Noul Cod de procedură civilă, conform căruia,

atunci când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa soţului

pârât, iar acesta recunoaşte faptele ce au determinat

53

desfacerea căsătoriei, instanţa – cu acordul reclamantului – va

pronunţa o hotărâre de desfacere a căsătoriei fără a reţine

culpa soţilor.

Legiuitorul a avut in vedere situaţia în care soţul reclamant

îşi asumă eşecul pentru destrămarea căsătoriei, iar în opinia

noastră, în această ipoteză se încalcă acel principiu

fundamental al dreptului civil ce stabileşte faptul că nimeni

nu poate invoca propria sa culpă, pentru a-şi valorifica un

drept.

I.3.2) Competenţa instanţei, conţinutul cererii şi soluţionarea

acesteia.

Art. 373 lit.a din Codul civil nu face precizări suplimentare

în acest sens, ci doar încadrează această formă de divorţ, la

categoria divorţului consensual.

Rezultă că cererea de divorţ este depusă de unul dintre soţi

şi trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile unui divorţ din

culpă – referitoare la instanţa competentă, la cererile

principale şi accesorii.

Particularitatea acestei forme de divorţ, constă în aceea că,

la un moment dat, pârâtul achiesează la propunerea

reclamantului de desfacere a căsătoriei. Problema care se

pune este aceea a momentului procesual până la care pârâtul

achiesează la cererea de divorţ a reclamantului. Ne alăturăm

părerii exprimate în literatura de specialitate, conform căreia,

pârâtul poate fi de acord cu cererea de divorţ – până la

terminarea procesului în faţa primei instanţe (până la

finalitatea primei etape procesuale). Recunoaşterea pârâtului

poate avea loc fie prin întâmpinare, fie cu ocazia

interogatoriului.

Hotărârea de divorţ va constata desfacerea căsătoriei fără a

face menţiune despre culpa soţilor, iar instanţa va lua act de

eventuala învoială a soţilor asupra cererilor accesorii.

Hotărârea privind desfacerea căsătoriei este definitivă, dar

hotărârea dată privind cererile accesorii este supusă căilor de

atac din dreptul comun. Rezultă că, data desfacerii căsătoriei

este aceea la care hotărârea privind cererea principală a rămas

definitivă.

54

I.3.3) Efectuarea publicităţii hotărârii de divorţ

Instanţa va trimite din oficiu hotărârea de divorţ, oficiului

de stare civilă care a înregistrat căsătoria părţilor, precum şi

Registrului naţional notarial al convenţiilor matrimoniale,

dacă este cazul.

DIVORŢUL DIN CULPĂ

II.1) Condiţii generale:

• existenţa unor motive temeinice de divorţ;

• imposibilitatea continuării căsătoriei;

• vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi.

Motivele de divorţ nu sunt şi nici nu ar putea fi prevăzute

expres de lege, acestea fiind apreciate prin raportare la

îndatoririle personale şi patrimoniale ale soţilor. Aceste

motive generează o vătămare gravă a relaţiilor de familie, ce

face imposibilă continuarea căsătoriei. Dacă motivul de divorţ

îl constituie separarea în fapt a soţilor pentru o perioadă de

minim 2 ani, (conform art. 373 lit.c din Codul civil), atunci

îndeplinirea celorlalte condiţii se prezumă.

II.2) Formele divorţului din culpă:

a) divorţul atunci când, din cauza unor motive temeinice,

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art. 373 lit.b din

Codul civil);

b) divorţul la cererea unui soţ, după o separare în fapt care

a durat cel puţin 2 ani (art. 373 lit.c din Codul civil).

Suntem de părere că legiuitorul a creat o posibilă confuzie

atunci când a denumit art. 373 „Motive de divorţ” şi a

enumerat în conţinutul său, formele divorţului, introducând în

text şi forme noi, neprevăzute de reglementarea anterioară –

după cum ar fi divorţul la cererea unui soţ acceptată de

celălalt soţ sau divorţul justificat de o separare în fapt care a

durat cel puţin 2 ani.

II.3) Reglementarea divorţului judiciar contencios - se regăseşte în art. 373 lit.b coroborat cu dispoziţiile art.

55

379 şi 380 Cod civil, precum şi cu dispoziţiile art. 903-923

Noul Cod de procedură civilă – ce prevăd procedura specială

aplicabilă în materia desfacerii căsătoriei.

a) Prezenţa personală a soţilor în faţa primei instanţe este

justificată prin caracterul personal al acţiunii de divorţ, numai

soţii având calitate procesuală. Terţii nu pot iniţia acţiunea de

divorţ şi nici nu o pot continua, cu o singură excepţie

prevăzută de art. 380 Cod civil.

Conform art. 380 alin.1 Cod civil, dacă soţul reclamant

decedează în timpul procesului, moştenitorii lui pot continua

acţiunea de divorţ; dar, acţiunea continuată de moştenitori va

putea fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă

a soţului pârât (art. 380 alin.2 Cod civil).

Rezultă că, prin excepţie, căsătoria nu încetează de drept,

în cazul decesului reclamantului – iar moştenitorii acestuia

pot continua acţiunea – dacă dovedesc culpa exclusivă a

soţului pârât. În acest caz, instanţa va desface căsătoria din

vina soţului pârât, iar acesta poate fi obligat să plătească, dacă

acest lucru a fost cerut în cuprinsul cererii de chemare în

judecată, despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a cauzat

soţului defunct – despăgubiri ce vor fi plătite moştenitorilor

soţului reclamant. Deci, continuarea acţiunii de divorţ de către

moştenitorii soţului reclamant este justificată de interesul

patrimonial pe care îl au în cauză.

În caz contrar, adică dacă instanţa constată că nu este culpa

pârâtului sau este vorba despre o culpă comună a soţilor,

atunci va constata încetarea căsătoriei şi va dispune

închiderea dosarului prin hotărâre definitivă (art. 914 alin.2

Noul Cod de procedură civilă).

Excepţii (situaţii în care soţii pot fi reprezentaţi, după caz,

de către avocaţi, mandatari sau reprezentanţi legali), conform

art. 909 Noul Cod de procedură civilă:

• unul dintre soţi se află în executarea unei pedepse

privative de libertate;

• unul dintre soţi suferă de o boală gravă;

• unul din soţi este pus sub interdicţie

judecătorească;

• soţul/soţii au reşedinţa în străinătate sau se află

56

într-o altă situaţie care nu le permite să se prezinte personal.

Cu toate că ambii soţi trebuie să se prezinte personal la

procesul de divorţ în primă instanţă, absenţa pârâtului,

nejustificată, nu determină respingerea acţiunii, iar cererea de

divorţ va fi judecată în continuare (cu respectarea procedurii

de citare).

Sancţiunea neprezentării nejustificate a reclamantului la

termenul de judecată în condiţiile în care pârâtul se prezintă

este respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută.

Dacă pârâtul introduce cerere reconvenţională şi apoi nu se

prezintă, nejustificat, dar reclamantul se prezintă, sancţiunea

constă în respingerea cererii reconvenţionale ca nesusţinută.

Dacă ambele părţi nu se prezintă la termenul de judecată,

în mod nejustificat, procesul se suspendă; la expirarea

termenului de suspendare, procesul se repune pe rol, din

oficiu, cu citarea părţilor, iar dacă acestea nu se prezintă în

mod nejustificat la primul termen de judecată, după repunerea

pe rol a procesului, atunci acţiunea de divorţ se perimă.

b) Conţinutul cererii de divorţ

Pe lângă condiţiile generale pe care trebuie să le

îndeplinească orice cerere de chemare în judecată, cererea de

divorţ trebuie să conţină menţiunea soţilor referitoare la

împrejurarea dacă din căsătorie, din afara căsătoriei sau prin

adopţie au rezultat copii comuni, care să fie minori la data

cererii de divorţ. În caz afirmativ, trebuie să se precizeze

numele şi vârsta acestora.

Pe lângă capătul de cerere principal, referitor la desfacerea

căsătoriei, cererea de divorţ mai conţine şi cereri accesorii

obligatorii:

• numele soţilor după divorţ;

• exercitarea în comun a autorităţii părinteşti

(conform art. 397 Cod civil);

• stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de

creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a

copilului (conform art. 402 Cod civil);

• locuinţa copilului sau a copiilor minori, după

divorţ (art. 400 Cod civil);

• dreptul părintelui de care copilul este separat, de a

57

păstra legăturile personale cu acesta (art. 401 Cod civil).

Aceste cereri accesorii sunt calificate ca fiind cereri

obligatorii deoarece instanţa de tutelă este obligată să se

pronunţe asupra acestora, din oficiu, chiar dacă nu a fost sesizată

asupra lor nici de către reclamant, în cererea principală, nici de

către pârât, eventual, prin cerere reconvenţională.

Dacă soţii au realizat o învoială referitoare la cererile

accesorii obligatorii, atunci o vor prezenta instanţei – care o

va ratifica dacă corespunde interesului superior al copilului /

copiilor minori (art. 218 alin.2 Noul Cod de procedură civilă).

Alte cereri accesorii divorţului pot avea ca obiect una sau

mai multe pretenţii stabilite de art. 907 alin. 1 Noul Cod de

procedură civilă:

• locuinţa familiei;

• încetarea regimului matrimonial şi, după caz,

lichidarea regimului matrimonial;

• despăgubirea pretinsă de către soţul nevinovat de

desfacerea căsătoriei, pentru prejudiciile materiale şi morale

suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

• prestaţia compensatorie;

• obligaţia de întreţinere între foştii soţi.

Asupra oricărei pretenţii exprimată printr-o cerere

accesorie, soţii pot să găsească o soluţie amiabilă; în cazul

cererilor accesorii obişnuite, instanţa nu este obligată să se

pronunţe, dacă nu este sesizată.

c) Cererea reconvenţională: constituie cererea de divorţ a

soţului pârât, soluţionându-se împreună cu cererea principală

(art. 905 alin.2 Noul Cod de procedură civilă). Aceasta

conferă pârâtului şi calitatea procesuală de reclamant, iar

reclamantului, şi pe aceea de pârât.

Utilitatea (importanţa) cererii reconvenţionale: dacă

pârâtul doreşte desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a

reclamantului, atunci este obligat să introducă această cerere.

În caz contrar, dacă instanţa de judecată constată, din

administrarea probelor, că ar fi culpa exclusivă a

reclamantului în destrămarea căsătoriei – atunci respinge

acţiunea, ca fiind nemotivată (pentru că, reclamantul nu poate

invoca propria sa vină în desfacerea căsătoriei). Deci, în lipsa

58

cererii reconvenţionale, instanţa ar putea să admită acţiunea

numai din culpa exclusivă a pârâtului sau din culpă comună.

Din acest punct de vedere, contrariază prevederile art. 379

alin.1 din Codul civil conform cărora „Dacă culpa aparţine în

totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388”.

Rezultă că, s-ar putea admite desfacerea căsătoriei după culpa

exclusivă a reclamantului, contrazicându-se principiul de

drept conform căruia „Nimeni nu-şi poate invoca propria

turpitudine (culpă) cerând admiterea acţiunii din vina sa”.

Această eroare materială s-ar putea explica prin graba

legiuitorului de a arăta faptul că soţul nevinovat de desfacerea

căsătoriei poate pretinde despăgubiri de la soţul vinovat,

conform art. 388 Cod civil.

De asemenea, dacă pârâtul are alte pretenţii, diferite de

cele ale reclamantului, atunci le poate exprima numai prin

cerere reconvenţională, pentru că instanţa nu se autosesizează

(cu excepţia cererilor accesorii obligatorii).

Termenul de depunere a cererii reconvenţionale: cererea

reconvenţională se depune până la primul termen de judecată.

Pentru fapte petrecute după această dată, pârâtul poate

depune cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor

pe fond.

Dacă motivele de divorţ au apărut ulterior, în timpul fazei

procesuale a apelului – pârâtul poate depune cererea direct la

instanţa de apel.

Sancţiunea nedepunerii cererii în termen determină

decăderea pârâtului din dreptul de a valorifica acele motive de

divorţ sau acele pretenţii proprii.

d) În cazul divorţului la cererea reclamantului, motivat de

separaţia în fapt a soţilor, pentru o perioadă de minim doi ani

(art. 373 lit. c Cod civil) acesta se pronunţă, din culpa

exclusivă a reclamantului. Aceasta constituie o excepţie de la

principiul conform căruia „nimeni nu poate introduce o

acţiune în justiţie, motivând-o prin propria turpitudine”

(culpă).

e) Probele în procesul de divorţ – se tinde să se dovedească

motivele temeinice de divorţ, iar sarcina probei revine

reclamantului, respectiv pârâtului dacă introduce cererea

59

reconvenţională (art. 243 Noul Cod de procedură civilă).

În cazul divorţului motivat de separarea în fapt a soţilor

pentru cel puţin 2 ani, reclamantul trebuie să dovedească

împrejurările de fapt care să probeze că soţii s-au despărţit în

perioada respectivă.

Probele în procesul de divorţ sunt variate: proba cu

martori, rude apropiate (cu excepţia descendenţilor) sau afini,

care cunosc cel mai bine situaţia familială a părţilor.

Proba cu interogatoriul poate fi folosită atât de către

reclamant, cât şi de către pârât - atât pentru dovedirea

motivelor de divorţ, cât pentru dovedirea cererilor accesorii.

Când există cereri accesorii divorţului, atunci sunt supuse

regimului de drept comun, în materie.

În privinţa cererilor accesorii obligatorii, referitoare la

raporturile juridice dintre părinţi şi copiii lor minori, acestea

implică o probaţiune specifică, şi anume: realizarea unui

raport de anchetă psiho-socială, precum şi ascultarea de către

instanţă a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani – care este

obligatorie; ascultarea copilului care nu a împlinit vârsta de

10 ani este facultativă (conform art. 369 Cod civil). Opinia

exprimată de către copil va fi apreciată de către instanţă în

funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a acestuia – deci,

copilul nu are şi nu ar putea avea calitatea de martor în

procesul de divorţ.

Împăcarea părţilor sau renunţarea la proces

Soţii se pot împăca oricând pe parcursul procesului de

divorţ şi, în acest caz, instanţa, luând act de împăcare, închide

dosarul. Împăcarea acestora nu exclude posibilitatea ca

oricând, unul dintre soţi sau ambii (în cazul divorţului cu

cerere reconvenţională), să introducă o nouă acţiune de divorţ,

invocând atât fapte vechi, cât şi fapte noi, ce au intervenit

după împăcare.

În privinţa renunţării reclamantului la proces, aceasta se

poate produce oricând, chiar dacă pârâtul se împotriveşte;

instanţa ia act de desistarea reclamantului şi închide dosarul.

Dacă pârâtul introduce cerere reconvenţională, renunţarea

reclamantului nu produce efecte asupra acesteia.

Hotărârea de divorţ: instanţa pronunţă o hotărâre de

60

admitere a acţiunii (în tot sau în parte) sau de respingere a

acesteia, dacă nu există motive temeinice de divorţ. Dacă

instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a cererii principale

– aceasta produce efecte şi în privinţa cererilor accesorii.

Admiterea acţiunii poate avea loc din culpa exclusivă a

pârâtului, din culpă comună sau din culpa exclusivă a

reclamantului, dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională.

O situaţie distinctă o constituie pronunţarea divorţului din

culpa exclusivă a reclamantului, motivată pe separaţia în fapt

a soţilor, conform art. 373 lit.c) Cod civil, aşa cum am arătat

anterior.

Nemotivarea hotărârii de divorţ – la cererea ambilor soţi,

hotărârea nu se va motiva, în ceea ce priveşte capătul

principal de cerere (art. 915 Noul Cod de procedură civilă)

dar în privinţa celorlalte capete de cerere accesorii instanţa

este obligată să le motiveze.

Cererile accesorii obligatorii sunt soluţionate de către

instanţă şi motivate în acord cu interesul superior al copiilor.

Căile de atac împotriva hotărârii

În materia divorţului, hotărârea este supusă ambelor căi de

atac, apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zile de la

comunicarea hotărârii atacate (art. 216 alin.3 Noul Cod de

procedură civilă). De asemenea, partea interesată are

posibilitatea căilor extraordinare de atac, după cum sunt:

contestaţia în anulare şi revizuirea (precizăm că introducerea

acestora nu mai este posibilă, dacă unul dintre soţi s-a

recăsătorit).

În materia divorţului există nişte particularităţi:

• dacă divorţul este pronunţat prin consimţământul

mutual, hotărârea instanţei de fond în privinţa desfacerii

căsătoriei este definitivă;

• dacă pârâtul acceptă cererea de divorţ până la

soluţionarea procesului la instanţa de fond – atunci instanţa

pronunţă desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, iar

hotărârea este definitivă.

Data desfacerii căsătoriei şi efectuarea publicităţii

Data desfacerii căsătoriei, este data rămânerii definitive a

hotărârii (art. 382 alin.1 Noul Cod de procedură civilă).

61

Efectuarea formalităţilor de publicitate a hotărârii de divorţ

– instanţa are obligaţia ca, din oficiu, să trimită respectiva

hotărâre serviciului de stare civilă care a înregistrat căsătoria,

Registrului Naţional al regimurilor matrimoniale, Registrului

comerţului, etc., pentru opozabilitatea divorţului faţă de terţi.

Rezultă că, în privinţa raporturilor juridice dintre soţi,

efectele divorţului se produc de la data rămânerii definitive a

hotărârii, iar faţă de terţi, de la data efectuării măsurilor de

publicitate detaliate anterior.

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE FOŞTII SOŢI

1) Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi

Drepturile şi îndatoririle ce izvorau din calitatea de soţi

încetează, iar consecinţele nepatrimoniale ale acestuia sunt

prevăzute în cadrul art. 383 – 384 Cod civil.

a) Numele soţilor după divorţ. În această privinţă există

două posibilităţi:

- învoiala soţilor în privinţa păstrării numelui comun după

divorţ, instanţa luând act de învoiala acestora;

- pentru motive întemeiate – justificate de interesul soţilor

sau de interesul superior al copilului, instanţa poate încuviinţa

ca soţii să păstreze numele dobândit prin căsătorie (art. 383

alin.2 Cod civil). De exemplu, unul dintre soţi a devenit în

timpul căsătoriei, o personalitate cunoscută în viaţa publică,

iar revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, i-ar putea

provoca prejudicii morale. Dacă soţul interesat nu poate

dovedi motive temeinice sau dacă nu se poate face dovada

vătămării interesului copilului, instanţa nu poate încuviinţa

păstrarea numelui dobândit prin căsătorie;

- dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a

dat încuviinţarea, fiecare dintre soţi va purta numele anterior

încheierii căsătoriei (art. 383 alin.3 Cod civil).

b) Încetarea îndatoririlor soţilor - deşi Codul civil nu

prevede în mod expres aceste efecte, acestea se subînţeleg,

deoarece sunt strâns legate de existenţa căsătoriei: încetează

obligaţia de sprijin moral reciproc, de coabitare, de fidelitate

62

reciprocă.

c) Deplina capacitate de exerciţiu a soţului care fiind

minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, s-a căsătorit, cu

respectarea condiţiilor legale şi divorţează înainte de

împlinirea vârstei de 18 ani – aceasta nu se pierde, chiar dacă

hotărârea de divorţ constată culpa sa exclusivă.

2) Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi

Drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ce izvorau

din calitatea de soţi încetează, adică obligaţia de sprijin

material reciproc, obligaţia de a contribui material la sarcinile

căsătoriei, obligaţia de întreţinere fundamentată pe calitatea

de soţ, vocaţia succesorală reciprocă (art. 389 alin.1 Cod

civil).

a) Cel mai important efect patrimonial al căsătoriei îl

constituie încetarea şi lichidarea regimului matrimonial.

În primul rând, data încetării regimului matrimonial între

soţi este cea a depunerii cererii de divorţ (art. 385 alin.1 Cod

civil); totuşi, aceasta poate fi şi data separaţiei în fapt a

soţilor, intervenită anterior depunerii cererii de divorţ – la

cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea ambilor soţi (în

cazul divorţului amiabil), conform art. 385 alin.2 şi 3 Cod

civil.

În literatură, s-a exprimat părerea conform căreia o

asemenea decalare dintre cele două date, ar facilita rezolvarea

pe cale amiabilă a intereselor patrimoniale ale căsătoriei.

Rezultă că, încetarea regimului matrimonial are loc de

drept, la momentul introducerii cererii de divorţ (ca efect al

art. 385 Cod civil), dar lichidarea acestuia rămâne la alegerea

soţilor: fie prin partaj notarial, fie prin hotărâre

judecătorească.

Lichidarea regimului matrimonial de tip comunitar, se

realizează, mai întâi, prin stabilirea cotei-părţi a fiecărui soţ,

urmată de etapa partajului propriu-zis.

În cazul comunităţii legale de bunuri, până la momentul

lichidării regimului matrimonial, soţii rămân proprietari

comuni în devălmăşie. Criteriul prin care instanţa stabileşte

63

cota parte care, revine fiecărui soţ, se întemeiază pe

contribuţia acestora, prin munca şi mijloacele fiecăruia, la

conservarea şi la dobândirea bunurilor comune, conform

principiului echităţii.

Dacă nu se poate determina contribuţia care revine fiecărui

soţ la dobândirea bunurilor comune, atunci se prezumă faptul

că aceştia au avut o contribuţie egală, plecând de la egalitatea

juridică dintre soţi. Stabilirea cotei părţi a fiecărui soţ nu

depinde de bunurile sale proprii.

În privinţa regimului comunităţii convenţionale, în lipsa

unor clauze speciale stabilite de părţi în cuprinsul convenţiei

matrimoniale, referitoare la modalităţile prin care să se

lichideze regimul matrimonial, se vor aplica regulile care

guvernează regimul comunităţii legale (art. 368 Cod civil).

În privinţa regimului separaţiei de bunuri, conform art. 365

Cod civil, la încetarea acestuia, fiecare dintre soţi are drept de

retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ, până la acoperirea

integrală a datoriilor pe care le au, unul faţă de celălalt.

Deoarece regimul matrimonial încetează la data

introducerii cererii de divorţ, actele încheiate ulterior de către

unul dintre soţi referitoare la înstrăinarea cu titlu oneros a

bunurilor mobile comune pentru care nu este necesară

efectuarea formalităţilor de publicitate, precum şi cele

referitoare la obligaţiile născute în sarcina comunităţii, sunt

anulabile, dacă au fost încheiate în frauda celuilalt soţ (art.

386 alin.1 Cod civil).

Dacă actele de dispoziţie respective au fost încheiate cu un

terţ de bună-credinţă, care a depus diligenţele necesare pentru

a afla natura juridică a bunului înstrăinat, atunci soţul care nu

a participat la încheierea actului juridic nu poate cere anularea

respectivului act, ci doar daune-interese de la soţul vinovat

(art. 345 alin.4 Cod civil).

b) Locuinţa familiei: în cazul locuinţei familiei, care este

bun comun în devălmăşie sau pe cote-părţi sau obiect al unui

contract de închiriere, dacă nu este posibilă folosirea acesteia

de către amândoi soţii şi aceştia nu realizează un acord –

atunci atribuirea beneficiului locuinţei familiei se realizează

de către instanţa de tutelă. Instanţa se va pronunţa asupra

64

locuinţei familiei numai la cererea unuia sau ambilor soţi,

pentru că este vorba despre o cerere accesorie obişnuită (art.

907 alin.1 lit.c din Noul Cod de procedură civilă).

Criteriile de atribuire a locuinţei comune (fără a distinge

între locuinţa aflată în proprietate comună, în devălmăşie sau

pe cote-părţi şi locuinţa închiriată) sunt în ordine:

• interesul superior al copiilor minori;

• culpa soţilor în destrămarea căsătoriei;

• posibilităţile locative proprii ale fiecărui soţ.

Soţul căruia i s-a atribut folosinţa locuinţei comune sau

beneficiul contractului de închiriere trebuie să-i plătească

celuilalt soţ o indemnizaţie de instalare într-o altă locuinţă –

cu excepţia situaţiei în care divorţul s-a pronunţat din culpa

exclusivă a soţului respectiv. Această indemnizaţie de

instalare se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite

soţului care trebuie să o plătească – dacă există bunuri

comune (art. 324 alin.2 şi 4 Cod civil).

Dacă locuinţa familiei este bun aflat în proprietatea

exclusivă a unuia dintre soţi, instanţa nu poate decide

atribuirea, nici chiar temporară a acesteia, soţului

neproprietar.

c) Dreptul la despăgubiri: soţul nevinovat poate cere

despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin desfacerea

căsătoriei, de la soţul vinovat. Aceasta este o cerere accesorie,

soluţionată prin hotărârea de divorţ (art. 388 Cod civil).

Condiţii:

• divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a

soţului respectiv; deci, dacă instanţa reţine culpa comună sau

dacă, la cererea soţilor, divorţul a fost nemotivat, atunci nu se

pune problema acordării unor despăgubiri;

• soţul nevinovat a suferit un prejudiciu material

sau moral – legea nu distinge – prin desfacerea căsătoriei.

Prejudiciul moral poate consta şi în „solitudinea morală şi

afectivă, după o convieţuire de lungă durată”;

• legătura de cauzalitate dintre desfacerea căsătoriei

şi prejudiciul suferit de soţul nevinovat.

În concluzie, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului

nevinovat, reprezintă o aplicaţie particulară a principiului

65

răspunderii civile delictuale (art. 1349 alin.1 şi 2 Cod civil).

Natura juridică: acest drept poate fi valorificat numai

printr-o cerere accesorie celei de divorţ, deoarece art. 388

Cod civil precizează că: „Instanţa de tutelă soluţionează

cererea prin hotărârea de divorţ”.

d) Dreptul la prestaţie compensatorie (art. 390 – 397 Cod

civil)

d.1) Noţiune: este acea prestaţie pe care o plăteşte soţul

vinovat de desfacerea căsătoriei, pentru a-i asigura soţului

nevinovat, acelaşi nivel de trai pe care l-a avut în timpul

căsătoriei.

d.2) Natura juridică: această prestaţie are o natură juridică

hibridă este şi o indemnizaţie (asemănându-se cu dreptul la

despăgubire), dar şi o asistenţă, apropiată de ideea de

întreţinere legală (deoarece se urmăreşte eliminarea unui

disconfort material rezultat prin divorţ, atunci când soţul

nevinovat a fost obişnuit cu un anumit nivel de trai, în timpul

căsătoriei).

d.3) Condiţii de acordare:

• divorţul a fost pronunţat exclusiv din culpa

unuia dintre soţi; deci, nu se poate pune problema acestei

prestaţii, în cazul desfacerii căsătoriei din culpă comună, al

divorţului nemotivat (la cererea părţilor) sau al divorţului

amiabil;

• durata căsătoriei să fi fost de cel puţin 20

de ani (art. 390 alin.2 Cod civil);

• diferenţa semnificativă dintre condiţiile de

viaţă ale soţului nevinovat în timpul căsătoriei şi, la

desfacerea acesteia.

Această diferenţă dintre condiţiile de viaţă de care

beneficia soţul nevinovat în timpul căsătoriei şi după

desfacerea acesteia reprezintă o chestiune de fapt ce este

lăsată la aprecierea instanţei.

d.4) Criterii de stabilire a prestaţiei compensatorii (art.

391 Cod civil):

• resursele soţului care o solicită, precum şi

mijloacele materiale ale soţului care trebuie să o plătească;

• efectele pe care le are lichidarea regimului

66

matrimonial asupra nivelului de trai al soţilor;

• alte împrejurări, după cum ar fi: vârsta,

starea de sănătate, contribuţia soţilor la creşterea şi educarea

copiilor minori, pregătirea lor profesională sau posibilitatea

de a desfăşura activităţi ce produc venituri şi altele asemenea.

Rezultă că, legea (art. 391 alin.2 Cod civil), enumeră, cu titlu

exemplificativ, criteriile conform cărora instanţa stabileşte

prestaţia compensatorie.

d.5.) Forma prestaţiei compensatorii: aceasta poate fi

stabilită în bani, ca o sumă globală sau ca o rentă viageră sau

în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile

sau imobile ale debitorului (art. 392 alin.1 Cod civil).

Dacă prestaţia compensatorie are forma unei rente viagere,

aceasta poate îmbrăca forma unei sume de bani determinate

sau a unei cote procentuale din veniturile debitorului (art. 392

alin.2 Cod civil).

Atât renta, cât şi uzufructul se pot constitui pe toată durata

vieţii creditorului sau numai pentru o perioadă determinată –

prin hotărârea instanţei.

d.6) Garantarea prestaţiei compensatorii: la cererea

soţului îndreptăţit la prestaţie, instanţa poate decide

constituirea unor garanţii reale (de exemplu, gajul sau chiar

ipoteca), sau darea unei cauţiuni, din partea soţului debitor.

d.6) Modificarea sau încetarea prestaţiei compensatorii

- modificarea prestaţiei compensatorii (art. 394 Cod civil)

poate presupune fie mărirea acesteia de exemplu, prin

indexarea de drept, trimestrial, cu rata inflaţiei sau micşorarea

acesteia (în cazul modificării semnificative a resurselor

debitorului sau creditorului prestaţiei respective);

- încetarea prestaţiei compensatorii: art. 395 Cod civil

prevede cazurile în care încetează această prestaţie:

• moartea creditorului – prestaţia are un

caracter strict personal (intuituu personae);

• recăsătorirea creditorului: astfel,

actualul soţ îi asigură condiţiile materiale de viaţă;

• obţinerea de resurse materiale de către

creditor, de natură să-i asigure condiţii de viaţă asemănătoare

celor din timpul căsătoriei.

67

e) Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

e.1) Fundamentul juridic al obligaţiei de întreţinere între

foştii soţi – îl constituie raporturile morale şi umanitare care

au existat între foştii soţi – pe scurt, temeiul juridic al

obligaţiei de întreţinere este căsătoria care a existat odată între

părţi.

Prestaţia compensatorie nu poate fi cumulată cu obligaţia

de întreţinere dar, poate fi cumulată cu despăgubirile pentru

prejudiciul cauzat soţului nevinovat de desfacerea căsătoriei

(art. 390 alin.3 Cod civil).

e.2) Condiţii:

- starea de nevoie a creditorului obligaţiei de întreţinere,

determinată de o incapacitate de muncă survenită înainte sau

în timpul căsătoriei;

- existenţa mijloacelor materiale sau posibilitatea de a le

dobândi, din partea debitorului obligaţiei de întreţinere;

- perioada de timp în care poate surveni starea de nevoie

pentru ca fostul soţ să fie îndreptăţit să primească întreţinere –

înainte, în timpul căsătoriei sau în termen de 1 an de la divorţ,

dar numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în

legătură cu căsătoria (art. 389 alin.2 Cod civil).

În cazul divorţului din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,

acesta va putea primi întreţinere doar o perioadă de 1 an de la

desfacerea căsătoriei (art. 389 alin.3 Cod civil). Rezultă că,

dacă starea de nevoie apare chiar de la divorţ, soţul vinovat de

desfacerea căsătoriei va primi întreţinere de la soţul nevinovat

doar 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ.

Dacă divorţul s-a pronunţat din culpă comună sau fără a se

reţine culpa soţilor (la cererea acestora), precum şi în cazul

divorţului amiabil – foştii soţi vor fi îndreptăţiţi la întreţinere

atât cât va dura starea de nevoie (desigur până se vor

recăsători sau până la decesul acestuia).

e.3) Cuantumul obligaţiei de întreţinere: întreţinerea

datorată soţului aflat în nevoie poate ajunge până la o pătrime

din venitul net al debitorului –în raport cu mijloacele sale

materiale. Această întreţinere, împreună cu cea datorată

copiilor nu poate depăşi jumătate din venitul net al

debitorului (art. 389 alin.3 Cod civil).

68

e.4) Modificarea şi încetarea obligaţiei de întreţinere. În

privinţa modificării obligaţiei de întreţinere, aceasta poate

interveni în sensul micşorării, atunci când mijloacele

materiale ale debitorului s-au împuţinat sau au apărut şi alte

persoane îndreptăţite la întreţinerea acestuia, sau în sensul

majorării ei, atunci când au crescut nevoile creditorului, dar

prin corespondenţă cu mijloacele materiale ale debitorului.

Încetarea obligaţiei de întreţinere este justificată de

următoarele împrejurări:

• încetează starea de nevoie determinată de

incapacitatea de muncă a creditorului;

• creditorul obligaţiei de întreţinere se

recăsătoreşte, fiind în întreţinerea actualului soţ;

• creditorul obligaţiei de întreţinere a

decedat, iar această obligaţie nu se transmite moştenitorilor,

pentru că are un caracter strict personal.

EFECTELE DIVORŢULUI ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPIII LOR MINORI

1) Exercitarea autorităţii părinteşti Prin noţiunea de „autoritate părintească” se înţelege

ansamblul de drepturi şi îndatoriri referitoare la persoana şi la

bunurile copilului. Aceasta aparţine în mod egal ambilor părinţi,

de regulă (art. 483 Cod civil coroborat cu art. 397 Cod civil).

Faptul că părinţii au în comun exerciţiul autorităţii

părinteşti presupune o schimbare radicală a viziunii

legiuitorului faţă de reglementarea anterioară, aşa cum s-a

exprimat o opinie pertinentă în literatura de specialitate. Într-

adevăr, în reglementarea Codului Familiei se scinda ocrotirea

părintească, iar drepturile părinteşti reveneau cu precădere

părintelui căruia îi fusese încredinţat copilul după divorţ.

Conform opiniei citate anterior, legiuitorul a urmărit, prin

instituirea regulii exercitării în comun a autorităţii părinteşti

să-i responsabilizeze mai mult pe părinţi în luarea deciziilor

referitoare la creşterea şi educarea copiilor.

69

2) Excepţii ale principiului exercitării în comun a autorităţii părinteşti

a) conform prevederilor art. 398 Cod civil, instanţa poate

decide, în interesul superior al minorului, ca autoritatea

părintească să fie exercitată numai de către unul dintre

părinţi.

De exemplu, instanţa poate constata că unul dintre părinţi

este sancţionat cu decăderea din drepturile părinteşti pentru că

a pus în pericol viaţa sau sănătatea copilului – motiv întemeiat

pentru ca să decidă ca autoritatea părintească să revină

celuilalt părinte.

Atunci când autoritatea părintească revine numai unui

părinte, celălalt păstrează dreptul de a consimţi la adopţie şi

de a veghea asupra modului de a-l creşte şi educa (art. 398

alin.2).

b) conform art. 399 Cod civil, instanţa poate decide

exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane sau

instituţii de ocrotire. În mod excepţional, instanţa poate

decide plasamentul familial al copilului la o rudă sau o altă

persoană sau chiar unei instituţii de ocrotire, atunci când

interesul copilului justifică această măsură de ocrotire

extremă.

Deci, persoana sau instituţia respectivă exercită drepturile

şi îndatoririle părinţilor cu privire la persoana copilului. În

privinţa bunurilor copilului, instanţa stabileşte dacă drepturile

referitoare la acestea revin în comun ambilor părinţi sau

numai unuia dintre ei (art. 399 alin.2 Cod civil).

Părinţii au obligaţia de a contribui la cheltuielile de

întreţinere a copilului (art. 401 Cod civil), dreptul de a păstra

relaţii personale cu copilul (art. 401 alin.1 Cod civil) şi de

consimţi la adopţia copilului (art. 463 alin.1 lit. a Cod civil).

3) Locuinţa copilului părinţii se pot învoi în privinţa locuinţei copilului după

divorţ, cu condiţia esenţială ca această înţelegere să

corespundă interesului său superior. În lipsa unei astfel de

înţelegeri sau dacă instanţa constată că înţelegerea lor nu este

în interesul copilului, atunci aceasta stabileşte, odată cu

70

pronunţarea divorţului, locuinţa copilului la părintele cu care

locuieşte în mod statornic (art. 400 alin.1 Cod civil):

- dacă până la divorţ, copilul a locuit împreună cu ambii

părinţi, instanţa decide cu care dintre aceştia va locui, în

funcţie de interesul său (art. 400 alin.2 Cod civil);

- în mod excepţional, instanţa poate decide ca locuinţa

copilului să fie la bunici, la alte rude sau persoane sau la o

instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea

copilului şi actele referitoare la sănătatea, educaţia şi

învăţătura sa (art. 400 alin.3 Cod civil).

De fiecare dată, instanţa de tutelă decide în funcţie de

interesul superior al copilului şi, pentru aceasta, este

imperativă ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10

ani, dar poate fi audiat şi cel care nu a împlinit vârsta de 10

ani, în funcţie de vârsta şi de gradul său de maturitate;facem

menţiunea că instanţa nu este obligată să decidă în funcţie de

opţiunea copilului audiat şi îşi va forma o părere din

ansamblul probelor administrate, inclusiv raportul de anchetă

psihosocială.

4) Drepturile părintelui separat de copil – se referă la dreptul acestuia de a avea legături personale

cu copilul, conform art. 401 Cod civil. Aceste legături

personale se stabilesc, în primul rând la locuinţa minorului. În

caz de neînţelegere între părinţi referitoare la modalităţile

concrete de stabilire şi păstrare a unor astfel de legături

personale, decide instanţa de tutelă, după ascultarea minorului

care a împlinit vârsta de 10 ani. Observăm că art. 401 alin.2

Cod civil, face trimitere la dispoziţiile art. 264 Cod civil, ce

detaliază ascultarea obligatorie a minorului care a împlinit

vârsta de 10 ani, dar şi exprimarea opiniei celui care nu a

împlinit încă 10 ani, opinie ce va fi luată în considerare în

funcţie de vârsta şi gradul său de maturizare.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate şi cu art. 15 alin.1 din

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului, care precizează că relaţiile personale cu

copilul nu înseamnă numai vizitarea lui, dar şi găzduirea

71

acestuia după un program stabilit de către părinţi sau, de către

instanţă, în caz de neînţelegere (de exemplu, la sfârşit de

săptămână, în unele zile de sărbătoare sau în vacanţele

şcolare), precum şi menţinerea unei corespondenţe între

aceştia, primirea de informaţii referitoare la evaluări şcolare

sau medicale ale copilului.

5) Obligaţia de întreţinere - aşa cum am arătat anterior, stabilirea contribuţiei fiecărui

părinte, la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire

profesională a copilului, constituie o cerere accesorie

obligatorie în procesul de divorţ, asupra căreia instanţa este

obligată să se pronunţe, chiar şi din oficiu (art. 402 Cod civil).

Această contribuţie este stabilită prin învoiala soţilor, dar

învoiala lor trebuie să fie ratificată de către instanţă pentru a

produce efecte juridice.

De regulă, contribuţia părintelui care nu locuieşte

împreună cu copilul, îmbracă forma unei prestaţii băneşti

periodice, denumită pensie de întreţinere.

Cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte astfel: până

la 1/4 pentru un singur copil, până la 1/3 pentru doi copii,

până la 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii; pensia de

întreţinere faţă de copii, precum şi faţă de alte eventuale

persoane îndreptăţite să o primească (de exemplu, un fost

soţ), nu poate depăşi 1/2 din veniturile nete ale debitorului,

socotite lunar (art. 529 alin.3 Cod civil).

Dacă locuinţa minorului a fost stabilită la o terţă persoană,

atunci amândoi părinţii vor plăti pensie de întreţinere.

În situaţia în care instanţa a decis ca fiecare părinte să

primească câte un copil spre creştere şi educare, dacă unul

dintre părinţi are posibilităţi materiale mai mari, atunci va fi

obligat să plătească celuilalt copil pensia de întreţinere pe

care o va stabili instanţa, pentru ca aceşti copii să beneficieze

de condiţii de trai aproximativ egale.

6) Modificarea măsurilor luate cu privire la copil (art. 403 Cod civil): dacă se modifică împrejurările care au

72

justificat luarea unor măsuri referitoare la drepturile şi

îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori –

atunci instanţa de tutelă poate modifica respectivele măsuri în

corespondenţă cu noile circumstanţe.

Instanţa poate fi sesizată, în acest sens de către: părinţi, alţi

membri ai familiei, copil, instituţia de ocrotire, instituţia

publică specializată în protecţia copilului sau chiar

procurorul.

De exemplu, dacă venitul net lunar al debitorului obligaţiei

de întreţinere s-a micşorat, acesta poate sesiza instanţa pentru

micşorarea corespunzătoare a pensiei de întreţinere.


• analizarea cerinţelor şi a procedurii divorţului

consensual;

• analizarea cerinţelor şi a procedurii divorţului din

culpă;

• întocmirea unei cereri de divorţ;

• rezolvarea unor speţe în care să existe probleme

practice referitoare la partaj şi la

autoritatea părintească.

D 3 Dreptul Familiei Macarovschi Laura PDF

Documents

Transcript of D 3 Dreptul Familiei Macarovschi Laura PDF