“Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”

În timpul călătoriei sale în nordul Galileei, în satele din jurul cetăţii Cezareei lui Filip, Isus îi întreabă pe discipolii săi ce cred

despre el. Petru, în numele tuturor, mărturiseşte că El este Cristosul, Mesia aşteptat de veacuri.

Pentru a evita echivocuri, Isus explică

în mod clar cum înţelege el să-şi

împlinească misiunea. Da, va elibera poporul său, dar într-un mod neaşteptat, plătind cu

propria-i viaţă: va trebui să sufere mult, să fie condamnat, să

fie ucis şi după trei zile să învie din morţi.

Petru nu acceptă această viziune despre Mesia – şi-l

imagina, la fel ca toţi ceilalţi din vremea sa, ca o

persoană care ar fi acţionat cu putere şi forţă, învingându-i pe

romani şi aşezând naţiunea Israelului la locul său în

lume – şi îl mustră pe Isus, care, la rândul Său, îl avertizează: «Tu nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale

oamenilor» (cf 8, 31-33).

Isus îşi continuă drumul, de data aceasta spre Ierusalim, acolo unde se va împlini destinul morţii şi al învierii sale. Acum că discipolii săi

ştiu că va merge să moară, vor mai dori să-l urmeze?

Condiţiile pe care le cere Isus sunt clare şi exigente. Adună în jurul său mulţimea şi pe discipolii săi şi le spune:

“Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”

Rămăseseră fascinaţi de El, Învăţătorul, când trecuse pe malurile lacului, în timp ce aruncau năvoadele pentru pescuit, sau la oficiul vamal. Fără vreo ezitare părăsiseră bărci, năvoade, oficiul vamal,

tată, casă, familie pentru a-l urma.

Îl văzuseră făcând minuni şi îi ascultaseră cuvintele pline de înţelepciune. Până în momentul acela îl urmaseră plini de

bucurie şi de entuziasm.

Să-l urmezi pe Isus era totuşi ceva care obliga la mai mult. Acum era clar ce însemna să împărtăşeşti cu El în totalitate

viaţa şi destinul: insuccesul şi ostilitatea, până chiar şi moartea, şi încă ce moarte!

Cea mai dureroasă, cea mai dezonorantă, aceea rezervată asasinilor şi celor mai cruzi delincvenţi. O moarte pe care Sfintele Scripturi o

numeau „blestemată” (cf Dt 21,23). Numai numele de „cruce” producea groază, era aproape de nepronunțat.

Este prima dată când acest cuvânt apare în evanghelie. Cine ştie ce impresie a lăsat în cei care îl ascultau. Acum că Isus şi-a

afirmat clar propria identitate, poate arăta cu o claritate la fel de mare identitatea discipolului.

Dacă Învăţătorul este cel care îşi iubeşte

poporul până la oferirea propriei vieţi pentru el, luând crucea asupra sa, şi discipolul, pentru a fi discipol, va trebui să lase deoparte modul

propriu de a gândi, ca să împărtăşească întru

totul calea Învăţătorului, începând

cu crucea:

“Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”

A fi creştini înseamnă a fi alţi Cristos: a avea „aceleaşi sentimente ca ale lui Cristos Isus”, care „s-a umilit pe sine făcându-se

ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2, 5.8);

a fi răstigniţi cu Cristos, în aşa fel încât să putem spune cu apostolul Paul: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20); a nu mai şti altceva „decât pe Isus Cristos, şi pe

acesta răstignit” (1Cor 2,2).

Este Isus care continuă să trăiască, să moară, să învie în noi. Este dorinţa şi ambiţia cea mai mare a creştinului, aceea care i-a făcut pe marii sfinţi: să fie ca Învăţătorul. Dar cum să-l

urmăm pe Isus ca să devenim ca El?

Primul pas este „să renunţe la sine”, să se distanţeze de

modul propriu de a gândi. Era pasul pe care Isus i-l ceruse

lui Petru atunci când îi reproşa că gândeşte în felul oamenilor, şi nu cum gândeşte Dumnezeu.

Şi noi, la fel ca Petru, uneori vrem să ne

afirmăm în mod egoist, sau cel puţin după

criteriile noastre. Căutăm succesul uşor şi imediat,

eliberat de orice dificultate, privim cu

invidie la cel care face carieră, visăm să avem o

familie unită şi să construim în jurul nostru o societate frăţească şi o comunitate creştină

fără să trebuiască să le plătim scump.

A renunţa la sine înseamnă a intra în modul de a gândi al lui Dumnezeu, acela pe care Isus ni l-a arătat în felul propriu de a acţiona: logica bobului de grâu care trebuie să moară pentru a

aduce rod, de a găsi o bucurie mai mare în a da decât în a primi, de a-ţi dărui viaţa din iubire,

într-un cuvânt de a-ţi lua pe umeri crucea proprie:

“Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”

Crucea – aceea de „fiecare zi”, aşa cum spune evanghelia după sfântul Luca (9,23) – poate avea mii de chipuri: o boală, pierderea locului de muncă, incapacitatea de a gestiona problemele familiale

sau pe cele profesionale, sentimentul falimentului în faţa insuccesului în creearea relaţiilor autentice, sentimentul de

neputinţă în faţa marilor conflicte mondiale, indignarea pentru desele scandaluri din societate…

Nu trebuie să căutăm crucea, vine ea singură în întâmpinarea noastră, poate chiar atunci când o aşteptăm mai puţin şi în

modalităţile pe care niciodată nu ni le-am fi închipuit.

Invitaţia lui Isus este să „o luăm”, fără a fi constrânşi să o suportăm cu resemnare, ca pe un rău inevitabil, fără a o lăsa să cadă peste noi şi să ne strivească, dar nici să o suportăm în mod stoic şi dezinteresat.

Să o primim, în schimb, ca împărtăşire a crucii sale, ca posibilitate de a fi discipoli şi în acea situaţie, şi de a trăi în comuniune cu el chiar şi în durerea aceea, deoarece el mai

întâi a împărtăşit crucea noastră.

Într-adevăr, atunci când Isus şi-a luat crucea, cu ea a luat pe umeri toate crucile noastre. În orice durere, orice chip ar avea,

îl putem găsi, aşadar, pe Isus, care şi-a făcut-o proprie.

Igino Giordani vede aici inversarea rolului lui Simon din Cirene care duce crucea lui Isus: crucea „este mai uşoară

dacă Isus este Cireneul nostru”. Şi cântăreşte şi mai puţin, continuă el, dacă o ducem împreună:

«O cruce dusă de o creatură, până la urmă striveşte; dusă împreună de mai multe creaturi, cu Isus în mijlocul lor, sau luându-l ca Cireneu pe Isus, devine uşoară: jug plăcut şi dulce. Escaladarea făcută în echipă, legaţi de aceeaşi coardă, în armonie, devine o

sărbătoare şi în acelaşi timp realizează un urcuş»

Aşadar, a lua crucea pentru a o duce împreună cu El, ştiind că nu o ducem singuri, deoarece El o duce cu noi, înseamnă relaţie,

înseamnă că îi aparţinem lui Isus, până la deplina comuniune cu El, până la a deveni alţi Cristos.

Asta înseamnă să-l urmăm pe Isus şi să devenim discipoli adevăraţi. Atunci crucea va fi cu adevărat pentru noi, la fel ca

pentru Cristos, „puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18), cale a învierii. În orice slăbiciune vom găsi forţa, în orice întuneric lumina, în orice moarte viaţa, pentru că îl vom găsi pe Isus.

Text de Pr. Fabio Ciardi OMI

* * *

Cuvântul Vieții este tradus în 96 de limbi și ajunge la milioane de persoane

în toată lumea imprimat, prin intermediul radioului, TV sau internet.

Pentru mai multe informații: www.focolare.org

* *

Varianta electronică tradusă în diferite limbi este publicată pe

www.santuariosancalogero.org

“Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi

să mă urmeze”