Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova. Primul pas spre unire

Sfârşitul războiului Crimeii (1853 -1856), dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, aliat cu al Doilea Imperiu Francez, regatul Marii Britanii şi cel al Sardiniei, a oferit un context internaţional favorabil punerii în practică a unuia dintre cele mai vechi proiecte româneşti: unirea, rămasă în istorie ca “unirea mică”.

Prin Conferinţa de pace de la Paris (18/30 martie 1856) s-a stabilit posibilitatea formarii unor adunări ad-hoc (adunări consultative) pentru fiecare principat avand rolul de a se pronunţa în legătură cu organizarea viitoare. Pentru a-şi coordona acţiunile, s-a creat şi un Comitet Central al Unirii.

În octombrie 1857 s-au deschis, la Bucureşti şi Iaşi, cele două Adunări ad-hoc. Deși numai marii boieri şi clerul au participat direct la vot, iar mica nobilime, liber-profesioniştii şi ţăranii – prin delegaţi aceste adunari pot simboliza într-o oarecare masura un experiment democratic. Ambele adunări au votat rezoluţii prin care cereau unirea.

Propunerile adunărilor au fost înaintate la Paris. După discuţii prelungite, la 7/19 august 1858, a fost semnată Convenţia de la Paris, document menit a le oferi Principatelor o formă de organizare definitivă. Noul stat primea denumirea de “Principatele Unite” ale Moldovei şi Ţării Româneşti, având doi domni pământeni, două capitale, două guverne şi două adunări legislative. Au fost numite comisii provizorii (caimăcămii) cu scopul de a supraveghea alegerea noilor adunări legislative ce urmau să aleagă noii domni, dupa cum decurgea din Convenție1.

Însă ceea ce Puterile nu au prevăzut a fost că domnul putea fi același în ambele Principate, lucru care a a și dus la unirea acestora.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova

După cum relatează Nicolae Iorga, pentru alegerea în funcția de domn s-au prezentat nu mai puțin de 38 de candidați2.

Una dintre candidaturi era cea a lui Grigore Sturdza, care a stârnit controverse, mai ales în interiorul partidului naționalist, deoarece acesta fusese general de divizie în armata turcească. Printre susținătorii acestuia se număra și Alexandru Ioan Cuza.

1 Stanciu Ion, Oncescu Iulian, Plopeanu Emanuel, Texte și documente prinvind istoria modernă a românilor”, vol. 1 (1774 – 1866), 2009, Cetatea de Scaun, p.2 Iorga Nicolae, „Istoria Românilor”, volumul IX „Unificatorii”, București, 1938, Așezămantul tipografic „Datina Romanească” Vălenii-de-Munte, Prahova, p. 336

1

Referitor la acesta el afirma că „socot în sfârșit că trebue să lăsăm patimele de o parte și să deschidem era constituției prin dreptate și fratie3. Ceea ce la acel moment nu știa Cuza era că acel deschizător de drumuri va fi chiar el.

Referitor la Sturdza, candidatura sa a fost ulterior votată cu 19 voturi pro și 13 contra.

Deși la început, partidul naționalist a declarat că nu va susține candidatura nimănui, după dezbateri a ajuns la concluzia că idealurile sale, idealuri care erau într-o măsură blocate și de unul din caimacani, St. Catargiu, care era devotat Porții Otomane, nu puteau fi atinse decât prin intermediul unei persoane. Trebuia să se găsească acel „om nou pentru legile noue”4.

Bineînțeles că părerile au fost variate. S-au vehiculat nume precum Constantin Negri, Petrache Mavrogheni, Anastasie Panu, Lascăr Catargiu, Lascăr Rosetti, Vasile Alecsandri. Neînțelegerile au durat ceva timp, până când într-un final a fost propus Alexandru Ioan Cuza, un nume care era pe placul tuturor. Trecutul lui Cuza era cunoscut și îl punea într-o lumina bună. De asemenea, el fiind o personalitate mai puțin marcantă, toți nădăjduiau să îl conducă după dorințele lor. Pe scurt, totul făcea ca el să fie primit. S-a încheiat de îndată un proces verbal prin care cei 31 de membri ai partidului naționalist, la care se va adăuga mai târziu și al 32-lea, Alexandru Mavrocordat, se legau a sprijini în adunare alegerea colonelului Alexandru Cuza ca domn al Moldovei 5.

Cuza avea susținerea naționaliștilor. A urmat cea a Grigorenilor, care și-au dat seama după votul dat asupra înscrierii că sunt în minoritate, dar și pe cea a Mihailenilor, care, dându-și seama ceea ce va urma căutau a-și atrage simpatia noului domn.

S-a hotărât „votarea fatisa”, ultimul vot fiind cel al Mitropolitului, care a afirmat că „unde este turma, acolo va fi și pastorul”6. În final, Cuza a strâns un total de 48 de voturi, adică...toate.

După vot, a urmat declarația lui Cuza, simplă și totuși emoționantă: „ Jur, în numele Preasfintei Treimi și în fața țării mele că voiu păzi cu sfințenie și interesele Patriei, că voiu fi credincios Constituției, în textul și spiritul ei, în toată Domnia mea, voiu priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind de o potrivă pe cei care m-au iubit și pe cei care m-au urât, neavând

3Proces verbal al Adunării elective a Moldovei No. II din Monitorul oficial al Moldovei, 15 ianuarie 18594 Ziarul „Romînul”, 29 ianuarie 1859, suplement. Cuvântare rostita de Kogălniceanu5 Calimach Papadopol Alexandru, „Convorbiri literare” XV, 1883, p. 2346 Iorga Nicolae, op. cit, p. 339

2

înaintea ochilor miei decât binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții miei să-mi fie întru ajutor”7.

Cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, Mihail Kogălniceanu a ținut următorul discurs:

“După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi oameni noi.

O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă şi Măria ta eşti chemat s-o deschizi!

Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.

Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!”8

Poporul a primit cu bucurie această alegere. Lipsurile și nemulțumirile erau mari și noul domn era văzut drept un salvator. Un salvator aștept îndelung! „Destul se tăvălise poporul românesc întreg, mai bine de două secule, în ipocrizie și în lașitate; sărutase tălpile tuturor străinilor ce avuse până și numai o zi puterea în mână; destul văzuse el prin ochii unui străin, auzise prin urechile lui, vorbise cu limba lui; huiduise, calomniase și izgonise pe tot acel ce rostise cuvântul de libertate; doi seculi întregi nu mai avusese acel popor nici demnitate, nici autonomie, nici armie, nici literatură, nici industrie, nici comerciu, nici proprietate, nici domiciliu care să fie al lui, două secule de cînd funcțiile erau numai chiverniseli, domnia o arenduire, de când nu mai era nație, ci o moșie; nu cetățeni și slugile cutărui sau cutărui individ” 9.

Cuza era vestitorul unei noi ere, de demnitate națională, de libertate, egalitate. Se știa și că acesta era un înfocat unionist, ceea ce îi atrăgea și mai multă simpatie din

7 Murgescu Bogdan, „Istoria României în texte”, București, Corint, 2001, p. 2148 Lupaș Ioan, „Istoria unirii românilor”, București, Fundatia culturală regală „Principele Carol”, 19379Rosetti C. A. în „Romînul”, reprodus de „Steaua Dunărei”, 20 ian. 1859

3

partea maselor. Bucuria moldovenilor era sinceră și se răspândea ușor, ușor în toate sufletele. Așa că nu a durat mult până când această bucurie a cuprins și sufletul muntenilor și o data cu ea s-a născut și dorința acestora de a avea un domn propriu, la fel ca frații lor. Ceea ce din nou nu se știa, era că acel domn dorit va fi chiar același. Au urmat alegerile din Țara Românească, ce au avut rezultatul deja bine-cunoscut și...prin voința poporului și nu numai s-a înfăptuit un mai vechi ideal românesc: Unirea!

Bibliografie:

Stanciu Ion, Oncescu Iulian, Plopeanu Emanuel, Texte și documente privind istoria modernă a românilor”, vol. 1 (1774 – 1866), 2009, Cetatea de Scaun

Iorga Nicolae, „Istoria Românilor”, volumul IX „Unificatorii”, București, 1938, Așezămantul tipografic „Datina Romanească” Vălenii-de-Munte, Prahova

Murgescu Bogdan, „Istoria României în texte”, București, Corint, 2001

Lupaș Ioan, „Istoria unirii românilor”, București, Fundatia culturală regală „Principele Carol”, 1937

Papadopol Alexandru, „Convorbiri literare” XV, 1883

Ziarul „Romînul”, 29 ianuarie 1859, suplement

Ziarul „Steaua Dunărei”, 20 ian. 1859

Proces verbal al Adunării elective a Moldovei No. II din Monitorul oficial al Moldovei, 15 ianuarie 1859

4