CUVÂNT ÎNAINTE - WordPress.com...DOAMNE, SCHIMBĂ-MI ATITUDINEA (PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU) 10 11...

DOAMNE, SCHIMBĂ-MI ATITUDINEA (PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU)

8 9

CUVÂNT ÎNAINTE

Dacă proverbul care spune că atitudinea determină altitudinea este adevărat, atunci această carte vă va ajuta să „zburaţi pe aripi de vultur”! În

stilul lui caracteristic, deschis, James MacDonald evidenţiază acele atitudini negative din cauza cărora rămânem în pustiul experienţei noastre spirituale şi, în acelaşi timp, oferă un real ajutor în adoptarea acelor atitudini care aduc slavă lui Dumnezeu şi care ne vor ajuta să ajungem să experimentăm vieţuirea din „Ţara Promisă”.

Această carte nu este pentru oricine. Nu toţi cei care citesc cărţi sunt cu adevărat interesaţi să-şi schimbe atitudinile. Unii sunt mai interesaţi să descopere noi „perspective” decât să-L lase pe Dumnezeu să le schimbe cu adevărat viaţa. Această carte îşi propune să aducă o schimbare pozitivă şi în acelaşi timp radicală. Cei care sunt interesaţi cu adevărat vor cunoaşte avantajele pe care lectura acestei cărţi le implică; cei care o citesc


10 11

însă gândindu-se la alţii, sau o consideră un abecedar al naturii umane, o vor termina cu aceeaşi atitudine cu care au început-o.

Îţi sugerez să citeşti din Biblie relatarea integrală a experienţei neobişnuite de care a avut parte poporul Israel în pustie. Fă o prioritate din schimbarea propriei atitudini. Familia ta va fi încântată, prietenii îşi vor manifesta aprobarea şi, mai mult decât orice, Dumnezeu va fi mulţumit. În definitiv, tocmai acesta este motivul transformării personale.

Recomand această carte deoarece cred că schimbarea atitudinilor noastre este cheia pentru a vedea lumea prin ochii credinţei; este cheia lucrării pe care o desfăşoară Duhul Sfânt în vieţile noastre. Autorul acestei cărţi aduce ilustraţii practice şi face aplicaţii care ne vor ajuta să vedem evenimentele şi oamenii în felul în care Dumnezeu doreşte. Din moment ce felul nostru de viaţă de aici determină răsplata de care vom avea parte în viaţa viitoare, ar trebui să începem chiar de astăzi să învăţăm din greşelile predecesorilor noştri şi să devenim oameni după voia lui Dumnezeu.

Aşa că, înainte de a porni în această călătorie prin pustie, leagă-ţi centura de siguranţă pentru că în faţă ne stă Ţara Promisă şi, adoptând o atitudine corectă, vei putea păşi în ea.

ERWIN W. LUTZER

Pastor SeniorBiserica Moody, Chicago


10 11

MULŢUMIRI

Una dintre cele mai impresionante lecţii pe care le-am primit în ultima vreme a fost lecţia despre puterea simplităţii. Bucurii simple, programe simple, şi

simpla exprimare a recunoştinţei. A scrie o carte nu este nici pe departe un lucru uşor. Un număr mare de oameni lucrează pentru ca ea să devină realitate. Mulţumiri celor de la biserica Harvest Bible Chapel pentru susţinerea lucrării mele de predicare, sursa acestor capitole. Mulţumiri Rosei Sabatino care a trecut mesajul din forma audio în forma scrisă cu promptitudine şi acurateţe. Mulţumiri lui Neil Wilson care a editat transcrierea textului din stilul oral în format scris cu creativitate şi capacitate de a „prinde” esenţa. Mulţumesc lui Jim Vincent de la Moody Press, care a făcut ultimele lucrări de editare după ce am terminat de scris; datorită lui, forma finală a fost mult îmbunătăţită. Mulţumesc lui Kathy Elliot care s-a implicat în această lucrare cu obişnuita ei răbdare şi dedicare.


12 13

Mulţumesc, de asemenea, lui Greg Thornton şi tuturor celor de la Moody Press, care şi-au adus contribuţia la croirea acestei cărţi pentru ca ea să ajungă în mâinile cititorilor ca tine.

Mulţumesc îndeosebi soţiei mele, Kathy, şi celor trei copii ai noştri, Luke, Landon şi Abby, care au îndurat încă o dată, cu mare răbdare, un soţ şi tată care trebuia să ţină seama de termene limită şi care, în acelaşi timp, încerca să-şi schimbe propriile atitudini.

Mai presus de toţi, mulţumesc lui Dumnezeu, care rămâne credincios, care ne-a condus prin încă un anotimp important al vieţii şi lucrării, prin iubirea Lui statornică şi prin harul Lui îndestulător.


12 13

O INVITAŢIE

Aşadar, tocmai ai ales o carte despre atitudini şi acum încerci să te hotărăşti dacă merită citită. Dă-mi voie să te ajut, adresându-ţi o întrebare: Cum ai făcut rost

de cartea pe care o ţii în mână?

• Ai ales-o tu singur, navigând prin titlurile unei librării? Te întrebi dacă o atitudine mai bună este ceea ce lipseşte în viaţa ta actuală?

• Ai primit cartea drept cadou de la cineva? Încearcă oare acea persoană să îţi dea de înţeles că atitudinea ta are nevoie de nişte îmbunătăţiri? Sau poate acea persoană a avut nevoie de o schimbare de atitudine, a citit cartea aceasta şi acum doreşte ca şi tu să experimentezi aceeaşi înviorare a vieţii.

• Poate ai primit cartea de la un pastor sau de la liderul unei grupe mici, care te cunoaşte foarte bine şi crede că


14

O invitaţie

15

această carte te va conduce spre acea transformare a vieţii pe care ai căutat-o până acum.

Indiferent cum ai ajuns în posesia acestei cărţi, mă bucur că ai găsit-o. M-am rugat ca această carte să nu fie pentru tine pur şi simplu „încă o carte”, ci o experienţă cu Dumnezeu minunată, plină de bucurie.

CINCI ÎNTREBĂRI ESENŢIALE

Înainte de a trece la Introducere (este foarte important să citeşti introducerea), vreau să îţi adresez cinci întrebări importante derivate din titlul acestei cărţi, care să te ajute să hotărăşti dacă această carte este potrivită pentru tine. Apoi voi încheia această invitaţie de a citi Doamne, schimbă-mi atitudinea, detaliind şase trăsături esenţiale ale fiecărui capitol. Fiecare dintre aceste trăsături este menită să te ajute în auto-evaluare, pe măsură ce vei străbate conţinutul acestei cărţi care doreşte să te ajute să îţi schimbi viaţa.

Mai întâi întrebările. Prima întrebare este:

Eşti dispus să accepţi ceea ce vrea Dumnezeu să-ţi spună cu privire la nevoia de a-ţi schimba atitudinea?

Aceasta nu este o carte inutilă de auto-ajutorare, nici un tom presărat cu opinii ale unor pseudo-experţi. Această carte este un studiu asupra a ceea ce Dumnezeu are de spus în Scriptură cu privire la atitudinile negative. Detaliază consecinţele respingerii căilor lui Dumnezeu şi beneficiile acceptării lor. Mulţi oameni nici măcar nu cred în Dumnezeu, cu atât mai puţin sunt interesaţi cu privire la ceea ce are El de spus despre fericirea lor. Pentru a beneficia de această carte, trebuie să fii dispus să meditezi asupra a ceea ce Biblia are de spus despre atitudini şi despre modul în care Dumnezeu vrea să te schimbe.

Eşti dispus să iei în considerare ceea ce are Domnul de spus cu privire la schimbarea atitudinii tale? Da sau nu? (Încercuieşte răspunsul.) Dacă răspunsul este da, cartea aceasta este cu siguranţă pentru tine!


14

O invitaţie

15

Întrebarea numărul doi:

Eşti dispus să te laşi schimbat?

Dacă schimbarea ar fi uşoară, toată lumea ar adopta-o; majoritatea oamenilor rămân însă aceiaşi. Şi asta cu atât mai mult cu cât suntem destul de sceptici faţă de cei care susţin că s-au schimbat. După ce am fost pastor timp de cincisprezece ani, vă pot spune cu hotărâre că oamenii nu se schimbă până nu sunt convinşi că „reţeta lor” nu funcţionează. Schimbarea vieţii nu poate să se producă decât atunci când anumite circumstanţe te aduc la concluzia fermă că drumul tău actual te duce într-o direcţie în care nu vrei să mergi. Uneori, este vorba de o tragedie sau de destrămarea unei relaţii. Alteori este o senzaţie acută de gol interior sau de conştientizare a unei nereuşite personale. Oricare este circumstanţa care te pregăteşte să primeşti schimbarea, nu vei beneficia de cartea aceasta fără o astfel de circumstanţă. De fapt, dacă crezi că atitudinile tale sunt corecte, îmi permiţi sugestia de a da cartea aceasta cuiva care este pregătit pentru ea acum? Transformarea vieţii nu este un sport pe care-l practici pentru relaxare, aşa că ar fi mai bine să te întorci la cartea aceasta mai târziu.

Doreşti cu adevărat să fi schimbat? Da sau nu? (Încercuieşte răspunsul.) Dacă răspunsul este da, cartea aceasta este cu siguranţă pentru tine!

Întrebarea numărul trei este:

Eşti dispus să-ţi schimbi atitudinea?

Titlul cărţii lasă să se întrevadă foarte clar că aceasta este o carte despre atitudini. Nu este despre acţiunile sau circumstanţele tale. Nu este despre relaţiile tale, nici despre lucrarea ta de slujire. Este despre tine şi, mai mult, este despre tiparul tău de gândire. Este despre modul în care priveşti viaţa. Atitudinile sunt tipare de gândire care s-au format într-o perioadă îndelungată de timp. Nu poţi să-ţi schimbi atitudinile în câteva minute, dar


16

O invitaţie

17

poţi să le recunoşti pe cele greşite şi să te hotărăşti să le cultivi pe cele bune. Poţi opri curentul negativismului care paralizează fericirea şi poţi să laşi să izvorască atitudini bune care determină înflorirea nestăvilită a bucuriei.

Eşti dispus să-ţi schimbi atitudinea? Da sau nu? (Încercuieşte răspunsul.) Dacă răspunsul este da, cartea aceasta este cu siguranţă pentru tine!

Întrebarea numărul patru este:

Eşti dispus să-ţi focalizezi atenţia exclusiv asupra propriei atitudini?

Aceasta nu este o carte pe care să o citeşti cu gândul la o altă persoană. Bineînţeles, poţi să împărtăşeşti învăţătura cu un prieten, însă te rog să nu faci aceasta până când cartea nu a avut impactul scontat asupra ta. Toţi avem nevoie să creştem şi să ne schimbăm şi nimeni nu are o atitudine bună 100%. Cu siguranţă eu nu, şi nici tu. De-a lungul cărţii, îţi voi împărtăşi luptele pe care le-am dus pentru a-mi schimba atitudinea şi rugăciunile pe care le-am adresat lui Dumnezeu pentru ca El să-ţi dea dispoziţia de a fi sincer în evaluarea poziţiei tale de acum. Aşa că îţi propun să promiţi că nu te vei concentra asupra nedesăvârşirilor altora, ci te vei ocupa de propria atitudine.

Eşti dispus să-ţi concentrezi atenţia exclusiv asupra propriei atitudini? Da sau nu? (Încercuieşte răspunsul.) Dacă răspunsul este da, această carte este cu siguranţă pentru tine!

A cincea întrebare este:

Eşti dispus să adopţi această schimbare de atitudine imediat?

Ţi-a atras atenţia oare ultima parte a titlului – „Până nu este prea târziu”? Poate că te vezi pe o cărare care merge în jos. Poate observi unele dintre consecinţele atitudinilor greşite în familia ta sau la locul tău de muncă. Este o greşeală să presupui


16

O invitaţie

17

că a mai rămas suficient timp pentru schimbare. Din acest motiv Scriptura repetă mereu: „Astăzi, dacă auziţi glasul Său, nu vă împietriţi inimile” (Psalmul 95:7-8). De fapt, pasajul acesta din Scriptură descrie exact situaţia pe care o vom analiza. Este dovedit: simplul faptul că Dumnezeu lucrează la inima ta astăzi într-o anumită direcţie, nu garantează că va face lucrul acesta la nesfârşit. Cartea de faţă are un mesaj imediat, pe care ai face bine să-l iei în seamă.

Eşti dispus să adopţi această schimbare de atitudine imediat? Da sau nu? (Încercuieşte răspunsul.) Dacă răspunsul este da, această carte este cu siguranţă pentru tine!

Modul în care ai răspuns la aceste întrebări va influenţa în mare măsură ceea ce vei primi prin această carte. Te invit să o citeşti cu rugăciune, cu nerăbdare şi cu pasiune. Pe măsură ce vei adopta schimbarea de atitudine şi tot ceea ce urmează după aceea, nu vei mai fi niciodată acelaşi!

UNELTE NECESARE

Fiecare capitol are şase unelte care să te ajute în procesul înlocuirii unei atitudini. Aceste unelte te vor ajuta să înţelegi noţiuni cheie şi să le aplici la viaţa ta. Citeşte fiecare secţiune cu atenţie şi aşteaptă ca Dumnezeu să te călăuzească şi să-ţi dea putere pentru a schimba atitudinile nepotrivite din viaţa ta.

1. Capitole cuplu. Citeşte capitolele în perechi. Observă cum titlurile fiecărei perechi de capitole alcătuiesc o propoziţie: „Înlocuieşte o atitudine X … Cu o atitudine Y”. Fiecare două capitole au legătură între ele. Am să detaliez mai mult pe această temă în introducere (iată un alt motiv pentru care ar trebui să o citeşti!).

2. „Într-o propoziţie.” Fiecare capitol începe cu o declaraţie rezumativă care leagă adevărul descoperit în acel capitol de tema centrală a cărţii: Aceia care aleg murmurarea drept stil de viaţă, îşi vor petrece toată viaţa în pustie. Scopul acestor rezumate este să sublinieze tema care este adusă în discuţie în fiecare capitol.

3. Momentul biblic. Ne vom concentra asupra unei anumite perioade de timp în care Cuvântul lui Dumnezeu explică foarte clar ce părere are Dumnezeu despre atitudinile nepotrivite. Poporul Israel ne va servi drept exemplu


18

O invitaţie

19

negativ, în special în cadrul evenimentelor care sunt descrise în cartea Numeri din Vechiul Testament, în capitolele 11-16. Pentru învăţături şi ilustraţii ale atitudinilor pozitive menite să înlocuiască atitudinile pe care vrem să le lăsăm în urmă, vom apela la Noul Testament. În fiecare capitol, luând în serios adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, putem anticipa cu încredere că El ne va da putere să adoptăm schimbările de care avem nevoie.

4. „Deschis şi personal.” Şi eu am fiecare dintre atitudinile descrise în această carte – mai ales pe cele negative! Nu aş fi putut scrie despre ele dacă nu le-aş fi cunoscut din propria experienţă. Voi fi sincer în privinţa experienţelor mele şi a frământărilor care m-au încercat în această privinţă. Sunt familiarizat cu drumurile prin pustie – atât cu drumul spre, cât şi cu cel dinspre. În fiecare capitol, vă voi descoperi modul în care respectiva atitudine m-a afectat pe mine personal, şi despre cum Dumnezeu mă ajută mereu să las pustia în urmă.

5. „Să găsim soluţii.” Pentru a te ajuta să treci de la stadiul de analiză mentală a atitudinilor la cel în care chiar iei iniţiativa pentru schimbare, voi încheia fiecare capitol cu o serie de întrebări ţintite. Întrebările de genul „Să găsim soluţii” te vor ajuta să treci la aplicaţii practice şi la acţiune.

6. „Priveşte în sus!” A-ţi lua timp să te întorci spre Dumnezeu în rugăciune este un aspect esenţial în procesul de transformare a vieţii. Dacă semeni cu mine, poate uneori găseşti că îţi este greu să te exprimi în cuvinte în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunile de la sfârşitul fiecărui capitol te vor ajuta să-I spui lui Dumnezeu ceea ce intenţionezi să faci prin aplicarea adevărului în viaţa ta. Foloseşte aceste rugăciuni pentru a-ţi păstra atenţia focalizată asupra obiectivului tău: Este vorba de schimbare la nivelul cel mai profund, schimbare de atitudine.

A venit timpul să citeşti introducerea.


18

O invitaţie

19

Este deja a treia oară când te somez să citeşti introducerea. Ştiu că, în anumite cărţi, introducerea poate părea plictisitoare, dar, în cartea de faţă, introducerea este esenţială. În cadrul ei îţi voi descrie contextul biblic din fundalul studiilor următoare şi îţi voi explica o povestire veche, care are aplicaţie imediată la viaţa ta. Introducerea este fundaţia pe care este construită această carte.

Acum, te rog să deschizi la introducere şi să începi să înveţi cum îţi poţi schimba atitudinile.

JAMES MACDONALD


20 21


20 21

I N T R O D U C E R E

EŞTI PREGĂTIT SĂ TRĂIEŞTI ÎN ŢARA

PROMISĂ?

Sahara, Mojave, Gobi – toate acestea sunt deşerturi. Simpla auzire a numelor lor îţi usucă gura, în timp ce prin minte trec ca prin minune imagini ale căldurii care

îţi ameţeşte simţurile. Soarele te loveşte în frunte şi îţi orbeşte ochii, obligându-te să priveşti în toate direcţiile spre orizont cu ochii mijiţi, în căutarea unui adăpost. Mergi într-una, însă nu ajungi nicăieri, îţi târăşti doar paşii la nesfârşit prin aceleaşi dune ale disperării. Apoi începi să te gândeşti la apă şi îţi dai seama că nu ţi-a mai fost atât de sete în toată viaţa ta. Încerci să înghiţi, dar nu poţi deoarece gâtul îţi este la fel de uscat precum întinsul sterp din jurul tău. Pielea ta strigă după umbră, simţi că suferi de arsuri din ce în ce mai severe şi eşti conştient de faptul că nu vei mai rezista mult…

Bine ai venit în pustie! Este un loc fără puncte de atracţie turistică, iar a trăi acolo înseamnă distrugere. De fapt, bănuiesc că nici unul dintre cei care citesc această carte nu locuieşte în


22

Introducere: Eşti pregătit să trăieşti în ţara promisă?

23

deşert – ei bine, cel puţin nu într-un deşert propriu-zis. Totuşi, adesea trăim într-un deşert spiritual/emoţional, fără ca măcar să ne dăm seama. Ne dăm seama că trăim o experienţă aridă, lipsită de viaţă, înăbuşitoare, însă nu reuşim să ne dăm seama unde ne găsim sau cum am ajuns acolo. Daţi-mi voie să vă spun direct: atitudinile sunt cele care transformă vieţile noastre în experienţe ale pustiei.

ATITUDINILE SUNT IMPORTANTE

Poate eşti ispitit să gândeşti că atitudinile nu sunt chiar atât de importante, că acţiunile sunt cele care contează cu adevărat în viaţă şi în faţa lui Dumnezeu, însă dacă ai gândit în felul acesta, ai greşit. Cu mult, mult timp în urmă, în călătoria din Egipt în Ţara Promisă relatată în Vechiul Testament este ascunsă cea mai radicală acţiune a lui Dumnezeu înainte de Christos şi de cruce. Este o acţiune care stabileşte odată pentru totdeauna locul pe care îl ocupă atitudinile noastre pe lista de priorităţi a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră. Copiii lui Israel au părăsit Egiptul şi au călătorit până la hotarele Ţării Promise. Călătoria a durat optsprezece luni şi au parcurs mai bine de trei sute de mile. Aceasta nu este o distanţă prea mare, dar trebuie ţinut cont de faptul că erau mai bine de două milioane de oameni şi douăsprezece dintre cele optsprezece luni le-au petrecut la poalele Muntelui Sinai pentru primirea celor Zece Porunci şi a celorlalte legi ale lui Dumnezeu.

Iată-i la hotarele „ţării în care curge lapte şi miere”, după cum a numit-o Dumnezeu, ceea ce însemna că era un loc grozav în care să locuieşti, din toate punctele de vedere. Iată-i acolo, în sfârşit pe punctul de a păşi în toate binecuvântările şi bucuria pe care Dumnezeu a promis-o, şi Dumnezeu le spune că nu vor intra în ţară. De fapt, El le spune că trebuie să se întoarcă în deşert şi să rămână acolo până când toţi cei trecuţi de douăzeci de ani, vor muri. Dacă semeni cu mine, probabil te gândeşti: „Imposibil!” Ba da, posibil!

UN MESAJ EVIDENŢIAT ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul Israel ni se pare o măsură cam radicală, nu-i aşa? Să aştepţi moartea unei întregi


22


23

generaţii din poporul Tău. Imaginaţi-vă. Eu mi-am imaginat. Am fost atât de tulburat de această atitudine a lui Dumnezeu, încât am petrecut mult timp cercetând motivul exact care L-a determinat pe Dumnezeu să ia o astfel de decizie. Dumnezeu nu se mânie niciodată fără un motiv bine întemeiat. Lui nu I se întâmplă „să-Şi piardă cumpătul” şi apoi să se mire de ceea ce s-a întâmplat. Aşa că sunt convins că din această măsură radicală se desprinde o lecţie foarte importantă. Se pare că şi ceilalţi scriitori ai Bibliei au gândit astfel, deoarece aproape toţi fac referire la acest incident în mod direct sau indirect.

Despre acest eveniment tragic se vorbeşte mereu în Psalmul (ex. Psalmul 95:8-11), în Profeţi, în Evanghelii şi Epistole (ex. 1 Corinteni 10:5; Evrei 3:17). În trei ocazii distincte se face referire la el în cartea Evrei (3:7-11, 15-18; 4:1-3). Ideea centrală este evenimentul din Vechiul Testament despre care vorbeşte toată lumea. Toţi copiii lui Dumnezeu de-a lungul Scripturilor au meditat la aceste peregrinări prin pustie şi la ceea ce a urmat apoi, moartea unei întregi generaţii din poporul lui Dumnezeu. Acesta este mesajul care trebuia subliniat, însă, din motive necunoscute, în ultima sută de ani a fost trecut cu vederea. Dacă semeni puţin cu mine, probabil abia aştepţi să întrebi…

Bine, bine… de ce este atât de importantă rătăcirea aceasta prin pustie?

Dacă vrei să ştii cu exactitate de ce a aşteptat Dumnezeu ca o întreagă generaţie de copii ai Săi să moară unul câte unul, nu ai mult de căutat; deschide Biblia şi citeşte Numeri 13-14.

Numeri 13 relatează călătoria celor douăsprezece iscoade trimise de Dumnezeu şi de Moise în Ţara Promisă. Ele trebuia să aducă un raport astfel încât poporul să aibă credinţă pentru a merge să cucerească ţara. Dar zece dintre ei s-au întors terifiaţi şi au început să se plângă de armate, de uriaşi şi de obstacolele care le vor sta în cale dincolo de râul Iordan. Totuşi, doi din cei doisprezece au înaintat un raport minoritar (Numeri 13:30; 14:6-9), declarând: „Ţara pe care am fost să o iscodim este o ţară foarte bună. Dacă Domnul ne va fi binevoitor, ne va duce în


24


25

ţara aceasta şi ne-o va da – o ţară în care curge lapte şi miere. Numai să nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului; şi să nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci ei vor fi prada noastră” (14:7-9). Iosua şi Caleb au adus un raport plin de credinţă şi încredere.

Care a fost reacţia oamenilor faţă de acest raport al credinţei? În conformitate cu versetul 10 – „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre.” Fiţi atenţi la atitudinea adoptată aici: lipsă totală de credinţă. Atitudine greşită. „Ucideţi-i cu pietre”, a convenit adunarea. Drept răspuns, „tuturor fiilor lui Israel” li s-a înfăţişat un Dumnezeu mânios, care i-a spus lui Moise: „Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, în ciuda tuturor semnelor pe care le-am făcut în mijlocul lor? Îl voi lovi cu ciumă şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face o naţiune mai mare şi mai puternică decât el” (versetele 11-12). Atunci Moise a început să mijlocească înaintea lui Dumnezeu să nu-i nimicească, pentru Numele Său. Şi Dumnezeu a cedat rugăminţii lui.

Totuşi, Dumnezeu era încă supărat datorită atitudinii rău-voitoare a poporului. Prindeţi esenţa: „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Până când voi lăsa această adunare rea să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile poporului lui Israel, pe care le aduceau împotriva Mea. Spune-le: ‘Pe viaţa Mea!’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele.’” Apoi, Domnul Îşi întăreşte hotărârea: „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta, toţi bărbaţii voştri care sunt în numărul vostru, de la douăzeci de ani în sus, care au murmurat împotriva Mea” (versetele 26-29). Parafrazând, am putea spune: „La moarte cu cârtitorii!”

Verdictul lui Dumnezeu le cruţa numai pe cele două iscoade, Iosua şi Caleb: „Adevărat vă spun că nu veţi intra în ţara pe care am jurat că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune şi de Iosua, fiul lui Nun” (versetul 30). De fapt, ceea ce le spune Dumnezeu celor două iscoade este: „Voi veţi intra în ţară; toţi ceilalţi vor muri în pustie.”

PREŢUL PLĂTIT PENTRU ATITUDINE


24


25

Domnul a spus apoi poporului răzvrătit: „Pe copilaşii voştri însă, despre cari aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi.” (versetul 31). Dumnezeu spunea: „Spuneaţi că nu sunt în stare să am grijă de ei. Vă temeaţi că vor muri. Nu ei vor muri; voi veţi muri.” Apoi, a adăugat: „Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. Fiii voştri vor fi păstori în pustie timp de patruzeci de ani, şi ei vor suferi datorită necredinţei voastre, până când trupurile voastre moarte vor cădea în pustie” (versetele 32-33). Ce imagine dezolantă! Cât timp urma să rătăcească ei afară din Ţara Promisă? „După numărul zilelor în care aţi iscodit ţara, patruzeci de zile…” (versetul 34). Aşa că au rătăcit timp de patruzeci de ani – un an pentru fiecare zi. Un an pentru fiecare zi de necredinţă. Un an pentru fiecare zi de murmurare, cârtire şi atitudine critică. „Adică un an pentru fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi” (versetul 34).

Dumnezeu le transmitea un mesaj. Ceea ce El le spunea, de fapt, era : „Vreau să ştiţi ce părere am despre atitudinea voastră!” Versetul 35 înregistrează cuvintele Lui: „Eu, Domnul, am vorbit şi cu siguranţă aşa voi face.”

Probabil că spui: „Dar Dumnezeu este un Dumnezeu al harului şi al milei şi al bunătăţii. Ce L-ar putea determina să adopte o măsură atât de radicală?” Poate te gândeşti că imoralitatea sexuală a fost de vină. Nu este nici o menţiune în această privinţă. Poate că au abuzat de alcool sau a crescut rata divorţurilor sau a idolatriei. Sau poate au abuzat de copiii lor sau au comis vreun alt asemenea păcat îngrozitor şi de aceea a reacţionat Dumnezeu astfel? Nici pomeneală!

PROBLEMA ERA CĂ…

Problema era că poporul „cârtise”, după cum traduce vechea versiune a Bibliei, King James (Num. 14:27). Cuvântul original este, de fapt, un exemplu de obicei verbal universal. Poate vă amintiţi de la orele de limba maternă din liceu termenul onomatopee. Adică atunci când un cuvânt sună şi se scrie la fel: pic, pic, pic; sau pleosc, sau poc. Murmurare, iată ce auzea Dumnezeu din partea lor. „Murmuruazahazamurmur…” Ai impresia că faci lucrul acesta numai când îl spui! „Murmur, murmur,


26


27

murmur.” Dacă îmi îngăduiţi să folosesc terminologia modernă, murmurarea Îl scoate pe Dumnezeu din sărite! Dumnezeu urăşte această atitudine de opoziţie, neîncredere şi răzvrătire. El o dispreţuieşte. Şi pur şi simplu nu o tolerează.

„Dar,„ spui tu, „mai sunt şi alte atitudini greşite. Adică, îmi vin în minte multe atitudini greşite pe care eu le adopt. Care atitudini reprezintă murmurare?” Studiind cu atenţie evenimentele care sunt relatate în Numeri 14, vom descoperi cinci povestiri sau evenimente distincte care ilustrează acele atitudini care constituie murmurare.

DIRECŢIA SPRE CARE NE ÎNDREPTĂM

Lucrurile nu s-au schimbat astăzi. Dumnezeu nu a schimbat felul în care reacţionează la murmurare. El judecă această atitudine. Aşa că, dacă ne hotărâm să trăim la fel ca israeliţii, Dumnezeu se va purta şi cu noi cum s-a purtat cu ei. Sau, dacă facem din cârtire un stil de viaţă, atunci ne întoarcem înapoi în pustie. Dar poate spui: „Nu este nici o pustie pe-aproape”. Ai dreptate; Dumnezeu nu ne mai izgoneşte în pustia fizică, însă permite ca vieţile noastre să devină ca o pustietate – un loc dezolant, arid, asemănător cu deşertul lipsit de viaţă. Atitudinile greşite fac ca viaţa să devină o experienţă aridă, dificilă, lipsită de bucurie, sufocantă.

Te-ai simţit vreodată astfel? Ai simţit că din viaţa ta lipsesc bucuria şi împlinirea pe care le doreşti? Că nu ai ajuns să trăieşti acea viaţă din belşug pe care o promite Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă ai simţit vreodată astfel, ai nimerit unde trebuie, pentru că tema centrală a acestei cărţi este: Cei care aleg murmurarea drept stil de viaţă, îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie!

CINCI PERECHI DE ATITUDINI

A identifica atitudinile greşite este numai o latură a problemei; trebuie să înlocuim acele atitudini cu cele pe care Dumnezeu le-a hotărât pentru stilul de viaţă din Ţara Promisă. Cele zece capitole ale acestei cărţi sunt împărţite în perechi de atitudini. Fiecare pereche începe cu atitudinea negativă care trebuie înlăturată. Capitolul următor face referire la Noul Testament şi dezvăluie atitudinea pozitivă, dătătoare de viaţă


26


27

care trebuie să înlocuiască atitudinile negative ale pustiei. De exemplu, capitolul 1 „Înlocuieşte Murmurarea …”, este urmat de capitolul 2, „… cu Recunoştinţă.” Acesta va fi un proces de schimbare personală sănătos, însă dificil. Identifică atitudinea greşită – renunţă la ea; identifică atitudinea bună – adopt-o! Să punem deoparte ce este rău; să luăm ce este bun. Afară cu cinci atitudini rele; înăuntru cu cinci atitudini bune!

“Dar asta era pe vremuri!”

Poate spui: „Vino-ţi în fire. Ce are asta de a face cu mine? Lucrurile acestea s-au întâmplat acum mai bine de trei mii de ani. Doar nu vrei să-mi spui că Dumnezeu are încă aceeaşi poziţie pe care o avea atunci faţă de atitudinile greşite.” Ba chiar asta vreau să spun! Vreau să-ţi spun că Dumnezeu priveşte şi astăzi în acelaşi fel atitudinile noastre greşite.

De fapt, apostolul Pavel a scris în Vechiul Testament: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri (aici vorbeşte despre naţiunea israelită) toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare; şi toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; şi toţi au mâncat aceeaşi hrană duhovnicească” (1 Corinteni 10:1-3). Apoi el continuă, dând o explicaţie. Versetul 6: „Aceste lucruri (toate cele relatate în Exod, Leviticul, Numeri, Deuteronom) s-au întâmplat ca să ne slujească drept pildă…” De ce s-au întâmplat aceste lucruri? De ce i-a trimis Dumnezeu înapoi în pustie? Iată răspunsul: „Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.” Acest adevăr este atât de important, încât Pavel îl repetă în versetul 11: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră.” Versetul 7 continuă: „Să nu fiţi închinători la idoli.” „Să nu fim imorali…” (versetul 8). „Să nu ispitim pe Domnul…” (versetul 9). „Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii dintre ei” (versetul 10). Bang – adică „tu, astăzi, în secolul XXI?? Nu adopta atitudinea greşită pe care au afişat-o în pustie, dacă nu vrei să li te alături.”

Poate că gândeşti: „În nici un caz! Dumnezeu nu ar face aşa


28


29

ceva.” Eşti sigur? Citeşte versetul 11: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră” (sublinierea autorului). Motivul din spatele acţiunii lui Dumnezeu din Numeri a fost învăţătura noastră! Aceste evenimente sunt înregistrate în Scriptură pentru învăţătura mea şi a ta, a celor care trăim în secolul XXI. Aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura noastră şi, după cum concluzionează versetul 11, în special pentru cei „peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” Şi când este „sfârşitul veacului”? Cred că…

Sfârşitul veacului este acum!

Cred că noi trăim în timpul ultimelor zile. Cei mai mulţi teologi sunt de acord că toate semnele indică apropierea revenirii lui Christos şi a „sfârşitul veacurilor”. Acesta este un motiv în plus pentru a accepta că învăţătura despre modul cum S-a purtat Dumnezeu cu copiii lui Israel are aplicaţie directă la viaţa noastră. La atitudinile noastre. Pentru a ne scoate din locul în care viaţa noastră este o pustietate. Pentru a lăsa în urmă atitudinile care ne ţin în pustie şi pentru a adopta atitudinile care ne vor duce în Ţara Promisă.

PREGĂTIT PENTRU DECOLARE

Ştiu că a durat mai mult decât de obicei pentru a ajunge să intri în conţinutul propriu-zis al acestei cărţi. Însă până acum am construit o rampă de lansare.

• Ai hotărât să crezi că atitudinile sunt de cea mai mare importanţă pentru viaţa ta.

• Înţelegi că atitudinile sunt foarte importante pentru Dumnezeu.

• Înţelegi că atitudinile greşite au consecinţe „care te duc în pustie”.

• Ai hotărât că vrei să-ţi schimbi atitudinile.


28


29

• Ai acceptat ideea că nu îţi poţi schimba atitudinile fără ajutor din partea lui Dumnezeu.

• Eşti dispus să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu pentru a învăţa care atitudini necesită schimbare şi cum să începi schimbarea.

Excelent! Mulţumesc pentru că ţi-ai luat timp să te pregăteşti pentru transformarea vieţii tale. Dispoziţia ta de a-ţi lua timp te-a pregătit pentru lansarea într-o aventură care îţi va schimba viaţa. Înainte de a începe, hai să ne oprim un moment şi să-L rugăm împreună pe Dumnezeu să ne pregătească pentru schimbare.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru mesajul plin de putere pe

care l-ai păstrat mai bine de trei mii de ani. Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti atât de mult încât mă cauţi şi doreşti ca să urmăresc în viaţă lucrurile cele mai bune pentru mine. În acest moment, cum pot mai bine, vreau să-Ţi încredinţez toate atitudinile mele şi Te rog să începi transformarea în viaţa mea. Vreau ca priveliştea din viaţa mea să se schimbe. Vreau să experimentez bucuria şi binecuvântarea deplină pe care ai promis-o pentru cei care vor părăsi atitudinile pustiei şi vor îmbrăţişa atitudinile ţării promise care sunt plăcute în faţa Ta.

Te rog, schimbă-mi atitudinea, pentru buna Ta plăcere şi, pentru a înfăptui aceasta, foloseşte adevărurile din cartea aceasta, care izvorăsc din Cartea Ta. Înfăptuieşte lucrarea aceasta în viaţa mea, Doamne, începând de astăzi.

Te-am rugat în numele lui Iisus. Amin!


30 31


30 31

C A P I T O L U L U N U

ÎNLOCUIEŞTE NEMULŢUMIREA…

N U M E R I 1 1 : 1 - 3

ÎNTR-O PROPOZIŢIE:

Nemulţumirea este o atitudine care,neschimbată, îmi va slăbi capacitatea de a

experimenta bucuria şi recunoştinţa adevărată.

Sper că nu faci parte din acea categorie de oameni care încep să citească primul capitol dintr-o carte fără să fi citit mai întâi introducerea, pentru că dacă faci parte

din acea categorie, lucrurile se vor complica foarte tare. În stilul meu literar, introducerea nu este o simplă ocazie de a spune: „Salut, cum o mai duci?”; este temelia întregului adevăr care urmează, adevăr care are puterea de a schimba viaţa. Dacă temelia este puternică, putem construi împreună un adevăr extraordinar, care îţi va schimba viaţa. Dacă nu… ei bine, cred că prevezi rezultatul. Aşa că, dacă e nevoie, fă cale întoarsă până la introducere şi eu am să te aştept aici până când te întorci...

Bine ai revenit! Acum, după ce toată lumea a citit introducerea, ştim încotro ne îndreptăm şi cum dorim să ajungem acolo.

Te-ai supărat pentru că ţi-am cerut să te întorci şi să citeşti introducerea? Te-ai plâns referitor la această restrângere a


32

Înlocuieşte nemulţumirea...

33

libertăţii tale, gândind: „Oare nu am dreptul să citesc cum doresc?” Dacă nu ai gândit astfel, atunci faci parte din minoritate, deoarece cu toţii ne exprimăm nemulţumirea mai mult decât suntem dispuşi să recunoaştem. Atitudinea numărul unu a pustiei este murmurarea. Când ne exprimăm resentimentele faţă de anumite circumstanţe care sunt peste puterile noastre şi pentru care nu facem nimic, noi ne plângem. Dumnezeu aude murmurarea, o urăşte şi îi îndrumă pe toţi cei care se complac în această atitudine să ia calea pustiei. Aminteşte-ţi că aceia care aleg murmurarea drept stil de viaţă îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie.

Te-ai întrebat vreodată de ce este murmurarea o luptă atât de importantă, din moment ce recunoaştem cu toţii că ea nu rezolvă nimic? Motivul este că murmurarea este pe placul naturii noastre păcătoase. Cârtirea eliberează încărcătura emoţională negativă astfel încât, pe moment, simţim o oarecare eliberare dintr-o situaţie sau circumstanţă care ne produce frustrare. De aceea ne este atât de greu să ne opunem.

Dă-mi voie să îţi spun de la început că, în anumite situaţii, îmi face chiar plăcere să murmur. De fapt, îmi place atât de mult încât nu m-aş fi gândit vreodată să renunţ la nemulţumirea mea, dacă nu aş fi ajuns să descopăr ce potenţial distructiv deţine. Ceea ce avem nevoie disperată să învăţăm este felul cum judecă Dumnezeu cârtirile noastre şi consecinţele emoţionale care transformă viaţa noastră într-un „pământ sec, uscat şi fără apă” (Psalmul 63:1). Aminteşte-ţi subiectul acestei cărţi:

“Aceia care aleg murmurarea drept stil de viaţă, îşi vor petrece toată viaţa în pustie.”

Acest lucru este, cu siguranţă, adevărat în ceea ce priveşte nemulţumirea. Dacă îţi vine greu să crezi că Dumnezeu „dă atâta importanţă” nemulţumirii tale, ia-ţi un moment şi urmează-mă în acel pasaj atât de adesea neglijat din Cuvântul lui Dumnezeu, Numeri 11:1-3: „Poporul a ajuns ca aceia care cârtesc… şi când a auzit Domnul, mânia Lui s-a aprins şi focul Domnului s-a


32


33

aprins în mijlocul lor şi a mistuit o parte din marginea taberei.” (Numeri 11:1, traducerea NASB)

Aşa că iată un grup de oameni care se află undeva, la marginea oraşului lor temporar, care se plâng şi murmură referitor la o anumită problemă. Poate nu le plăcea modul în care îi conducea Moise, poate nu le convenea mâncarea sau vremea sau o oarecare persoană cu un temperament dificil. Oricare ar fi fost problema, a fost ultima picătură pentru Dumnezeu, şi El a trimis focul în mijlocul respectivului grup. Dacă aceasta nu te ajută să-ţi formezi o părere despre cât Îi displace lui Dumnezeu murmurarea, nimic altceva nu te va convinge. Înainte să începi să spui că asta era pe vremea Vechiului Testament, reciteşte 1 Corinteni 10:11, despre care am vorbit în introducere. (Şi ai citit introducerea, nu-i aşa?) Aminteşte-ţi că ceea ce li s-a întâmplat israeliţilor a fost lăsat de un Dumnezeu atotputernic şi neschimbător pentru noi, pentru ca să ne slujească drept exemplu; aşa că, hai să nu trecem cu vederea aspectul acesta!

Studiind cu mai mare atenţie Numeri 11:1, devine evident faptul că avem posibilitatea să alegem o anumită atitudine. Aceasta a fost o propoziţie scurtă care probabil nu ţi-a reţinut atenţia, aşa că dă-mi voie să o repet:

Noi suntem cei care ne alegem atitudinile!

O, da, aşa este! Nu atitudinile ne aleg pe noi; noi le alegem pe ele. Mi-ar plăcea să ai ocazia de a vedea cum mă privesc oamenii când expun acest adevăr în public. Mă privesc încruntaţi şi enervaţi, ca şi cum s-ar pregăti să răstoarne platforma de pe care le vorbesc, şi să înţeleg de ce. Nimeni nu pare dispus să accepte să i se spună: „Originea atitudinii tale este ceea ce vezi în oglindă” – dar aşa este. Până când nu acceptăm faptul că noi suntem cei care ne alegem atitudinile, nu vom reuşi niciodată să alegem altfel, şi viaţa noastră va arăta mereu ca un deşert.

Observaţi ce spune Numeri 11:1: poporul! Nu puteau să învinuiască pe nimeni altcineva, decât pe ei înşişi. Nu ar fi grozav dacă am putea spune: „Ce vrei, am moştenit atitudinea mamei mele” sau „Din cauza tatălui meu sunt eu astfel”. „Şeful


34


35

meu este de vină.” „Vecinul meu este de vină.” „Circumstanţele sunt de vină.” Vă sună cunoscut? Să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu: „Poporul a devenit ca aceia care cârtesc.” De ce au devenit ei astfel? Deoarece au fost nevoiţi? Deoarece i-a forţat cineva sau datorită felului în care au fost crescuţi? Nu; ei au ales. Aveau suficiente motive să nu fie nemulţumiţi; aveau motive mai mult decât suficiente să fie mulţumiţi. În schimb, ei au ales să murmure.

Judecata finală a lui Dumnezeu cu privire la atitudinile lor i-a descoperit pe ei înşişi ca fiind responsabili de alegerile pe care le-au făcut. Mai târziu, douăsprezece iscoade au fost trimise în ţară; douăsprezece iscoade s-au întors din ţară. Două iscoade L-au ales pe Dumnezeu, au ales credinţa şi o atitudine corectă – şi au primit Ţara Promisă. Zece iscoade au ales îndoiala şi o atitudine greşită – au primit pustia. Poporul a ascultat raportul majorităţii şi pe cel al minorităţii şi a ales. Au votat prin atitudinea lor – şi au primit pustia. Noi ne alegem atitudinile.

De curând, am primit o scrisoare de la un bărbat care scrisese numeroase pagini cursive şi elocvente, prin care încerca să mă convingă că noi nu ne alegem singuri atitudinile şi, prin urmare, nu suntem responsabili pentru ele. El dorea să dea vina pe împrejurări şi pe alţi oameni şi pe o pleiadă de influenţe de mâna a doua, care toate joacă un rol oarecare, dar nu au puterea de a ne controla. Noi suntem cei care deţinem controlul, şi cei care ne alegem atitudinile.

La acest punct, poate întrebi: „La ce te referi exact când vorbeşti despre atitudini?” Hai să dăm chiar acum o definiţie, pentru că dacă urmează să vorbim despre atitudini pe parcursul a zece capitole, trebuie să ajungem cu toţii la un consens.

Atitudinile sunt tipare de gândire!

Acesta este primul aspect. Atitudinile sunt tipare de gândire. În timp, îţi dezvolţi o modalitate de a gândi despre lucruri – un mod de a aborda viaţa. Orice om, are tipare de gândire, inclusiv tu; un anumit mod în care vede viaţa. Aceste tipare îşi au originile cu ani în urmă, pe când erai doar un copil.


34


35

Să ne imaginăm că privim împreună un copilaş care merge copăcel şi care ţine în mâini o minge de cauciuc mare, roşie. Înainte de a-i putea adresa vreun cuvânt, copilul ne spune:

„La ce te uiţi? Este mingea mea. Nu e a ta.” Mamă, ce mai atitudine!

Atitudinea aceasta poate i-a fost insuflată de părinţii lui sau de faptul că are nevoie de un pui de somn ori de o prăjiturică ori de cine mai ştie ce. Cu toate acestea, el face totuşi o alegere.

Privim încă la acest copil de doi ani şi la mingea lui cea roşie, pe măsură ce el o aruncă în sus şi apoi o prinde. Dintr-o dată, tocmai în mijlocul acestui joc atât de plăcut, scapă mingea şi toţi încremenesc, aşteptând să vadă ce se va întâmpla mai departe. Se va supăra pentru că a scăpat mingea? Se va enerva deoarece îi plăcea să o ţină în mâini şi acum ea este la pământ? Ne ţinem respiraţia şi aşteptăm să vedem ce atitudine va adopta. De-a lungul anilor ce vor urma, el va mai „scăpa destule mingi”, şi, de fiecare dată, îşi va alege atitudinea. În timp, imaginea lui despre viaţă se va contura într-un tipar de gândire – atitudinea – pe care el o stabileşte. El are mai multe variante din care să aleagă.

1. Poate alege să spună: „Minge proastă! Cine fabrică mingile astea ieftine, groaznice care se vând la magazinele de mâna a doua? Sunt atât de alunecoase!”

2. Ar putea alege să spună: „Unde sunt părinţii mei? Nu-mi vine să cred că nu sunt aici acum, când tocmai am scăpat mingea! Ce părinţi sunt ăştia? Dacă m-ar iubi cu adevărat, ar fi aici, să mă ajute să ridic mingea!”

3. Sau ar putea alege să spună: „Sunt un mare ratat. Mereu scap mingile pe jos. M-am jucat cu alţi copii. Ei de ce nu scapă mingile tot timpul?! Numai eu scap mingile! Ce nu e în ordine cu mine? Nu sunt bun de nimic!”

4. Sau ar putea alege să spună: „Este vina mea. Am scăpat mingea. Oamenii scapă mingi tot timpul. Voi avea o atitudine pozitivă. O voi ridica şi îmi voi continua jocul. Poate experienţa aceasta îmi va fi de învăţătură şi nu voi mai scăpa mingile pe jos atât de des.”

Aceste mici discursuri interioare vă sună cunoscut, nu-i aşa? Totuşi, adesea ele nu sunt auzite din gura copilaşilor, ci


36


37

din gura noastră, şi ele trădează un tipar negativ de gândire – o atitudine. De fapt, ele reflectă modul în care poate gândiţi tot timpul, deoarece toţi scăpăm mingi, nu-i aşa? Cheia fericirii este atitudinea pe care o alegem atunci când „scăpăm o minge.” Atitudinile sunt tipare de gândire. Însă mai este şi partea a doua a definiţiei:

Atitudinile sunt tipare de gândire care se formează în decursul unei lungi perioade de timp.

Atitudinile noastre sunt tipare de gândire – fiţi atenţi - care se formează în decursul unei lungi perioade de timp. Urmăriţi cariera copiilor lui Israel şi veţi observa că ei nu au devenit cârtitori peste noapte, în Numeri 11. Întoarceţi-vă la acele zile când făceau cărămizi în Egipt. Se plângeau într-una şi murmurau pentru orice. Poate spui: „Şi ce dacă? Duceau o viaţă foarte grea.” Într-adevăr, viaţa lor nu era uşoară, însă unii dintre ei au ales nemulţumirea şi murmurarea împotriva lui Dumnezeu, în timp ce alţii, care se aflau în aceleaşi condiţii, au ales să fie mulţumiţi. Ceea ce vreau să spun este că atitudinile sunt tipare de gândire care se formează în decursul unei lungi perioade de timp. Atitudinile greşite sunt greu de schimbat deoarece au devenit obiceiuri, modalităţi eronate de gândire cu privire la viaţă şi circumstanţe

Tiparele de gândire sunt atât de adânc înrădăcinate în inimile noastre încât nici măcar nu le mai observăm. Suntem atât de obişnuiţi să reacţionăm într-un anumit fel, încât alegerile noastre devin automate şi, cu timpul, încetăm să le mai privim ca fiind alegeri conştiente. Ne simţim prinşi în capcană, însă nu suntem. Din nefericire, consecinţele sunt şi ele automate şi tocmai acesta este cercul vicios pe care încercăm să-l întrerupem în această carte.

ALEGEREA ATITUDINILOR

Atitudinile nu devin automate peste noapte, însă dacă eşti hotărât să alegi şi să fii sensibil la ceea ce Dumnezeu te


36


37

învaţă, bucuria autentică şi „stilul de viaţă al Ţării Promise” nu sunt chiar atât de departe pe cât crezi. Ai ştiut că acea întreagă generaţie de oameni a murit la câteva mile de hotarele ţării în care curgea lapte şi miere? Ştii că au murit fără a pune piciorul în Ţara Promisă? Au murit pentru că au cârtit împotriva lui Dumnezeu şi au respins invitaţia de a intra în ţară (vezi Numeri 14:1-4, 22-35, mai ales versetul 29).

Erau atât de aproape de bucuria vieţuirii în Ţara Promisă. La fel ca ei, tu şi eu suntem mai aproape decât credem de o dramatică schimbare a vieţii, care ne-ar aduce fericirea. La fel ca ei, noi putem alege să înlăturăm nemulţumirea şi să credem în Dumnezeu. Ca în cazul lor, şi pentru noi barierele sunt tiparele noastre de gândire – şi aceste tipare pot fi schimbate. Fără îndoială!

Poţi să faci primul pas când eşti dispus să spui: „Eu sunt cel care îmi aleg atitudinile.” Nu poţi schimba o atitudine până nu recunoşti că tu eşti cel care alegi. Însă dacă eşti dispus să spui „Eu îmi aleg atitudinea”, atunci ai o altă opţiune. Recunoscând că tu eşti cel care alege, te aşezi în postura din care poţi alege diferit data viitoare.

Poate nu ai ajuns încă atât de departe. Vrei să citeşti mai mult înainte de a accepta responsabilitatea pentru atitudinile tale. Dacă eşti în această situaţie, te încurajez să spui prin credinţă: „Eu îmi aleg atitudinile. Doamne, arată-mi că lucrul acesta este adevărat.” Roagă-te astfel cu voce tare. Este o rugăciune căreia sunt convins că Dumnezeu îi va răspunde, deoarece El vrea ca tu să părăseşti pustia mai mult chiar decât doresc eu lucrul acesta. El vrea să-ţi dea deplinătatea vieţuirii în Ţara Promisă şi ţi-o va da, pe măsură ce Îi vei da voie să schimbe atitudinile tale negative.

ADEVĂRUL DESPRE MURMURARE

Bine, să ne întoarcem acum la atitudinea de nemulţumire. Iată un adevăr fundamental despre nemulţumire, adevăr pe care nu-l putem trece cu vederea:


38


39

Murmurarea este păcat.

Da, este păcat. Murmurarea este păcat. Cuvântul păcat înseamnă literal „a pierde direcţia”; „A da greş faţă de standardul sfânt al lui Dumnezeu şi faţă de cererile Lui drepte”. Aşadar, a pune egal între nemulţumire şi păcat, clasează nemulţumirea într-o categorie periculoasă.

Poate, în mintea ta, gândeşti: „Stai puţin! Murmurarea nu este un păcat. Vreau să spun, nu este un lucru pozitiv, dar să fie chiar un păcat? A fura, a minţi, a lua în deşert Numele Domnului – sigur (acestea sunt păcate evidente), însă nemulţumirea? Vreau să spun… cui fac eu rău? Pe cine lezez atunci când sunt nemulţumit?”

În primul rând, îţi faci ţie rău! Când te plângi, alegi o cale care îţi face mai mult rău decât bine. Murmurarea noastră poate conduce la mânie, amărăciune sau chiar depresie. Dumnezeu te iubeşte. El nu vrea ca tu să-ţi faci rău singur. Ceea ce îţi face ţie rău, Îl lezează şi pe El; aşa că, nemulţumirea vă face rău amândurora.

Mai mult decât atât, când eşti nemulţumit, nu îţi faci rău numai ţie ci, indirect, Îl răneşti pe Dumnezeu. Dumnezeu este afectat în mod direct când ne aude murmurările şi atitudinile greşite, deoarece punem la îndoială suveranitatea lui Dumnezeu! A murmura este, de fapt, a spune: „Doamne, ai dat greş! Ai avut ocazia să-mi împlineşti aşteptările şi nu ai făcut faţă! Ai încercat, Doamne, ai fost pe-aproape – dar nu a fost suficient.” Aşadar, murmurarea te răneşte şi pe tine, şi pe Dumnezeu.

În plus, îi rănim şi pe cei din jurul nostru. Le facem rău prin „gândirea noastră eronată”. Nimănui nu îi place un negativist, sau un membru pe viaţă în partidul duşurilor reci, nu-i aşa? Dacă prietenii sau familia te aud murmurând tot timpul, îi demoralizezi şi pe ei.

„Dar şi ei fac la fel”, spui tu. Bine, atunci vă demoralizaţi unii pe alţii. Ceea ce vreau să spun este că murmurarea nu îţi face rău numai ţie. Îl răneşte pe Dumnezeu şi pe cei care te aud, şi acesta nu este un lucru bun. Aşa că, fără îndoială, murmurarea este un păcat.


38


39

DEFINIŢIA MURMURĂRII

Înainte de a merge mai departe, haideţi să stabilim o definiţie exactă a acestui păcat, astfel încât să ne putem da seama când ne facem rău nouă înşine şi altora, şi când lezăm relaţia noastră cu Dumnezeu. Iată o definiţie cheie: Murmurarea este exprimarea nemulţumirii faţă de o circumstanţă care nu este greşită şi pentru corectarea căreia nu facem nimic.

În primul rând, murmurare este faptul că te plângi de un lucru care nu este greşit. Dacă un lucru este rău şi îţi exprimi nemulţumirea faţă de el, aceasta nu este murmurare. Nu este păcat să pichetezi o clinică în care se fac avorturi la cerere. Aceasta nu este murmurare. Nu este păcat să-i spun soţiei mele: „Trebuie să petrecem mai mult timp cu copiii.” Aceasta nu este murmurare. Murmurare este atunci când te plângi de lucruri care nu sunt greşite. Eşti nemulţumit de mâncarea servită într-o călătorie şi ceri însoţitoarei de zbor să reîncălzească mâncarea, sau mai târziu scrii companiei aeriene, sugerându-le să schimbe furnizorii şi le oferi câteva variante. Asta nu este murmurare; aceasta este o exprimare legitimă a nemulţumirii.

În al doilea rând, murmurarea implică acele lucruri pentru corectarea cărora nu fac nimic. Aleg să mă plâng, însă nu fac nimic să schimb situaţia. Aceasta este murmurare. Este murmurare să te plângi de numărul mare de avorturi, fără să te rogi sau să pichetezi împotriva lor sau să votezi împotrivă, să faci donaţii sau să scrii conducătorilor. Nu faci nimic, doar comentezi în barbă şi iată rezultatul – murmuri. Este murmurare să vorbeşti despre faptul că soţul tău nu petrece suficient de mult timp cu copiii. Nu este murmurare când vorbeşti cu soţul tău şi încercaţi să găsiţi împreună o soluţie constructivă. Este murmurare când îi spui unui pasager: „Mâncarea asta e îngrozitoare!” Nu este însă murmurare când îi spui însoţitoarei de zbor faptul că nu-ţi place friptura şi ceri politicos să îţi aducă în schimb un antreu.

În conformitate cu definiţia noastră, murmurarea implică anumite circumstanţe. Observaţi că murmurarea nu implică oameni. Critica are de a face cu oameni; murmurarea se referă la circumstanţe. Vom vorbi despre critică în capitolul 5. Murmurarea se referă la circumstanţe, la anumite situaţii care ne displac datorită impactului pe care-l au asupra unei persoane sau lucru pe care îl preţuim.


40


41

În final, murmurarea implică exprimarea nemulţumirii. Aici este o şmecherie. Unii oameni sunt mândri de capacitatea lor de a se stăpâni când vorbesc. „Nu murmur niciodată”, spun ei. Ei bine, mai aşteptaţi câteva minute. Aceia dintre noi care suntem extrovertiţi şi care ne surprindem adesea spunând lucruri pe care apoi le regretăm, am dori ca aceia dintre voi care sunteţi introvertiţi să recunoaşteţi că nu vă bucuraţi de victorie doar pentru că aveţi o bandă adezivă lipită pe gură. „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă „ (1 Sam. 16:7). Aşa că murmurarea nu este o simplă izbucnire de frustrare, ci cuprinde şi acele lucruri pe care le gândim. Şi acestea înseamnă murmurare. A-mi exprima nemulţumirea în orice fel – nu numai verbal, ci şi în gândire – faţă de o circumstanţă pentru a cărei schimbare nu fac nimic…este murmurare. Pe termen scurt, ne separă de Dumnezeu; pe termen lung, devine un stil de viaţă şi ne petrecem întreaga viaţă în pustie.

CÂT DE FRECVENTĂ ESTE ACEASTĂ PROBLEMĂ?

„Sunt mulţi oameni care murmură?” poate că te întrebi. „Sunt oamenii cu adevărat cârtitori?” Este uşor de răspuns la această întrebare; pur şi simplu deschide ziarul la scrisorile adresate editorului şi vei găsi acolo plângeri după plângeri. Sau stai la serviciu lângă instalaţia pentru răcit apa şi ascultă-i pe angajaţi cârtind cu privire la ultima „decizie neinspirată” a şefului. Sau intră pe internet. Numărul paginilor web dedicate murmurării este incredibil.

Un site de pe internet se numeşte Iventing.com. „Bine aţi venit la Iventing.com, locaţia gratuită de pe internet unde puteţi să vă descărcaţi sufletul şi să murmuraţi. Daţi-i drumul. Vă va face bine. Doriţi să vă eliberaţi chiar acum? Începeţi! Aflaţi cu privire la ce se plâng alţii. Scrieţi ce vă nemulţumeşte. Spuneţi-ne cum vă numiţi.”

Vă vine să credeţi? Mai există şi un alt site intitulat The Complaint Station (n.tr. Staţia Plângerilor): „Regele murmurării. Peste cinci milioane de persoane servite. Deţinem recordul pentru cele mai multe plângeri şi suntem pionieri în domeniul plângerilor în direct.” La aceasta le-aş răspunde: „Găsiţi-vă o ocupaţie!” Însă lucrurile nu se termină aici: „Scopul Staţiei Plângerilor este să vă asigure o locaţie în care să vă aduceţi


40


41

plângerile sau să aveţi acces la plângerile deja existente. Vă puteţi plânge cu privire la subiecte ca…(bla, bla, bla).” Nu vi se pare deplasat? Următorul site probabil că a fost primul de acest gen de pe internet; are cel mai bun nume Complain.org (n.tr. Plânge-te.org).

Plânge-te cu privire la orice. Toată lumea este aici pentru a te asculta. Plânge-te de vecinul tău. Plânge-te de companiile aeriene. Plânge-te de trenuri. Plânge-te de gălăgie. Murmură împotriva soacrei tale. Plânge-te de preţurile ridicate. De furturi. De gropi. De poliţie. Plânge-te de bogăţie. Vaită-te de serviciu. Murmură împotriva şefului. Poţi să ni te plângi chiar de site-ul nostru. Vom asculta şi vom spune tuturor. Fără excepţie!

Pe măsură ce citeam toate acestea, în încercarea de a afla cât de frecventă este problema murmurării, am început să-mi dau seama că oamenii aceştia au nevoie de terapie psihologică serioasă, pe termen lung. Însă apoi m-am gândit: „Cu siguranţă că biserica lui Christos a depăşit astfel de probleme.” Şi apoi am dat peste un site pe internet care oferea ocazia de „a te plânge aici de orice. Toţi avem uneori nevoie să ne eliberăm de emoţii.”

Acest site oferă creştinilor o gamă întreagă din care pot să aleagă motive pentru care să se plângă. A fost inventată murmurarea cu variante multiple! Parcă aud oameni citind această listă şi gândind: „Nici măcar nu eram supărat de asta, însă acum, că mi s-au deschis ochii – frate, situaţia aceasta e intolerabilă!” Site-ul are domenii de genul: murmură că la Colegiul biblic preţurile sunt prea ridicate; plânge-te de oamenii care înjură; murmură că fratele tău e un animal; murmură împotriva pastorului tău de tineret…”

Nu vi se pare complet aiurea? Din nefericire, astfel de lucruri răspândesc sărăcia spirituală în biserica de astăzi. Ca pastor, aud mereu oameni plângându-se că, într-un mod inexplicabil, fericirea şi pacea vieţii creştine îi ocolesc. Se simt frustraţi că multe dintre lucrurile bune pe care Iisus le oferă sunt pentru ei simple concepte şi nu realităţi experimentate personal. Când le cer mai multe detalii, ei îmi povestesc că, de fapt, viaţa lor a devenit o pustietate! Evideeeent! Exact! Întocmai ca o pustietate. Faceţi legătura? Aceia care aleg murmurarea ca stil de viaţă îşi


42


43

vor petrece întreaga viaţă în pustie. Murmurarea este un păcat care face ca viaţa să fie o experienţă a pustietăţii.

DUMNEZEU ASCULTĂ

Gândeşte-te: Dumnezeu a auzit fiecare cuvinţel din plângerile copiilor lui Israel. Observaţi din nou textul: „Poporul a devenit ca aceia care cârtesc… şi … Domnul a auzit” (11:1). Domnul a auzit; El era acolo. Oamenii nu mai băgau în seamă stâlpul de nor care îi însoţea ziua şi stâlpul de foc care îi conducea noaptea, continuu în mijlocul lor. Acestea erau menite să fie dovezi uimitoare ale faptului că Dumnezeu era acolo, dovezi care trebuia să inspire o atitudine umilă. În schimb, poporul nu L-a preţuit pe Dumnezeu. Aceasta nu era prima ocazie în care murmurau. Observaţi numărul plângerilor înregistrate numai în cartea Exodului:

„Nu asta-ţi spuneam noi în Egipt: ‘Lasă-ne ca să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie’?” (14:12)

„Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ‘Ce vom bea?’ (15:24)

„Copiii lui Israel le-au zis: ‘Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam; căci ne-aţi adus în pustia aceasta, ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.’” (16:3)

„Însă acolo poporul era chinuit de sete; şi au murmurat împotriva lui Moise zicând: ‘Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim aici de sete cu copiii şi cu turmele noastre?’” (17:3)

Citim aceste plângeri mereu şi mereu: „Şi poporul cârtea”. Şi „ de ce nu avem mai mult dintr-asta… şi când vom primi din cealaltă?” Şi „Doamne, de ce nu vezi că avem nevoie…?” Şi „De ce nu ne-ai lăsat…?” Refrenul plângerilor se aude ca un ecou: „Nu putem să primim…?” Şi „Nu este bine!” Şi „Ar trebui să avem…” Aşa că refrenul continuă şi ce este mai grav este faptul că larma astfel creată reverberează chiar în urechile Creatorului. Dumnezeu le-a auzit cârtirile şi El le aude şi pe ale noastre.


42


43

CEL MAI RĂU GEN DE MURMURARE

Am ajuns la un punct important. Da, Dumnezeu aude cârtirile noastre despre vreme şi despre traficul aglomerat şi despre impozite şi despre declinul social şi despre vârsta noastră şi despre orice altceva ne mai plângem. Dumnezeu aude toate acestea. Există totuşi un anumit gen de murmurare care zgârie cel mai tare auzul lui Dumnezeu. Întoarceţi-vă la Numeri 11; vedeţi dacă puteţi desprinde cel mai periculos gen de cârtire din versetul 1. „Poporul a devenit ca aceia care cârtesc de nenorocire în auzul lui Dumnezeu.” Acesta este cel mai rău gen de murmurare. Să te plângi de situaţii potrivnice. „De ce trebuie să trec prin asta? De ce trebuie să îndur această situaţie dificilă când viaţa este atât de uşoară pentru alţii? Sunt sătul şi obosit să tot fiu sătul şi obosit; când se vor sfârşi toate acestea? De ce nu este viaţa mea la fel cu a lui Bill Jones sau cu a altcuiva?”

Este vorba de „Încercarea mea…Dificultăţile mele…Soarta mea…Nenorocul meu.” Toată această larmă ameţitoare ajunge la urechile lui Dumnezeu, până când El răspunde: „Puteţi să încetaţi cu murmurarea aceasta cronică?”

Scriitorul cărţii Evrei ne-a avertizat: „Nu dispreţui pedeapsa Domnului…căci Domnul pedepseşte pe cel pe care-l iubeşte” (12:5-6). Dumnezeu a îngăduit pentru fiecare om o anumită măsură de adversitate. Tu ai măsura ta de situaţii potrivnice şi eu o am pe a mea. Este exact măsura potrivită pentru a împlini schimbările veşnice pe care Dumnezeu le doreşte în vieţile noastre. Măsura adversităţii tale nu se aseamănă cu a nimănui. Aceasta este acea latură a vieţii despre care poţi spune „Nimeni nu cunoaşte necazul cu care m-am confruntat.”

Pentru unii oameni, adversitatea este o problemă de sănătate. Pentru alţii, este o carieră dificilă şi lipsa unui loc stabil de muncă. Pentru alţii, este o tragedie de familie care a avut loc cu ani în urmă şi în urma căreia au acum de purtat pe umeri sarcina apăsătoare a responsabilităţii care pare cu totul nedreaptă şi insuportabilă. Unii poate au făcut o alegere neinspirată în tinereţe şi căsnicia lor se destramă, iar acum se luptă cu probleme specifice familiilor mixte şi cu consecinţele acelor alegeri. Oricare ar fi măsura adversităţii, este „crucea” pe care tu o ai de purtat.

Sufăr pentru prietenii mei care îşi doresc cu disperare să


44


45

devină părinţi, dar cărora Dumnezeu nu le-a îngăduit până în acest moment să aibă copii. Unii îşi doresc să se căsătorească, însă Dumnezeu nu le-a adus în viaţă partenerul potrivit. Aş putea continua cu exemplele la nesfârşit. Ia aminte însă: fiecare dintre noi are o măsură de adversitate, pe care a măsurat-o Însuşi Dumnezeu. Şi pentru acest motiv, fiecare are în viaţa lui sau a ei ceva cu privire la care Dumnezeu nu vrea să audă plângeri.

În loc să ne bucurăm de toate lucrurile bune pe care le-a făcut Dumnezeu în viaţa noastră, noi ne plângem de acel unic lucru – oricare ar fi el. Spui: „Dar este greu.” Ştiu că este greu. Este greu să trăieşti cu o situaţie potrivnică şi este greu să nu murmuri. Dar ascultă-mă. Ascultă ce-ţi spune acest pastor din toată inima. Tocmai prin faptul că murmuri, nu te poţi bucura de harul care te-ar putea ajuta în acea încercare. Tot harul şi toată puterea de care ai nevoie pentru a experimenta bucuria şi victoria îţi sunt puse la dispoziţie, însă, alegând să murmuri, să rămâi ataşat de idolul unei vieţi perfecte…

Respingi harul lui Dumnezeu.

După cum scria Iona: „Cei care se închină idolilor falşi îndepărtează îndurarea de la ei” (2:8). Să fie oare acesta idolul tău nefolositor, idolul tău fals? Simţi că ai dreptul la o viaţă perfectă, fără adversităţi? Înţelege lucrul acesta: Tocmai această adversitate de care te plângi este modalitatea prin care Dumnezeu vrea să-ţi păstreze inima legată de inima Lui. Prin harul Său, îţi îngăduie adversităţi pentru a te apropia de El.

„Dar este atât de greu”, spui tu. Înţeleg; nu vreau să spun că adversităţile pe care le înduri sunt lipsite de importanţă. Vreau doar să subliniez legătura dintre o viaţă care pare trăită în pustie şi atitudini ca resentimentele şi murmurarea, cele care ne conduc, de fapt, la o astfel de viaţă. Partea negativă nu este adversitatea în sine, ci modul în care reacţionăm! Atitudinea! Dumnezeu pur şi simplu nu tolerează murmurări continue vizavi de respectiva adversitate.


44


45

Dumnezeu nu suportă să ne audă murmurând.

Observaţi modul în care răspunde Dumnezeu celor care murmură: „Domnul S-a mâniat, şi s-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei” (Numeri 11:1). Mânia lui Dumnezeu a fost stârnită. Repet, aceasta nu a fost prima ocazie de murmurare. Poporul Îl jignea mereu pe Dumnezeu. Versetul 10 relatează că „Moise a auzit poporul plângând, fiecare în mijlocul familiei lui, fiecare la uşa cortului lui; şi mânia Domnului s-a aprins cu tărie.” De ce? Numai pentru că poporul plângea? Nu, ci datorită motivului pentru care plângeau. Ei îşi doreau cu ardoare lucruri pe care Dumnezeu nu dorea să li le dea. Se plângeau de atât de mult timp, încât pierduseră orice perspectivă şi începuseră să tânjească după acele lucruri.

Mai târziu, citim în acelaşi capitol: „Pe când carnea era încă între dinţii lor, înainte să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare” (versetul 33). În capitolele următoare, vom vedea că Dumnezeu dă acelaşi răspuns plângerilor lor: „Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor şi a plecat” (12:9). „Domnul i-a zis lui Moise: ‘Strânge pe toate căpeteniile poporului şi ucide-i pe cei vinovaţi la lumina zilei înaintea Domnului, pentru ca să se întoarcă de la Israel mânia aprinsă a Domnului’” (25:4). „Şi iată că voi luaţi locul părinţilor voştri, ca nişte odrasle de oameni păcătoşi, ca să faceţi pe Domnul să se aprindă şi mai tare de mânie împotriva lui Israel” (32:14).

Ştiu acum ce gândeşti: „Asta se întâmpla atunci. Acum lucrurile stau altfel. Dumnezeu nu se mai mânie.” Totuşi, Psalmul 7:11 spune: „Dumnezeu este un judecător drept şi un Dumnezeu care se mânie în fiecare zi.” În fiecare zi! Tu spui: „Dar Dumnezeu este iubitor.” Da, este. Şi, în transcendenţa Sa infinită, El poate să ne iubească mai mult decât merităm şi, în acelaşi timp, să urască păcatul nostru cu toată puterea. Dumnezeu ne poate purta în braţele Sale şi ne poate ierta pentru veşnicie, însă, într-o clipă, ne poate judeca datorită atitudinilor noastre care nu-I sunt plăcute. Acest concept poate că vă creează confuzie, însă este perfect


46


47

înţeles de Dumnezeu. El ne iubeşte, dar urăşte păcatul nostru. Ambele declaraţii sunt la fel de adevărate.

ZGOMOTE ÎN PIVNIŢĂ

Copiii sunt oglinzi atât de fidele ale relaţiei pe care o avem cu Tatăl din ceruri. Adesea, putem înţelege modul în care faptele noastre Îl afectează pe Dumnezeu, observând felul în care acţiunile copiilor noştri ne afectează pe noi. Imaginează-ţi că eşti părinte şi că ai ieşit într-o seară în oraş cu soţia ta. Ajungi acasă destul de târziu. Cel mai mare dintre copii – imaginează-ţi – a fost bonă pentru cei doi copii mai mici cât timp aţi fost în oraş. Intri în casă şi te aştepţi să îi găseşti în pat, însă nu sunt nicăieri!

Toate luminile din casă sunt stinse şi liniştea devine înfricoşătoare cu fiecare moment în care îi cauţi disperat. Priveşti în jur, cauţi prin camere şi îi strigi pe nume. Unde sunt? Treci prin bucătărie şi, lângă uşa care duce în pivniţă, auzi un zgomot. Te opreşti! Cineva vorbeşte în pivniţă.

Aşa că deschizi uşa şi începi să cobori încet pe scări. Pe măsură ce te apropii, recunoşti că sunt vocile copiilor tăi, şi pe când ai ajuns în capătul scărilor, ai descoperit deja unde sunt. Sunt în uscătorie, stau în cerc la lumina unei lanterne. Se pare că sunt cu totul absorbiţi de conversaţie pentru că se pare că nu au auzit zarva pe care ai făcut-o în casă, căutându-i.

Bineînţeles, te bucuri să vezi că sunt bine, însă totodată eşti şi foarte curios să afli despre ce vorbesc. Aşa că asculţi şi îi auzi spunând: „Aş prefera ca tata să aibă o slujbă mai bună. Este oare leneş?”

Un alt copil intervine: „De ce nu au şi ei grijă de noi la fel ca familia Smith de la biserică sau ca familia Jones de la şcoală? De ce nu putem şi noi avea…?”

Un alt copil ia cuvântul: „M-am săturat până peste cap de toate regulile pe care le-a instituit mama: ‘Du-te la şcoală’ şi ‘Fă-ţi curat în cameră’. Cine se crede!? Nu am de gând să-i mai suport comportamentul autoritar.” Şi tu asculţi, pe măsură ce plângerile continuă.

Ca părinte, la început te simţi rănit. Te gândeşti: „M-am străduit atât de mult. Am făcut atâtea lucruri pentru ei. De ce nu este suficient?” Dar, dacă eu înţeleg bine felul în care gândesc părinţii, durerea durează aproximativ zece secunde. Apoi devii


46


47

mânios. Şi te gândeşti astfel: „Ce enervanţi sunt copiii ăştia!” şi „Niciodată nu sunt mulţumiţi!” şi „Câte am făcut eu pentru ei!” Sau poate spui „Alintăturile astea de copii” şi „Ei nu au nici cea mai vagă idee ce sacrificii am făcut pentru ei. Poate nu le-am oferit totul, dar ştii ceva? Am făcut tot ce am putut!”

Acum să luăm experienţa aceasta a unor părinţi imperfecţi şi să ne gândim la impactul pe care-l au atitudinile noastre în auzul Tatălui nostru ceresc, care este desăvârşit. Apoi amintiţi-vă că El ascultă mereu şi aude tot ceea ce spunem noi – da, totul! Mai este de mirare că Dumnezeu – da, chiar în zilele noastre – se mânie pe drept faţă de atitudinile copiilor Săi? Dumnezeu aude murmurarea noastră şi o urăşte! Îi frânge inima. Este ca o palmă peste faţa Lui. Este o insultă pentru harul Său. Şi El se mânie.

PĂZEA! URMEAZĂ O JUDECATĂ SFÂNTĂ

În Numeri 11:1 citim că plângerile poporului nu numai că au aprins mânia lui Dumnezeu, dar şi că „focul lui Dumnezeu s-a aprins în mijlocul lor.” Această expresie – „focul lui Dumnezeu” – apare de cinci ori în Scriptură. Odată cu „focul lui Dumnezeu” este descrisă cunoscuta revărsare a mâniei şi judecăţii lui Dumnezeu. Din sfinţenia Lui izvorăşte un foc curăţitor. Rezultatele sunt devastatoare pentru cei care atrag asupra lor judecata Lui. Aminteşte-ţi uimirea lui Moise din Exodul 3. Prima dată, Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise într-un rug în flăcări. A avut loc o demonstraţie multimedia a judecăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu. În Numeri 11, acelaşi foc sfânt a izbucnit şi i-a ucis pe cei de la marginea taberei. Oamenii au depăşit limitele murmurării şi au descoperit că de partea cealaltă sunt flăcări arzând. Dumnezeu nu Şi-a pierdut niciodată sfinţenia, nici nu Şi-a ajustat dreptatea.

Chiar în această zi de har, focul lui Dumnezeu arde în judecată. Este atât de sigur că El judecă o atitudine de murmurare pe cât de sigur este faptul că i-a judecat pe copiii lui Israel în pustie. Pe moment, însă, focul lui Dumnezeu nu ne mistuie existenţa; ne pârjoleşte fericirea. Focul lui Dumnezeu ofileşte tot ceea ce este proaspăt, sănătos şi dătător de viaţă în existenţa noastră. Şi viaţa devine o pustie. Aceia care aleg murmurarea drept stil de viaţă îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie. Este şi viaţa ta astfel? A devenit pentru tine viaţa o pustie? Este totul


48


49

uscat şi mort şi lipsit de bucurie, un deşert în care fericirea s-a veştejit datorită tiparelor tale de gândire care s-au format de-a lungul unei lungi perioade de timp, care te fac să vezi totul prin ochelarii negativismului?

CA PRIBEGI ÎN DEŞERT

Cu puţin timp în urmă, eram împreună cu soţia mea la o nuntă. Mergem adesea la nunţi şi, de obicei, ne simţim foarte bine. La această nuntă, am fost aşezaţi la masă împreună cu un cuplu despre care mai auzisem câte ceva înainte şi pe care abia aşteptam să-l cunosc. Însă bucuria a durat aproximativ şaizeci de secunde, deoarece m-am surprins dintr-o dată gândind: „N-am mai întâlnit asemenea credincioşi morocănoşi şi nefericiţi de când mă ştiu.”

Era trist. Aşa că (recunosc faptul că soţia mea nu agreează această latură a mea), m-am simţit într-un fel provocat să-i înveselesc. Le-am spus câteva glume şi am încercat să detensionez situaţia. Cele mai bune glume ale mele au rămas fără efect. Nici măcar nu au afişat un zâmbet comercial. Dorind să le resuscitez puţin simţul umorului, am perseverat, însă fără prea mari progrese. Abia mă suportau, parcă mormăiau şi oftau ca Eeyore, măgăruşul melancolic din desenele animate Winnie the Pooh: „Oooooffff, măiculiiiţă!”

După cum se obişnuieşte la majoritatea nunţilor, la un moment dat, cineva a dorit să schimbe vorba şi a spus: „Acum vom face poze la masa voastră”. Aşa că ne-am ridicat şi ne-am aşezat lângă mire şi mireasă, formând un cerc în jurul „familiei din epoca de piatră”. Ei nu aveau de gând să se mişte din loc, aşa că eu şi Kathy am stat în spatele lor, în timp ce eu mă gândeam: „Poate asta e ocazia de a sparge gheaţa.” Aşa că, în timp ce se făcea fotografia, am făcut semnul acela de victorie în spatele capetelor lor.

Mi-am dat seama imediat că nu au înghiţit gestul meu. Aşa că m-am aplecat şi le-am spus: „Hei, pariez că a trecut mult timp de când v-a făcut cineva aşa ceva.”

Doamna a privit în sus şi mi-a spus cu o voce piţigăiată: „De obicei nu petrecem atât de mult timp în compania oamenilor imaturi.”


48


49

Instantaneu, mi-a trecut prin minte: „Biata de tine! Mergi înapoi în pustie!”

Ştii ceva? Aceştia nu sunt oameni răi; sunt oameni buni. Sunt oameni ca tine şi ca mine care, fără să-şi dea seama, îşi aleg atitudinile clipă de clipă, zi de zi, până când acestea devin obişnuinţă. Simţul umorului nu avea loc în viaţa lor. O existenţă fără amuzament, fără glume, fără tachinări amicale între prieteni, ci una aridă, lipsită de bucurie, pustie. Deveniseră pribegi prin deşert. Mi se face sete numai când mă gândesc la viaţa pe care o trăiesc şi la atitudinile pe care le-au ales.

Familia de piatră voia să se abţină să râdă de lucrurile nepotrivite, aşa că până la urmă au ajuns la punctul în care nu mai puteau să râdă deloc! Cu siguranţă, nu puteau să râdă de ei înşişi. Acesta este un semn sigur de recunoaştere a celor care trăiesc în pustie – sunt incapabili să râdă de ei înşişi.

Poţi să râzi de tine însuţi?

Întotdeauna le-am spus copiilor mei: Dacă nu poţi râde de tine însuţi, lumea întreagă devine greu de suportat. Este adevărat. Întocmai ca omul acela care a adormit pe canapea la el acasă şi copiii lui neastâmpăraţi i-au pus nişte brânză Limburger (n.tr. o brânză moale cu miros şi aromă puternică, fabricată iniţial în Limburg, Belgia) în mustăţi. Când s-a trezit, şi-a dat seama că mirosea ceva urât şi a început să alerge prin casă, ţipând: „Ceva miroase urât în camera asta! Nu, ceva miroase urât în casa asta!”

Fără a putea să-şi dea seama de unde venea mirosul, a ieşit afară, pe verandă şi a strigat cât a putut de tare: „Întreaga lume miroase urât!”

SĂ GĂSIM SOLUŢII


50


51

Amintiţi-vă că titlul acestui capitol este „Înlocuieşte murmurarea…”. Dorinţa noastră a fost aceea de a identifica semnele care dau de gol atitudinea de murmurare din viaţa noastră. Înainte de a sugera soluţia, vreau să te încurajez să citeşti capitolul următor imediat ce l-ai terminat pe acesta. În capitolul următor vom pune în practică un principiu spiritual important: odată ce îndepărtezi ceva, trebuie să umpli spaţiul rămas liber cu altceva. Iisus a lansat un avertisment înfiorător pentru cel care a fost exorcizat de un demon, dar nu a umplut casa cu Spiritul lui Dumnezeu (Mat. 12:43-45). Demonul s-a întors şi a mai adus cu el câţiva prieteni, făcând viaţa acelui om mai rea decât înainte! Când ne hotărâm să înlocuim o atitudine rea, trebuie să ne rugăm şi apoi să aducem în locul ei o atitudine bună. Nu poţi să laşi pur şi simplu în urmă obiceiuri rele şi să trăieşti în vid; trebuie să aduci în locul lor obiceiuri bune.

Hai să privim o clipă la paşii pentru rezolvarea problemei. Pentru aceasta, trebuie să ne adresăm nişte întrebări prin care să ne cercetăm sufletul. Întreabă-te:

1. Sunt eu cârtitor? Te provoc să începi să te rogi din toată inima: „Doamne, sunt un cârtitor?” Este atât de greu să evaluăm murmurările din viaţa noastră, mai ales când au devenit obiceiuri. Este mai uşor să le observăm în viaţa altora. Când ne plângem, spunem: „Vreau numai să mă eliberez.” Însă când se plâng alţi oameni, ne grăbim să-i sfătuim: „Nu te ajută cu nimic.” Daţi-mi voie să vă adresez următoarele întrebări ajutătoare: Care două sau trei lucruri din viaţa ta ai dori să le schimbi? Murmuri împotriva acestor lucruri verbal sau non-verbal? Accepţi acele lucruri şi eşti mulţumitor sau te încăpăţânezi şi murmuri?

2. Culeg roadele murmurării în relaţia mea cu Dumnezeu? Aceasta este problema? Imaginează-ţi că Dumnezeu îţi şopteşte chiar acum la ureche: „Te ascult. Te ascult. Aud tot ceea ce spui. Aud tot ceea ce gândeşti – absolut totul.” Aruncă aceasta o lumină nouă asupra perspectivei pe care o ai despre viaţă? Dacă din viaţa ta lipsesc bucuria şi asigurarea grijii şi prezenţei lui Dumnezeu… dacă viaţa ta este ca o pustie, de vină sunt atitudinile tale.


50


51

3. Sunt dispus să mă căiesc? Sunt dispus să renunţ la murmurare, să recunosc cât este de greşită şi să-I cer lui Dumnezeu să-mi schimbe atitudinea? De-a lungul acestei dezbateri ne-am referit la Vechiul Testament, însă te invit să subliniem vestea bună cu aceste gânduri finale. Vestea bună de care ne bucurăm este mesajul pe care ni-l aduce Iisus Christos. Moartea Lui a deschis calea pentru iertarea, pentru curăţirea noastră şi ne-a dat şansa unui nou început în viaţa şi atitudinile noastre. Trebuie numai să ne pară rău – să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că murmurarea noastră este păcat – să alegem să renunţăm la ea şi să-I cerem iertare lui Dumnezeu.

Îmi dau seama că întrebările de mai sus au fost incomode, însă trebuie să trecem peste asta. Dacă tu şi cu mine suntem hotărâţi să lăsăm pustia în urmă, trebuie să ne dăm mai întâi seama de ce am ajuns acolo, iar aceasta înseamnă că trebuie să răspundem la întrebările pentru evaluare de la sfârşitul fiecărui capitol. Astfel de întrebări ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru atitudinile noastre. Dacă nu ai luat în serios întrebările de mai sus, te încurajez să te întorci la ele. Şi dacă Dumnezeu îţi descoperă că murmurarea este o problemă în viaţa ta… recunoaşte! Şi apoi îndepărtează-te de ea. Altfel, tot ce te aşteaptă de aici înainte este numai pustia.

În capitolul următor voi vorbi despre acea atitudine extraordinară, pozitivă, inspiratoare care înlocuieşte murmurarea, însă dă-mi voie să mă opresc un moment şi să-ţi împărtăşesc unele dintre luptele pe care le-am dus eu însumi cu murmurarea.

DESCHIS ŞI PERSONAL

Pentru mine personal, murmurarea a fost cu siguranţă o problemă. Sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru o soţie care adesea m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii ceva? Nu rezolvi nimic. Murmurările tale nu îmbunătăţesc situaţia.” Apoi, de obicei, adaugă: „Trebuie să ne oprim şi să ne rugăm pentru asta.”


52 53

Mă plâng de incompetenţă, de trafic şi de stres, de vreme şi de declinul moral şi… pot să simt acele tipare păcătoase cum se revarsă din mintea mea chiar acum, când scriu aceste rânduri.

De nenumărate ori, în anii care au trecut, am stat alături de Kathy şi m-am rugat: „Doamne, îmi cer iertare pentru atitudinea mea. Este greşită. Ştiu că Te întristează. Te rog, iartă-mă pentru că am murmurat şi curăţeşte-mi inima.” Domnul a fost atât de credincios şi a făcut lucrul acesta. De fapt, aş vrea să te încurajez să-ţi iei câteva momente şi să te rogi chiar acum.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru Cuvântul Tău. Îţi

mulţumesc pentru că mi Te-ai descoperit aşa cum eşti Tu în realitate. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că mânia Ta sfântă şi dreaptă este îndreptată spre atitudinea mea de murmurare; am înţeles că asta mă desparte de Tine. Îţi mulţumesc, Doamne nu doar că mă iubeşti, ci, în acelaşi timp, îmi urăşti murmurarea şi felul în care ea transformă viaţa mea într-un deşert.

În acest moment, Te rog să mă faci conştient de ceea ce spun şi gândesc. Ajută-mă să reacţionez faţă de situaţii astfel încât să pot experimenta bucuria. Iartă-mi murmurarea, nu doar pentru că afectează relaţia mea cu Tine ci şi pentru că îmi afectează relaţiile cu cei pe care îi iubesc. Dă-mi har şi credinţă pentru a face faţă încercărilor pe care Tu le îngădui şi conştienţa faptului că tot ceea ce este bine pentru mine este după inima Ta. Învaţă-mă să nu mă plâng, şi acum, când sunt pe punctul de a citi capitolul următor, învaţă-mă să aleg acea atitudine inspiratoare, dătătoare de bucurie, cu care să înlocuiesc murmurarea. Te-am rugat în numele lui Iisus. Amin.


52 53

C A P I T O L U L D O I

… CU RECUNOŞTINŢA

L U C A 1 7 : 1 1 - 1 9


Recunoştinţa este atitudinea careînlocuieşte perfect tendinţa mea păcătoasă

de a murmura, aducându-mi astfelîn viaţă bucuria şi binecuvântarea.

Când scrii o carte despre atitudini, cel mai dificil este să păstrezi tu însuţi o atitudine bună, în timp ce te străduieşti să îi ajuţi pe alţii să lucreze la schimbarea

atitudinilor lor. Ai curaj, aşadar; te descurci foarte bine! Ai trecut prin introducere şi prin primul capitol şi eşti pregătit pentru mai mult. Dacă eşti persistent şi smerit, dispus să te laşi învăţat, urmează să afli lucruri extraordinare.

În capitolul precedent L-am văzut pe Dumnezeu turnând foc din cer. Şi, pentru a nu cataloga acea faptă a lui Dumnezeu ca fiind „aceea a fost atunci, acum e altfel”, am învăţat din 1 Corinteni 10:11 că ceea ce li s-a întâmplat a fost înregistrat pentru a ne sluji nouă drept exemplu. Aşa că jumătatea de propoziţie la care ne-am referit în capitolul precedent a fost „Înlocuieşte murmurarea…”

În acest capitol vom completa acea propoziţie, adăugând: „… cu recunoştinţa.” Vom renunţa la vechea atitudine de


54

... cu recunoştinţa

55

murmurare şi o vom înlocui cu atitudinea nouă a recunoştinţei. De fapt, după cum vei vedea, recunoştinţa este înlocuitorul perfect pentru murmurare.

Cunoşti povestirea despre Christos şi cei zece leproşi – în care El i-a vindecat în mod miraculos, însă numai unul singur a spus mulţumesc? Dacă ai gândit vreodată că recunoştinţa este lipsită de importanţă pentru Christos, te-ai înşelat. De fapt, El s-a mâniat destul de tare împotriva celor nerecunoscători. Să privim povestirea aceasta mai atent.

NERECUNOŞTINŢA NU ESTE O ATITUDINE NOUĂ

„Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei stăteau departe; şi-au ridicat glasul şi au zis: ‘Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!’” (Luca 17:12-13)

Nimic nou. De la începuturile timpului, umanitatea L-a provocat pe Dumnezeu într-un cor foarte mare, la unison: „Doamne, fă asta pentru mine! Doamne, fă cealaltă pentru mine! Doamne, îmi trebuie asta! Doamne, am nevoie de cealaltă!” Nu este timp pentru Dumnezeu când lucrurile merg bine; atunci când dau de necazuri însă, toţi se pleacă pe genunchi. Nu este uimitor faptul că Dumnezeu, în harul Său nemărginit, nu-Şi pierde răbdarea cu felul nostru nestatornic şi nerecunoscător de a fi? Versetul 14 continuă: „Când i-a văzut El, le-a spus: ‘Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor’. Şi, pe când se duceau, au fost curăţiţi.”

În Noul Testament, lepra era un termen general, care îngloba o diversitate de boli dermatologice, care produceau durere şi suferinţă şi care condamnau victima la eliminare din societate. Pentru a se întoarce la familiile lor, trebuia să primească aprobare de la preoţi, şi tocmai asta le-a poruncit Iisus să facă. De fapt, abia după ce s-au îndreptat în direcţia care le fusese indicată, au fost curăţiţi. Abia după ce merseseră o bună bucată de drum după ce îl întâlnise pe Christos, au început să spună: „Hei! Uită-te la mine! Sunt complet vindecat!” „Şi eu! Priviţi; sunt complet curăţit şi întreg.” Au fost vindecaţi toţi zece deodată; fiecare primise un dar extraordinar din partea lui Dumnezeu.

Când au văzut ei că fuseseră vindecaţi, nouă şi-au continuat drumul. Versetul 15 începe cu: „Unul dintre ei”. Unul singur s-a întors din drum şi a mers la Iisus pentru a-şi exprima


54


55

recunoştinţa. „Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu voce tare.” (versetul 15). Era plin de recunoştinţă!

Observaţi umilinţa lui. „S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Era samaritean” (versetul 16). El nu numai că s-a aruncat cu faţa la pământ, dar a făcut lucrul acesta fiind samaritean. Acesta este un aspect de maximă importanţă. Samaritenii erau foarte dispreţuiţi de către evrei, datorită unor vechi prejudecăţi rasiale. Cu toate că se afla în afara corpului de credincioşi evrei şi, din punct de vedere omenesc, avea cele mai puţine motive să mulţumească unui evreu, acest samaritean s-a întors plin de recunoştinţă. Ideea este că nimeni nu are scuză pentru nerecunoştinţă. Toţi putem alege să fim recunoscători şi să apreciem bunătatea şi harul lui Dumnezeu.

Totuşi, este trist că numai un mic procent dintre oameni Îi mulţumesc personal lui Dumnezeu pentru harul Lui. Din nou, observă contrastul: nouă nerecunoscători şi unul recunoscător. Zece au primit vindecarea; zece şi-au ales atitudinea, însă unul singur a fost recunoscător. Atitudinea este totul! Şi Christos observă. Într-adevăr,

Christos îi vede pe cei nerecunoscători.

Nu încape nici o îndoială că Christos Însuşi era conştient şi supărat de o astfel de manifestare flagrantă de nerecunoştinţă. „Oare nu au fost curăţiţi toţi cei zece?”, a întrebat Iisus (versetul 17). Aceasta era o întrebare retorică. El nu încerca să-Şi clarifice acest aspect; dorea numai să scoată în evidenţă atitudinea lor nerecunoscătoare, strigătoare la cer. „Oare nu au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” (versetele 17-18). Numai acesta unul care, datorită nedreptăţilor sociale de care avusese parte, ar fi avut multe motive să nu se întoarcă pentru a spune „Mulţumesc.” Dacă el a fost în stare să depăşească toate acestea şi să vină să-şi manifeste recunoştinţa sinceră, cum este posibil ca restul să se fi abţinut?

Apoi, Iisus s-a întors spre omul recunoscător şi i-a spus:


56


57

„Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a făcut bine” (versetul 19, traducerea NIV). Observă cuvântul bine. Iisus nu se referea la binele fizic. Toţi cei zece leproşi fuseseră făcuţi bine. A spune „credinţa ta te-a făcut bine” ar fi cu totul inutil, deoarece şi aceia care nu avuseseră credinţă, care nu demonstraseră nici un fel de recunoştinţă fuseseră făcuţi bine din punct de vedere fizic. Christos, de fapt, spunea: „Datorită gratitudinii tale – recunoştinţei tale – ai fost făcut bine la un nivel mult mai profund decât cei care au refuzat să fie recunoscători.”

DUMNEZEU, CEL CARE NE POARTĂ DE GRIJĂ

Numai atunci când recunoaştem că Dumnezeu este Susţinătorul nostru plin de bunătate, care revarsă peste noi binecuvântări cu care noi ne-am obişnuit, cum ar fi viaţa şi respiraţia, hrana şi adăpostul, numai atunci ajungem să înţelegem nevoia noastră personală de Dumnezeu şi începem să ne exprimăm credinţa în El.

Dă-mi voie să repet: Numai atunci când recunoaştem că Dumnezeu este Susţinătorul nostru plin de bunătate ajungem să înţelegem nevoia noastră personală de Dumnezeu şi începem să ne exprimăm credinţa în El. Acesta este un aspect de cea mai mare importanţă. Credinţa creşte din solul recunoştinţei. Ea se dezvoltă numai când cel care nu L-a primit pe Christos este dispus să recunoască: „Da, există un Dumnezeu. Am primit atât de multe din mâna Lui şi probabil Îi datorez mai mult decât o simplă recunoaştere pasivă. Poate ar trebui să mă întorc şi să iau în serios ideea de a mă împăca şi eu cu acest Dumnezeu care m-a creat şi care îmi dă viaţă şi putere” – numai atunci este acea persoană pregătită pentru credinţă. Credinţa că Dumnezeu este Cel cu care fiecare trebuie să se împace, încolţeşte în solul recunoştinţei.

Pavel a subliniat lucrul acesta la o scară mult mai mare, în Romani 1, când a scris:

• Dumnezeu a creat Universul.• În inima fiecărui om este ascunsă conştienţa faptului că

Dumnezeu există.• Fără recunoştinţă, conştienţa existenţei lui Dumnezeu va

fi întotdeauna suprimată.


56


57

După cum se declară în Romani 1:19-20 – „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii.” Numai cel mai necredincios om poate să privească Universul, şi să spună: „Nu există Dumnezeu.” „Nebunul spune în inima lui: ‘Nu este Dumnezeu.’” (Psalmul 14:1). Oricine este cât de cât obiectiv îşi dă seama că tot ceea ce există nu a rezultat dintr-o explozie întâmplătoare şi inutilă. Creaţiunea la întâmplare este ca şi cum ai lua dinamită, ai arunca-o într-o tipografie, aşteptând să rezulte astfel Declaraţia de Independenţă. Nu obţii ordine din haos şi nu este nici o modalitate prin care tot ceea ce vedem în jurul nostru să fi luat viaţă fără un Dumnezeu care să aducă lumea la existenţă.

OBIECŢIE! OBIECŢIE!

Poate vrei să obiectezi: „Dar nu-L înţeleg pe Dumnezeu.” Totuşi, trebuie să iei o decizie în privinţa existenţei Lui – alternativa este să crezi că întregul nostru Univers a evoluat din nimic. Nu pot să cred aşa ceva! Acolo unde este creaţie, trebuie să existe şi un Creator!

În mod extraordinar, capacitatea ta de a lua decizii corecte în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu depinde de nivelul recunoştinţei din inima ta. După cum spunea Pavel, „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu” – cu toate că în adâncul fiinţei lor ceva le spunea: „Există Dumnezeu; Dumnezeu este adevărat” – „nu L-au proslăvit pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit” (Romani 1:21). La originea respingerii lui Dumnezeu de către omenire se află lipsa dispoziţiei de a fi recunoscător. „Ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” Mai apoi, lucrurile au mers din rău în mai rău.

Ceea ce vreau să subliniez este tocmai faptul că toate lucrurile bune pe care Dumnezeu vrea să le aducă în viaţa ta încolţesc în solul recunoştinţei şi nu mă refer la simpla rostire a unor cuvinte.


58


59

Recunoştinţa este mai mult decât a spune ceea ce trebuie.

Recunoştinţa autentică trebuie diferenţiată de acele obligaţii pe care le aveam când eram copii, de a mulţumi la comandă. Poate mama ta seamănă cu a mea. Imediat ce primeam o prăjitură de la cineva, simţeam că mă înghionteşte şi-mi şopteşte: „Spune mulţumesc. Mulţumeşte!” La vârsta de trei ani, copiii din familia MacDonald spuseseră deja „mulţumesc” cam de trei milioane de ori. Apoi, înainte să ne dăm seama, am ajuns şi noi să-i somăm pe copiii noştri: „Spune mulţumesc. Mulţumeşte!”

Are aceasta cu adevărat valoare? Sunt sigur că vă găsiţi adesea în public, în situaţii în care politeţea cere un şuvoi continuu de mulţumiri de complezenţă: „Mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumesc.”

- Aceasta este masa dumneavoastră, domnule.- Mulţumesc.- Poftiţi meniul.- Mulţumesc.- Poftă bună.- Mulţumesc.- Să vă fie de bine.- Mulţumesc.Însă, după cum v-ar putea explica chelneriţa, numărul

ocaziilor în care se spune „mulţumesc” nu se corelează neapărat cu mărimea bacşişului. Acea atitudine a inimii capabilă să transforme viaţa pe care Dumnezeu o doreşte este mai profundă decât simpla exprimare verbală a recunoştinţei.

PUTEREA RECUNOŞTINŢEI

Chiar şi în lumea afacerilor, adesea lipsită de Dumnezeu, oamenii încep să-şi dea seama de puterea recunoştinţei şi descoperă că este nevoie de mai mult decât concedii plătite şi bonusuri de Crăciun pentru ca angajaţii să se simtă apreciaţi. Studii recente au arătat în mod repetat că dacă angajaţii nu se simt apreciaţi cu adevărat de cei pentru care lucrează, bonusurile


58


59

sunt fără efect. Recunoştinţa nesinceră nu a crescut nivelul de productivitate, nici loialitatea angajaţilor. Dacă noi nu suntem absolut deloc impresionaţi de exprimarea formală a recunoştinţei, imaginaţi-vă cât de puţin impresionat este Dumnezeu.

O revistă, Mind and Body (n. tr. Minte şi Trup), a publicat recent un articol intitulat „Douăzeci de metode prin care să te simţi mai relaxat, mai fericit şi mai sănătos” şi numărul unu era „fii recunoscător pentru lucrurile bune din viaţa ta”. Cercetătorii recunosc faptul că atitudinea de recunoştinţă faţă de Dumnezeu este o adevărată sursă de sănătate şi bunăstare.1 Fii atent la aceste studii care arată beneficiile aduse de recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi de credinţa în existenţa Lui:

• Referitor la stres. Într-un studiu despre stres efectuat în nordul Californiei, aproape şapte mii de californieni au demonstrat că „credincioşii de pe Coasta de Vest care participă la activităţi organizate de biserică au un nivel mult mai scăzut al stresului cauzat de finanţe, probleme de sănătate şi alte griji zilnice, comparativ cu cei fără preocupări religioase.” 2

• Referitor la tensiunea arterială. Într-un studiu organizat la Universitatea Duke, s-a demonstrat că persoanele vârstnice care merg la biserică, se roagă şi citesc Biblia zilnic au tensiunea arterială mai scăzută decât cei de aceeaşi vârstă, dar care sunt nepracticanţi.

• Referitor la recuperarea după o intervenţie chirurgicală. Un al doilea studiu de la Universitatea Duke s-a ocupat de pacienţii credincioşi şi de modul în care credinţa lor a influenţat recuperarea post-operatorie. Cei care aveau credinţă şi erau recunoscători lui Dumnezeu, au petrecut în medie cu unsprezece zile mai puţin în spital după operaţie. În acelaşi timp, cei care nu aveau o viaţă bazată pe credinţă au petrecut cam 25 de zile în spital, după operaţie. 3

• Referitor la stilul de viaţă. O trecere în revistă a câtorva studii a arătat că spiritualitatea este corelată cu un număr mai scăzut de sinucideri, cu o rată mai scăzută a abuzurilor datorate consumului de alcool şi de droguri, cu o incidenţă mai scăzută a comportamentelor criminale,


60


61

mai puţine divorţuri şi cu o mai mare împlinire maritală, dacă viaţa este caracterizată de exprimarea frecventă a recunoştinţei faţă de Dumnezeu.

• Referitor la depresie. Acest aspect mi s-a părut foarte interesant. Femeile care au avut mame credincioase sunt cu 60% mai puţin predispuse la a suferi de depresie zece ani după ce au părăsit casa părintească, atestă un studiu efectuat de Universitatea Columbia. Fiicele care au aceeaşi orientare religioasă ca mamele lor au cu 71% mai puţine şanse de a cădea în depresie. Băieţii au cu 84% mai puţine şanse de a trece prin crize emoţionale dacă împărtăşesc credinţa mamelor lor.

• Referitor la mortalitate. Cercetările efectuate pe un număr de peste 1900 de adulţi vârstnici indică faptul că aceia care merg regulat la servicii religioase au o rată a mortalităţii mai scăzută decât cei care nu fac lucrul acesta. 4

Nu sunt uimitoare aceste studii? Chiar şi cei care nu cred în Dumnezeu recunosc faptul că o viaţă care Îl are pe Dumnezeu în centru, orientată spre credinţă, plină de recunoştinţă este o viaţă mai sănătoasă şi mai fericită. Iată încă o dovadă pentru dizertaţia din această carte: Cei care aleg murmurarea drept stil de viaţă îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie. Este evident că atitudinea cea mai bună este recunoştinţa.

Testează-te. Te provoc!

Cuvântul recunoştinţă este definit de Dicţionarul Oxford astfel: „a arăta că o dovadă de bunătate primită a fost apreciată.” Recunoştinţa autentică implică depăşirea unei obligaţii, demonstrând că apreciem foarte mult ceea ce am primit. Iată un test care te va ajuta să analizezi dacă recunoştinţa ta este autentică sau din obligaţie. Gândeşte-te la ultima ocazie când ai fost la biserică. Ce îţi trecea prin minte în timp ce parcai maşina, coborai din ea, intrai în clădire, treceai pe hol, luai un program şi te aşezai? Sincer, ce se întâmpla în inima ta? Ţi-a trecut cumva prin minte vreuna dintre ideile următoare:


60


61

• Ce voi mai afla şi astăzi?• Voi fi încurajat?• Îmi va plăcea mesajul pastorului?• Îmi va atrage el atenţia şi mă va face să zâmbesc?• Mă întreb cine cântă astăzi. O, sper că nu o să cânte _____

din nou; cântă îngrozitor!• Mă voi bucura că am venit?

Dacă gândeai astfel pe când te „pregăteai” pentru închinare, aceasta dă pe faţă o teologie centrată pe sine, lipsită de recunoştinţă, care promovează murmurarea şi care înăbuşă recunoştinţa. Adevărul este că şi dacă nu am mai primi nici un lucru de la Dumnezeu pentru tot restul vieţii noastre, totuşi am putea găsi în fiecare zi motive suficiente de mulţumire:

• „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru această nouă zi.”• „Îţi mulţumesc pentru viaţa mea pe care o pot dedica

slujirii Tale.”• „Îţi mulţumesc pentru respiraţie şi pentru că o pot folosi

pentru a Te lăuda.”• „Îţi mulţumesc pentru sănătate.”• „Doamne, Îţi mulţumesc pentru putere.”

Însă, nu ştiu de ce, noi hotărâm să întoarcem spatele tuturor lucrurilor pe care le-am primit şi ne concentrăm atenţia asupra acelor lucruri pe care încă ni le dorim. Iată cum se strecoară în viaţa noastră murmurarea: minimalizând binecuvântările primite în viaţă şi amplificând fiecare circumstanţă nefavorabilă pe care o întâlnim.

„Nu pot să cred că angajaţii de la grădiniţă au întârziat din nou”, spune un părinte iritat. „M-am săturat de vremea asta insuportabilă”, mormăie un student. Litania plângerilor continuă: „De ce nu le intră copiilor în cap să strângă lucrurile?” „Nimeni nu mă apreciază.” Ne concentrăm atenţia asupra aspectelor negative şi viaţa devine o pustie.

NIVELURI DE RECUNOŞTINŢĂ

În locul acestei atitudini, ar trebui să creştem numărul


62


63

ocaziilor de exprimare a recunoştinţei noastre. Există trei niveluri de recunoştinţă: gimnaziul recunoştinţei, liceul recunoştinţei, şi facultatea recunoştinţei. Te invit să vizităm aceste şcoli ale recunoştinţei.

Nivelul gimnazial predă recunoştinţa elementară. Ne învaţă să „aducem lui Dumnezeu întotdeauna o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13.15). Şcoala elementară este o jertfă de mulţumire. „Mulţumesc, Doamne. Uite, Doamne, că am spus-o, aşa că ar trebui să fii mulţumit.” De fapt, noi Îi spunem lui Dumnezeu: „Bine! M-ai ajutat, şi acum Îţi mulţumesc. Mi-am îndeplinit obligaţia; recunosc implicarea Ta.” Acest lucru înseamnă ceva, însă nu foarte mult. Atâta timp cât recunoştinţa este un sacrificiu de genul – „Ei bine, am s-o fac şi pe-asta, dacă trebuie. Cred că…”, s-ar putea să te apropii de hotarele Ţării Promise, însă nu vei avea parte de prea multă bucurie şi vei simţi încă soarele deşertului bătându-te în creştet.

Nivelul al doilea este un loc mai bun. Eu îl numesc liceul recunoştinţei. „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru orice lucru; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Christos Iisus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18). În orice situaţie, noi putem găsi motive de mulţumire – întotdeauna. Putem să alegem lucrul acesta. Putem să ne abatem atenţia de la ceea ce este greşit şi să ne concentrăm asupra lucrurilor bune şi astfel, să aducem mulţumiri. „Mulţumiţi pentru orice lucru.” Aceasta este varianta recunoştinţei la nivel de liceu, şi este o sursă de bucurie atâta timp cât nu te confrunţi cu o situaţie prea dificilă.

Însă dacă vrei să te bucuri cu adevărat – dacă vrei să laşi în urmă pentru totdeauna pustia săracă, dezolantă, atunci trebuie să treci la nivelul trei – facultatea recunoştinţei. Fiţi recunoscători pentru toate lucrurile. Aceasta este mai presus de nivelul liceului recunoştinţei, care caută să observe laturile pozitive în orice circumstanţă dificilă. Acesta este acel tip de recunoştinţă este caracterizat de încrederea deplină în Dumnezeu; înseamnă a fi recunoscător şi pentru lucrurile rele, chiar şi pentru cele pe care nu le doreşti. „Fiţi plini de Duh,… mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.” (Efeseni 5:18, 20).

Acesta este Muntele Everest al recunoştinţei şi promite biruinţă în orice circumstanţă. Poate acum, când citeşti aceste lucruri, te confrunţi cu o problemă de sănătate sau cu o tristeţe copleşitoare, de care nu te poţi elibera. Poate ai o nevoie financiară.


62


63

Tu (şi eu) trebuie să ajungem la punctul în care putem spune prin credinţă: „Mulţumesc, Doamne. Aceasta este situaţia de care Tu vrei să te foloseşti în viaţa mea. Ai permis lucrul acesta deoarece mă iubeşti şi eu am încredere în Tine. Îţi mulţumesc, Doamne, chiar şi pentru aceasta!” Când Îi permitem lui Dumnezeu să ne înveţe acest fel de recunoştinţă, vom experimenta o bucurie atât de mare, cum nu am fi crezut că există.

ASPECTE ALE BIRUINŢEI

Într-o după-amiază, întârziasem să îi iau pe cei trei copii ai mei de la şcoala creştină pe care o frecventează. Multe lucruri nu merseseră cum aş fi vrut şi îmi târâiam picioarele pe hol, murmurând în barbă despre cele cinci supărări pe care le aveam la acel moment. Ştiam că atitudinea mea nu este bună, însă emoţiile negative erau atât de puternice încât mă simţeam cu totul incapabil să le curm şirul. Bineînţeles, ştiam că biruinţa înseamnă mult mai mult decât să-mi lipesc o bucată de bandă adezivă pe gură; ştiam că modul meu greşit de a gândi trebuia înlocuit cu ceva mult mai puternic.

Tocmai atunci am privit în sus şi am observat pe peretele din faţa mea scris cu o caligrafie impecabilă Psalmul 107:8. Acest verset se repetă de cinci ori în acel psalm, pe măsură ce Dumnezeu încearcă să ne convingă să renunţăm la murmurare şi să adoptăm recunoştinţa adevărată. Versiunea biblică New King James redă foarte bine acest aspect: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul …pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” (Psalmul 107:8, 15, 21, 31).

Versetul acesta a fost ca o palmă pentru mine. Şi, din meditaţia mea asupra adevărului său, au rezultat trei aspecte distincte ale biruinţei.

ASPECTUL NUMĂRUL 1: RECUNOŞTINŢA ESTE O DECIZIE

Recunoştinţa este o decizie pe care noi o luăm. Este la fel de reală ca oricare dintre celelalte decizii pe care le luăm. Psalmistul scria: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul.” Prin oamenii, el se referea, de fapt, la bărbaţi şi femei – la omenire. Observaţi că versetul spune de ar, pentru că dacă ar spune dacă ar fi putut – „O, dacă ar fi putut lăuda oamenii pe Domnul” – atunci mingea s-ar


64


65

afla în terenul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Şi am fi putut să spunem: „E vina Ta, Doamne; Ţi-aş fi adus laude dacă aş fi putut. Dacă nu m-ai fi creat atât de negativist; dacă nu m-ai fi creat atât de egoist; dar sunt, aşa că nu pot să Te laud, dar Te-aş lăuda dacă aş putea, însă e vina Ta şi nu pot, aşa că… „ Dar textul nu spune dacă ar fi putut, ci spune de ar lăuda, ceea ce înseamnă că decizia ne aparţine.

„O, de ar lăuda oamenii…” Asta înseamnă că „avem echipamentul necesar” – Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a ne exprima recunoştinţa. Noi putem să alegem recunoştinţa. Cât de importantă, transformatoare, înviorătoare şi dătătoare de fericire este această alegere! Poţi alege să fii recunoscător, după cum poţi să-ţi alegi dieta sau îmbrăcămintea.

De curând, am ţinut o serie de conferinţe în faţa studenţilor, profesorilor şi membrilor conducerii Colegiului Cedarville (Ohio). Seara obişnuiam să le vorbesc despre Iona. Chemarea lui Iona – adresată şi studenţilor – era aceea de a înceta să fugă de Dumnezeu şi să se supună căutării Sale asidue.

Acea săptămână s-a dovedit a fi una extraordinară. Dumnezeu lucra cu o putere cum nu mai văzusem până atunci. Miercuri seara, eram nerăbdător să ajung la centrul de închinare. Locul era plin ochi cu aproape 3000 de studenţi nerăbdători, cu Bibliile deschise. Am cântat câteva cântări şi am început să intrăm în atmosfera de închinare şi să devenim receptivi la influenţa Duhului lui Dumnezeu.

Dintr-o dată, uşile s-au deschis larg şi câţiva poliţişti au început să alerge spre altar. Erau uzi leoarcă şi tare grăbiţi. Au urcat pe platformă cu radio-transmiţătoarele lor zgomotoase şi cu un comportament adecvat unei situaţii oficiale. S-au apropiat de directorul şcolii care stătea lângă mine, aşa că am auzit veştile urgente. Poliţistul de serviciu i-a spus: „O tornadă se îndreaptă în direcţia asta. Trebuie să evacuaţi sala cât de repede posibil.”

Este impresionant să observi un lider adevărat la lucru. Directorul colegiului a păşit până în centrul scenei şi, cu voce liniştită şi clară, a spus: „Studenţi, ascultaţi cu atenţie următoarele instrucţiuni. Tocmai am primit veşti că ne aflăm pe traiectoria unei tornade. Trebuie să părăsim centrul de închinare în cel mai liniştit şi rapid mod posibil, pentru a ne adăposti.”

Câţiva copii au început să ţipe şi să se agite, însă, în timp ce eram conduşi spre încăperi fără pereţi exteriori sau ferestre şi


64


65

ne aşezam cât mai jos, domnea un sentiment general de ordine. Nu puteam vedea ce se întâmpla afară, aşa că nu ne dădeam seama cât de gravă era situaţia. Într-un târziu, am primit vestea că putem să ne întoarcem sus. În acel moment, nu ştiam dacă urma să se mai ţină serviciul religios şi dacă mai aveam ocazia să prezint mesajul meu din Iona 3 despre cum să experimentezi trezirea în viaţa ta.

Când ne-am întors în centrul pentru închinare, printre studenţi se simţea o nouă atmosferă de seriozitate. Am mai cântat câteva cântări şi m-am ridicat să predic.

La cinci minute după ce începusem predica, s-a făcut întuneric beznă în încăpere. Nu puteai să-ţi vezi mâna adusă la câţiva centimetri de nivelul ochilor. Generatoarele de curent cedaseră şi căzuse chiar şi lumina de veghe. Nu puteam vedea absolut nimic. Instantaneu, studenţii au început să murmure, însă eram convins că Dumnezeu încă lucrează cu noi.

Din moment ce microfonul murise odată cu lumina, am fluierat pentru a atrage atenţia şi apoi am strigat în întuneric: „În nici un caz nu vom lăsa o problemă de curent să împiedice ceea ce Dumnezeu vrea să lucreze în vieţile noastre în seara aceasta!” Studenţii au început să ovaţioneze, iar apoi au făcut linişte; cineva mi-a dat o lanternă şi pentru următoarele patruzeci şi cinci de minute am predicat din toată inima, cu toate că abia puteam să văd schiţa predicii şi nu vedeam nici o faţă din auditoriu.

Când am terminat, am înălţat o rugăciune şi apoi, dintr-o dată, studenţii au început să cânte. La început au cântat în surdină, dar apoi, în mod incredibil, au reverberat marile imnuri ale credinţei din toate puterile, timp de mai bine de o oră. Fără instrumente, fără dirijor, fără lumini, fără cuvinte – simpla exprimare a laudei şi recunoştinţei puternice, din inimă, faţă de Dumnezeu. A fost una dintre cele mai emoţionante experienţe din viaţa mea.

Mai târziu am aflat că tornada a trecut chiar pe deasupra şcolii. Maşinile au fost distruse; peste tot erau trunchiuri de copaci şi dărâmături. Zece minute mai târziu, tornada luase o altă direcţie. Câţiva oameni şi-au pierdut viaţa şi mai mulţi au fost evacuaţi, în timp ce mai multe case, supermarketuri şi două biserici au fost demolate. Peste patruzeci de oameni au necesitat


66


67

transport cu elicopterul la spitalele de urgenţă din acea regiune a statului Ohio.

Între timp, Dumnezeu S-a bucurat de atenţia totală a acelui campus, pe măsură ce recunoşteam într-un mod cu totul nou felul în care adesea nu preţuim lucrurile simple din viaţă şi că dacă Dumnezeu trimite un simplu vânticel, iar noi suntem despărţiţi de harul Său, putem pieri într-o clipă. Vreau să subliniez importanţa părăsirii imediate a atitudinii de murmurare şi a cultivării celei de recunoştinţă autentică!

Avem atât de multe lucruri pentru care să fim recunoscători. A răsărit din nou soarele în această dimineaţă? Mai ai la dispoziţie încă o zi în care să trăieşti pentru slava lui Dumnezeu? Poate spui: „Da, dar sunt şi destule lucruri de care pot să mă plâng.” Tocmai asta voiam şi eu să spun. Poţi să decizi.

ASPECTUL NUMĂRUL 2:RECUNOŞTINŢA ESTE O DECIZIE BAZATĂ PE REALITATE

Aceasta este cea de-a doua lecţie din acel verset al Psalmului 107. Nu vreau să mă refer aici la vreun nonsens de genul puterea minţii-asupra-materiei sau puterea-gândirii-pozitive. Îţi cer să meditezi şi să te întrebi: „Am destule motive pentru care să fiu recunoscător? Răspunsul cert este ‘Da!’”

Robinson Crusoe, celebra carte (scrisă în 1719) de Daniel Defoe descrie experienţa unui om care a naufragiat. El a petrecut douăzeci şi şapte de ani pe o insulă tropicală. Povestea lui ilustrează perfect faptul că recunoştinţa este o decizie ancorată în realitate. Iată-l pe eroul nostru, naufragiat pe o insulă, de unul singur. Introducerea în jurnalul său sună astfel:

Încep să meditez serios asupra condiţiei mele şi asupra împrejurării în care sunt nevoit să trăiesc. Mi-am organizat problemele în formă scrisă pentru a-mi elibera gândurile de zilele care curg peste ele, rănindu-mi mintea. Din momentul în care raţiunea a început să preia controlul asupra deznădejdii mele, am început să mă consolez cât de bine puteam pentru a vedea latura bună a lucrurilor, nu pe cea rea, pentru a putea să observ acele aspecte care transforma cazul meu într-unul mai puţin disperat, faţă de altele mai rele. Aşa că am definit starea mea cu imparţialitate, ca un datornic şi un creditor, atât


66


67

alinările de care am avut parte, cât şi necazurile care m-au lovit.5

Vom numi această listă pe care el a scris-o, „Lista plângerilor şi mulţumirilor.” 6 Observaţi alegerile voluntare de a fi recunoscător bazate pe realitatea cu care se confrunta.

LISTA LUI ROBINSON CRUSOE DE PLÂNGERI ŞI MULŢUMIRI

Plângere Mulţumire„Sunt naufragiat pe o insulă pustie, fără speranţa de a fi salvat.”

„Sunt în viaţă şi nu m-am înecat, ca restul colegilor de la compania navală.”

„Sunt singur şi izolat de toată lumea, într-o stare nefericită.”

„Sunt însă despărţit şi de echipajul navei, ceea ce înseamnă că nu am murit. Dumnezeu care, în mod miraculos, m-a salvat de la moarte, mă poate elibera şi din această situaţie.”

„Nu am haine cu care să mă îmbrac.”

„Aici este însă o climă tropicală şi chiar dacă aş avea haine, nu le-aş putea purta.”

„Sunt lipsit de apărare şi incapabil de a mă apăra de vreun atac al oamenilor sau animalelor.”

„Am naufragiat însă pe o insulă pe care nu am întâlnit animale sălbatice care să mă atace, aşa cum am întâlnit pe coasta Africii. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi naufragiat acolo?”

„Nu am pe nimeni căruia să îi vorbesc, nici cui să mă destăinui.”

„Însă Dumnezeu, în mod minunat, a făcut astfel încât vasul să fie suficient de aproape de ţărm, astfel încât am putut să recuperez atât de multe lucruri utile care îmi împlinesc nevoile şi care mi-ar permite să îmi port de grijă atâta timp cât voi trăi.”


68


69

Această listă este atât de impresionantă! Vei aplica acest adevăr la viaţa ta? Îi cerem lui Dumnezeu să ne schimbe atitudinea înainte de a deveni membri cu drepturi depline ai clubului din pustie. De asemenea, învăţăm din Cuvântul Său că atitudinile noastre sunt decizii pe care le luăm în privinţa modului nostru de gândire. A alege să te concentrezi asupra lucrurilor bune din viaţă nu este o gândire de tip Disney World. Este înţelepciune!

ASPECTUL NUMĂRUL 3:RECUNOŞTINŢA ESTE O DECIZIE CARE SCHIMBĂ VIAŢA

Iată un gând final din Psalmul 107: Recunoştinţa este o decizie care schimbă viaţa. Cuvântul meu preferat din versetul 8 este tocmai primul: „O!” Este partea cea mai importantă a versetului. „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul… pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” Acel cuvânt, o, ne avertizează că urmează ceva radical, care ne va schimba viaţa. Psalmistul nu încearcă să dramatizeze; el este impresionat, deoarece recunoaşte că urmează ceva important. Aşa că, în mod cu totul spontan, el exclamă: „O, o, ooooo!!” tocmai pentru a vă atrage atenţia, „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul!” Acest mesaj este redat cu pasiune, deoarece este atât de important.

Mesajul este important deoarece a-l înţelege greşit ar însemna să te plafonezi şi să ratezi bucuria zborului la înălţime. Pe scurt:

Recunoştinţa este atitudinea care stabileşte altitudinea vieţuirii!

Din nefericire, există stilul de viaţă din vale, pe care îl aleg majoritatea oamenilor. Este un mod de viaţă diferit, prin care oamenii se târăsc şi se complac în mizerie, încercând să evite radarul speranţei. Este un stil de viaţă deplorabil, întunecat, deprimant, nerecunoscător, nemulţumit, cârtitor, negativist,


68


69

teribil! Cu toţii am trăit în acea vale măcar câteva zile. Este cu siguranţă pustia!

Însă mai există şi un alt stil de viaţă. Există o atitudine de mare altitudine – acolo unde aerul este curat şi soarele străluceşte şi viitorul este la fel de luminos ca făgăduinţele lui Dumnezeu. Acest stil de viaţă îşi întinde aripile la înălţime şi refuză să se concentreze asupra laturilor negative. Dacă ai zburat vreodată acolo, atunci ştii că acela este locul în care vrem să trăim.

La ce altitudine zbori?

Tu spui: „Vreau să trăiesc acolo, la înălţime; urăsc să trăiesc în văile deprimante ale acestei lumi.” Şi eu la fel, şi îţi repet că recunoştinţa este cea care programează altimetrul stilului de viaţă pe care ţi-l doreşti.

Personal, încă învăţ acest lucru. După săptămâna plină de evenimente neprevăzute pe care am trăit-o la Colegiul Cedarville, m-am îmbarcat la bordul unui avion pentru a mă întoarce acasă în mare grabă. Având în minte un subiect pentru predică, abia aşteptam să îmi găsesc locul şi să încep să-mi pregătesc mesajul. Din nefericire, purtam un tricou nou cu emblema Colegiului Cedarville, şi femeia de lângă mine a început să îmi povestească despre fiica ei, care mergea la colegiu. „Asta-mi lipsea!” mi-am spus, când am văzut că începe să îmi povestească, neştiind ce binecuvântare rezervase Dumnezeu inimii mele nemulţumite.

După ce am trecut de politeţurile obişnuite de genul „să facem cunoştinţă”, conversaţia a luat o direcţie mult mai serioasă. Mi-a povestit de tragedia din căsnicia ei, care fusese atât de fericită. Cu trei ani în urmă, soţul ei observase apariţia unui nodul mic în regiunea cervicală. A mers la doctor şi a aflat că suferea de melanom malign. Şase săptămâni mai târziu, a încetat din viaţă. Cu câteva zile în urmă făceau planuri pentru o vacanţă la Disney World şi, şase săptămâni mai târziu, ea a rămas singură cu cinci copii.

„Timp de şase luni ne-am descurcat destul de bine”, spuse ea. „Fraţii de la biserică ne-au arătat afecţiune şi au avut grijă de noi. Mă încredeam în bunătatea lui Dumnezeu. Însă apoi,”


70


71

a adăugat ea, „îmi amintesc cu exactitate că am început să iau anumite decizii. Am început să murmur şi să permit gândurilor mele să rătăcească în direcţia greşită. Înainte de a-mi da seama, devenisem foarte vulnerabilă.”

În acel moment, a început să plângă şi mi-a spus: „În viaţa mea a intrat un bărbat pe care îl cunoscusem înainte de a mă preda Domnului. El a început să îmi facă avansuri.” Printre lacrimi, a continuat: „Am rătăcit atât de mult. Am ajuns atât de departe de Dumnezeu, mi-am rănit familia şi L-am rănit pe Dumnezeu.”

Am aşteptat un moment şi apoi am întrebat: „Ce a produs o asemenea schimbare în viaţa dumneavoastră?”

Ea mi-a răspuns: „Pur şi simplu, m-am trezit într-o dimineaţă şi mi-am spus: ‘Cum de am ajuns aici? Cum am ajuns atât de departe? Nu asta mi-am dorit. Nu vreau să fiu aici.’” S-a oprit un moment să mediteze. „A fost pur şi simplu o decizie. M-am întors la Domnul.”

A zâmbit şi mi-a spus: „Am fost ca fiul risipitor.”„Şi Dumnezeu v-a primit înapoi, nu-i aşa?” am spus.„Da”, mi-a răspuns.„V-a primit în braţele Sale şi v-a iertat, aşa este?” am spus

din nou.Faţa ei a strălucit de bucurie când mi-a spus: „Da, m-a

iertat!” Apoi a adăugat: „Dumnezeu m-a binecuvântat atât de mult acum. Gândurile mele se concentrează asupra bunătăţii lui Dumnezeu şi asupra tuturor lucrurilor pentru care pot să fiu recunoscătoare.”

Vezi care este puterea recunoştinţei?Ea a continuat: „Domnul a adus în viaţa mea un alt bărbat.

Am cinci copii şi întotdeauna mi-am dorit opt. Domnul a adus în viaţa mea un bărbat a cărui soţie a murit, şi care Îl iubeşte pe Dumnezeu. El are trei copii.”

Amin! Ce povestire!Totuşi, ascultă. Puterea recunoştinţei nu se aplică numai

în cazul ei, ci şi în cazul tău şi al meu. Datorită inimii mele nemulţumite, eram la un pas de a pierde lecţia pe care Dumnezeu dorea să mi-o dea în acel zbor cu avionul. Domnul a trebuit să mă lege de scaunul din avion pentru a mă convinge să ascult mărturia extraordinară a acelei doamne. Hai să ascultăm şi să luăm aminte la cuvintele Lui, care ne invită să fim recunoscători în toate lucrurile.


70


71


De-a lungul timpului, am învăţat că hotărârea de a-i învăţa pe alţii adevărul transformator din Cuvântul lui Dumnezeu, aduce şi privilegiul de a aplica acest adevăr în viaţa mea. Pe când mă apropii de finalul acestui capitol, stau într-o cămăruţă şi privesc pe fereastră munţii din Ecuador. Împreună cu soţia mea, Kathy, am venit aici să slujim celor treizeci de misionari care lucrează pentru Domnul în diferite localităţi din această zonă defavorizată. Am fost de acord să fac lucrul acesta cu mai bine de patru ani în urmă, când viaţa mea era cu totul altfel, iar acum simt tendinţa de a murmura. Bineînţeles, sunt dispus să merg oriunde vrea Dumnezeu, însă nu pot să fiu departe de biserica mea de atâtea ori pe an. Din această cauză, în mod normal nu aş călători nici măcar până în celălalt capăt al oraşului pentru a vorbi unei grupe atât de mici, cu atât mai puţin să fac o călătorie de douăsprezece ore cu avionul, să îmi petrec noaptea în Quito şi apoi să mai fac încă şase ore într-o călătorie de 300km pe un drum de piatră cu sens unic, pe lângă o prăpastie de 150m.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, este o căldură înăbuşitoare şi, pe când ajungeam aici, am aflat că, pe lângă faptul că voi avea de vorbit de două ori pe zi şi voi face şi consiliere, am fost programat împreună cu soţia mea într-o echipă care va face curat în băi şi va curăţa podeaua din sufragerie.

OK, băiete! A sosit timpul să aplici adevărul conform căruia recunoştinţa este o alegere. Da, este, şi iau această decizie chiar acum. Recunoştinţa este o alegere ancorată în realitate. În ciuda tuturor motivelor pe care le am de a mă plânge, am infinit mai multe motive pentru care să aleg să fiu recunoscător. Aşa că m-am rugat: „Mulţumesc, Doamne, pentru privilegiul de a împărtăşi din Cuvântul Tău. Îţi mulţumesc pentru aceşti oameni atât de devotaţi, care Îţi slujesc într-un loc atât de întunecos. Îţi mulţumesc pentru că nu ne-ai chemat să Te slujim aici, deşi ştiu că dacă ne-ai fi chemat, ne-ai fi dat şi puterea necesară. Îţi mulţumesc pentru că avem trei copii minunaţi şi o biserică iubitoare, care ne dă ocazia de a călători pentru a sluji altora…” O, ce bine este să aduci mulţumiri! Simt cum câştig altitudine chiar acum!


72


73

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Acum este rândul tău să te cercetezi – să vezi dacă recunoştinţa are vreun loc în viaţa ta. Soluţia o vei găsi prin transformarea inimii. Mai jos sunt trei întrebări la care să meditezi, fiecare urmată de un pas pe care poţi să-l faci pentru a adopta o atitudine recunoscătoare:

1. Sunt o persoană recunoscătoare? Întreabă-te lucrul acesta. Să mergem pentru câteva clipe în şcoala recunoştinţei şi să învăţăm de la absolventul Matthew Henry, celebrul învăţat al Bibliei. Acum mai bine de 250 de ani, după ce fusese jefuit de toţi banii pe care îi avea pe lumea aceasta, a scris în jurnalul său următoarele cuvinte: „Aş vrea să fiu recunoscător mai întâi pentru faptul că nu am mai fost jefuit niciodată până acum; în al doilea rând, pentru că, deşi mi-au luat geanta cu bani, nu mi-au luat viaţa; în al treilea rând, sunt recunoscător că, deşi mi-au luat totul, nu a fost mult; şi, în al patrulea rând, sunt recunoscător că eu am fost victima şi nu hoţul.” Nu încape nici o îndoială; recunoştinţa este o alegere. Răspunde-ţi ţie însuţi la această întrebare: „Sunt o persoană recunoscătoare?”

2. Observ binecuvântările recunoştinţei în viaţa mea? „Am aflat eu bucuria care decurge dintr-o atitudine recunoscătoare? Sau este viaţa mea ca o pustie? Cât la sută dintre gândurile mele se concentrează asupra lucrurilor bune, pozitive, demne de laudă? Cât de des mă opresc pentru a recunoaşte cu mulţumire o persoană pe care Dumnezeu a folosit-o pentru binecuvântarea mea (un părinte, un vecin, un prieten, un lider)?” Când recunoştinţa face parte din disciplina vieţilor noastre, vom vedea bucuria şi fericirea crescând.

3. Aleg în fiecare moment recunoştinţa în locul murmurării? Recunoştinţa este o alegere de fiecare clipă. Ca o succesiune de fotografii instantanee! Întreabă-te: „Aleg eu să fiu recunoscător chiar în acest moment? Cu adevărat?”


72


73

Aminteşte-ţi, atitudinile sunt tipare de gândire care s-au format în decursul unei lungi perioade de timp. Totuşi, acele perioade lungi sunt alcătuite din fiecare moment şi din fiecare alegere. Alege să fii recunoscător, clipă de clipă.

La sfârşitul acestui capitol apare o scurtă listă intitulată „Cinci lucruri pentru care sunt recunoscător.” Nu scrie pe acea pagină. În schimb, fă 122 copii xerox după ea. Nu glumesc. (Deoarece lista se repetă de trei ori, îţi vor ajunge timp de 366 de zile.) Apoi, pune mormanul de foi pe noptieră şi încearcă să completezi câte una în fiecare seară, înainte de a merge la culcare – lucruri mari, lucruri mici, lucruri bune din fiecare zi. Aşează-ţi capul pe pernă având în minte recunoştinţa şi visele tale îşi vor lua zborul. Trezeşte-te dimineaţa şi citeşte ce ai scris în seara precedentă. Toată ziua vei zbura la mare altitudine.

Cu siguranţă, acest exerciţiu îţi va transforma viaţa. Acele foi de hârtie sunt biletele tale pentru un nou obicei: recunoştinţa. Garantat!

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru Cuvântul Tău. O, de

Ţi-aş aduce laude, Doamne, pentru lucrările Tale minunate din viaţa mea. Îţi mulţumesc astăzi pentru darul vieţii. Îţi mulţumesc pentru aerul pe care îl respir şi pentru cei din jurul meu pe care îi iubesc – oameni imperfecţi, care însă mă susţin şi cărora le pasă de mine – sunt recunoscător. Îţi mulţumesc pentru familia bisericii şi pentru bucuria pe care o primesc prin membrii ei.

Doamne, Îţi mulţumesc pentru Cuvântul Tău. Şi Îţi mulţumesc pentru Duhul Sfânt, care mă caută cu credincioşie şi, prin adevărul Tău, îmi arată cum este comportamentul meu. Îţi mulţumesc pentru experienţa transformatoare a umblării cu Iisus Christos. Îţi mulţumesc pentru asigurarea că păcatele mele sunt iertate şi pentru făgăduinţa vieţii veşnice.


74


75

Aleg astăzi, printr-un act de voinţă, să renunţ la acele lucruri – care îmi produc frustrare şi mă înfrâng – şi să mă concentrez asupra bunătăţii Tale. Mă rog chiar acum ca Tu să aduci mereu recunoştinţă sinceră pe buzele mele, pentru că meriţi. Te-am rugat în Numele lui Iisus. Amin.”

NOTE

1. The National Institute of Health Care Research (Institutul Naţional de Cercetări în Domeniul Îngrijirii Sănătăţii) a acordat fonduri federale pentru a motiva studii universitare în domeniul spiritualităţii. Universitatea Harvard este prima în cercetarea academică a relaţiei dintre spiritualitate şi sănătate, după David N. Elkins: „Spirituality: It’s What’s Missing in Mental Health, Psychology Today, September/October 1999, 48 („Spiritualitatea: iată ce lipseşte sănătăţii mintale”, Psihologia Astăzi, Septembrie/Octombrie 1999, 48).

2. Elkins, „Spirituality”, Psychology Today September/October 1999, 48 („Spiritualitatea”, Psihologia Astăzi, Septembrie/Octombrie 1999, 48), citând un studiu din Journal of Gerontology: Psychological Sciences (Jurnalul de Gerontologie: Ştiinţe Psihologice), 1998.

3. Cele două studii ale cercetătorilor Universităţii Duke sunt cuprinse în International Journal of Psychiatry in Medicine (Jurnalul Medical Psihiatric Internaţional), 1998 şi în Southern Medical Journal (Jurnalul Medical de Sud), 1998; după cum este citat în Elkins, „Spirituality”, Psychology Today („Spiritualitatea” Psihologia Astăzi), Septembrie/Octombrie 1998, 48.

4. Descoperirile despre stilul de viaţă, depresie şi mortalitate sunt publicate în jurnalul Religion and American Practice (Religia şi Practica Religioasă în America), 1996; The Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry (Jurnalul Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului), 1997; şi respectiv American Journal of Public Health (Jurnalul American de Sănătate Publică), 1998; citat de Elkins, „Spiritualitatea”, Psihologia Astăzi, Septembrie/Octombrie 1999, 48.

5. Daniel Defoe, Robinson Crusoe (Philadelphia: Running Press, 1990), 85.6. Adaptare după Daniel Defoe, Robinson Crusoe, 85-86.


74


75

CINCI LUCRURI PENTRU CARE SĂ FIU RECUNOSCĂTOR

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la voi, în Iisus Christos.” (1 Tesaloniceni 5:18)

1.

2.

3.

4.

5.


1.

2.

3.

4.

5.


1.

2.

3.

4.

5.


76 77


76 77

C A P I T O L U L T R E I

ÎNLOCUIEŞTE LĂCOMIA…

N U M E R I 1 1 : 4 - 3 5


Lăcomia, care ia amploare în lumea occidentală şi în bisericile evanghelice, împiedică revărsarea

plinătăţii lui Dumnezeu în vieţile noastre.

Imaginează-ţi scena scufundării în ocean a unui mare vas de croazieră. Imaginează-ţi că eşti printre cei peste o mie de oameni, inclusiv pastorul care îţi scrie. Prora

vasului este acoperită de apă şi peste tot se văd capete răsărind deasupra apei. Cei mai mulţi dintre pasageri nu au avut timp să îşi ia vestele de salvare. Unii se ţin de o scândură desprinsă din vas; alţii înoată din răsputeri.

În mod tragic, curând oamenii din jurul nostru îşi dau ultima suflare şi se scufundă în adâncuri pentru a nu mai ieşi vreodată la suprafaţă. Auzi strigăte de groază din toate direcţiile. În sinea ta, te întrebi: „Oare eu urmez?” şi „Cât timp voi mai rezista?” şi „Ajutorul este la sute de kilometri depărtare şi nu există nici o speranţă.”

Să presupunem că eu aş reuşi să îmi ţin capul la suprafaţă suficient timp cât să ţin o ultimă predică şi încep astfel: „Aş vrea să ţin o cuvântare despre apă.”


78

Înlocuieşte lăcomia...

79

Împreună cu ceilalţi mă priveşti cu enervare: „Ce?!”, spuneţi voi. „Vrei să vorbeşti despre înţelegerea problemei! Noi ne înecăm aici şi tu vrei să vorbeşti despre apă?”

Ştiu că sună bizar, însă dacă înţelegi imaginea aceasta, atunci înţelegi felul în care mă simt eu acum, când mă pregătesc să descriu atitudinea numărul doi a pustiei, care este lăcomia. Nu exagerez deloc atunci când afirm că naţiunea noastră se îneacă într-o mare a lăcomiei. Suntem infestaţi cu materialism mai mult decât ne dăm seama şi unele dintre victimele cele mai sigure sunt cele care cred că trăiesc o viaţă de învingători.

INUNDAŢI DE LĂCOMIE

Materialismul şi lăcomia sunt cele care erodează teritoriul naţiunii noastre. Ceea ce urmează este o statistică prin care este descrisă starea în care ne aflăm.

Întotdeauna au existat americani care au dorit să câştige cât mai mulţi bani. Însă procentul americanilor dispuşi să recunoască această goană după avere a crescut de la 38% la 63% în douăzeci de ani, la sfârşitul anului 1994.1 Aş fi crezul că această tendinţă greşită a fost caracteristică anilor 1980. Dimpotrivă, ideea că fericirea constă în a avea bani câştigă tot mai mulţi adepţi.

De fapt, cu ocazia unui studiu de amploare efectuat de Higher Education Research Institute al UCLA (Institutul de Cercetări asupra Educaţiei Superioare) în rândul studenţilor din primul an de facultate, s-a constatat că numărul bobocilor care corelează prosperitatea cu fericirea a crescut de la 41%, cât se înregistra la sfârşitul anilor 1960 până la 74% la mijlocul anilor 1990. Aceştia sunt copiii ai căror părinţi au divorţat deoarece au dorit să se dedice carierei, averii, caselor de vacanţă şi achiziţionării celei de-a treia maşini. Poate că vă imaginaţi că aceşti puşti ar trebui să spună: „Cine are nevoie de bani? Uite unde i-au adus banii pe părinţii mei.” Totuşi, ei adoptă exact poziţia opusă. Acum, mai mult decât oricând înainte, studenţii din primul an de facultate îşi fixează atenţia asupra banilor şi venitului ca sursă a fericirii.

Studiul efectuat la UCLA a descoperit şi faptul că procentul bobocilor care spuneau că a avea o filosofie de viaţă este o prioritate a scăzut de la 83% la 41%. Astăzi, numai jumătate


78


79

din numărul studenţilor de anul întâi mai apreciază o filosofie corectă de viaţă, comparativ cu bobocii de acum treizeci de ani.2

Observaţi dovezi ale atitudinii lacome şi ale averilor crescânde în societatea actuală:

• Valoarea sumelor furate de la serviciu se ridică la 400 miliarde de dolari pe an

• În 1990, 40% dintre băieţi şi 30% dintre fete au furat ceva dintr-un magazin.

• Din 1970 America a produs pentru populaţia ei noi bogăţii în valoare de aproximativ 700 miliarde de dolari pe an.

• Numărul milionarilor a ţâşnit de la 120.000 în 1970 la aproape 2 milioane în 2000. 3

APĂ CÂT VEZI CU OCHII

Aş putea să continui cu statisticile până când ne-ar lua răul de mare. Însă ideea centrală este: nu este nevoie să-i spui unui om care se îneacă în ocean că are o problemă cu apa şi nu este nevoie să spui unui grup de oameni care se îneacă în marea lăcomiei că au o problemă cu materialismul. Ironia situaţiei este tocmai că nu pare a fi o „problemă legată de apă.” Lăcomia te face să te simţi însetat, ca un deşert. Şi nu este de mirare; Dumnezeu nu tolerează murmurarea, iar lăcomia este una dintre cele cinci atitudini care se încadrează în murmurare.

Lăcomia nestăvilită a fost una dintre atitudinile care L-au determinat pe Dumnezeu să trimită o întreagă generaţie dintre copiii Săi să moară în pustie. Cuvintele Lui hotărâte adresate lui Moise în Numeri 14 sună ca o judecată pentru cei care cârtesc sau murmură.

„Până când voi lăsa această adunare rea să cârtească împotriva Mea?… Spune-le: ‘Pe viaţa Mea!’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, care aţi cârtit împotriva Mea.” (versetele 27-29)


80


81

CE ESTE LĂCOMIA

Iată o definiţia a lăcomiei în patru părţi. Mai întâi, lăcomia este să doreşti lucruri greşite. A dori puterea fără un motiv. A dori să deţin controlul pentru a fi în centrul atenţiei. A dori să mă îmbogăţesc pentru satisfacţia mea. A dori să fiu admirat şi lăudat de alţii. Cu alte cuvinte, a dori lucruri greşite.

În al doilea rând, lăcomia este şi a dori lucruri bune din motive greşite. Să luăm drept exemplu rolul de conducător spiritual. Biblia spune că dacă îşi doreşte cineva să fie prezbiter, doreşte un lucru bun (1 Timotei 3:1-7). A dori să fii un lider spiritual şi să influenţezi în bine vieţile celorlalţi – aceasta este o dorinţă extraordinară. Însă nu este suficient să îţi doreşti; trebuie să îţi doreşti această slujbă din motivele potrivite. Să doreşti să fii lider spiritual din motive greşite, cum ar fi dorinţa de a ieşi în evidenţă sau de a avea putere asupra altora, sau pentru a-ţi îmbogăţi CV-ul – aceasta este lăcomie.

Mai există şi un al treilea aspect. Lăcomia nu este numai dorinţa după lucruri rele sau dorinţa după lucruri bune din motive greşite. Lăcomia mai înseamnă şi a dori lucruri bune la momentul nepotrivit. Un cuplu tânăr intră în birou şi ia loc pentru a participa la o şedinţă de consiliere premaritală. Ei spun: „Îl iubim pe Christos şi ne iubim unul pe celălalt. Am hotărât să ne petrecem toată viaţa împreună. Peste trei luni ne vom căsători, însă am vrea să nu mai aşteptăm atâta timp înainte de a avea relaţii intime!” Ei îşi doresc un lucru bun. Motivele lor sunt corecte. Însă sincronizarea nu este bună. Şi aceasta este tot lăcomie.

Aspectul ultim al lăcomiei este a dori lucruri bune, însă într-o măsură greşită. Să luăm exemplul banilor. Banii nu sunt răi în sine; ei sunt o parte absolut esenţială a vieţii. Pavel i-a spus lui Timotei că dacă cineva nu se îngrijeşte de cei din casa lui – adică de toţi cei din familia lui lărgită care au o nevoie – dacă un soţ, de exemplu, nu face tot ce îi stă în puteri să îngrijească de nevoile materiale ale celor din casa lui, „s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8). A purta de grijă altora implică nevoia de a câştiga bani, însă ne aşează şi în calea pericolului de a nu şti când să ne oprim. Când îmi doresc mai mulţi bani decât am nevoie pentru a purta de grijă familiei mele, aceasta este lăcomie. Poate gândesc că mai mulţi bani mă vor


80


81

face mai fericit, însă voi afla în curând că nu este aşa. Mai mult din orice lucru, în afară de Dumnezeu, nu va reuşi niciodată să satisfacă acea dorinţă de împlinire pe care El a aşezat-o în tine şi în mine. Pentru a recapitula: lăcomia este a dori lucruri greşite, a dori lucruri bune din motive greşite, la momentul nepotrivit sau într-o măsură nepotrivită.

OBSTACOLUL…

De-a lungul anilor în care am predicat poporului lui Dumnezeu, mai ales în America de Nord, am învăţat că lăcomia are o fortăreaţă puternică în vieţile oamenilor. De fapt, nu numai că ne aflăm în robia lăcomiei, însă nu dorim sub nici o formă să recunoaştem starea în care suntem. Din acest motiv, te provoc să îţi deschizi inima complet. Fi dispus să te conformezi Cuvântului lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintăm în studiul biblic asupra lăcomiei. Este posibil ca dorinţa după bucurie şi binecuvântare deplină în viaţa ta, care te-a motivat să citeşti până acum, să fie pusă la încercare de aspectul acesta, al lăcomiei? Să deschidem împreună Cuvântul lui Dumnezeu şi să-I permitem să lucreze în noi după voia Lui.

… ŞI TREI ACTE SCURTE

Aceste evenimente înregistrate în Numeri 11:4-35 pot fi împărţite în trei acte scurte, ca într-o piesă de teatru. Între aceste acte, găsim mici modificări ale subiectului, ca nişte punţi. Apoi, acţiunea se întoarce la desfăşurarea acţiunii.

ACTUL I: CEDAREA ÎN FAŢA LĂCOMIEI ŞI DE CE URĂŞTE

DUMNEZEU ATITUDINEA ACEASTA (NUMERI 11:4-10)

Am numit primul act „Cedarea în faţa lăcomiei şi de ce urăşte Dumnezeu atitudinea aceasta.” Trei aspecte din textul biblic justifică acest titlu. Iată primul aspect: Lăcomia devine păcat atunci când noi cedăm în faţa ei.

Să citim Numeri 11.4: „Amestecătura de oameni care se afla în mijlocul lor a început să poftească; aşa că şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: ‘Cine ne va da carne să mâncăm?’” (traducerea NKJV)


82


83

Cornilescu traduce termenul „amestecătură de oameni” cu „adunătură”. Termenul se referă la cei care legaseră căsătorii cu egiptenii. Observaţi că legăturile de căsătorie interrasiale nu sunt nicăieri interzise în Biblie. Căsătoria între oameni de rase diferite nu este niciodată condamnată în Biblie. Ceea ce este condamnat în Biblie este căsătoria celor de credinţe diferite. Aşa că „amestecătura de oameni” din Numeri 11:4 se referă la închinătorii idolatri care se căsătoriseră cu închinătorii singurului Dumnezeu adevărat. Mereu şi mereu Scriptura avertizează că aceste două lucruri nu sunt compatibile.

Această „amestecătură de oameni” (dacă ai Biblia deschisă, poţi sublinia cuvintele care urmează) „a început să poftească.” Versiunea biblică NASB spune că „aveau dorinţe lacome”. Ceea ce vrea această frază să spună în mod literal este că ei de fapt „nutreau o poftă.” Începuseră să caute altceva care să-i facă fericiţi. Voiau să aibă altceva decât ceea ce aveau deja. Uneori mă îndrept cu această atitudine spre frigider. Nu mi-e foame, dar nici nu sunt mulţumit. Caut ceva care să-mi atragă atenţia. Această atitudine are un impact negativ asupra dietei, însă este cu totul devastatoare când este vorba de viaţa noastră. Observăm peisajul opţiunilor noastre comportamentale, căutăm ceva care să ne facă mai fericiţi decât suntem la un moment dat.

Tuturor ne vin în minte dorinţe. Aş putea să îţi poruncesc: „Să nu permiţi vreunei dorinţe să îşi facă loc în mintea ta.” Acesta ar fi un truc nemilos. În secunda imediat următoare ai începe să te gândeşti la lucrurile pe care doreşti să le ai sau să le experimentezi. Este practic imposibil să nu îţi doreşti lucruri, experienţe sau situaţii. Aşa că, adesea oamenii întreabă: „Când devine dorinţa păcat? Când devine un gând sau o dorinţă păcat?”

Bărbaţii spun adesea: „Văd o femeie frumoasă şi îmi vine în minte o dorinţă; când devine privirea păcat?” Sau „Mă aflu într-un mall în care se găseşte ultima tehnologie şi tocmai am intrat în magazinul meu preferat. În portmoneul meu se află măcar o carte de credit care nu a fost încă „prăpădită”. Mă gândesc să cumpăr ceva pentru care ştiu că nu am banii necesari. De fapt, nici nu am nevoie de respectivul obiect. Însă mă gândesc totuşi să-l cumpăr. Când devine lăcomia păcat? Este un păcat să te gândeşti? Când devine gândirea păcat?” Iată răspunsul:


82


83

Lăcomia devine păcat atunci când cedăm.

Cedarea este păcat. Prin păcat, mă refer la un păcat al acţiunii. Bineînţeles, şi atitudinile greşite sunt păcătoase. Aceasta este tema cărţii noastre.

Biblia ne învaţă că deşi suntem credincioşi, avem totuşi două firi. (vezi Romani 7) Există vechea latură care vrea să păcătuiască pentru propria satisfacţie şi există firea nouă pe care o primim când ne naştem din nou (2 Corinteni 5:17), care vrea să trăiască în mod corect şi să fie plăcută lui Dumnezeu. Ca două maşini ce se apropie de aceeaşi intersecţie în acelaşi timp, cele două firi ale noastre se găsesc adesea pe punctul de a se lovi una de cealaltă. Galateni 5:17 spune că firile noastre se luptă una cu cealaltă, însă până la urmă una cedează. Firea noastră cea nouă ne îndeamnă să facem ce este bine, în timp ce firea cea veche ne somează să alegem răul. Când ne supunem cererilor lacome ale firii vechi şi cedăm, trecem de la atitudinea păcătoasă la acţiunea păcătoasă.

Să ne întoarcem la Numeri 11:4: „Amestecătura de oameni care se afla în mijlocul lor a cedat unei pofte puternice” (sublinierea autorului). Ei au cedat în faţa dorinţelor lor. Romani 8:5 spune: „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, însă cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.” Stai în faţa frigiderului. Ştii că nu este bine să mănânci acea felie de tort cu ciocolată. Apoi o vezi, o priveşti, o doreşti, totuşi până acum nu ai păcătuit. Scoţi tortul din frigider şi îl aşezi pe masă. Eşti pe muchie. Scoţi un cuţit, având în minte o intenţie clară, tai o felie mai mare decât ai avea nevoie şi începi să mănânci – s-a sfârşit. Lupta este încheiată. Ai cedat. Insist asupra acestei diferenţe deoarece oamenii simt atât de multă vinovăţie inutilă din cauza dorinţelor greşite. Conştienţa clară a puterii de atracţie a păcatului nu este păcat. Când cedăm, înseamnă că am ignorat semnele de avertizare. Cedarea în faţa lăcomiei, iată ce urăşte Dumnezeu. Lăcomia devine păcat manifest când cedăm.

„De ce oare cedează oamenii?” întrebi tu. „Eu nu vreau să cedez.” Dacă vorbeşti serios, următorul principiu îţi va fi de mare ajutor.


84


85

Când stăruim în dorinţă, cedarea este numai o chestiune de timp.

Când stăruieşti într-o dorinţă, când îţi concentrezi atenţia asupra acelui lucru pe care îl doreşti, te agăţi cu unghiile de marginea prăpastiei.

Observaţi că israeliţii au cedat lăcomiei continue. Mai întâi, ei au adresat o întrebare în versetul 4: „Cine ne va da carne să mâncăm?” Apoi au început să stăruie în dorinţa lor. „Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi şi de pepeni” (versetul 5). „O, peştii. Ne amintim de peşti.” Iată-i ajunşi în mijlocul pustiei, unde Dumnezeu îi hrănea cu mană. „O, peştii! Şi castraveţii! Nici nu am mai văzut castraveţi ca aceia! Mari şi gustoşi, grămezi de castraveţi – incredibil! Şi pepenii! Mii de pepeni, mai mulţi decât am fi putut mânca vreodată! Şi prazul şi ceapa şi usturoiul” – ei, în privinţa asta prefer să nu insist prea mult.

Observaţi modul în care lăcomia amplifică plăcerea. Când pofteşti ceva, începi să vezi lucrul acela ca fiind mai atractiv şi mai accesibil decât este în realitate, pentru că ţi-l doreşti. Te convingi că poţi plăti pentru el. Abuz de mâncare? Promiţi că mâine ţii regim. Fumat? „Cunosc o mulţime de oameni care au fumat cincizeci de ani şi sunt perfect sănătoşi.” Găseşti scuze pentru a obţine ceea ce îţi doreşti. Lăcomia amplifică dorinţa, în timp ce ignoră pericolul.

Este improbabil ca în Egipt, unde fuseseră sclavi, copiii lui Israel să fi avut pepeni şi castraveţi la discreţie. Ei aveau o memorie selectivă! Peştii, castraveţii, pepenii, prazul, ceapa şi usturoiul se găseau într-adevăr în Egipt, însă nu erau pentru copiii lui Israel. Dacă le cădea privirea pe un castravete sau pe vreo altă legumă proaspătă şi grozavă, aceasta nu le era destinată lor. Ei erau sclavi şi erau trataţi cu cea mai mare asprime. Nu aveau parte de bufet suedez în fiecare seară; aceasta este o certitudine. Aveau o dietă dezechilibrată. Dar, pe măsură ce stăruiau asupra trecutului, memoria lor devenea din ce în ce mai selectivă.


84


85

În această privinţă, suntem exact ca şi copiii lui Israel. Ne este imposibil să ne concentrăm asupra unui lucru pe care-l dorim pentru o anumită perioadă de timp fără să ajungem la a scuza dorinţa şi la a găsi o metodă prin care să obţinem ceea ce râvnim, făcând păcatul mai atractiv şi mai accesibil decât este în realitate. Când stăruim într-o dorinţă păcătoasă, cedarea este numai o chestiune de timp. A stărui într-o dorinţă păcătoasă este similar cu a privi numărătoarea inversă dinaintea lansării unei navete spaţiale – este numai o chestiune de timp. Aşa că, dacă stăruieşti într-o dorinţă, poţi fixa ceasul; pentru tine, cedarea este numai o chestiune de timp. Da, experienţa unei vieţi în pustie bate la uşă.

Observă cum a funcţionat acest principiu în cazul copiilor lui Israel. „Acum ni s-a uscat sufletul. Ochii noştri nu văd decât mana aceasta” (versetul 6). Simţi nota de dezgust din vocea lor în timp ce privesc ceea ce le dăduse Dumnezeu drept hrană? Este ca şi cum ai spune: „Doamne, e jalnic. Şi Tu numeşti asta împlinirea nevoilor noastre? Acelaşi lucru în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună; ne-am săturat până peste cap de această ________” (completează tu spaţiul lăsat liber!)

Oare era mana chiar atât de rea? Versetul 7 descrie mana, pâinea pe care Dumnezeu o lăsa să cadă din cer. „Mana semăna cu grăuntele de coriandru şi la vedere era ca bedeliumul” (versetul 7). Bedelium? De fapt, cuvântul bedelium este un cuvânt ebraic uzual care înseamnă că mana avea aspect perlat. Exodul 16:4 ne spune că Dumnezeu le-a dat mana ca să-i pună la încercare. El a dorit să vadă dacă ei vor fi ascultători şi recunoscători pentru purtarea Lui de grijă sau dacă vor pofti ceva mai mult sau mai bun sau – pur şi simplu – diferit. În fiecare zi ieşeau să adune mană şi în fiecare zi Dumnezeu le urmărea atitudinea. Şi nu rămânea prea plăcut impresionat.

De fapt, ei începuseră să se plângă de „situaţia” în care se găseau, cu toate că mana avea gust de „turtă făcută cu untdelemn” şi cădea în fiecare noapte: „Când cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana. Moise a auzit pe popor plângând, fiecare în familia lui şi la uşa cortului lui” (versetele 9 şi 10 p.p).

Îţi poţi imagina? Erau atât de tare peste marginea prăpastiei dintre ceea ce le dădea Dumnezeu şi ceea ce îşi doreau, încât


86


87

stăteau pur şi simplu în corturi şi se plângeau. Ţi se întâmplă să faci şi tu astfel? Ţi se întâmplă să devii atât de preocupat de ceea ce îţi doreşti şi Dumnezeu nu îţi dă, încât să plângi?

Aşa s-au petrecut lucrurile: „Plângeau fiecare în familia lui şi la uşa cortului lui.” Ce tablou dezolant! Şi mai vorbim despre gândirea în perspectivă. Dacă ai fi mers atunci împreună cu Moise printre rândurile de corturi, ai fi auzit murmurările şi cârtirile, oftările şi smiorcăielile. „Bu, bu-hu-hu, bu-hu-hu”, ca bebeluşii. Toate steagurile erau coborâte în bernă, ca şi cum întreaga naţiune ar fi fost în doliu. Iată ce părere a avut Dumnezeu despre chestiunea aceasta: „Mânia Domnului s-a aprins cu putere. Moise s-a întristat.” (versetul 10 u.p.)

La originea lăcomiei stă respingerea suficienţei lui Dumnezeu.

Aceasta este semnificaţia profundă şi motivul pentru care Dumnezeu urăşte lăcomia. De fapt, ei Îl loveau pe Dumnezeu peste faţă, spunând: „Doamne, nu e destul. Ai încercat Tu, însă nu e suficient. Am nevoi de care Tu nu Te îngrijeşti. Ai promis să fii tot ce am nevoie, însă pur şi simplu nu-mi împlineşti aşteptările.”

Aminteşte-ţi că 1 Corinteni 10:11 spunea că experienţa lor este un exemplu pentru noi. Dumnezeu se îngrijeşte şi de nevoile noastre primordiale. Întrebarea este: Vom fi noi mulţumiţi şi recunoscători faţă de Dumnezeu şi de ceea ce ne dă El? Sau vom pofti mai mult mai bun şi mai divers?

Problema noastră nu este că nu-L vrem pe Dumnezeu; problema este că Îl vrem pe Dumnezeu şi… De exemplu, poftim să avem:

• pe Dumnezeu …şi un partener perfect• pe Dumnezeu …şi o carieră extraordinară• pe Dumnezeu …şi o casă pe malul lacului• pe Dumnezeu …şi o vacanţă pe o insulă exotică şi bonusul

şi orice altceva ne-ar mai atrage atenţia.


86


87

• Pe Dumnezeu şi _______________ (completează tu spaţiul liber).

Oare de ce avem nevoie pentru a ajunge în acel loc sigur în care punctul central al vieţii noastre să fie: „Doamne, am nevoie numai de Tine. Bucuria, pacea, împlinirea şi prietenia Ta sunt suficiente pentru mine.”

Adevărul dureros este că la originea atitudinii mele lacome stă respingerea suficienţei lui Dumnezeu în viaţa mea. De fapt, eu spun: „Doamne, Tu nu eşti suficient pentru mine. Te potriveşti bine în locul în care eşti, însă sper că viaţa mea va fi mai mult decât Tine. Am nevoie de experienţe, de relaţii şi de ocazii numeroase şi mereu mai multe. Doamne, nu vreau să am o viaţă plictisitoare. Trebuie să am motive să zâmbesc mereu şi să mă recreez. Accept faptul că închinarea este o parte din viaţa mea, însă vreau mai mult decât atât.” Pe cât de frecvent este acest mod de gândire, pe atât poţi fi de sigur că este o atitudine a pustiei şi, în caz că te întrebi care sunt consecinţele, ele se găsesc chiar aici, în Numeri 11.

ACTUL II: UN DAR DIN PARTEA LUI DUMNEZEU

PE CARE NU ÎL VREI (NUMERI 11:16-20)

După câteva versete de pauză, cortina se ridică şi începe actul II, în care Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Să spui poporului: ‘Sfinţiţi-vă pentru mâine şi aveţi să mâncaţi carne; pentru că aţi plâns în auzul Domnului (imaginează-ţi) şi aţi zis: ‘Cine ne va da carne să mâncăm? Căci o duceam bine în Egipt.’ Domnul vă va da carne şi veţi mânca” (versetul 18). Răspunsul lui Dumnezeu vine pe un ton sinistru. Parafrazând: „Vreţi carne? Credeţi că este chiar atât de importantă? Credeţi că este mai bine să aveţi carne decât pe Mine? Credeţi că astfel vă vor fi împlinite nevoile? Credeţi că veţi fi mai fericiţi? De asta aţi tot implorat şi aţi plâns, v-aţi văitat şi aţi murmurat? Credeţi că este mai bună decât Domnul? Chiar? Atunci o veţi primi!” Şi Dumnezeu le-a dat carne: „Domnul vă va da carne şi veţi mânca. Aveţi să mâncaţi carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, ci o lună întreagă” (versetele 18-20 p.p.).

Dacă înţelegi cu adevărat ce se petrece aici, ar trebui să începi să tremuri. Dumnezeu le dădea ceva ce nu era pentru binele lor.


88


89

Le dădea un lucru rău pentru a-i învăţa o lecţie bună. Ei credeau că lucrurile pe care le cereau erau bune, însă erau pentru ruina lor. Această acţiune a lui Dumnezeu a fost atât de importantă încât câteva sute de ani mai târziu încă se afla pe buzele poporului. În Psalmul 106:15 este menţionată acţiunea aceasta, la fel ca şi consecinţele ce au decurs din ea. „Le-a dat ce au cerut, dar a trimis foamete în sufletul lor” (NKJV). Dându-le ceea ce voiau să aibă, Dumnezeu S-a retras şi i-a trimis în pustie.

Alături de Dumnezeu putem să ne simţim mulţumiţi şi împliniţi având foarte puţin, însă fără El, tot ceea ce avem ne va părea mereu pustiu şi nesatisfăcător. Evreii aveau atâta carne câtă puteau consuma. Puteau să se şi îngraşe din punct de vedere fizic, dacă doreau. Însă din punct de vedere spiritual, sufereau de foame. Mă întreb care este acel lucru din viaţa ta care echivalează cu carnea pe care copiii lui Israel trebuia să o aibă. Ceva ce îţi doreşti sau râvneşti, ceva pentru care îţi pui viaţa întreagă în modul aşteptare şi pentru care Îl implori pe Dumnezeu într-una.

Numai Dumnezeu este esenţial. Lucrurile nu au fost niciodată menite drept substitut pentru Dumnezeu. Când râvnim ceva şi acel ceva devine esenţial – şi pentru care apoi Îl implorăm pe Dumnezeu - , de fapt, noi Îi cerem să Se înlocuiască pe El Însuşi cu un lucru pe care noi îl considerăm cel mai important. Când facem astfel, Dumnezeu va îngădui să experimentăm consecinţele ce decurg automat din înlocuirea Lui cu lucruri. Poate – pe măsură ce citeşti această carte – simţi durerea datorită stării în care se găseşte sufletul tău. Poate Dumnezeu îţi aduce în minte chiar acum un lucru cu care L-ai înlocuit – o relaţie sau un obiectiv financiar, sau un anumit vis pentru viitorul tău, de care ţi-ai legat fericirea. Dorinţa este un duşman necruţător. Promite prosperitate şi aduce numai sărăcia dureroasă a spiritului. Într-adevăr:

Cu timpul, s-ar putea să urâm lucrul după care am tânjit

Atenţie la a-L implora pe Dumnezeu pentru lucruri


88


89

neesenţiale, pentru că în timp s-ar putea să ajungi să urăşti tocmai lucrul după care tânjeai.

„Domnul vă va da carne şi veţi mânca. Aveţi să mâncaţi carne nu o zi, … ci o lună întreagă, până vă va ieşi pe nări şi vă veţi scârbi de ea” (Numeri 11:18-20). Nu încape nici o îndoială; Dumnezeu era hotărât să-i pună la punct pentru respingerea arogantă a purtării de grijă şi a bunătăţii Lui. Deoarece crezuseră că numai carnea îi putea mulţumi într-un mod în care Dumnezeu nu putea, El le-a dat atâta carne cât să se scârbească de ea.

Am avut privilegiul de a călători în multe locuri din aşa-zisa Lume a Treia. De fiecare dată când am văzut sărăcie lucie, am văzut şi bucuria extraordinară şi pacea care rezultă din lucrurile simple ale vieţii. M-am săturat să-i aud pe oameni referindu-se la bogăţia materială ca fiind „binecuvântare”. De exemplu – „Am primit o mărire de salariu – ce binecuvântare.” Sau „Dumnezeu m-a binecuvântat cu adevărat în anul care a trecut; investiţiile mele dau rezultate dincolo de orice aşteptări.” Statele Unite ale Americii este naţiunea cea mai prosperă din lume din punct de vedere financiar, însă când ne vom da oare seama că banii nu sunt sinonimi cu binecuvântarea? De fapt, uneori aş crede mai degrabă că sunt un blestem. Poate prosperitatea noastră financiară este „carnea” pentru care L-am implorat pe Dumnezeu şi acum ne înecăm cu lucrul după care am tânjit.

După standardele lumii, Biserica lui Iisus Christos din America de Nord este extraordinar de bogată din punct de vedere financiar, însă este slabă şi subnutrită în „bucuria în Domnul” (în contrast, vezi Iacov 1:2). Mai mult de 80% dintre bisericile din America de Nord care cred în Biblie şi predică Evanghelia sunt ori în stagnare ori în declin sigur. Mii şi mii de lideri spirituali din biserică renunţă la Biblie în numele evanghelizării şi „leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ‘Pace! Pace!’ Şi totuşi nu este pace!” (Ieremia 6:14). Acolo unde este predicat Cuvântul lui Dumnezeu, adesea are loc o abordare care ţinteşte spre „a gâdila urechile” (2 Timotei 4:3), care nu reuşeşte să declare „tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27) într-un mod care să pună capăt stării păcătoase a ascultătorilor. Pretutindeni oamenii se lamentează de sărăcia spirituală a bisericii, însă nu fac legătura cu declaraţia: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis slăbiciune în sufletul lor” (Psalmul 106:15).

Am văzut acest tip de dorinţă care te consumă, în carierele


90


91

bărbaţilor şi femeilor care doresc să urce pe scara socială. „Trebuie să am succes. Celelalte lucruri mai pot să aştepte. Trebuie să câştig bani. Trebuie să calc pe urmele tatălui meu. Trebuie să fiu în top.” Cât este de trist pentru mine ca pastor să stau alături de aceiaşi oameni, acum ajunşi la vârsta de 40 ani sau 50 ani, după ce şi-au petrecut viaţa râvnind diferite aspecte ale visului american, cu Dumnezeu pe muchie şi cu familia undeva în fundal. După ce au obţinut cufărul cu aur, privesc înapoi pentru a-şi da seama de nebunia lor şi, printre suspine şi lacrimi pline de regret, ei relatează povestiri atât de asemănătoare unele cu altele despre căsnicii destrămate şi copii rătăcitori. După cum spune psalmistul: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis slăbiciune în sufletul lor”.

Am văzut dorinţa aceasta la adultul celibatar care trebuia să se căsătorească. „Trebuie să mă căsătoresc! Trebuie să găsesc persoana potrivită! Trebuie!” Chiar acum, în timp ce scriu, îmi vin în minte cazuri de tinere femei în această situaţie. Femei necăsătorite care L-au iubit pe Domnul şi au aşteptat mulţi ani ca Dumnezeu să-l scoată în cale pe „Dl Potrivit”. Aceste femei au făcut alegeri fără a-L întreba pe Dumnezeu.

„Trebuie să am un soţ”, pledează o femeie pe lângă Dumnezeu. „Nu pot să fiu fericită până când nu-mi vei împlini această nevoie.” Însă după aceasta, ea îşi ia soarta în propriile mâini. Cât de trist este mai apoi să dai câteva file de calendar pentru a vedea aceeaşi persoană plângând în biroul meu: „Am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. Cum de am luat această decizie? Sunt atât de nefericită acum.” Cât de impresionant este să vezi o tânără femeie frumoasă cu atât de mult potenţial, secerând atât de curând consecinţele compromisului şi ale unei alegeri făcute sub imperiul dorinţei. Psalmistul scria atât de potrivit: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis slăbiciune în sufletul lor”.

Am văzut acest principiu la lucru în viaţa soţului nefericit sau a soţiei nefericite, consumate de nedesăvârşirile partenerului. Am văzut părinţi luptându-se cu povara infertilităţii, dorindu-şi copii şi implorându-L pe Dumnezeu să le dea copii, mergând până la a pretinde. A avea copii este o mare binecuvântare, însă nu este un lucru vital. Eu şi Kathy îi iubim pe cei trei copii ai noştri, însă ei nu sunt întreaga noastră viaţă. Este înspăimântător să-i vezi pe cei care L-au implorat pe Dumnezeu şi I-au cerut


90


91

să le dea copii după ce îi primesc. După ce, în sfârşit, reuşesc să conceapă şi să nască, mi-e atât de teamă pentru respectivul copil care s-a născut într-o casă în care copiii sunt mai importanţi decât Dumnezeu. Este periculos să te naşti într-o astfel de casă.

Dumnezeu vrea ca să nu-L înlocuim cu nimic în viaţa noastră. Copiii care trebuie să ia locul lui Dumnezeu în vieţile părinţilor lor, au o sarcină dificilă. „El le-a dat ce cereau, dar a trimis slăbiciune în sufletul lor”.

Dacă viaţa ta se aseamănă cu cele descrise mai sus, fii atent! Dorinţa te va duce până la punctul în care vei urî ceea ce ai dorit. Dumnezeu spune: „Crezi că lucrul acesta este mai bun decât Mine? Poftim.” Fii cu băgare de seamă dacă Îi ceri lui Dumnezeu lucruri neesenţiale. În timp, s-ar putea să ajungi să urăşti lucrul după care ai tânjit.

Numeri 11:21-30 conţine raportul unei alte ocazii în care Moise se confruntă cu propria atitudine. Însă, în versetul 31, ne întoarcem la problema cărnii şi a poporului. Dumnezeu le-a trimis carnea pe care erau convinşi că trebuie să o aibă. Acum priviţi consecinţele:

ACTUL III: CONSECINŢELE LĂCOMIEI

(NUMERI 11:31-35)

„Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt, care a adus prepeliţe şi le-a răspândit peste tabără cale cam de o zi într-o parte şi cale cam de o zi de cealaltă parte în jurul taberei. Aveau o înălţime de aproape doi coţi de la faţa pământului”(versetul 31). Câteva definiţii: prepeliţele sunt păsări mici cu carnea gustoasă şi fragedă, asemănătoare cu fazanii din zilele noastre, în ceea ce priveşte cantitatea de carne. Doi coţi sunt echivalenţi cu aproximativ trei picioare. Este o oarecare confuzie în text în această direcţie. Este greu de dedus din expresia ebraică dacă păsările zburau la înălţimea de trei picioare deasupra pământului sau dacă erau adunate într-o grămadă de trei picioare. Oricum ar fi, israeliţii nu aveau de făcut nici un efort pentru a vâna.

Dumnezeu a spus: „Vreţi? Le puteţi avea! Vă voi simplifica lucrurile!” Puteau să meargă cale de o zi afară din tabără şi să adune păsări de peste tot.

„În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea, şi toată


92


93

ziua următoare, tot poporul a strâns prepeliţe” (versetul 32). Înnebuniseră! Treizeci şi şase de ore petrecute pentru a strânge păsări ce se găseau la o înălţime de trei picioare. Câte păsări puteai aduna? Ia observaţi ce ni se spune: „Cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri” (versetul 32). Aceasta echivalează cu şaizeci de baniţe de păsări. Cel care strânsese cel mai puţin – vegetarianul sau leneşul tot s-a ales cu şaizeci de baniţe! Aşa că se presupune că existau unii care aveau şi mai mult decât atât!

Imaginaţi-vă haosul. Samuel vine acasă şi îi spune soţiei sale: „Sara, poţi să vii în bucătărie un moment? Avem puţin de gătit.”

Ea priveşte în jur şi spune: „Douăzeci de baniţe de păsări de curăţat şi de gătit? Probabil că glumeşti!”

El răspunde: „Nu chiar, draga mea; celelalte patruzeci de baniţe sunt pe verandă.”

Imaginaţi-vă dificultăţile în zilele acelea când nu exista nici un fel de frigider. Ce poţi să faci cu şaizeci de baniţe de păsări? Ai curăţat vreodată o pasăre? Eu am curăţat odată un fazan. Îţi spun, pe când ai terminat de curăţat penele, nu mai rămâne mare lucru. Pentru puţină carne le stătea în faţă o muncă obositoare. Şaizeci de baniţe! Imaginaţi-vă mirosul de a doua zi! Nu… mai bine nu!

O consecinţă a lăcomiei este aceea că distruge capacitatea de a discerne suficienţa. Ne distorsionează gândirea până la punctul la care:

Destul nu mai este niciodată destul.

Când duci o viaţă guvernată de lăcomie, trăieşti pentru altceva – mai mult, mai bun, sau diferit; sau poate o relaţie, o achiziţie. Când dorinţele după ceva pun stăpânire pe tine, îţi pierzi capacitatea de a discerne suficienţa. Şi destul nu mai este niciodată destul.

Corespondentul ABC News John Stossel i-a luat odată un interviu lui Ted Turner, director la CNN şi Time, cu privire la finanţele lui. Turner este un om de miliarde de dolari. Stossel, observând că magnatul presei se îndreaptă spre topul revistei


92


93

Forbes al celor mai bogaţi oameni, l-a întrebat dacă topul din acea revistă l-a motivat să se îmbogăţească şi mai mult.

- Vezi tu, te afli pe lista aceasta şi vrei să avansezi pe listă. Vrei să fii numărul unu. Nimeni nu îl va egala vreodată pe Bill Gates. Nici Warren Buffet nu va reuşi să-l egaleze pe Bill Gates.

Turner sugerează că este amuzant să te gândeşti la căi prin care poţi să urci în top.

Apoi, Stossel întreabă:- Toţi îşi doresc mai mult… Şi este OK ca lucrurile să stea

astfel? - Cred că da, răspunde Turner. Este vorba de banii tăi…

Poţi să faci ceea ce îţi doreşte inima. Vrei să îţi cumperi un iaht încăpător? Ai posibilitatea să ţi-l cumperi.

Cu puţin înainte, reporterul întrebase despre lăcomia din America. Răspunsul lui Turner? „Ooo, lacomi, lacomi, lacomi. Toţi sunt lacomi.”4

Ultimii zece ani de bogăţie fără precedent în ţara noastră au dus la nişte rezultate uimitoare. Una dintre trăsăturile prosperităţii economice este că directorii câştigă de şase ori mai mult decât până acum. Însă, cu toate că se bucură de o avere fabuloasă, majoritatea liderilor nu împart prosperitatea cu cei care au contribuit la realizarea ei. Directorii acumulează din ce în ce mai mult pentru ei înşişi, astfel încât liderii din companiile înscrise în Fortune 1000 au devenit ca atleţii sau ca actorii de la Hollywood. Aceşti oameni înzestraţi şi abili se aşteaptă ca o parte din orice profit să ajungă în buzunarele lor. Motto-ul se pare că este: mai puţin pentru alţii; mai mult pentru mine. De ce? Deoarece lăcomia distruge capacitatea de a discerne suficienţa. Destul nu este niciodată destul. Cu cât ai mai mult, cu atât îţi doreşti mai mult.

Nu vreau să spun că banii sau posesiunile înseamnă păcat. Nu vreau să spun că persoana cea mai bogată este şi cea mai lacomă. Nu există o corelaţie directă între bogăţie şi lăcomie. Este posibil ca persoana cea mai lacomă pe care o cunoşti să fie cea care are cel mai puţin. Nu este o legătură directă între ceea ce ai şi ceea ce îţi doreşti. Are însă o legătură cu atitudinea ta. Iubesc oamenii sau iubesc lucrurile? Privesc în viitor spre oamenii pe care pot să-i câştig pentru Christos sau spre lucrurile pe care pot să le obţin pentru mine? Sunt o persoană lacomă?

Poate spui: „Cu mine nu se va întâmpla astfel.” Ba da! Mili-


94


95

oane de oameni au încercat şi au dat greş înaintea ta. „Voi fi acel unicat pentru care banii vor însemna fericire.” Nu, nu vei fi. Una dintre consecinţele lăcomiei este că destul nu este niciodată destul.

PREGĂTEŞTE-TE PENTRU ŢARA CACTUŞILOR

Observaţi ce stă scris în versetele 33 şi 34: „Pe când carnea era încă în dinţii lor” – ce tablou! – „înainte să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului; Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare. Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei), pentru că acolo au îngropat pe poporul apucat de poftă.” Cei care aleg lăcomia drept stil de viaţă, îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie. Viaţa în pustie: o existenţă aridă, moartă, prăfuită, lipsită de bucurie, dezolantă, nefericită. Nu se prea merită să mergi într-un astfel de loc, iar să mori acolo este o adevărată tragedie.

Mă aştept ca cititorii să se opună acestor adevăruri. Poate citeşti toate acestea, însă nu crezi. De fapt, lăcomia are rădăcini adânci în vieţile noastre. Gândurile tale sună poate cam aşa: Cum spui tu… însă cu mine va fi altfel. Eu Îl voi avea pe Dumnezeu şi voi avea şi ______________ (completează tu spaţiul liber).

Bineînţeles, alegerea îţi aparţine. Însă vreau să îţi spun că pustia este locul spre care te îndrepţi dacă Îl vrei pe Dumnezeu şi…; dacă te gândeşti la altceva ce trebuie să ai.

Am citit de curând despre un pastor care a decis să-şi vizi-teze câţiva dintre enoriaşi. Într-o zi, s-a înfăţişat pur şi simplu la uşa unei familii, spunând: „Bună, astăzi aş vrea să vă vizitez căminul.” L-au invitat înăuntru şi el s-a aşezat. Mama, dorind să înceapă cu dreptul, i-a spus fetiţei: „Scumpo, fugi te rog, ia Cartea Bună pe care o iubim cu toţii atât de mult şi adu-o aici.” Fetiţa a fugit şi s-a întors ducând sub braţ o carte; ajungând în faţa pastorului, i-a înmânat mamei ei catalogul cu produse Sears.


94


95


Pe la douăzeci de ani şi o vreme după treizeci de ani, nu am considerat lăcomia ca pe o problemă demnă de luat în seamă. În timp ce fraţii mei câştigau bani frumoşi, eu eram bucuros să urmez călăuzirea lui Dumnezeu şi să fiu pastor. Pentru mulţi pastori, misiunea şi banii reprezintă un oximoron – pur şi simplu nu se potrivesc. Banii nu erau importanţi şi eram mulţumit cu situaţia aceasta. Însă, în ultima vreme, pe măsură ce biserica noastră a crescut, misiunea mea prin radio a ajuns la nivel naţional, mi-a apărut a doua carte şi am primit invitaţii de a predica… Nu pot spune că suntem tocmai bogaţi, însă pentru prima dată familia MacDonald are un venit peste necesităţi. Am experimentat lucrurile despre care am vorbit spre sfârşitul acestui capitol. Lăcomia nu a constituit o problemă în viaţa mea până când nu am avut un venit care să-mi permită să devin lacom.

Eu şi Kathy am fost nevoiţi să luăm nişte decizii destul de radicale în ceea ce priveşte dărnicia. Am decis să dăm bani în plus, pe lângă zeciuială, pentru biserică şi pentru alte proiecte misionare, astfel încât finanţele să nu devină o problemă pentru noi. Am văzut felul în care au fost ruinaţi mulţi pastori şi noi am pus salvamari la posturi pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să ne ferim de căderea în aceeaşi capcană. Psalmul 62:10 u.p. spune: „când cresc bogăţiile, nu vă lipiţi inima de ele.” În capitolul următor voi spune mai mult despre alegerile pe care le facem. Acum, cum stau lucrurile în viaţa ta?

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Este timpul să privim în inimile noastre. Pe măsură ce ne oprim la aceste întrebări pentru cercetare interioară, putem să facem câţiva paşi în direcţia soluţionării.

1. Sunt o persoană lacomă? Întreabă-te aceasta cu sinceritate,


96


97

înaintea lui Dumnezeu. Fă din această întrebare un motiv de rugăciune: „Doamne, sunt o persoană lacomă?” Iată câteva metode potrivite pentru a afla care este dorinţa onestă a inimii tale. Întreabă-te: (a) Petrec mai mult timp gândindu-mă la oamenii pe care să-i influenţez în bine decât la lucrurile pe care să le agonisesc? (b) Când mă gândesc la viitorul meu şi la fericirea mea, mă gândesc: „Ehei, când voi reuşi să termin terasa din spatele casei”, sau „când vom reuşi să aplanăm conflictul acesta din familia noastră”, atunci voi fi cu adevărat fericit? (c) În timp ce mă gândesc la un viitor fericit pentru mine şi familia mea, mă imaginez având mai multe lucruri sau o influenţă mai mare în viaţa celor din jur? Adesea, pe măsură ce înaintează în vârstă, oamenii dobândesc o orientare centrată pe semeni/misiune şi mărturisesc că îşi doresc să fi fost implicaţi în convertire mai devreme.

2. Culeg consecinţele lăcomiei în relaţia mea cu Dumnezeu? Poate că ideea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu sau de a studia adevărul Său este oarecum plictisitoare pentru tine. Poate că ultima dată când te-ai întâlnit cu alţii pentru închinare, te-ai surprins gândind: „Ce tot spun?” Pentru tine totul este foarte anost. Ştii de ce? Pentru că viaţa ta este o pustie. Ştii de ce? Pentru că aceia care aleg murmurarea drept stil de viaţă îşi vor petrece toată viaţa în pustie, şi lăcomia face parte din murmurare. Dumnezeu îi lasă pe oameni să experimenteze viaţa în pustie atunci când ei doresc altceva decât pe El. Aşa că, dacă seceri consecinţele lăcomiei în relaţia ta cu Dumnezeu, a treia întrebare te va ajuta să te orientezi.

3. Sunt dispus să mă căiesc? Dacă acest cuvânt, „căinţă”, este străin vocabularului tău, iată două întrebări diferite referitoare la acelaşi concept: (a) Sunt dispus să schimb felul în care gândesc şi atitudinea mea referitoare la lăcomie? (b) Sunt dispus să spun: „Am trăit pentru lucruri şi pentru relaţii şi pentru cele materiale, în loc să trăiesc pentru Dumnezeu?” Trebuie să recunoşti aceasta cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Poate ai putea începe să te rogi: „Doamne, trebuie să schimb felul în care gândesc în privinţa lăcomiei. Nu am fost plăcut înaintea


96


97

Ta. Vreau să-mi schimb priorităţile. Nu vreau să trăiesc în pustie.”

Căinţa este pasul decisiv. Poate părea dificil. Este nevoie de umilinţă. Însă vei găsi binecuvântarea. Pentru a te ajuta, urmează un model de rugăciune. Am să includ câte una la finalul fiecărui capitol ca o încurajare pentru tine, de a aduce acele lucruri care ţi-au împovărat gândurile înaintea lui Dumnezeu, acum cât sunt clare în inima şi mintea ta.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, în acest moment vreau să Îţi mulţumesc pentru

că eşti dispus să Te ocupi de inima mea în privinţa lăcomiei! Doamne, viaţa mea este o cursă atât de rapidă; iartă-mă, te rog, pentru că am aşezat anumite lucruri înaintea Ta. Iartă-mă pentru că am tânjit după lucruri pe care inima Ta nu le doreşte pentru mine şi pentru că am crezut că voi găsi împlinirea în viaţă despărţit de Tine. Mă căiesc astăzi pentru atitudinea mea lacomă şi mă rog ca Tu să îmi curăţeşti inima.

Învaţă-mă ce înseamnă să Te iubesc mai presus de orice. Ajută-mă să îmi dau seama cât este de inutil să-ţi cer lucruri care nu sunt esenţiale. Aminteşte-mi mereu că lucrurile nu vor satisface niciodată dorinţa inimii mele menită să Te iubească pe Tine. Fie ca Tu să devii totul pentru mine, şi celelalte lucruri să fie aşezate pentru totdeauna la locul lor.

Aştept cu bucurie continuarea lucrării Tale în mine şi sunt mulţumit să înlocuiesc lăcomia cu ceea ce Cuvântul Tău îmi va descoperi. În Numele lui Iisus. Amin

NOTE

1. Harrison Rainie, „The State of Greed” Newsweek, 17 Iunie 1996, 672. Ibid.3. Suma de 400 de miliarde este luat din „Report to the Nation”, o publicaie

a Association of Certified Fraud Examiners (ACEF), 2000, dup cum se gsete pe siteul web al ACEF: www.cfenet.com/newsandfacts/fraudestatistics;


98 99

procentajul bieilor i fetelor implicate în furturi este preluat din „New Survey Reveals Moral Illiteracy that Needs to Be Adressed in Educational Reforms”, un comunicat de pres al Josephson Institute of Ethics (Marina del Rey, Calif.), 16.Octombrie 2000; accesat pe siteul web: www.josephsoninstitute.org, în data de 7 Decembrie 2000. Ultimele dou date sunt aparin lui Rainie, „The State of Greed”, Newsweek, 62.

4. „Greed with John Stossel”, un reportaj special ABC News din 3 Februarie 1998; transcris de pe www.abcnews.go.com/onair/specials/html_files/spe0203a.html.


98 99

C A P I T O L U L P A T R U

… CU MULŢUMIREA

1 T I M O T E I 6 : 6 - 1 0


O atitudine de mulţumire poate aduce bucurieşi te poate elibera din pustia lăcomiei.

Opreşte-te pentru o clipă şi imaginează-ţi împreună cu mine un loc. Lasă-ţi capul pe spate şi închide ochii – după ce ai terminat de citit pasajul acesta,

bineînţeles – şi imaginează-ţi cel mai liniştit loc posibil. Viaţa nu este perfectă în locul acesta, însă este un loc plin de pace. Nu te grăbeşti să faci nimic şi nu eşti presat de aşteptările celorlalţi. Lângă casa ta se mai găsesc şi alte case, însă nici una mai mare decât a ta şi nu eşti presat cu privire la a cumpăra sau la a experimenta anumite lucruri. Nu auzi claxoane, nu ai de a face cu certuri în traficul aglomerat, nu te grăbeşti să ajungi la întâlniri, nici nu urăşti telefonul când sună. Pur şi simplu ai timp destul pentru lucrurile de care trebuie să te ocupi şi suficient timp liber pentru a te dedica activităţilor de care te bucuri. Ai timp pentru a respira, a te plimba şi a medita. Locuieşti într-o casă modestă şi copiii tăi poartă haine primite de la alţii, însă familia ta este fericită şi nevoile voastre sunt satisfăcute. Nu


100

... cu mulţumirea

101

este de mirare că versetele vieţii tale sunt cele din Proverbe 30:8-9: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: ‘Cine este Domnul?’ Sau ca nu cumva în sărăcie să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu.”

AŞADAR, UNDE TE REGĂSEŞTI?

Viaţa ta nu este perfectă, însă eşti satisfăcut cu ceea ce ai, pentru că te odihneşti în Domnul şi trăieşti fiecare zi la rândul ei. Dacă vin necazuri, ele nu vor scufunda vasul tău, pentru că eşti pregătit să înfrunţi inevitabilul. Sună bine, nu-i aşa?

Într-un cuvânt, locul pe care l-am descris până acum se numeşte mulţumire. Mulţumirea este atmosfera din Ţara Promisă, în care Dumnezeu îi învăluie şi îi face să crească pe toţi aceia care aleg atitudinile plăcute Lui. Mulţumirea este un tipar de gândire care înlocuieşte cea de-a doua atitudine a pustiei. Şi fiecare pas pe care îl vei face pentru a înlocui gândirea lacomă care ne bântuieşte pe toţi, cu mulţumire adevărată, aşa cum este ea regăsită pe paginile Bibliei, este un pas pentru a lăsa în urmă pustia şi moartea, pentru a intra în fericire şi împlinire. Te invit să aflăm ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu despre mulţumire.

CALEA BIBLICĂ SPRE MULŢUMIRE

Punctul nostru de plecare este 1 Timotei 6:6-10:

„Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.”

DEFINIŢIA MULŢUMIRII

Mulţumirea – un cuvânt frumos, nu? Respiră adânc şi inspiră aerul tare şi curat din vârful Muntelui Mulţumirii.


100

... cu mulţumirea

101

Însă ce înseamnă mulţumirea şi cum ajungem să o obţinem? Iată o definiţie: Mulţumirea este satisfacţia ce izvorăşte din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mulţumit. Nu mai ai nevoie de nimic altceva. Eşti mulţumit cu ceea ce Dumnezeu ţi-a încredinţat. Aceasta apropo de a merge contra curentului! Mulţumirea înseamnă a te odihni în ceea ce ai deja şi a nu căuta nimic în plus. Înseamnă a spune fără teamă de viitor sau de a trezi resentimentele celorlalţi: „Am suficient.” Aceasta este mulţumirea. Îmi place mult propoziţia care urmează: Mulţumirea este măsura neschimbătoare a suficienţei.

Este ceva de genul:- Hei, tu, ce îţi doreşti?- Ăăă…, nimic!- Nu ai vrea nişte_________?- Nu.- Ce ai?- Am suficient. Mi-e de ajuns.Mulţumirea. Este ca o gură de aer proaspăt pentru o

persoană ce se asfixiază.Ca un pahar de apă rece pentru călătorul din deşert. Prinzi

ideea? Deşertul înseamnă sete. Lăcomia înseamnă pustie. Mulţumirea? Reprezintă Ţara Promisă.

MULŢUMIREA ARE UN PARTENER

Observă acum că mulţumirea are un partener. Îl vezi în versetul 6? Mulţumirea are un partener. Sunt ca sarea şi piperul, ca Tom şi Jerry, ca soţia mea şi cu mine – meniţi să fim împreună. Partenerul mulţumirii este evlavia. „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”. Niciodată nu trebuie să fim mulţumiţi cu ce suntem, ci numai cu ce avem. Iată de ce aceste două cuvinte sunt parteneri de nedespărţit. Evlavia se referă la ce sunt; mulţumirea se referă la ce am. Evlavia nu este satisfăcută cu caracterul meu în raport cu Dumnezeu, în timp ce mulţumirea este satisfăcută cu ceea ce am în Dumnezeu. Împreună, ele înseamnă un mare câştig.

Observă că Pavel nu condamnă dorinţa de câştig. În noi este adânc înrădăcinată o dorinţă după mai bine. Ştiai lucrul acesta? În profunzimile ascunse ale fiinţei tale, Dumnezeul Atotputernic a sădit dorinţa de a-ţi îmbunătăţi viaţa. Nu este aceasta o veste


102

... cu mulţumirea

103

bună? Viaţa mea poate deveni mai bună. Nu trebuie să mă mulţumesc cu ea aşa cum este acum, şi nu trebuie să fie perfectă, însă poate fi îmbunătăţită considerabil! Dorinţa de a avea o viaţă mai bună, pasiunea pentru „câştig”, nu doar că nu este greşită, ci este dată de Însuşi Dumnezeu!

Adesea, însă, dorinţa de câştig îi face pe mulţi oameni să dorească în mod greşit. Exercităm dorinţa în mod nepotrivit, deoarece minţile noastre sunt pervertite. Să recunoaştem, avem o înclinaţie greşită! Rareori suntem satisfăcuţi cu ceea ce avem. În timp ce Abraham Lincoln se plimba într-o zi cu băieţii lui, ei se certau şi strigau, făcând o scenă neplăcută în public. Un curios s-a apropiat de Lincoln şi l-a întrebat:

- Ce s-a întâmplat cu băieţii tăi de se poartă astfel?Lincoln a răspuns:- Nimic altceva decât ce s-a întâmplat cu lumea întreagă.

Am numai trei alune, şi fiecare dintre ei vrea câte două.Dorinţa de câştig nu este greşită, însă, datorită inimilor

noastre păcătoase, adesea este canalizată într-un mod greşit.Da, evlavie + mulţumire = mare câştig. Aceasta este o

ecuaţie pe atât de sigură şi neschimbătoare pe cât este 2+2=4. Este o formulă câştigătoare:

Evlavie + Mulţumire = Mare succes.

Totuşi, într-o lume care respinge din ce în ce mai mult adevărul absolut, formula aceasta nu este numai înlăturată, ci şi ridiculizată.

Îmi place sarcasmul ca formă de umor şi îmi plac mult replicile comicului Jack Handy. Când face haz de modul în care societatea noastră a respins adevărul absolut, el spune: „În loc de a da rezultate la testele de matematică, eu sugerez să dăm impresii. Astfel, dacă eu am o altă impresie decât tine… ei bine, nu putem rămâne prieteni?” Mă amuză copios, deoarece ideea este, bineînţeles stupidă. Nimeni nu ar fi vreodată de acord ca să fie corecte toate răspunsurile emoţionale diferite la probleme de matematică. Totuşi, în privinţa lui Dumnezeu şi a vieţii, cultura noastră insistă ca o astfel de nebunie să fie acceptată. Trist, dar


102

... cu mulţumirea

103

adevărat – oamenii nu mai cred în existenţa unui adevăr absolut. Însă dă-mi voie să-ţi spun ceva: acest adevăr există! Şi motivul pentru care există ecuaţii care au efect este tocmai acela că ele vin din partea Creatorului Universului.

Permite-mi să-ţi adresez o întrebare: câte gaze sunt absolut esenţiale pentru a menţine viaţa umană? Unul singur: oxigenul. Dacă aleg un obiect la întâmplare şi apoi îl las să cadă, ce se întâmplă? Cade, evident. Câte legi ale fizicii sunt implicate în procesul acesta? Una singură: gravitaţia. Tu spui: „Nu, eu cred că obiectul cade pentru că ________”; sau „Mi se pare că ________”; sau „Eu simt că _______”. Lasă toate acestea deoparte! Există un singur motiv pentru care un obiect cade: se numeşte legea gravitaţiei.

Câte drumuri duc la Dumnezeu? Unul singur. „Însă eu am de gând să încerc drumul celălalt.” Nu fă greşeala aceasta! Acesta este un plan greşit. Faptul că tu alegi un drum, nu înseamnă automat că drumul acela este cel bun; drumul este bun numai dacă este drumul lui Dumnezeu. Există o singură cale spre viaţa veşnică. Iisus a spus: „Eu sunt calea” (Ioan 14:6). Una singură. Nu mai multe.

Dă-mi voie să te întreb ceva: câte cărţi a scris Dumnezeu pentru a Se descoperi pe Sine? Una singură. Câte formule cunoşti pentru fericirea omenească? Nu sunt cinci, nici şase, nici opt, nici zece. Este una singură. Citeşti despre ea chiar acum! Dacă vrei să guşti fericirea şi împlinirea în viaţa aceasta, ar fi bine să încerci să aplici singura ecuaţie care duce la fericirea umană. Evlavie + mulţumire = mare câştig.

RĂSPUNSURI GREŞITE

Nu este chiar atât de surprinzător faptul că oamenilor care nu cred în absolut le este greu să creadă într-un Dumnezeu care dă răspunsuri absolute. Ceea ce este şi mai trist este să-i vezi pe aceia care susţin că Dumnezeu a scris o carte numită Biblia, care te-ai aştepta să cunoască mai mult, încercând să strice ecuaţia lui Dumnezeu. Vieţile lor sunt confuze datorită unei „matematici spirituale neclare”. Iată câteva ecuaţii pe care creştinii le încearcă, însă care nu se potrivesc:


104

... cu mulţumirea

105

Evlavie + Prosperitate = Mare câştig. Greşit!

Bâzzzzz. Ai căzut la test. Şi totuşi atât de mulţi oameni încearcă aceasta. De fapt, începând cu mijlocul anilor 1970, doctrina „evlavie+prosperitate” a primit destul de mult spaţiu de emisie în Statele Unite. Practic, fiecare staţie de televiziune creştină transmite mesajul prin oameni care predică această evanghelie falsă, a prosperităţii. Este o teorie conform căreia Iisus a murit nu numai pentru ca noi să primim iertarea pentru veşnicie, ci pentru ca să fim sănătoşi şi bogaţi.

Dacă te gândeşti că numai o mică fracţiune dintre credincioşi adoptă această formulă falsă, te amăgeşti singur. Un cunoscut predicator al acestei teorii a vândut mai multe cărţi la începutul anilor ’90 decât Charles Swindoll şi James Dobson la un loc.1 Oamenii ingeră această teorie deoarece îşi doresc ca să fie adevărată. Însă nu este. Este o ecuaţie falsă.

Iată o ecuaţie opusă:

Evlavie + Sărăcie = Mare câştig. Greşit!

Unii oameni exagerează. „O! Înţeleg acum. Nu este vorba despre a avea bani; este vorba despre a nu avea bani. Eu nu am. Am renunţat la ei. Am făcut un legământ de sărăcie. Sunt la fel de sărac precum şoricelul de la biserică, iar acum fericirea mea este garantată.” Bâzzzzzzz! Răspuns greşit. Ai căzut la test. Îţi aminteşti ce am subliniat în capitolul precedent? Cei săraci nu sunt imuni la lăcomie. Evlavie plus sărăcie nu este o ecuaţie care să conducă la fericirea umană.

Evlavie + Putere/Influenţă = Mare câştig. Greşit!

Unii oameni spun: „Ştiu că nu banii sunt importanţi – influenţa contează. P-U-T-E-R-E-A! Trebuie să deţin controlul


104

... cu mulţumirea

105

asupra tuturor lucrurilor şi persoanelor din jurul meu.” O gândire de felul acesta a dat naştere unor adevăraţi monştri ai controlului. Poate încerci să deţii controlul asupra casei tale şi asupra venitului, asupra curţii tale şi asupra ta însuţi. Totul trebuie să fie perfect! Pretinzi ca totul să fie în perfectă ordine. „Voi fi o persoană evlavioasă şi voi deţine controlul asupra micii împărăţii pe care o am aici şi voi face totul perfect. Voi fi perfect; lumea mea va fi perfectă. Voi obţine un mare câştig!”

Mai întâi de toate, nu vei reuşi niciodată să controlezi totul în jurul tău; Dumnezeu va avea grijă de asta. În al doilea rând, chiar dacă ai putea, nu te-ar face fericit. Îmi pare rău din nou – acesta este un alt răspuns greşit.

Evlavie + Armonie în familie = Mare câştig. Greşit!

Să fie răspunsul corect? Nu. Bâzzzzzz! (Scuze, nu aş vrea ca bâzâitul să devină supărător.) Deşi respect proiectele gen „Familia în centrul atenţiei” şi altele de felul acesta, care promovează principii biblice de vieţuire creştină în familie – adevărul este că niciodată nu vei avea o familie perfectă. Cel puţin unul dintre copiii tăi va avea grijă de aceasta, sau te vei îngriji chiar tu însuţi să strici armonia într-un fel sau altul. Nu pune toate roadele fericirii în coşul perfect al familiei. Da! Să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu. Da! Să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a ajuta familiile noastre să crească în lucrurile lui Dumnezeu. Totuşi, să evităm a ne aşeza în calea durerii şi dezamăgirii în viitor, gândind: „Dacă aş avea căminul creştin perfect, aş fi mulţumit.”

Nu. Nu. Nu. Evlavia plus armonia în familie nu înseamnă un mare câştig.

Evlavie + Succes în misiune = Mare câştig. Greşit!

Iată un bâz prelung. Am trecut pe acolo şi am experimentat toate astea. Ecuaţia de mai sus nu duce nicidecum la fericire. Dumnezeu a trebuit să mă înveţe acest adevăr cu mulţi ani


106

... cu mulţumirea

107

în urmă. Îmi amintesc de vremea când biserica Harvest Bible Chapel număra aproape două sute de membri. Mă gândeam: Ehei, dacă aş ajunge să am cinci sute de membri, voi fi mulţumit cu ce am realizat. Apoi am început să îmi doresc o mie, două mii, trei mii. Pe măsură ce biserica a continuat să crească şi am pus bazele unor biserici noi, toate acestea fiind meritul lui Dumnezeu, am descoperit că nici o realizare în domeniul misiunii nu îmi va satisface inima.

Există o singură ecuaţie pentru un mare câştig. Este o formulă constantă şi nimic nu funcţionează la fel de bine: evlavie+mulţumire=mare câştig.

Evlavia plus mulţumire este un mare câştig. Observaţi cuvântul mare. Este un câştig mare. Nu lucrăm cu cifre modeste. Jucăm pentru miza maximă. Rezultatele pozitive ale adoptării acestui adevăr sunt considerabile. Ai experimentat una sau mai multe dintre aceste ecuaţii false, numai pentru ca apoi să-L judeci pe Dumnezeu cu asprime pentru faptul că ele nu funcţionează? Te rog să nu faci lucrul acesta. Dumnezeu te iubeşte şi doreşte foarte mult fericirea ta pentru viaţa aceasta. Trebuie numai să adopţi noua matematică – matematica lui Dumnezeu. Evlavia plus mulţumirea reprezintă un mare câştig. Spune lucrul acesta cu voce tare. Acceptă-l din toată inima.

Bun! Acum să ne ocupăm de modul în care este posibil lucrul acesta. 1 Timotei 6 include trei paşi care distrug tiparul de gândire lacomă, conducând la mulţumire.

PRIMUL PAS SPRE MULŢUMIRE: PRIVEŞTE SPRE VEŞNICIE!

Gândurile despre veşnicie promovează mulţumirea pământească. Pavel scria: „Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.” (versetul 7). Îmi plac lucrurile care sunt atât de simple; este totul atât de clar. Nu ai adus nimic în lume. E corect. Şi nu iei nimic cu tine când vei pleca. Atunci când cineva moare, prietenii lui/ei vor întreba adesea: „Cât a lăsat în urmă?” Răspunsul este în toate cazurile acelaşi: „Totul!” Este evident.

Este cu adevărat uimitor să vezi cum se naşte un copil. Ce privilegiu! Am fost extrem de fericit la naşterea fiecăruia


106

... cu mulţumirea

107

dintre cei trei copii ai mei. Nouă luni de aşteptare, aşteptare şi iar aşteptare. Şi, dintr-o dată, e timpul să mergem la spital. Eu şi Kathy am trecut prin durerile travaliului (soţiei mele i-a fost într-adevăr ceva mai greu decât mie). Şi în sfârşit, soseşte bebeluşul! Un lucru ciudat însă în cazul fiecăruia dintre copiii mei – au sosit în lume cu mâinile goale. Au venit dezbrăcaţi. Au venit fără nimic! Aş vrea să-ţi conturezi bine în minte imaginea aceasta, pentru că exact cu atât vei pleca în mâini. Cu nimic!

Gândeşte-te la cineva care lasă în urmă multe lucruri. Mă gândeam la Bill Gates. „Bill, vei părăsi lumea şi nu vei lua nimic cu tine! Nu vei lua cu tine reputaţia. Nu vei lua cu tine software-ul. Nu vei lua cu tine miliardele de dolari. Ai venit aducând nimic, şi tot cu atâta vei pleca. Nu vei avea parte de vreun tratament special şi nici nu vei sosi cu limuzina la tronul lui Dumnezeu. Nimic!” De fapt, Evrei 4:13 spune că vom fi „goi şi descoperiţi înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (NKJV).

Poate ai auzit de seminaristul care nu avea nici doi bani. Îmi amintesc acele zile! Acest seminarist trebuia să organizeze prima dată o înmormântare. Era atât de emoţionat şi nu avea haine potrivite. Aşa că a mers la magazinul second-hand să cumpere un costum ieftin, conservator, de culoare închisă pentru prima înmormântare pe care avea să o oficieze. Când a ajuns la magazin, a găsit câteva rafturi pline de costume închise la culoare: cu două rânduri de nasturi, cu un singur rând de nasturi, de toate mărimile. A întrebat-o pe vânzătoare: „De unde aveţi toate aceste costume?”

Ea a răspuns: „Firma de pompe funebre de vizavi a dat faliment, aşa că am primit toate aceste costume pe care ei le foloseau pentru a-i înveşmânta pe decedaţi.”

Groaznic! s-a gândit el în faţa perspectivei de a purta un costum confecţionat pentru decedaţi. Însă apoi s-a gândit cât de puţini bani avea şi aceasta rămânea totuşi cea mai bună opţiune, aşa că a cumpărat unul.

Pe când se afla în faţa adunării, în costumul său nou-nouţ, a început să vorbească despre vremelnicia vieţii şi despre apropierea veşniciei. Ducând mâna la buzunar – a fost şocat să afle că nu avea buzunare!

„Bineînţeles”, gândi el. „Este un costum confecţionat pentru


108

... cu mulţumirea

109

morţi! Pentru ce să aibă buzunare?” Nimeni nu are nevoie de buzunare pentru veşnicie pentru că nu luăm absolut nimic cu noi când plecăm.

AL DOILEA PAS SPRE MULŢUMIRE:DESTUL ESTE DESTUL

Pavel exprimă lucrul acesta atât de simplu în 1 Timotei 6:8„Dacă avem cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.” Iată ce avem nevoie: cât pentru subzistenţă… minimum absolut. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le ai? Numai două: hrană şi îmbrăcăminte. În concordanţă cu versetul 8:

Tot ceea ce ai nevoie pentru a fi mulţumit este casă şi masă.

Hai să începem cu „masă”. Observaţi ce simplu este cuvântul hrană. Nu înseamnă caviar sau şampanie. Nu este menţionat nicăieri ceva de genul „trei mese pe zi, cu desert inclus.” Dumnezeu nu a promis niciodată poporului care îl urma pe Moise o cantitate echilibrată din cele patru categorii majore de alimente. Le-a promis numai mană şi apă. Iată ce trebuia să aibă. E adevărat că sunt puţini oamenii care cred că ar putea să fie fericiţi cu o dietă atât de simplă ca aceasta. Aşa că hai să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne împrospăteze memoria. Nu avem nevoie de o dietă complexă şi de delicatese rare – mâncare pe care să o devorăm cu lăcomie! Nu trebuie să avem un bufet suedez. Acesta nu face parte din ecuaţia fericirii. Când ne aşteptăm să fim mulţumiţi cu minimul necesar, Dumnezeu ne va surprinde adesea cu trataţii speciale. Dacă pretindem 31 de arome, pierdem dreptul la mulţumire şi inimile noastre devin pustii.

Acum hai să ne gândim la „casa” noastră. Cuvântul din versetul 8 este „îmbrăcăminte”. Doar îmbrăcăminte – iată tot ce avem nevoie pentru un mare câştig. Nu avem nevoie de o mulţime de toalete cu pantofi asortaţi. Nu avem nevoie de o casă de 400 de metri pătraţi, cu aer condiţionat şi planuri pentru


108

... cu mulţumirea

109

o casă de vacanţă. Avem nevoie doar de un acoperiş deasupra capului şi de haine cu care să ne încălzim trupul.

Nu spun că o casă mai spaţioasă sau o a doua casă reprezintă un lucru rău. Spun doar că nu ne sunt necesare şi că urmărirea asiduă a unui astfel de obiectiv ne poate duce la nefericire! Ai nevoie numai de hrană şi de acoperământ. Atât este suficient. Iată un proverb roman: „Banii sunt ca apa mării; cu cât bei mai mult, cu atât îţi este mai sete.” Ei bine, mulţumirea este cea care întrerupe acest cerc vicios al setei şi te face în stare să spui: „Dacă voi avea hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea voi fi mulţumit”(1 Timotei 6:8). Mulţumit. Asta înseamnă să spui: „Am destul.”

PASUL TREI SPRE MULŢUMIRE:ÎNVAŢĂ DIN EXPERIENŢELE ALTORA

Dincolo de a te gândi la veşnicie şi a lăsa ca destul să fie destul, iată al treilea pas pentru a obţine mulţumirea: învaţă din exemplul celorlalţi. Trăsătura cea mai nebunească a rasei umane este aceea că suntem înclinaţi să gândim că trebuie să învăţăm totul de unii singuri. Cât de nebunească este tendinţa aceasta?! De ce nu putem să învăţăm pur şi simplu de la ceilalţi oameni? Nu suntem primii oameni care vorbesc despre mulţumire, nu-i aşa? Şi nu suntem nici primii care se luptă cu lăcomia şi care experimentează căderea şi devastarea, care sunt consecinţele ei.

Într-adevăr, mii şi mii de oameni înaintea noastră au învăţat deja lecţia aceasta. Majoritatea au învăţat-o prea târziu. (Acesta este subiectul cărţii de faţă: Doamne, schimbă-mi atitudinea – până nu e prea târziu.) John D. Rockefeller a spus: „Am câştigat milioane, însă ele nu mi-au adus fericirea.” Cornelius Vanderbilt a spus: „Preocuparea de a câştiga milioane este o povară prea grea. Nu găsesc nici o plăcere în aceasta.” John Jacob Astor, care a strâns o bogăţie extraordinară în timpul vieţii lui, a spus: „Sunt cel mai nefericit om de pe pământ.” Cu toate că avea o proprietate luxoasă, Henry Ford a afirmat la sfârşitul vieţii lui: „Am fost mai fericit când eram băiat şi lucram într-un atelier auto, cu toate că nu aveam nimic.” De ce să nu luăm în serios aceste exemple şi să evităm greşelile lor?

PERICOL, PERICOL, PERICOL


110

... cu mulţumirea

111

Mă întreb dacă vreunul dintre cei de mai sus a citit 1 Timotei 6:9: „Dar cei ce vor să se îmbogăţească, cad în ispită, în laţ.”? Acel cuvânt vor, provine dintr-un cuvânt grecesc care nu înseamnă o dorinţă sub un impuls momentan, ci o „dorinţă fermă născută din raţiune.” Vă sună familiar? „M-am tot gândit şi iată care va fi viaţa mea – banii. Voi câştiga cât de mult posibil. Voi achiziţiona bunuri. Voi construi. Voi ajuge să fiu în top şi voi spune: ‘Priviţi ce am făcut!’” Acesta este un plan defectuos. Cu privire la aceasta avem Cuvântul lui Dumnezeu, care avertizează: „Cei care vor să se îmbogăţească” sunt uşor de înlănţuit.

Observaţi cuvântul ispită. Banii îţi oferă şansa de a vizita anumite locuri, de a face anumite lucruri şi de a experimenta o presiune de a păcătui cu care cei săraci nu se vor confrunta niciodată. Odată cu sporirea averii, ispita se amplifică: „Cei care vor să se îmbogăţească, cad în ispită, în laţ.” Cuvântul laţ mai poate fi tradus şi prin capcană. Banii prind oamenii în capcană. Cât de frecvent auzim oameni spunând:

„Vreau să-L slujesc pe Dumnezeu, însă pentru asta ar trebui să vând casa mea spaţioasă.” Prins!

„Vreau să petrec mai mult timp cu familia mea şi să caut mai întâi cele veşnice, însă acum lucrez la această firmă în care toţi cei angajaţi pe aceeaşi poziţie ca mine lucrează şaizeci de ore pe săptămână. Dacă nu ţin pasul şi nu lucrez ca şi ceilalţi, îmi voi pierde cariera.” Prins!

„Nu vreau să cheltuiesc atât de mulţi bani pe haine şi maşini, însă toţi de pe strada mea fac acelaşi lucru.” Prins!

„Nu vreau ca puştii mei să se simtă ciudat mergând la şcoală cu haine de la second-hand sau cu haine primite de la alţii.” Prins!

Aceasta este gândirea celor care au drept obiectiv în viaţă îmbogăţirea. Ei cad în ispită şi în capcană.

Un nesăbuit este un om căruia îi lipseşte discernământul. „Cred că acel lucru ne va face fericiţi. Poate dacă vom obţine cutare lucru, vom fi fericiţi.” Nu toate dorinţele noastre sunt nevinovate. Unele sunt foarte vătămătoare. Unele dorinţe ne devastează viaţa cu mult înainte de a obţine lucrurile după care tânjim. Ele au înfăptuit deja răul, chiar în stadiul de dorinţă.

Şi apoi urmează consecinţele finale: „… ruină şi pierzare.” A trăi o viaţă întreagă pentru împlinirea dorinţelor mele aduce mai


110

... cu mulţumirea

111

mult decât stricăciune; aduce devastare. Rezultatele veşnice ale unei vieţi întregi trăite pentru dorinţele mele înseamnă pierzare. Iată de ce spunea Iisus: „Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechile acului decât pentru un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10:25). El explica: „Acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6:21). Dacă trăieşti pentru lucruri, pentru tine însuţi şi pentru satisfacţia ta, atunci nu trebuie să fii surprins când Îl vei auzi pe Dumnezeu spunându-ţi la sfârşit: „Niciodată nu te-am cunoscut; depărtează-te de la Mine” (Matei 7:23). Poate că reuşeşti să îi păcăleşti pe oameni, dar Dumnezeu cunoaşte adevărul.

1 Timotei 6:10 exprimă concluziile lui Pavel: „Căci iubirea de bani este rădăcina a tuturor relelor.” De câte ori ai auzit citatul acesta folosit în mod greşit? Oamenii spun adesea: „Banii sunt rădăcina răului.” Însă nu aceasta se spune aici. Banii nu au nimic rău sau nedrept în ei înşişi. Banii reprezintă numai un mijloc, o facilitate. Banii nu sunt cu nimic mai răi decât prăjiturile cu ciocolată. Problema este iubirea de bani. Să-i iubeşti! Să-i doreşti! Să trăieşti pentru ei! Să crezi că „banii mă vor face fericit”.

DOUĂ TABLOURI DIZGRAŢIOASE

Pavel a adăugat două imagini dizgraţioase la avertismentul din versetul 10. Mai întâi: „Unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă.” Cunoşti un astfel de om care obişnuia să-L caute pe Domnul şi să I de închine? Îl iubea cu toată inima lui, însă acum iubeşte doar banii. Se închină „dolarului atotputernic”. Trebuie să aibă mai mult pentru că iubeşte banul! Cunoşti pe cineva care corespunde acestei descrieri, care a rătăcit de la credinţă?

Iată cel de-al doilea tablou, mai trist. Cei care au tânjit după bani „s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri”. S-au străpuns. Cât de îngrozitoare este imaginea cuiva care se auto-înjunghie? Imaginaţi-vă următorul dialog:

„Ce faci?”„Mă înjunghii.”„De ce faci lucrul acesta?”„Pentru că iubesc banii.”Acest dialog este atât de stupid încât poate ar părea chiar


112

... cu mulţumirea

113

amuzant dacă nu ar fi atât de trist! A iubi banii înseamnă a te străpunge pe tine însuţi cu multe chinuri.

Indiferent cum arată pe dinafară, iubirea de bani face rău pe dinăuntru – dăunează sufletului. Dacă persistă, te va conduce într-un loc unde mulţumirea nu există. Dar există o cale mai bună: evlavia plus mulţumirea înseamnă un mare câştig.


Cu puţin timp în urmă, a sunat telefonul. Un prieten de-al meu din New York îmi vorbea de la celălalt capăt al firului. Ştia cât de mult îmi place să joc golf, pentru că este sportul meu preferat. Aşa că m-a întrebat: „Ce faci în data de 4 Decembrie?”

„Nu ştiu.”„Tocmai am făcut o donaţie şi voi juca în Al Doilea Turneu

Anual în Memoria lui Payne Stewart, în Orlando. Ai vrea să vii să joci împreună cu mine?” Răspunsul meu a fost: „Mai întrebi? Ar fi grozav. Mi-ar face mare plăcere.”

„Excelent!” Apoi, după un scurt moment de ezitare, adaugă: „Ceea ce este cu adevărat uimitor este faptul că am făcut şi o a doua donaţie considerabilă. Rezultă că pot să aleg cu cine să joc.”

L-am întrebat: „Cu cine vom juca?”Mi-a răspuns cu nonşalanţă: „Vom fi noi doi, un tip pe nume

Frank şi Tiger Woods. Aşa că, verifică-ţi agenda.”„O verific chiar acum.” Am deschis agenda cu nerăbdare.

„Of!” aproape că am strigat. „Voi fi în Israel atunci.”Trebuie să îţi mărturisesc faptul că atitudinea mea a fost

mult mai nepotrivită! Timp de câteva ore, în minte mi se derula: „Stupida asta de călătorie în Israel. Incredibil!” De fapt, atitudinea mea s-a înrăutăţit atât de mult încât când am ajuns acasă, privind ştirile de seară despre violenţa din Israel, mă gândeam: „Poate lucrurile se vor înrăutăţi şi nu va trebui să merg!” Aceasta este o atitudine greşită! Pentru a nu fi complet dezamăgit de acest pastor, am să-ţi spun că mi-a venit în minte gândul că Domnul m-a certat şi mi-a spus: „Ai o atitudine complet nepotrivită.”

A trebuit să aleg o atitudine nouă. Şi, de atunci încolo,


112

... cu mulţumirea

113

atitudinea mea a fost: „Corect. Plec în Israel. Voi păşi pe urmele lui Iisus. Voi vedea lucruri pe care mulţi oameni îşi doresc să le vadă. Va fi culmea spirituală al vieţii mele! Turneul ăsta stupid de golf. Am să uit de el!” (Până la urmă, călătoria în Israel a fost anulată datorită conflictului din Orientul Mijlociu, iar Tiger Woods s-a retras din turneu. Mi-am dat seama că nimic nu este la fel de valoros ca a te simţi mulţumit, în orice condiţii.)

Acea experienţă a întărit în mintea mea următorul adevăr: Avem atât de multe opţiuni în viaţă. Mulţumirea înseamnă a alege să fiu satisfăcut cu ceea ce am şi a nu irosi energie preţioasă râvnind mai mult.

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Tu spui: „M-ai convins! Vreau acest simţământ al mulţumirii.” Dacă lucrurile stau astfel, notează aceste trei alegeri care te vor ajuta să progresezi în încercarea de a înlocui lăcomia cu mulţumirea – o mulţumire autentică, biblică, de durată.

1. Caut-o. Caută mulţumirea ca stil de viaţă, ca alegere. Fă ca obiectivul tău să devină acela de a crede că mai mult nu înseamnă automat mai fericit. Recunoaşte că nu vei fi fericit având mai mult. Pentru că nu vei fi. Dimpotrivă, după cum descoperim în avertismentele din Cuvântul lui Dumnezeu, cel mai adesea vei fi nefericit.

2. Spune. Cultivă capacitatea de a spune: „Am destul.” Fă ca aceste cuvinte „Am destul” să reverbereze în casa ta. Ridică-te mai repede de la masă şi spune: „Am mâncat suficient.” După serviciu, când ţii în mână un bonus, în loc de a lua în considerare diferitele lucruri pe care le poţi achiziţiona, rezistă acestei tendinţe şi spune: „Am destul”, sau chiar roagă-te: „Doamne, cum pot folosi aceşti bani pentru Tine?” De fapt, de ce să nu începi chiar acum şi să spui cu voce tare, prin credinţă: „Am suficient.” Ştiu că noi nu obişnuim să spunem acest lucru prea des pentru că este atât de opus culturii noastre. Aceasta este o biruinţă. Aşa că – în ciuda faptului că poate încă nu crezi – cu


114

... cu mulţumirea

115

toate că nu ai văzut încă rezultatele – ia hotărârea de a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi spune: „Am destul.” Încrederea noastră în mulţumire este similară cu încrederea pe care o avem în momentul convertirii noastre: „Nu ştiu dacă îmi va schimba viaţa, însă tot ce am încercat până acum nu a dat rezultate. Doamne, dacă exişti, vino în viaţa mea şi iartă-mi păcatele.” Acesta este un punct crucial în procesul mântuirii. Te provoc la un progres în calea spre sfinţire, acela de a spune prin credinţă: „Am destul.” Spune. „Doamne, am destul.” Fie ca aceste cuvinte să reverbereze din maşinile noastre, din bisericile noastre şi din ocaziile în care facem cumpărături la mall.

3. Hotărăşte lucrul acesta. Psalmul 62:10 spune: „Când cresc bogăţiile, nu vă lipiţi inima de ele.” Vreau să te provoc să alegi un stil de viaţă. Nu lăsa ca venitul tău să dicteze modul în care trăieşti. Alege nivelul confortabil de viaţă de care ai nevoie şi nu fă nici un compromis cu cheltuieli suplimentare când venitul creşte. Dacă nu alegi un stil de viaţă, cultura aceasta va alege unul în locul tău şi cel pe care îl va alege va fi acela de a trăi peste mijloacele de care dispui. Contracarează tendinţa aceasta şi fii radical! Lasă ca stilul tău de viaţă să se bazeze pe Biblie. Să fie centrat pe veşnicie. Să fie orientat spre ceilalţi. Lasă ca destul să fie destul. Învaţă din experienţa altora. Dacă vei face astfel, te vei scuti de multă durere şi vei cunoaşte bucuria unei atitudini cu adevărat mulţumite.

UN PUNCT DE PLECARE

Nu rata ocazia ca Dumnezeu să vorbească inimii tale prin intermediul următoarelor întrebări.

Sunt o persoană mulţumită?

Ştiu că unii vor spune: „Să privesc în veşnicie? Da, cred


114

... cu mulţumirea

115

că uneori mă gândesc la moarte, dar ce înseamnă să ai gândul veşniciei? Ce este asta?” Iată un exemplu: Dacă toate firele de nisip de pe toate plajele din lumea întreagă reprezintă veşnicia, atunci ai putea spune că un fir de nisip reprezintă viaţa pe pământul acesta. Şi toate celelalte fire de nisip de pe toate plajele din lumea întreagă reprezintă acelaşi interval de timp în veşnicie. Noi suntem aici, măcinând acest grăunte de nisip, timpul nostru pe pământ, pentru a obţine din el cât mai mult posibil (şi eşuăm lamentabil)! Însă prea adesea trecem cu vederea tot ceea ce Dumnezeu mai are pentru noi. Pentru a fi mulţumit, îndreaptă-ţi atenţia spre veşnicie. Fă ca destul să fie destul. Învaţă din experienţa altora. Mergi până la punctul în care poţi răspunde cu „da” următoarei întrebări: „Sunt o persoană mulţumită?”

Experimentez eu binecuvântările mulţumirii în viaţa mea?

Mulţumirea aduce binecuvântări. Binecuvântări ca a te bucura de prezent, a găsi satisfacţie în lucrurile simple ale vieţii. Mulţumirea aduce un simţământ statornic al suficienţei şi o vieţuire plină de pace, dovedind că „mai mult” nu este centrul gândirii tale. Ai viaţă. Ce privilegiu să trăieşti în lumea aceasta! Mulţumirea te face capabil să te bucuri de prezent.

Mulţumirea, de asemenea, construieşte în noi capacitatea de a ne bucura de plăcerile obişnuite. Dacă eşti mulţumit, lucrurile mici îţi vor aduce fericirea. O plimbare plăcută. Fă astăzi o plimbare cu un membru la familiei tale şi ţineţi-vă de mână. Vorbiţi despre lucrurile importante. Bucuraţi-vă de plăcerile simple; de exemplu, o conversaţie plăcută sau o masă gustoasă, fără graba de a ajunge la următoarea întâlnire. Lucruri simple: a savura o piesă muzicală. Cultivă capacitatea de a te bucura de plăcerile obişnuite.

Mulţumirea promovează bucuria autentică regăsită în lucrurile veşnice. Ştii, îngerii au o serbare de câte ori un păcătos este mântuit (vezi Luca 15:10). Nu este acest fapt fenomenal? Ei ştiu cum să se simtă bine!

Dacă doreşti să iei Biblia şi abia aştepţi să-L auzi pe


116

... cu mulţumirea

117

Dumnezeu vorbindu-ţi, acest lucru te mulţumeşte. Dacă poţi să stai în linişte şi să te bucuri de o plăcere simplă, fără a trebui să te gândeşti la ceea ce ai de făcut mai departe, aceasta este mulţumire.

Aleg eu mulţumirea în locul lăcomiei în fiecare moment?

Mulţumirea este o alegere. Când alegi în mod constant mulţumirea, creezi un stil de viaţă. Nu te aştepta să înlocuieşti lăcomia cu mulţumirea într-o clipă. Nu te trezeşti pur şi simplu într-o dimineaţă, spunând: „Hei, cred că azi noapte am descoperit mulţumirea. Pur şi simplu s-a întâmplat. E grozav.” Nu; mulţumirea începe cu o alegere. Şi apoi cu o altă alegere. Şi apoi încă una. Se întâmplă în fiecare moment.

Dezbracă lăcomia şi îmbracă-te cu mulţumire. Este o alegere. Astfel, atunci când îmi vine în minte dorinţa de a obţine ceva, pot să răspund: „Nu e neapărat necesar. Am destul.” Aceasta este mulţumirea.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Tată, Îţi mulţumesc astăzi încă odată pentru adevărul din

Cuvântul Tău. Doamne, am învăţat din propria experienţă că a auzi Cuvântul Tău nu este suficient. Ştiu că trebuie să acţionez în armonie cu acest Cuvânt. Dacă împlinesc ceea ce citesc, aceasta va aduce rezultate! Doamne, nu mă lăsa astăzi să mă înşel singur, crezând că sunt schimbat datorită lucrurilor pe care le-am aflat. Fă ca să fiu schimbat ca o consecinţă a ceea ce voi face vizavi de ceea ce am citit. Umple Tu săptămâna aceasta căminul meu, locul meu de muncă şi viaţa mea cu mulţumire.


116

... cu mulţumirea

117

Doamne, eu am într-adevăr destul – Te am pe Tine. Am făgăduinţele Tale. Am credincioşia Ta. Am din partea Ta puterea şi înţelepciunea de a urma schimbarea în punctele nevralgice din viaţa mea. Ştiu că Îţi pot încredinţa poverile mele. Iartă-mă pentru că am crezut că fericirea mea depinde de ceva venit din exterior. Ajută-mă să îmbrăţişez adevărul conform căruia evlavia împreună cu mulţumirea aduc un mare câştig. Tot ce Te-am rugat a fost în Numele lui Iisus, care este Exemplul meu desăvârşit de mulţumire. Amin.

NOTE

1. Randy Frame, „Same Old Benny Hinn, Critics Say,” Christianity Today, 5 october 1992, 52.


118 119


118 119

C A P I T O L U L 5

ÎNLOCUIEŞTE CRITICA…

N U M E R I 1 2 : 1 - 1 2


O atitudine constantă de critică faţă de ceiin jurul meu va consuma tot ceea ce este

sănătos şi îmbucurător în viaţa mea.

Într-o zi, un fermier stătea pe marginea drumului şi privea un camion mare, încărcat cu acareturi, care se apropia de el. Praful se ridică în momentul în care camionul opri

şi şoferul strigă: „Ne mutăm din Brownsville în Jonestown. Cât este de departe de aici?”

„La vreo treizeci de mile”, spuse fermierul.„Şi ce fel de oameni să ne aşteptăm să întâlnim acolo?”

întrebă călătorul.„Păi ce fel de oameni aţi lăsat în urmă, în Brownsville?”„Oh, erau atât de negativişti şi de lipsiţi de bucurie, atât de

deprimaţi şi de nerecunoscători, o adunătură de oameni fără teamă de Dumnezeu, toţi, fără excepţie. Acesta este motivul principal pentru care ne mutăm. Ce fel de oameni vom găsi în Jonestown?”

„Acelaşi fel de oameni, din păcate”, răspunse fermierul.Şi avea dreptate. Ştia că acest călător va găsi în oraşul


120

Înlocuieşte critica...

121

următor oameni corespunzând percepţiei sale cu privire la cei din Brownsville. Mai des decât suntem dispuşi să recunoaştem, perspectiva determină rezultatul. Felul în care vedem o anumită situaţie, atitudinea pe care o alegem are un impact direct asupra modului în care experimentăm realitatea. Doi oameni se pot confrunta cu aceeaşi circumstanţă şi să o experimenteze cu totul diferit, datorită atitudinii pe care o aleg – tiparul de gândire pe care şi l-au format de-a lungul unei perioade îndelungate de timp.

SINDROMUL PAIULUI ŞI AL BÂRNEI

Vă sunt cunoscute cuvintele lui Christos privind atitudinea critică? În timpul Predicii de pe Munte, El şi-a întrebat discipolii: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3).

Am insistat până acum asupra adevărului că noi singuri ne alegem atitudinile. Mi-am concentrat atenţia asupra acestui fapt deoarece este adevărat şi deoarece până când nu acceptăm responsabilitatea pentru atitudinile noastre, nu ne vom putea schimba niciodată. Totuşi, conceptul acesta al responsabilităţii personale nu este nicidecum menit să ignore rolul pe care mediul din care provenim îl joacă în alegerea atitudinilor noastre. Unii dintre noi se luptă mai mult cu anumite atitudini datorită culturii din care provin, datorită familiilor în care au crescut şi bisericilor pe care le-au frecventat în anii formării lor. Aceşti factori au avut un impact puternic asupra tendinţei mele spre anumite tipuri de atitudini.

Poate ai crescut într-o familie în care erau mereu evidenţiate imperfecţiunile celorlalţi, în care se găseau defecte fiecăruia şi tuturor. Poate ai participat la nenumărate cine, în care „felul principal” al mesei discuţiilor era predicatorul. Poate şi tu ai fost obiectul criticilor nesfârşite, şi acum adopţi aceeaşi atitudine când vorbeşti cu copiii tăi. Poate adesea, în societate, îţi vine greu să rămâi relaxat şi să te bucuri de ceea ce se desfăşoară acolo, deoarece tot ceea ce ai fost învăţat să faci este să inspectezi, să examinezi şi să-ţi formezi păreri despre tot ceea ce vezi şi experimentezi. Dacă ai crescut învăţând să critici paiul din ochiul celorlalţi, în timp ce o bârnă s-a format în propriul tău ochi, citeşte mai departe. Dacă măcar ceva din ceea ce ai citit


120


121

până acum ţi se pare adevărat, pregăteşte-te pentru un capitol crucial. Ne ocupăm de „Înlocuirea criticii”, aşa că te invit să aflăm ce părere are Dumnezeu în această privinţă, deschizând Cuvântul Său.

Înapoi în deşert… la atitudinea pustiei numărul trei.

Deschide Biblia la Numeri capitolul 12. Am tot făcut drumuri între vechiul şi Noul Testament, între eşec şi biruinţă, între atitudini greşite şi atitudini corecte, între pustie şi Ţara Promisă. O luăm de la început. Numeri 12 înregistrează unul dintre cele cinci evenimente care L-au condus pe Dumnezeu la decizia de a-i izgoni pe copiii lui Israel în pustie, datorită murmurării lor, un termen rezumativ pe care îl folosim pentru cele cinci atitudini nepotrivite.

Versetul 1 începe: „Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă.” Cuvintele au vorbit împotriva sunt traduse de New Living Translation prin au criticat. Fără îndoială că, în timp ce se apleca sub povara conducerii poporului lui Dumnezeu, Moise avea nevoie de lideri pe care să se poată bizui, care să pună umărul pentru a-l ajuta. Maria şi Aaron erau sora şi fratele lui Moise, oamenii cei mai apropiaţi lui şi cei în care avea cea mai mare încredere. Un timp, s-ar fi părut că toate lucrurile merg bine. Apoi, pe neaşteptate, Maria şi Aaron au luat nişte decizii. Foarte repede, fără veste, liderul pe care ei îl susţineau – propriul lor frate – a devenit ţinta criticii lor.

DEFINIŢIA ATITUDINII CRITICE

În capitolul trei am făcut o distincţie, spunând că murmurarea se referă la situaţii, în timp ce critica se referă la oameni. Gândirea noastră negativă în raport cu oamenii se numeşte critică. Maria şi Aaron erau prinşi cu totul de această atitudine faţă de Moise.

Pentru a avea o idee clară pe parcursul acestui subiect dureros, iată o definiţie a criticii distructive. Critica înseamnă a stărui asupra defectelor percepute la o altă persoană, fără a fi interesat


122


123

de binele ei. Iată, de fapt, ce facem când ne angajăm în critică. Ne oprim asupra defectelor pe care le descoperim la celălalt, fără a ne păsa de binele lui.

Te invit să examinăm definiţia. Mai întâi, observă cuvântul percepute. Motivul pentru care spun „defecte percepute” este acela că percepţia mea despre ce este greşit la tine, nu este neapărat corectă. Poate există circumstanţe pe care eu nu le înţeleg, sau poate problema este, de fapt, la mine, nicidecum la tine. De fapt, putem deveni extrem de critici cu ceilalţi, şi părerea noastră să fie cu totul greşită. Acum, să trecem peste întrebarea dacă defectele sunt reale sau percepute, deoarece în ambele cazuri, această atitudine este distructivă pentru noi. Aşa că acesta este primul aspect – defectele percepute.

Acum să luăm seama la cuvintele a stărui asupra defectelor percepute la altcineva. Aceasta este problema cheie, nu-i aşa? Unii oameni sunt optimişti, încrezători şi încurajatori.

Însă alţii sunt adesea critici faţă de oameni şi acţiunile lor. Eşti tu un om care trece prin viaţă spunându-şi: „Asta nu este bine!” şi „Cine spunea că lucrul ăsta este bun?” şi „Cineva ar fi trebuit să se îngrijească de aspectul acesta”? Dacă gândeşti astfel, te confrunţi cu pericolele unui spirit înclinat spre critică mai mult decât o persoană care este optimistă şi încrezătoare. Indiferent dacă ne oprim asupra unui defect al cuiva sau dacă am ajuns la punctul din care nu vedem nimic cu claritate, suntem în pericolul de a adopta atitudinea pustiei numită critică.

Ţi s-a întâmplat vreodată? Te găseşti la un serviciu de închinare în biserica ta şi mintea ta face comentarii. Eu aş face lucrul acela altfel, sau De ce oare fac asta? sau De ce oare se mişcă în felul acesta? Te gândeşti: Eu nu aş proceda niciodată astfel.

Dacă eşti o persoană analitică, pe valurile minţii tale plutesc o mulţime de informaţii. Nu trebuie neapărat să încetezi cu totul să gândeşti în acest mod. Dumnezeu te-a creat astfel. Problemele încep când începi să stăruieşti asupra observaţiilor tale – când nu le poţi pune deoparte.

Poate întrebi: „Dar cum pot ajuta pe cineva dacă nu stăruiesc asupra lucrurilor pe care le face?” Bună întrebare. Din această cauză am adăugat a doua parte a definiţiei: fără a fi interesat de binele ei. Nu este critică să stăruieşti asupra unui defect pe care îl observi la cineva, atâta timp cât 1) te rogi în privinţa aceasta, şi/


122


123

sau 2) cauţi o soluţie. Trebuie să stăruieşti asupra unei probleme înainte să te rogi pentru ea, nu-i aşa? Dacă observi că un frate sau o soră se luptă într-o anumită direcţie, a începe să te rogi pentru ei şi să-I ceri lui Dumnezeu ajutorul nu este o atitudine negativă, nici critică. De asemenea, dacă îi cunoşti personal, nu este critică să te concentrezi suficient de mult asupra acestei probleme pentru a te hotărî „Ştii, o voi ajuta. Voi merge la ea şi voi vorbi cu ea.”

ESTE CORECT SĂ VORBEŞTI CU CINEVA DESPRE ALTCINEVA?

Când îi învăţ pe oameni despre critică, inevitabil cineva întreabă: „Cum rămâne cu a vorbi cu o terţă persoană despre defectele altcuiva? Dacă văd ceva greşit în viaţa prietenului meu, este greşit să vorbesc cu un alt prieten despre ceea ce am observat? Este acea conversaţie critică?” Nu neapărat. Este greşit numai dacă nu am intenţia de a ajuta prietenul la care am observat defectul. O conversaţie nu este critică dacă intenţia este aceea de a încerca să ajuţi.

Ţi s-a întâmplat vreodată? Vrei să ajuţi pe cineva, dar te întrebi: „Am înnebunit? Îmi imaginez oare ceva ce nu este adevărat?” Simţi că ai vrea să mai ceri sfatul cuiva. Acest lucru nu este greşit, ţinând cont de faptul că vorbeşti cu terţa persoană pentru a îmbunătăţi modul în care vrei să-l ajuţi pe celălalt. Tu spui: „Este un teren cam alunecos.” Da, e adevărat! Iată cum poţi să previi alunecarea. Dacă mergi să vorbeşti cu Sue despre Sally, şi simţi că la sfârşitul conversaţiei cu Sue nu te poţi opri pentru a spune: „Acum hai să ne oprim un moment să ne rugăm pentru această situaţie, deoarece îmi doresc cu adevărat să o ajut pe Sally”, ai dat de necaz. Dacă nu eşti sigur care sunt motivele care stau la baza împărtăşirii unei situaţii cu o a treia persoană, atunci probabil te angajezi în bârfă şi ceea ce faci nu are la bază un spirit autentic, dornic de a ajuta.

Adunând toţi aceşti factori, ar trebui să ne formăm o imagine reală despre diferenţa dintre critică constructivă şi o atitudine distructivă. O atitudine critică este o alegere de a stărui asupra defectelor percepute la altcineva, fără a fi interesat pe binele ei.

ÎNTRE TIMP, ÎNAPOI ÎN PUSTIE…


124


125

Acum, să ne întoarcem la Numeri 12. „Maria şi Aaron au vorbit împotriva…” Să ne oprim pentru un moment asupra acestui aspect. Amintiţi-vă că aceştia erau fratele şi sora lui Moise. Acum, din senin, Moise a primit o lovitură destul de puternică, nu-i aşa? Cum reacţionezi faţă de critica neaşteptată şi nedreaptă din partea celor apropiaţi? Verbul din ebraică tradus prin „a vorbi împotriva” este la feminin. Aceasta înseamnă că, în acest caz, cea care a criticat a fost Maria. Bănuiesc că Aaron a fost pur şi simplu prins de situaţie. Acest lucru se întâmplă adesea. O persoană adoptă o atitudine critică şi pur şi simplu o atrage pe cea de-a doua în conversaţie. Amărăciunea unuia îi poate afecta şi pe ceilalţi. Iată ce s-a întâmplat şi în cazul acesta.

Înainte de a o acuza prea tare pe Maria, să ne amintim că Maria nu era o oarecare; de fapt, era o femeie foarte evlavioasă. Sora mai mare, Maria, era cea care îl luase pe Moise şi îl aşezase în coşuleţ între trestii (Exod 2:1-10). Tot ea aranjase ca Moise să aibă drept doică pe mama sa, cu toate că fusese adoptat de fiica lui faraon. Maria îl iubea pe Moise. Mai mult decât atât, în timpul ieşirii din Egipt, după ce poporul trecuse în mod miraculos prin Marea Roşie, Maria a fost cea care a scris cântarea de închinare pentru a sărbători acea mare biruinţă (Exod 15).

Maria era o femeie cu adevărat evlavioasă, corectă, care ne învaţă, printre alte lucruri, că nu ar trebui să credem că am ajuns atât de sus din punct de vedere spiritual, încât nu ne mai putem face vinovaţi de critică. Suntem la fel de vulnerabili ca Maria. Nici unul dintre noi nu poate să spună: „Mie nu mi se poate întâmpla” şi „Eu pur şi simplu nu am probleme cu critica” şi „Eu niciodată_____”. Greşit! Fiecare duce o luptă cu această atitudine.

„Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă” (NKJV). Acest lucru este ciudat deoarece noi ştim că soţia lui Moise era Sefora, iar ea era madianită. Textul nu specifică aici, însă fraza „pentru că luase de nevastă” pare să indice că Sefora murise şi Moise alesese o altă femeie drept soţie. Şi ce credeţi? Sora mai mare nu era de acord cu alegerea lui.

Credeţi că aceasta este cu adevărat problema? Poate că aceasta era problema de suprafaţă, însă dacă citim mai departe, vom descoperi originea problemei. „Oare numai prin Moise


124


125

vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi? Şi Domnul a auzit-o.” (versetul 2). Soţia lui Moise era numai un pretext; adevărata problemă o constituia întâietatea lui Moise. Ceea ce gândeau ei, de fapt, era: „De ce să primească Moise toată atenţia? Şi noi conducem! De ce ia numai el laurii? ‘Moise încoace’ şi ‘Moise încolo’ Ne-am săturat să tot auzim de Moise cât e ziua de lungă. Cum rămâne cu noi? Care este poziţia noastră? Care este misiunea noastră?” Ei spuneau: „Nu vorbeşte oare (Domnul) şi prin noi?”

CRITICÂND UN OM UMIL

Să privim la versetul 3: „Moise era un om foarte umil, mai umil decât orice om de pe faţa pământului.” (traducerea NKJV) Acesta este un verset uimitor, dacă într-adevăr Moise a scris întregul Pentateuc (primele cinci cărţi ale Bibliei), inclusiv Numeri. Cred că el a scris Numeri; cei mai mulţi învăţaţi ai Bibliei cred lucrul acesta; cel mai important însă este că Iisus credea că Moise este autorul. Când Iisus se referea la Pentateuc, adesea spunea: „Nu aţi citit în cartea lui Moise…?” (Marcu 12:26; vezi şi Luca 24:44). Astfel, dacă Moise este autorul Pentateucului, cum ar putea un om care este cel mai umil care a trăit vreodată să scrie despre el însuşi: „Moise era un om foarte umil, mai umil decât orice om de pe faţa pământului.”

Aceasta este o întrebare corectă. Noi credem că inspiraţia Scripturilor se extinde atât asupra scrierilor, cât şi asupra adunării cărţilor Bibliei. Dacă îţi închipui că Moise s-a aşezat într-o zi şi s-a apucat să scrie Pentateucul, să ştii că lucrurile nu s-au petrecut astfel. El a scris multe fragmente în locuri diferite şi la momente diferite; probabil ţinea jurnale – sub inspiraţia Duhului Sfânt. După moartea lui Moise, fragmentele pe care el le scrisese au fost strânse şi a fost alcătuit Pentateucul. În câteva pasaje din Pentateuc, sunt adăugate comentarii. De exemplu, Deuteronomul descrie moartea lui Moise. Ar fi putut el să descrie propria moarte? Bineînţeles că nu. Moise a murit şi cei care au strâns scrierile lui au scris despre moartea lui.

Aşadar, cum rămâne cu fraza aceea despre umilinţă? Cineva a adăugat mai târziu explicaţii, dorind ca noi să înţelegem cât de nemeritată a fost critica aceasta la adresa lui Moise şi cât de mult l-a afectat. Iată-l deci pe cel mai umil om în viaţă nefiind scutit


126


127

de critică la adresa lui, prin care era atacată lucrarea pe care o desfăşura pentru Dumnezeu.

Confruntare? Nu… Intervenţie divină.

Acest atac nedrept nu a rămas fără urmări. Dumnezeu le-a poruncit Mariei şi lui Aaron să se alăture lui Moise la „cortul întâlnirii.” „Domnul S-a pogorât într-un stâlp de nor şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aron şi pe Maria şi ei s-au apropiat amândoi” (versetul 5). Dumnezeu i-a aşezat pe Maria şi pe Aaron faţă în faţă cu Moise. Dumnezeu a spus următoarele cuvinte în versetele 6-8: „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului.”

Cu alte cuvinte, Dumnezeu spunea: „Aveţi cea mai vagă idee despre cine vorbiţi? Nu am nici un alt servitor de talia lui Moise în întreaga lume. Vorbesc cu el în mod direct. Cine vă credeţi să ridicaţi vocea împotriva lui şi să-l criticaţi?” „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise? Domnul s-a aprins de mânie împotriva lor şi a plecat.” (versetele 8-9)

Observaţi profunzimea sentimentelor lui Dumnezeu. Maria şi Aaron erau speriaţi de moarte. Nu au avut răgaz să gândească „Nici nu am fost chiar atât de critici! Am evidenţiat doar câteva nedesăvârşiri. Vreau să spun – stai puţin, nimeni nu este perfect.” Dumnezeu nu a aşteptat explicaţii. Versetul 10: „Norul s-a depărtat de pe cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria şi iată că ea avea lepră.” Pur şi simplu…

Dintr-o dată, Maria era ca şi moartă.

Aaron a intervenit pentru sora lor pe lângă Moise. Şi-a


126


127

dat seama că Moise era unica lor speranţă. „Te implor, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi, şi de care ne-am făcut vinovaţi! Să nu fie Maria ca un copil născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă când iese din pântecele mamei lui!” (versetele 11-12). Apoi Moise, mereu umil, mereu plin de compasiune, s-a apropiat de Domnul. „Moise a strigat către Domnul, zicând: ‘Dumnezeule, te rog, vindec-o!’” (versetul 13) Domnul a ţinut-o în carantină timp de şapte zile şi restul poporului a aşteptat, conştient de judecata înfăptuită. În final, Maria a fost curăţită şi au pornit la drum (vezi versetele 13-16). Din nefericire, acea perioadă de şapte zile nu a avut prea mult timp influenţă asupra poporului.

PRINCIPIUL NUMĂRUL 1: CRITICA ESTE GREŞITĂ

Această povestire despre judecata lui Dumnezeu faţă de o persoană critică ne ajută să înţelegem ce părere are Dumnezeu despre atitudinile critice. Maria nu era singura persoană critică. Amintiţi-vă că două capitole mai încolo, în Numeri 14, citim cum i-a trimis Dumnezeu pe o mulţime dintre ei să moară în pustie datorită murmurării neîncetate, printre care se strecuraseră cu siguranţă şi atitudini critice. Experienţa Mariei ilustrează câteva principii despre critică tipice poporului lui Dumnezeu (şi nouă).

Principiul numărul unu a devenit evident:

Critica este greşită.

Nu trebuie să fii un învăţat biblic pentru a deduce această învăţătură din text: Critica este păcat, şi pasajul la care ne-am referit certifică lucrul acesta. Aaron a spus: „Nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi şi de care ne-am făcut vinovaţi.” Critica este păcat. Evident, ne face plăcere să minimalizăm judecata care urmează atitudinii critice; vrem să credem că este numai o slăbiciune. Am prefera să numim critica un obicei rău. Critica este într-adevăr o slăbiciune, un obicei rău, însă dincolo de aceste trăsături, din perspectiva lui Dumnezeu, critica este păcat. Dumnezeu nu agreează această


128


129

atitudine prin care noi stăruim asupra defectelor percepute la o anumită persoană, fără a avea în vedere binele ei. Ideea principală a acestui pasaj este că Dumnezeu aude critica şi o judecă drept păcat.

EFECTELE UNEI ATITUDINI CRITICE

Principiul numărul unu – critica este greşită – se referă şi la consecinţele acestui păcat (consecinţe care nu lipsesc în cazul nici unui păcat). Într-adevăr, când adoptăm o atitudine critică, experimentăm câteva dintre acele consecinţe cu care s-au confruntat Aaron şi Maria. Mai întâi,

Critica distruge relaţia noastră cu Dumnezeu!

Critica nu distruge relaţia noastră cu Dumnezeu, ci deformează capacitatea noastră de a simţi dragostea şi prezenţa Lui.

Dacă ai ajuns în viaţă la punctul în care ai întors spatele păcatului şi L-ai primit pe Christos prin credinţă ca fiind singura temelie pentru iertare, toată judecata lui Dumnezeu pentru păcatul tău a fost transferată asupra lui Christos la cruce. Relaţia ta cu El este restabilită. Există însă judecăţi pentru păcat care nu sunt legate de aceasta – nu judecăţi pe verticală, veşnice, ci pe orizontală, judecăţi temporare, determinate de păcat. Judecăţile pe orizontală ca rezultat al păcatului cu care trebuie să se confrunte fiecare se numesc adesea consecinţe. Prima consecinţă a atitudinii critice se observă în relaţia noastră cu Dumnezeu. Păcatul împiedică prietenia noastră cu Dumnezeu. Vedem acest principiu la lucru în relaţiile interumane. Dacă o critici pe soţia ta, nu înseamnă că prin aceasta ea încetează să-ţi fie soţie, dar relaţia ta de prietenie cu ea este afectată! Maria şi Aaron au început să-l critice pe fratele lor, dar au ajuns să simtă consecinţele mai ales în relaţia lor cu Dumnezeu. Dumnezeu dă atenţie modului în care ne purtăm unul faţă de celălalt.

Dacă ai o atitudine critică, aceasta va aşeza bariere în calea prieteniei tale cu Dumnezeu. Dacă viaţa ta spirituală este o pustie – aridă, moartă, lipsită de bucurie şi de veselie – poate aceasta


128


129

se datorează faptului că ai îngăduit o atitudine critică faţă de o persoană sau un grup de oameni din viaţa ta. Este o alegere care dăunează nu numai relaţiei noastre cu persoana respectivă, ci şi cu Dumnezeu.

Dacă prietenia mea cu Dumnezeu se întrerupe, ce pot să fac? 1 Ioan 1:9 ne spune: „Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Termenul din limba greacă, homologeo, tradus prin a mărturisi este semnificativ. Este alcătuit prin asocierea a două cuvinte: homo însemnând acelaşi şi logeo însemnând a spune. A mărturisi înseamnă a spune acelaşi lucru. Prietenia mea cu Dumnezeu este stânjenită când eu spun altceva despre atitudinea mea critică decât spune Dumnezeu. Ce spune Dumnezeu despre atitudinea mea critică? El spune: „Este păcat! Este greşit!”

„O, dar Tu nu cunoşti situaţia mea. Nu ştii cât îmi este de greu şi ea mă scoate din sărite. Cineva trebuie să îi spună cum stau lucrurile în viaţa ei, sau în situaţia lor…” Toţi avem argumente pentru a ne justifica atitudinea critică. Însă prietenia cu Dumnezeu poate fi reluată numai când fiecare dintre noi „spune acelaşi lucru ca Dumnezeu” şi recunoaşte critica drept păcat. Tu şi eu trebuie că cădem de acord cu Dumnezeu „Da, Doamne, acea atitudine critică este inacceptabilă. Îmi pare rău; este păcat şi aleg să încetez.”

A doua consecinţă negativă a criticii este aceasta:

Noi înşine suntem răniţi de propria atitudine critică!

Critica are un impact negativ asupra noastră personal. Percepe o taxă semnificativă de la noi, ca fiinţe spirituale.

Cu toate că îi învăţ pe cei din biserica mea folosind diferite pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, există anumite principii la care revin mereu. Iată unul dintre ele: Dacă alegi să păcătuieşti, alegi să suferi. Dumnezeu nu este o fiinţă cerească arbitrară care spune din capriciu: „Asta e bine şi asta e rău.” Tot ceea ce Dumnezeu numeşte păcat este dăunător pentru noi ca fiinţe umane – totul. Când Dumnezeu spune: „Nu!”, ceea ce spune El de fapt este: „Nu-ţi fă rău singur!”


130


131

Când Dumnezeu spune „Nu critica”, El nu încearcă să ne priveze de o experienţă satisfăcătoare. El spune, de fapt: „Aceasta este împotriva a ceea ce te-am creat să fii.” Peştii au fost creaţi să înoate. Păsările au fost create pentru zbor. Oamenii au fost creaţi să trăiască în armonie cu Dumnezeu. Când păcătuim, întrerupem prietenia noastră cu Dumnezeu. Întrerupem fericirea noastră omenească şi viaţa devine pustie.

Chiar şi aceia care nu pretind a-L cunoaşte pe Dumnezeu observă rezultatele negative ale păcatului şi criticii în viaţa oamenilor. Dr. David Fink, autorul cărţii Release from Nervous Tension, a lucrat cu mii de oameni care sufereau de afecţiuni sau tulburări mentale şi emoţionale. Majoritatea i-au cerut doctorului Fink un leac rapid, care să le ofere vindecarea într-un timp record; ei întrebau: Care este secretul sănătăţii emoţionale? Atât de mulţi oameni tulburaţi de aceeaşi întrebare. În căutarea unui răspuns, doctorul a studiat două grupuri: primul era alcătuit din câteva mii de oameni care aveau o anumită suferinţă – tensiune, frământări emoţionale, nivel crescut de stres; cel de-al doilea grup era alcătuit din aceia – mii de oameni – care erau liberi de acest fel de lupte interioare.

Treptat, a început să-şi dea seama de un lucru: cei care sufereau de tensiune extremă aveau o trăsătură în comun – erau „băgători de vină” înnăscuţi, obişnuiţi să-i critice constant pe cei din jur. Între timp, bărbaţii şi femeile care erau eliberaţi de orice fel de tensiune erau mai puţin critici cu ceilalţi. Nu încape nici o îndoială: obiceiul de a critica este un tipar de gândire cu un mare potenţial distructiv personal.

Iată de ce am introdus atitudinea critică printre obiceiurile pe care Dumnezeu vrea să le înlocuim. Ele ne conduc în pustie. Atenţie dacă eşti dintre acei care spun mereu „De ce nu a făcut lucrul acesta?” sau „De ce nu poate să facă astfel?” şi „Când va învăţa oare?” şi alte nelipsite remarci negative. Critica te poate distruge! Te trimite în pustie.

Dacă obiceiul de a critica influenţează negativ prietenia noastră cu Dumnezeu şi ne face rău nouă înşine, rezultă că este la fel de distructiv în relaţiile noastre cu ceilalţi.


130


131

O atitudine critică distruge relaţiile cu cei din jur!

Ca pastor îi aud adesea pe oameni zicând: „Pur şi simplu nu reuşesc să-mi fac prieteni” sau „De fiecare dată când încerc să mă împrietenesc cu cineva…” Şi înainte ca ei să reuşească să spună trei propoziţii din povestirea lor tristă, tot ceea ce vrei să le spui este „Ştii ce? De vină este atitudinea ta! Atitudinea ta critică, negativă, băgătoare de vină. Ştii de ce eşti singur? Pentru că oamenii nu pot să accepte atitudinea ta.”

Cine îşi doreşte să petreacă o seară de vineri cu cineva care se ştie din experienţele precedente că va acapara cea mai mare parte a conversaţiei vorbind despre ultimele greşeli ale fiecăruia din topul 10 al celor mai nesuferiţi oameni? Poţi să ieşi tu cu o astfel de persoană, dacă vrei – eu rămân acasă; prefer să văd o emisiune în reluare decât să merg la o astfel de cină. Prinzi ideea? Relaţiile cu ceilalţi sunt distruse când devenim celebri pentru atitudinea noastră critică. Critica este greşită.

Obiecţiile lui Aaron şi ale Mariei demonstrează clar principiul numărul unu: critica este greşită. Să privim alte cinci principii ce reies din Numeri 12.

PRINCIPIUL NR. 2: CRITICA ESTE MĂRUNTĂ

Al doilea principiu este acesta: critica este măruntă. Acest principiu a fost evident când Aaron şi Maria l-au criticat pe Moise pentru căsătoria lui cu o femeie etiopiană. „Nu-mi place femeia aceasta cu care s-a căsătorit. Nu înţeleg de ce s-a căsătorit cu ea. De ce nu ne-a cerut şi nouă părerea mai întâi? De ce nu a vorbit cu mine? Nu aş fi vrut niciodată ______” Nu soţia lui Moise era adevărata problemă. Soţia lui Moise era pretextul mărunt, de suprafaţă, pentru problema mai adâncă, aceea a inimilor lor geloase. Cineva ar fi trebuit să-i oprească şi să strige la ei: „Hei! Ce vă supără, de fapt?” Ce se ascunde în spatele acestei critici mărunte? Şi în spatele acestei critici se ascundea destul de mult, însă foarte puţin avea legătură cu Moise.

Observ adesea această situaţie datorită slujbei mele de consilier marital. Stau de vorbă cu cupluri şi încerc să-i ajut să-şi salveze căsnicia. Mereu aud plângeri mărunte. „Nu suport slujba


132


133

lui; călătoreşte prea mult.” Nu aceasta este însă problema, ci este ceea ce critică respectiva persoană. În spate se ascunde altceva. Este posibil ca ea să se simtă nesigură? Poate că el nu este soţul atent care ar trebui să fie. Aşa că, de fiecare dată când el părăseşte oraşul, ea se simte nesigură; este năpădită de incertitudine. Critica este numai o mască a problemei reale. Grija poate fi justificată, însă critica nu te va apropia de adevăr.

Sau să luăm un alt exemplu de critică „El/ea nu-i agreează pe părinţii mei.” De ce oare? Ce se ascunde dincolo de asta? Să trecem dincolo de critică la problemele mai profunde. „Ea îmi rătăceşte mereu şosetele.” Sigur, şi acesta e adevăratul motiv pentru care căsnicia voastră se clatină. Sau ea spune: „Nu aşează niciodată lucrurile la locul lor.” Lucrurile minore care sunt motiv de critică au numai menirea de a ascunde problemele adevărate. Dacă vrei cu toată inima să continui respectiva relaţie, trebuie să te ocupi de problema reală. Sunt sigur de acest lucru. Împreună cu cuplurile rezolv problemele pe care ei le aduc în discuţie şi înaintea de a-i lăsa să se îndrepte spre maşină, surpriză! Îşi dau seama că, de fapt, altceva nu merge. Motivul pentru care nu şi-au dat seama este acela că micile critici ascundeau adevărata problemă care le împovăra inima.

Ai auzit vreodată acea povestire extraordinară din fabulele lui Esop, despre un om care călătorea spre un oraş împreună cu nepotul său? Omul mergea pe jos, în timp ce băiatul călărea pe măgăruş. Însă oamenii spuneau: „Ia te uită la bătrânul acela suferind mergând pe jos, în timp ce băiatul tânăr şi puternic, perfect capabil să meargă călăreşte pe măgar?” Aşa că bătrânul, auzind aceste cuvinte a făcut schimb de locuri şi a început să meargă el călare, în timp ce băiatul mergea pe jos. Acum însă, i-a auzit pe oameni spunând: „Ia te uită ce-mi văd ochii. Un bărbat în toată firea profită de bietul băieţel. Îţi vine să crezi?” Aşa că până la urmă atât bărbatul cât şi copilul au hotărât să meargă călare. Şi atunci i-au auzit pe oameni spunând: „Ia uitaţi-vă la brutele acestea cum chinuiesc bietul măgar!” Aşa că, au descălecat de pe măgar şi au mers amândoi pe jos, până i-au auzit pe câţiva oameni spunând: „Ce păcat! Un măgar puternic şi nu-l călăreşte nimeni!” Ultima scenă a povestirii ni-i înfăţişează pe băiat şi pe bătrân păşind şovăielnic de-a lungul drumului alături de măgar. Ideea este următoarea: dacă un om este înclinat spre critică


132


133

– dacă intenţia lui este de a găsi greşeli – nu va găsi absolut nimic care să-l mulţumească. Dincolo de lucrurile mărunte se ascunde o problemă importantă. Să vorbim în continuare despre aceste „probleme adevărate”. Cel puţin trei probleme importante se ascund sub masca criticii. Una dintre ele este acela al lipsei de iertare. Lipsa iertării şi amărăciunea care funcţionează având drept combustibil critica. Recent am călătorit dincolo de graniţele statului şi am întâlnit o familie care Îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima. La un moment dat, vorbeam cu mama, pe care o respect ca fiind o femeie evlavioasă. Iată de ce am fost surprins de modul în care a vorbit despre un membru al familiei, pe care l-am pomenit întâmplător în timpul conversaţiei. Această femeie cu un suflet duios, cu care în urmă cu câteva momente discutasem despre Scriptură şi despre lucrurile lui Dumnezeu, a izbucnit dintr-odată:

„E un nemernic! Îl urăsc!”

Măiculiţă! Nu-mi venea să cred. Toată amărăciunea a început să se reverse din interiorul ei pe măsură ce-şi exterioriza sentimentele faţă de acest membru al familiei care făcuse atât de mult rău. Îmi dădeam seama că fuseseră produse răni importante, însă lipsa iertării şi amărăciunea făceau ca respectivele răni să se infecteze, în loc să se vindece. Nu critica era adevărata problemă; ea doar acoperea problema mai adâncă a lipsei de iertare şi a amărăciunii. Când inima este neiertătoare, critica se va revărsa de pe buze.

În al doilea rând, critica maschează invidia, gelozia sau resentimentul. Oamenii sunt adesea critici deoarece sunt invidioşi pe succesul altuia. Aşa că încearcă să o coboare pe respectiva persoană. Pe măsură ce mintea lor se preocupă cu bunăstarea celuilalt, sunt cuprinşi de resentimente şi încep să găsească greşeli în ceea ce face el. Din nou, problema adevărată nu este atitudinea critică; aceasta este pretextul mărunt care ascunde gelozia.

O a treia problemă profundă care se găseşte sub masca criticii este eşecul personal. Oamenii îi critică adesea pe alţii


134


135

deoarece ei înşişi trăiesc înfrângeri. Poate eşti descurajat de direcţia în care se îndreaptă viaţa ta sau eşti nemulţumit de ceea ce ai reuşit să realizezi până acum. Poate te lupţi cu un păcat care te înfrânge de fiecare dată. Cât este de uşor să devii critic faţă de celălalt pentru a încerca să egalezi scorul. „Eh, nici el nu reuşeşte totdeauna”; şi „Da, poate că eu mă lupt, însă nici el nu e perfect. Nici ea nu are totul.”

Critica este măruntă. Şi în spatele ei se ascund probleme serioase care ne conduc să trăim în pustie.

PRINCIPIUL NR. 3: CRITICA RIDICĂ SINELE ÎN SLĂVI

Iată un al treilea principiu despre critică pe care îl vedem ilustrat în atacul lansat de Aaron şi Maria: Critica ridică sinele în slăvi. Până la urmă, critica umflă sinele în pene. Oswald Chambers, marele scriitor de devoţionale, a scris: „Ai grijă cu acele lucruri care te aşează în poziţia de superioritate.” Orice te face să te simţi superior nu este benefic vieţii tale spirituale. Iată ce face critica: distrage atenţia de la mine şi de la defectele mele, aşezându-mă în poziţia celui care ştie. „Eu ştiu; Eu îmi dau seama.” Critica mă ridică pe mine la nivelul celui mai mare şi mai bun. Critica diminuează durerea de a fi în lumina reflectorului şi îmi dă extraordinara satisfacţie de a mânui eu reflectorul. Şi, într-un fel bolnav, capacitatea de a-i pune astfel pe ceilalţi în lumină mă face să mă simt chiar bine. Oamenilor le este mult mai greu să vadă viaţa mea dacă eu arunc lumina orbitoare a criticii asupra lor!

Fii atent ca nu cumva, în mod inconştient, să-ţi spui: „Dacă nu reuşesc în viaţă prin ceea ce fac, poate voi reuşi să-mi las amprenta datorită faptului că ştiu ce ar trebui alţii să facă mai bine.” Critica îl ridică pe cel ce o adoptă deasupra celorlalţi şi Dumnezeu nu va onora această atitudine.

PRINCIPIUL NR. 4: CRITICA ESTE DUREROASĂ

Iată cel de-al patrulea neaşteptat principiu al criticii, aşa cum reiese el din povestirea noastră biblică: critica este dureroasă. Să privim impactul pe care îl are critica asupra celuilalt. Probabil eşti conştient de durerea pe care o încerci când cineva te critică pe tine. Gândeşte-te la Moise. Fratele şi sora lui, cei pe care


134


135

crezuse că se poate bizui, se întorc dintr-o dată împotriva lui. Trădarea trebuie să fi lăsat o rană adâncă. Uneori, aceia care ne rănesc cel mai tare sunt cei care ne sunt cei mai apropiaţi. Familia noastră de acasă şi de la biserică ne cunoaşte defectele şi punctele vulnerabile, locurile în care suntem cel mai uşor de rănit.

Cel care este criticat constant şi continuu poate deveni un om ratat. Efectul criticii poate dărâma încrederea şi puterea din viaţa cuiva. Durerea cauzată de duşul rece al criticii poate fi devastatoare.

Dacă ideile tale sunt trecute cu vederea şi eforturile tale sunt ridiculizate, dacă cei din partea cărora aveai cea mai mare nevoie de susţinere şi încurajare şi-au bătut joc de tine, inima mea te înţelege. Părinţii fac adesea bucăţi viaţa copiilor lor creând un mediu în care critica pluteşte în aer. Poate ai citit acest capitol cu gândul la părinţii tăi sau la o altă persoană importantă pentru tine – este dificil să te concentrezi asupra propriei tale vieţi deoarece ai privit mereu la faţa celui mai sever critic al tău. Îţi aminteşti de cineva care a lăsat răni adânci în viaţa ta, deoarece te-a criticat într-una. „Nu este suficient de bine!” sau „Nu o să reuşeşti niciodată!” Poate cuvintele acestea răsună ca un ecou în urechile tale.

Care este răspunsul tău la o astfel de critică? Cheia este să ne amintim că nu suntem aici pentru a câştiga aprobarea oamenilor, ci aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scria: „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Christos” (Galateni 1:10).

Theodore Roosevelt a spus: „Nu criticul este important, nu cel care arată cu degetul când cel puternic se poticneşte, sau când binefăcătorul ar fi putut face mai mult bine. Lauda este a aceluia care se află în arenă, a cărui faţă este brăzdată de sudoare şi praf şi sânge, care se luptă curajos, care greşeşte şi ratează mereu şi mereu, care în cel mai bun caz, cunoaşte la final triumful unei mari realizări, şi care, în cel mai rău caz, dacă pierde, măcar pierde pentru că a îndrăznit. Locul lui nu va fi niciodată alături de acele suflete reci şi timide care nu cunosc nici victorie, nici înfrângere.”1

Te încurajez să acorzi cât mai puţină atenţie celor ce te critică mereu. Îndreaptă-ţi în schimb atenţia spre ceea ce crede


136


137

Dumnezeu despre tine şi viaţa ta se va îmbunătăţi. Altfel, este atât de uşor să fi atras în pustie de cineva căruia se pare că îi place acolo.

PRINCIPIUL NR. 5: CRITICA ESTE ADESEA NECHIBZUITĂ

Principiul numărul 5 pe care îl învăţăm de la Aaron şi Maria este următorul: critica este adesea nechibzuită. Această subliniere este foarte importantă. Nu toţi cei care critică au o inimă rea, haină. O mare parte dintre afirmaţiile pe care le fac oamenii ar fi evitate dacă pur şi simplu ei s-ar gândi de două ori.

Toţi oamenii, adică şi tu şi eu, rostim cuvinte lipsite de iubire, negândite, care pentru alţii sunt ca o palmă peste faţă. Proiectilele noastre verbale nu au drept ţintă a răni în mod intenţionat, însă buzele nestrăjuite adesea produc un rău pe care noi nu îl anticipăm. Într-una din zilele noastre bune, când suntem plini de Duhul Sfânt şi ne concentrăm atenţia asupra binelui, nu am spune nicidecum acele lucruri. Critica este adesea nechibzuită. Observaţi în textul biblic cât de grăbit este Aaron să adauge: „păcatul pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi” (Numeri 12:11). El nu a încercat să justifice poziţia pe care o adoptaseră. El nu a susţinut ceea ce ziseseră, adăugând: „Ba da! Moise chiar s-a căsătorit cu persoana nepotrivită!” Şi „Ar fi cazul să ni se acorde mai multă atenţie!” El şi-a dat seama de postura în care se afla şi, imediat ce au devenit conştienţi, observaţi cum s-au grăbit şi el şi Maria să retracteze.

Din experienţa lui, extragem următoarea învăţătură: critica nechibzuită dăunează oamenilor la care ţinem cu adevărat.

PRINCIPIUL NR. 6: CRITICA BAREAZĂ

TORENTUL BINECUVÂNTĂRILOR DIVINE

Al şaselea principiu despre critică se găseşte în următoarea declaraţie: critica stăvileşte torentul binecuvântărilor venite din partea lui Dumnezeu. Oswald Chambers a făcut o observaţie strălucită: „Ori de câte ori eşti critic, te găseşti în imposibilitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu.” Acesta este un gând înspăimântător! Obiceiul de a critica ne face să devenim împietriţi, răzbunători


136


137

şi cruzi. Ne dă impresia că suntem fiinţe superioare, şi aceasta ne flatează. Este imposibil să dezvolţi trăsăturile unui om sfânt şi, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi atitudinea critică. Critica lezează relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii, transformându-se în cele din urmă într-un baraj în calea binecuvântărilor lui Dumnezeu.

În ultimii cinci ani, pe măsură ce un număr crescând de oameni au părăsit alte biserici şi au venit în biserica noastră, am observat formându-se un tipar. Toţi veneau răniţi, obosiţi şi uneori furioşi. Fiind membri noi, prima mea grijă nu a fost vizavi de atitudinea lor critică. Ceea ce mă îngrijorează este atitudinea critică faţă de bisericile din care veneau. Poate că înainte de a pleca fuseseră spuse cuvinte care răniseră. Dacă aduc cu ei un bagaj de răni sufleteşti, frustrări şi conflicte nerezolvate, adunate din experienţa anterioară, aceasta îi va otrăvi atât pe ei, cât şi relaţiile noi în care se angajează. Iată rezolvarea: supărarea trebuie adresată. Astfel, adesea îi somez pe noii membri, în numele lui Iisus, să scrie o scrisoare sau să dea un telefon cu scopul de a rezolva supărările din trecut. Vreau să te provoc şi pe tine: dacă critica datorată rănilor emoţionale din trecut s-a strecurat în familia ta, trebuie să găseşti o modalitate de a aplica tratamentul. Dacă copiii tăi cunosc neîmplinirile tale şi au observat atitudinea ta negativă faţă de alte persoane, tu eşti cel care le faci rău din punct de vedere spiritual. Aminteşte-ţi, te rog, că multe dintre atitudinile timpurii, sunt adoptate de copiii noştri după modelul nostru.

Te provoc să adopţi o atitudine corectă, plină de har faţă de biserica lui Christos şi faţă de slujitorii Lui. Simţământul de eliberare momentană pe care îl experimentezi după ce i-ai criticat pe alţi creştini nu merită comparativ cu daunele pe care le cauzezi familiei tale. Şi atitudinea critică ce-ţi chinuieşte inima nu merită deoarece strică relaţia ta cu Dumnezeu. Pentru a primi din nou binecuvântările lui Dumnezeu, trebuie să mărturisim, să părăsim această atitudine a pustiei şi s-o înlocuim cu o atitudine din Ţara Promisă. Şi astfel găsim soluţia… Dar, mai întâi, câteva cuvinte despre răspunsul meu în faţa criticii.



138


139

Poate că nu va surprinde pe nimeni faptul că mă confrunt

adesea cu critica la adresa mea. Se pare că aceasta face casă bună cu viaţa pastorală. Ştiu că mare parte este meritată. O parte îmi este chiar folositoare. Însă meritată sau nu, rămâne totuşi dificil să te confrunţi cu comentarii negative. Totuşi, cel mai greu pentru mine nu este cum să gestionez durerea provocată de critică, ci teama de a nu prinde virusul. Prea adesea m-am surprins pe mine însumi rostind cuvinte critice care, după ce am reflectat puţin, am realizat că îşi aveau originea în durerea resimţită de mine pentru felul sever în care fusesem tratat. Aceasta nu este o scuză acceptabilă.

O parte din durerea care alimentează critica trebuie îndepărtată repede, ca nefiind demnă de atenţia noastră. În această privinţă, preţuiesc exemplul lui Abraham Lincoln. De-a lungul vieţii, el a trebuit să facă faţă unui adevărat torent de critică severă. Domnul Lincoln, a comentat cu o anumită ocazie:

Dacă aş încerca să citesc sau, cu atât mai puţin, să răspund tuturor criticilor aduse la adresa mea şi tuturor atacurilor îndreptate spre mine, acest birou ar trebui să fie închis pentru orice alte preocupări, şi să se ocupe exclusiv de acestea. Fac tot ce ştiu – tot ce pot – şi am intenţia de a face astfel până la capăt. Dacă la sfârşit concluzia va fi că am făcut rău, nici chiar zece îngeri care să jure în favoarea mea nu ar fi luaţi în seamă. Dacă la sfârşit se va dovedi că am făcut totul bine, atunci tot ceea ce se spune acum împotriva mea nu va mai avea nici o valoare. 2

Însă nu toate criticile pe care le primim pot fi înlăturate. Ceea ce rămâne, trebuie adus înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să ne ajute să suportăm durerea când ceilalţi păcătuiesc împotriva noastră. A trebuit să învăţ aceasta: când durerea criticii se manifestă prin atitudini greşite faţă de semenii mei, înseamnă că nu mi-am lăsat povara în grija Domnului. 1 Petru 5 vorbeşte de durerea produsă de acuzaţiile false şi de tratamentul nedrept, şi ne sfătuieşte să aruncăm grijile noastre asupra Lui, deoarece El îngrijeşte de noi (vezi versetul 7). Iată ce sfărâmă lanţurile criticii din partea celorlalţi şi împiedică creşterea unui spirit critic înăuntrul nostru.


138


139

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Am speranţa că ai simţit modul în care Dumnezeu a aplicat aceste cuvinte despre critică la viaţa ta. Atunci când este vorba de atitudinea noastră critică, trebuie să avem o idee clară cu privire la ce-I cerem lui Dumnezeu să înlocuiască. Te invit să meditezi în mod serios la următoarele întrebări care ţi se adresează în mod direct:

1. Sunt o persoană critică? Ţi se pare că este o întrebare prea generală? Atunci încearcă asta: Sunt părerile mele despre ceilalţi negative şi severe? Mă grăbesc să caut greşeli? Sunt o persoană analitică prinsă de mreaja criticii? Sunt extrem de sensibil în această privinţă deoarece aşa sunt eu. Cunosc eu însumi frustrarea înfrângerii în direcţia aceasta. Persoanele analitice – cărora mintea le este invadată într-una de tot felul de gânduri şi idei – trebuie să răspundă acestei provocări: sunt eu o persoană critică?

2. Culeg roadele criticii în relaţia mea cu Dumnezeu? După cum este adevărat în cazul fiecăreia dintre aceste atitudini negative, poate că avem capacitatea de a observa în viaţa noastră consecinţele mai degrabă decât cauzele în sine. Un spirit critic determină consecinţele despre care am discutat în acest capitol. Aşa că întreabă-te: este viaţa mea pustie? Este inima mea ca un deşert? Culeg consecinţele atitudinii mele în relaţia mea cu Dumnezeu? Sunt pregătit să recunosc faptul că atitudinea mea critică este una dintre cauzele pentru care mă aflu în pustie?

3. Sunt dispus să mă căiesc? Sunt dispus să renunţ la raţionamentele care m-au condus să îmi formez un astfel de tipar de gândire? Sunt dispus să renunţ la obiceiul de a critica şi să mă căiesc? Dacă răspunsul tău este da, te încurajez să citeşti rugăciunea de mai jos şi apoi să faci din ea rugăciunea ta, pe măsură ce Îi ceri lui Dumnezeu să te ajute să îndepărtezi atitudinea ta critică.


140 141

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru privilegiul nepreţuit de a

mă închina şi de a trăi alături de fraţi şi de surorile mele în Christos. Îţi mulţumesc pentru că Tu îi cunoşti şi îi iubeşti pe toţi şi că fiecare are propria experienţă a lucrării harului şi bunătăţii Tale în viaţa lui/ei. Doamne, eu mă asemăn cu ei în aceea că şi pe mine Tu m-ai găsit în păcat. Tu ai făcut să strălucească lumina lui Christos în viaţa mea. Acum sunt în procesul de creştere şi de asemănare cu Tine. Ajută-mă de-a lungul drumului să discern diferenţa dintre critica iubitoare, constructivă şi critica distructivă. Ajută-mă să gândesc pozitiv şi binevoitor faţă de ceilalţi. Ajută-mă să mă rog pentru ei.

Îţi mulţumesc pentru că inima mea a fost luminată de Cuvântul Tău. Îţi mulţumesc pentru că ai folosit acest Cuvânt pentru a-mi dezvălui preţul pe care-l plătesc pentru părerile mele critice. Iartă-mă pentru că am avut o părere atât de bună despre mine însumi. Iartă-mă pentru că am crezut că punctul meu de vedere este întotdeauna cel mai bun. Doamne, recunosc cât de arogantă este această atitudine. Dă-mi bunăvoinţă, iubire şi toleranţă faţă de semeni. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că ne-ai creat pe fiecare în mod unic. Ajută-mă să mă bucur de unicitatea fiecăruia dintre noi şi să nu am pretenţia ca toată lumea să vadă lucrurile exact ca mine. Dă-mi biruinţă asupra spiritului de critică. Ajută-mă să mă întorc degrabă de la acest tipar de gândire, pentru ca să experimentez plinătatea Ta în viaţa mea. Te rog toate acestea în Numele lui Iisus. Amin.

NOTE

1. Michael P. Green, Ediţia a doua din Illustrations for Biblical Preaching (Grand Rapids: Baker, 1989), 87.

2. Paul Lee Tan, Encyclopedia of 7,700 Illustrations: Signs of the Times (Rockville, Md.: Assurance, 1979), 294.


140 141

C A P I T O L U L Ş A S E

… CU IUBIREA

1 C O R I N T E N I 1 3 : 1 - 8 P . P .


Singura atitudine suficient de marepentru a înlocui critica este iubirea.

Un negustor ambulant, pe care îl voi numi Chris, aştepta într-un „Red Carpet Club” (un fel de sală de aşteptare la aeroport, pentru clienţii de la clasa I-a).

Chris tocmai terminase de vorbit la telefon, când a observat că pe rândul de scaune din faţa lui se găsea Bill Gates, tipul acela de la Microsoft. Neavând suficient bun simţ să-l lase în pace, s-a îndreptat spre el şi l-a întrebat: „Sunteţi Bill Gates?”

Bill l-a privit pe deasupra ziarului şi a răspuns: „Da.”„Sunt atât de emoţionat să vă întâlnesc. Nu pot să cred că

în sfârşit întâlnesc şi eu o celebritate. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată!” Deja începuse să se bâlbâie. Răspunsul lui Bill a fost un zâmbet abia schiţat care parcă spunea: Uite că ţi se întâmplă acum.

Aşa că tipul acesta enervant continuă: „Aceasta este o ocazie atât de importantă. Pur şi simplu nu-mi vine să cred că în sfârşit vă întâlnesc. Să vă spun ceva. În câteva minute am o întâlnire


142

... cu iubirea

143

foarte importantă cu nişte clienţi. Nu ştiu dacă aş putea să vă rog ceva, dar chiar aş dori să-i impresionez pe oamenii aceştia. Aşa că – aţi putea în timp ce eu mă întâlnesc cu ei să veniţi şi – apropo, numele meu este Chris – să mă bateţi prieteneşte pe umăr şi să spuneţi: ‘Hei, Chris. Ce mai faci?’ sau ceva de genul acesta? Deoarece astfel ei ar fi cu adevărat impresionaţi, crezând că ne cunoaştem. Iar eu am să încep o conversaţie, sau ceva de genul acesta.”

În mod surprinzător, Bill Gates a acceptat.Aşa că, după câteva minute, Chris era în toiul unei întâlniri

cu clienţii pe care încerca să-i impresioneze. Şi, bineînţeles, a simţit o atingere uşoară pe umăr. A privit spre Bill Gates, în timp ce acesta spunea: „Hei, Chris. Ce mai faci?”

La care Chris îi răspunde: „Dispari, Gates. Nu vezi că sunt în mijlocul unei întâlniri de afaceri?”

Această povestire mi-a fost trimisă prin e-mail de un prieten. (Las la latitudinea ta să judeci cât este de adevărată.) Când am citit povestirea aceasta, prin gând mi-a străfulgerat: Cunosc această senzaţie. Ştiu cum este să încerci să ajuţi sau să laşi deoparte activităţile tale pentru cineva, pentru ca el să te răsplătească prin ceva asemănător cu „zgârierea tablei cu unghiile”, sau mai rău! Multe dintre problemele pe care le întâmpinăm în viaţă se datorează oamenilor dificili. Şi, cel mai adesea, reacţia noastră este una negativă, ceea ce face ca problema să ia amploare, deoarece se repercutează asupra atitudinilor şi dorinţei noastre de a ne păstra departe de pustie.

În acest capitol vorbim despre înlocuirea unei atitudini critice. Uneori acest lucru este foarte dificil deoarece oamenii pot să fie atât de enervanţi. După părerea mea, critica, poate mai mult decât orice altă atitudine a pustiei, are capacitatea de a ne prinde în capcană. Când îngăduim frustrărilor inevitabile care provin de la ceilalţi să ne îndemne să devenim critici, negativi şi băgători de vină, atunci cu siguranţă ne îndreptăm spre pustie.

CE ESTE DE FĂCUT

Iată cum se poate scăpa din această situaţie. Atitudinea care înlocuieşte critica este iubirea. Dacă aveţi cunoştinţe care sunt tot timpul înclinate să critice, probabil că vă gândiţi: „Minunat, ce să spun!!! Asta trebuie să fac? Trebuie să iubesc pe toată lumea


142

... cu iubirea

143

– chiar şi pe…? Ştii oare despre cine vorbeşti – ai cea mai vagă idee – pe cine îmi ceri să iubesc?” Da, ai capacitatea de a iubi respectiva persoană – soţ, şef, vecin sau altceva – şi Biblia ne spune cum să îi iubim.

Deschide Biblia la 1 Corinteni 13. Acest capitol este supranumit „Capitolul Iubirii”. În mod normal, nu deschizi Biblia la acest capitol decât dacă eşti la o nuntă sau la aniversarea unei căsătorii. 1 Corinteni 13 este ca o floare care-şi pierde frumuseţea dacă începi s-o diseci sau să-i rupi petalele. Vreau să mă asigur că nu facem lucrul acesta şi aici. Dacă numai ai auzit acest capitol la biserică şi nu l-ai studiat personal niciodată, atunci ai ratat adevărul transformator care sălăşluieşte acolo.

Biserica din Corint avea anumite particularităţi. Membrii se confruntau, într-adevăr, cu probleme, însă în 1 Corinteni 1:7 citim că aveau parte de daruri spirituale; şi capitolul 11:2 subliniază că aveau o doctrină adevărată şi puternică. Totuşi, ceea ce lipsea era dragostea; iar Pavel, sub inspiraţia Duhului Sfânt, nu a ezitat să le dezvăluie ce pierdeau în realitate.

Să începem cu acest gând din 1 Corinteni 13:1-2: Tot adevărul este brutal, dacă este lipsit de iubire. A spune doar adevărul adevărat, fără a-i şi iubi pe oameni, este o experienţă brutală. 1 Corinteni 13:1 spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.”

Conceptul lumii despre dragoste este foarte distorsionat. Aceste distorsionări sunt cele care afectează modul în care percepem Cuvântul lui Dumnezeu.

DRAGOSTEA ESTE UN CONCEPT SPLENDID

După cum poate ştii, în Scriptură există trei cuvinte greceşti pentru dragoste. Aş vrea să-mi concentrez atenţia asupra cuvântului agape, deoarece acesta este cuvântul pe care-l foloseşte Pavel în acest capitol. Pe vremea când a fost scrisă Scriptura, acum aproape două mii de ani, dragostea agape era rară şi nu era des întâlnită în societate. Oamenii foloseau termenul mai obişnuit, adică eros, care se referă la dragostea senzuală, sau phileo, care descrie dragostea dintre membrii unei familii. Însă termenul pe care-l foloseau numai arareori în timpurile Noului Testament este cel pe care-l întâlnim cel mai


144

... cu iubirea

145

frecvent în Scriptură. Agape înseamnă o iubire altruistă, dispusă să dăruiască, de genul „tu ai prioritate”. Descrie dragostea ca act voluntar; este vorba de o alegere.

Totuşi, ceea ce spunem adesea prin „Te iubesc” nu este „Am făcut un legământ, acela de a aşeza nevoile tale mai presus de nevoile mele.” În schimb, ceea ce spunem este: „Te iubesc pentru ceea ce faci pentru mine. Mă simt bine în compania ta. Ceea ce faci este important pentru persoana pe care o iubesc cel mai mult, adică pentru mine.” Ceea ce spunem de fapt este: „Simt ceva.”

Aceasta nu este iubire. Acesta este egocentrism. Dacă clădeşti o relaţie pe această fundaţie, te aşteaptă zile grele.

ÎNGERII VORBESC

În acest pasaj din Scriptură suntem provocaţi să întregim dragostea. Ni se spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti.” Ei bine, în Scriptură nu găsim nicăieri vorbindu-se despre un limbaj îngeresc. Îngerii nu vorbesc o limbă diferită. Ori de câte ori în Scriptură apare un înger, el vorbeşte în limbaj omenesc. Îngerii sunt mesageri; ei vorbesc limba celor la care sunt trimişi. Ceea ce vrea Pavel, de fapt, să spună este „Dacă aş fi omul cel mai elocvent… nu, nu, stai – dacă aş fi cea mai elocventă fiinţă… dacă aş fi ca unul dintre acei mesageri angelici şi aş vorbi cu claritate şi limpezime pentru Dumnezeu încât să fac o schimbare în vieţile oamenilor, însă nu i-aş iubi pe oamenii cărora le vorbesc…” Oamenii nu ar auzi mesajul datorită zăngănitului ce le-ar răsuna în urechi.

Iată ce vrea să spună acest verset. Indiferent cât de clar înţelegi adevărul lui Dumnezeu sau cu câtă competenţă aduci acest adevăr în viaţa cuiva, dacă nu-i iubeşti pe oamenii cu care vorbeşti, dacă inima ta nu este împovărată pentru cei cărora încerci să le împarţi adevărul, îţi pierzi vremea. Cuvintele tale răsună în urechile lor precum un zângănit. Aflăm că în loc de a aduce lucruri bune în viaţa lor, efortul nostru aduce distrugere. Când prezentăm adevărul în mod agresiv sau cu o atitudine critică, oamenii sunt enervaţi de ceea ce spunem, în loc de a fi binecuvântaţi şi ridicaţi. Suntem chimvale zângănitoare.


144

... cu iubirea

145

UN ALT OBSTACOL

Este posibil să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să avem credinţă puternică în El, dar să eşuăm în a comunica, dacă nu avem o atitudine iubitoare. Pavel continuă: „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste…” (versetul 2). Şi ce dacă înţelegi toate problemele teologice? Şi ce dacă ţi-ai luat doctoratul cu tema Dumnezeu şi Biblia? Nu contează. Şi chiar dacă ai avea „toată credinţa” – o asemenea încredere în Dumnezeu încât să poţi să faci ceea ce spunea Iisus, să muţi munţii (vezi Matei 17:20; 21:21); dacă ai avea această legătură fenomenală pe verticală cu Dumnezeu – te-ar putea Dumnezeu folosi? Nu, dacă nu-i iubeşti pe oameni.

Dacă nu-l iubeşti pe cel la care încerci să ajungi, poţi să ai nota zece cu felicitări şi totuşi să cazi la examen. Nu, este chiar mai rău decât eşecul. Când încerci să ai o influenţă pozitivă în viaţa cuiva, descoperindu-i adevărul, ce spune în text? Mai bine nici nu te apuca să dai testul; aruncă-l la gunoi. Cine nu iubeşte, ia nota zero. Tot adevărul, dacă este lipsit de iubire, produce rău. Este brutal.

Chiar dacă avem abilităţi în comunicare, cunoştinţă, credinţă, dacă acestea nu sunt acompaniate de o atitudine iubitoare, mesajul va rămâne fără efect. Oamenilor le pasă la fel de mult cum spunem pe cât le pasă ce spunem. Dacă avem o atitudine critică – faţă de cei pierduţi, ca şi faţă de fraţii şi surorile în Christos – cei care ne observă, vor fi incapabili să accepte mesajul. Iată de ce o atitudine iubitoare faţă de oameni este singurul antidot pentru atitudinea critică.

Ce spun oamenii despre cei ce-L urmează pe Iisus Christos? Ştiţi cum ne numesc? Cu câteva zile în urmă vorbeam cu cineva care mi-a spus: „Nu faci parte din categoria bătăuşilor biblici, nu-i aşa? N-ai să-mi arunci Biblia direct în faţă, spunându-mi ‘Deşteaptă-te odată, sau iadul te aşteaptă!’?” N-am ştiut ce să-i răspund. Am îngăimat: „Vreau să spun, ăăă… nu, nu chiar aşa. Vreau să spun, sper că nu sunt… ei, păi, lasă.” Este atât de trist faptul că aceia care au mesajul măreţ al iubirii în Univers sunt, totuşi atât de lipsiţi de iubire când trebuie să-l transmită. Sunt


146

... cu iubirea

147

brutali; sunt duri. Şi îi rănim pe oameni – nu-i ajutăm. Nu-i conducem la schimbarea dorită, deoarece iubirea nu este cu noi.

SUNT SACRIFICIILE MĂREŢE DE VREUN FOLOS?

În versetul 3, pavel dă lucrurilor o turnură interesantă. Gândul lui se îndreaptă într-o direcţie cu totul opusă. „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea…” ok. Aşadar, dacă dragostea înseamnă să aşez nevoile semenilor mai presus de nevoile mele, atunci am să fac o nebunie. Voi dărui şi voi dărui şi voi dărui. Luaţi din partea mea hrană şi ceva haine şi nişte bani, pentru că eu mă voi ocupa de împlinirea nevoilor. Restul sunteţi liberi să staţi şi să studiaţi biblia cât poftiţi; eu voi produce o schimbare în lumea aceasta. Mă voi dărui oamenilor.

Am scris „ce ar face iisus?” Pe abţibilduri, pe brelocuri şi tricouri. Şi ne implicăm în împlinirea nevoilor celorlalţi. Voi toţi staţi şi studiaţi biblia; noi suntem printre oameni, ocupându-ne de nevoile lor. Dar, stai puţin: „chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor…” toată averea? Aceasta este dragostea, nu? Însă pavel continuă: „chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”

Prinzi ideea?

Dacă aduc cel mai mare sacrificiu, dar nu am dragoste, este inutil!

Nu te-ai aştepta să auzi aceste afirmaţii în Cuvântul lui Dumnezeu. În sinea ta, gândeşti: „Şi cum este posibil să dăruieşti tot ce ai celor nevoiaşi, ba chiar să te dăruieşti pe tine însuţi pentru ei, fără să-i iubeşti?” Ceea ce doreşte Pavel să sublinieze este faptul că dragostea se găseşte în echilibrul dintre afecţiune şi adevăr. Avem tendinţa să punem semnul egal între dragoste şi afecţiune. Dragostea este mult mai mult decât afecţiune. Dragostea biblică este regăsită în cuplul inseparabil format de adevăr şi afecţiune.


146

... cu iubirea

147

TIMPUL PENTRU ECHILIBRU!

Dragostea biblică dezechilibrată a infestat adesea biserica. Pe de o parte se află fundamentalismul radical care subliniază tot adevărul, care este legalist şi parcă strigă „Băiete, asta spune Cuvântul!” Iisus nu a procedat astfel. Pe de altă parte, avem creştinismul liberal care spune: „La o parte cu Biblia; Îl avem pe Iisus! Avem exemplul Lui despre cum trebuie trataţi cei suferinzi şi vom face o schimbare în lumea aceasta.” Iisus nu a procedat nici în acest fel. Nici una dintre aceste variante nu a fost intenţionată de Christos. Se pare că avem nevoie de un echilibru între acestea două: adevărul şi faptele de milostenie; faptele de milostenie şi adevărul. Orice altceva mai puţin decât atât nu este dragoste biblică. De exemplu, Jerry nu este sigur cum ar trebui să iubească, şi cu atât mai puţin cum să împărtăşească ceea ce crede. El descrie dilema în care se găseşte: „Prietenul meu are probleme cu alcoolul. Îmi dau seama deoarece respiraţia lui are miros de alcool. Ştiu că acest lucru îi face rău lui însuşi, dar şi familiei lui. Aşadar, ce ar trebui să fac? Dacă merg să îi vorbesc despre adevăr, s-ar putea să mă respingă. Aşa că îl voi iubi pur şi simplu şi voi avea grijă de el. Însă nici aşa nu prea merge, deoarece dacă îl las să persiste în starea aceasta ştiind că suferă, aceasta nu prea seamănă cu iubirea.”

Adesea ne simţim prinşi între aceste două alegeri: adevărul lui Dumnezeu revelat în Scriptură şi porunca de a iubi, despre care Iisus spunea că este modalitatea prin care „toţi oamenii vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei.” (Ioan 13:35). Aşa că intrăm în balansul acesta dintre dragoste şi adevăr, adevăr şi dragoste. Majoritatea dintre noi dăm greş într-una dintre aceste direcţii.

Opriţi tiparul – urmează un nou titlu!

Vă voi dezvălui ceva: Problema nu constă în a echilibra adevărul şi dragostea. Nu putem înlocui critica făcând echilibristică între adevăr şi dragoste. Avem nevoie de o schimbare de paradigmă. Ştii ce este o schimbare de paradigmă? O schimbare de paradigmă se petrece atunci când ai privit timp îndelungat o anumită problemă într-un mod anume şi crezi că lucrurile


148

... cu iubirea

149

stau astfel şi nicicum altfel. Dintr-odată, dai un ocol problemei şi exclami: „Aha! Este total diferit faţă de cum credeam eu! Lucrurile nu stau deloc aşa.”

Trebuie să facem această schimbare radicală în privinţa modului în care privim adevărul şi dragostea. Nu ni se cere să echilibrăm adevărul şi dragostea ca şi cum ele ar fi două entităţi separate. Ceea ce învaţă 1 Corinteni 13 – şi nu veţi auzi aspectul acesta prea adesea la nunţi – este că adevărul face parte din dragoste şi că nu iubeşti autentic dacă a spune adevărul nu face parte din ecuaţie. Tot adevărul lipsit de dragoste este brutal. Restul capitolului 1 Corinteni 13 poate fi rezumat în următoarele declaraţii:

În cele majore – acţiune.În cele minore – acceptare.În toate lucrurile – iubire.

Să trecem repede în revistă versetele 4 şi 5. 1 Corinteni 13:6 spune că dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.” Observaţi că nu este vorba de adevăr versus dragoste; adevărul face parte din definiţia biblică a dragostei. Fără adevăr, orice exprimare a iubirii şchioapătă. Dragostea nu se poate bucura de păcat sau de nedreptate sau de nelegiuire. Dragostea este inspirată numai de ceea ce este adevărat şi drept.

ÎN CELE MAJORE – ACŢIUNE

Există anumite momente în orice relaţie când apar probleme serioase. Lipsa iniţiativei va rezulta într-un eşec răsunător. În acele ocazii, dragostea nu este simplu spectator. „Îl iubesc, aşa că nu vreau să-l supăr.” Greşit! Dragostea acţionează în privinţa lucrurilor importante. Tu spui: „Care sunt aspectele majore?” Să începem cu aceasta: Dacă un anumit comportament este păcătos, Pavel explică cu claritate: „(Dragostea) nu se bucură de nelegiuire.” Pur şi simplu nu poate. Dragostea nu este fericită în nelegiuire; nu poate să stea pe margine.

Tu spui: „Ia stai puţin. Dacă mă voi confrunta cu fiecare


148

... cu iubirea

149

om care păcătuieşte, atunci voi avea o mulţime de confruntări”, deoarece Romani 3:10 spune: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”, iar 1 Ioan 1:8 ne reaminteşte: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri.” Toţi suntem păcătoşi; nu încape nici o îndoială în privinţa aceasta; şi dacă dragoste înseamnă să confrunţi păcatul în orice timp şi în orice loc, atunci viaţa va deveni o competiţie la care poate participa oricine. Nu, noi nu trebuie să acţionăm în cazul fiecărui păcat: „Hei, Bill, am observat că eşti cam leneş. Tocmai am citit în Proverbe că lenea este păcat.” Acesta este un plan nechibzuit.

CARE SUNT LUCRURILE IMPORTANTE?

Iată trei standarde pe care le putem folosi pentru a hotărî care sunt lucrurile majore în cazul cărora a iubi înseamnă a acţiona:

1. Este acesta o problemă critică? Dacă lipsa acţiunii are drept rezultat un mare eşec, înseamnă că nu dragostea biblică este motorul. Dacă este vorba de o eroare doctrinară majoră, de un caz de infidelitate conjugală, de o crimă sau de comportament abuziv, nu fi un simplu spectator care adună povestiri timp de zece ani. Păşeşte înainte! Implică-te! Spune ceva! Dragostea acţionează. Dacă acela pe care-l iubeşti este prins de un păcat care are potenţial distructiv asupra lui însuşi sau asupra altcuiva, aceasta este o problemă critică – este majoră – şi, prin urmare, dragostea se va implica.

2. Este o problemă cronică? Dacă observi un anumit lucru întâmplându-se mereu şi mereu, nu trebuie să fie prea mare pentru ca dragostea ta să fie pornită. Cântarea Cântărilor spune că „vulpile mici strică viile mari” (2:15). Şi „lucrurile mai mici” cer acţiune, dacă devin cronice. Dacă ai observat un anumit comportament repetându-se de mai multe ori, este nevoie de un răspuns iubitor. Un cuvânt amabil direcţionat spre îndreptare va aduce multe roade în viaţa cuiva pe care-l iubim. Cel care spune „S-ar putea să ai o problemă cu bârfa”, este o persoană iubitoare. Aşadar, dacă eşti suficient de aproape cât să observi un tipar comportamental, trebuie să te implici.


150

... cu iubirea

151

Trebuie să păşeşti în faţă. În privinţa problemelor majore, dragostea acţionează.

3. Apropierea ta implică responsabilitate? Al treilea standard după aspectul critic şi cronic al problemei, este factorul apropierii maxime. Cât de aproape eşti de situaţia în cauză? Există anumite lucruri pe care le trecem cu vederea la vecinii sau prietenii noştri, însă pe care nu le tolerăm la partenerul de viaţă sau la copiii noştri. Corect? Gradul apropierii tale de respectiva situaţie poate implica responsabilitate. De exemplu, dacă văd un prieten făcând o achiziţie pe care nu sunt sigur că şi-o poate permite, probabil că nu voi spune nimic, deoarece nu este problema mea. Dar dacă aş vedea-o pe soţia mea făcând astfel – sau, mai degrabă, dacă soţia mea m-ar vedea pe mine făcând astfel – ar fi potrivit să spună: „Nu cumpărăm lucrul acesta! Nu ne putem permite! Mai târziu vom resimţi consecinţele unei astfel de investiţii.”

ESTE FOARTE IMPORTANT CUM IUBEŞTE DRAGOSTEA

Acum suntem pregătiţi să ne îndreptăm atenţia asupra versetului 5, deoarece aici se găseşte factorul cum. Iată cum acţionează iubirea.

Observaţi, „(Dragostea) nu se poartă necuviincios.” Nu este nepoliticoasă. Dragostea este plină de har. Nu încape brutalitatea, vociferarea, răutatea, nici abordarea de genul am-să-ţi-vâr-aceasta-cu-pumnul-pe-gât. Aceasta nu este dragoste adevărată. Dragostea „nu caută folosul său”, continuă Pavel. Aceasta este esenţa dragostei. În contextul acestei discuţii, când am ocazia de a spune cuiva adevărul – dacă trebuie să mă confrunt cu o anumită persoană şi să-i spun un anumit lucru pe care ea nu este dispusă să-l asculte – nu pot să mă concentrez asupra nevoilor mele.

Prietene, să presupunem că trebuie să avem o confruntare într-o anumită problemă. Care ar fi nevoile mele? Probabil aş vrea să mă asigur că nu mă vei respinge. Aş vrea să fiu sigur că nu-mi vei izbucni în faţă. Aşa că tendinţa mea ar putea fi aceea de a cosmetiza şi de a atenua ceea ce urmează să-ţi spun, deoarece preocuparea mea este aceea de a evita o explozie. Aceasta înseamnă că nu te iubesc cu adevărat. Pentru a te confrunta


150

... cu iubirea

151

într-un mod iubitor, trebuie să uit de nevoia mea de a fi iubit şi acceptat şi să mă asigur numai de faptul că lucrurile pe care le vei auzi au fost trecute prin filtrul bunătăţii. Dragostea autentică îmi reaminteşte că nu trebuie să acţionez într-un mod nepotrivit. Însă, în acelaşi timp, nu voi pleca fără să fi spus tot adevărul. Voi spune totul, pentru că dragostea se asigură că este spus totul. „Dragostea nu caută folosul său.”

Ce se întâmplă când iubim în acest fel?

Când iubeşti pe cineva în acest fel, pregăteşte-te, deoarece s-ar putea ca, la început, să nu fii apreciat. Respectiva persoană ar putea răspunde prin mânie. Şi răspunsul meu, dacă acţionez din dragoste – nu va fi provocat. Aşa că dacă după ce ţi-am spus tot adevărul într-o manieră plină de bunătate, te enervezi dintr-odată şi spui „Cine te crezi să îmi spui astfel de lucruri? De ce nu vezi cum stau lucrurile în viaţa ta!?”, eu nu mă voi angaja în polemică. Mă voi aşeza pe genunchi şi-mi voi linişti inima, astfel încât, indiferent cât de tare te enervezi tu, eu să nu mă las provocat.

Lista lui Pavel înregistrează modul cum este tratată uneori dragostea autentică. Aşa că el adaugă: dragostea „nu ţine cont răul pe care l-a suferit.” În timp ce merg să spun cuiva adevărul – înainte de a acţiona – trebuie să-mi amintesc faptul că este posibil ca păcatul lui să mă fi rănit. Textul sugerează că nu îmi voi descărca nemulţumirea asupra lui, pentru că m-a rănit. Voi rezolva acest aspect mai înainte de a ajunge să mă întâlnesc cu această persoană; voi experimenta iertarea. Soţiile care au de spus soţilor un lucru dificil, trebuie să spună acest lucru, însă mai întâi trebuie să-şi liniştească inima pentru ca atunci când se vor confrunta să nu se răzbune pentru un anumit rău pe care l-au suferit. Aceasta nu va avea consecinţe pozitive, şi nu va fi o motivaţie pentru a iubi în mod biblic.

Rezolvă acele sentimente dureroase în rugăciune şi cere sfatul unui prieten de încredere. Lasă în urmă propria durere, pentru ca să te concentrezi numai asupra binelui celui căruia te adresezi. Aceasta este dragostea în acţiune. Dacă vei deveni o


152

... cu iubirea

153

astfel de persoană, Dumnezeu va putea să folosească viaţa ta la capacitate maximă, deoarece sunt numai câţiva oameni preţioşi în lumea aceasta, care îi iubesc cu adevărat pe semeni suficient cât să acţioneze cu compasiune.

Cât din toate astea chiar trebuie să fac?

Probabil citind cele de mai sus te gândeşti că astfel de ocazii de confruntare sunt frecvente. Nu este aşa. Dacă ar trebui să faci o listă cu o sută de lucruri în privinţa cărora ar trebui să te confrunţi cu şeful tău, partenerul tău de viaţă sau vecinul tău, poate vei găsi trei lucruri majore care intră în categoria pe care am numit-o majoră. Celelalte nouăzeci şi şapte lucruri intră în cea de-a doua categorie: sunt minore. Ele au capacitatea de a ne irita numai pentru că suntem păcătoşi şi mândri. Suntem înclinaţi să tratăm o problemă minoră ca fiind un munte imens, şi tocmai acesta este solul în care creşte şi înfloreşte spiritul de critică.

DESPRE PROBLEMELE MINORE

Iată principiul călăuzitor care te va ajuta să te ocupi de problemele minore: În cele minore – acceptare. Prin minore ne referim la preferinţe personale, personalităţi diferite. Este esenţial ca urmaşii lui Christos să devină oamenii cei mai toleranţi, lipsiţi de prejudecăţi, ne-băgători de vină, iubitori de pe faţa pământului. Repet, 97% dintre problemele vieţii sunt minore; mici iritări; diferenţe între mine şi tine; şi ea-crede-astfel-dar-eu-nu-sunt-de-acord şi el-e-oarecum-diferit-de-mine-ca-om. Acestea nu sunt probleme legate de bine şi rău. Fiecare om este diferit şi reacţionează în mod diferit. Majoritatea lucrurilor care destramă căsnicii, care rup prietenii şi care îţi creează necazuri cu cei pentru care lucrezi nu sunt majore – sunt minore! În acest context, dragostea învaţă să accepte omul cu greşelile lui. Dragostea nu neagă iritarea; recunoaşte, pur şi simplu că acela pe care-l iubesc este mult mai important decât dorinţa mea de a trăi o viaţă lipsită de iritare. În cele majore – acţiune. Însă în cele minore – majoritatea – acceptare.


152

... cu iubirea

153

DESCOPERIND CELE MINORE

Prin minore ne referim la probleme care ţin de preferinţa personală. „Voi face asta în acest fel”; „Prefer asta în locul celeilalte.” Trebuie să descoperim care sunt cele minore şi să le lăsăm în pace. Iată câteva probleme minore ascunse sub masca problemelor majore:

• Preferinţele muzicale. Sunt biserici care se scindează datorită gustului muzical. „Imnurile sunt învechite. Vreau ceva nou.” Înţelege! Este vorba numai de preferinţa personală! Este un lucru minor; nu este major.

• Diferenţele personale. Fiecare dintre noi este unicat. Unii dintre voi sunteţi cu adevărat unici. Dacă m-aţi întâlni vreodată, probabil că m-aţi considera tare ciudat. Este în regulă! Partea tristă este că devenim indignaţi şi ne criticăm slăbiciunile unii altora în timp ce Dumnezeu „se va bucura de tine cu strigăte de bucurie.” (Ţefania 3:17).

• Diferenţe culturale. Una dintre cele mai sănătoase experienţe pe care le putem trăi în viaţa de creştini este aceea de a vizita alte culturi, de a ne închina şi de a trăi alături de credincioşi. În acest context, vom descoperi că ceea ce consideram a fi super-spiritualitate este o colecţie destul de superficială de „să faci sau să nu faci” care se adaugă peste o mulţime de probleme minore şi nu interesează problemele esenţiale ca viaţa şi credinţa. Roagă-te pentru problemele minore din viaţa celorlalţi. Predă-le lui Dumnezeu. „Dumnezeu lucrează în viaţa ei.” „Dumnezeu îl va schimba.” Dacă nu este o problemă critică sau cronică sau foarte apropiată ţie – poate tot ceea ce trebuie să faci este să te rogi pentru respectiva persoană, cerând ca Dumnezeu s-o impresioneze.

Este esenţial ca urmaşii lui Christos să fie oamenii cei mai toleranţi de pe faţa pământului. Oamenii au nevoie disperată să-L vadă pe Iisus, şi noi suntem singura imagine pe care ei o au. Ar trebui să fim oamenii cei mai iubitori şi mai toleranţi din toată lumea. Cel mai adesea nu suntem; însă ar trebui să fim. În cele minore – după cum observi din text – acceptare. Priveşte numai la versetul 4: „Dragostea este îndelung răbdătoare.”


154

... cu iubirea

155

Lasă briza aceasta plăcută să adie în gândul tău. Dragostea este răbdătoare. Aşteaptă ca oamenii să se schimbe. Dragostea este îndelung-răbdătoare; Dumnezeu să ne ajute! Dragostea este mereu plină de compasiune în faţa opoziţiei.

UNUL DINTRE EROII MEI

Admir foarte mult viaţa preşedintelui Abraham Lincoln. Unul dintre duşmanii lui politici din primii ani, Edwin M. Stanton, avea faţă de el o atitudine extrem de tăioasă şi de critică. Într-un discurs, el l-a numit pe Lincoln „clovn viclean.” Tot el l-a numit pe Lincoln „gorilă primitivă”. De fapt, într-un alt discurs, Stanton a spus: „Este ridicol ca oamenii să călătorească până în Africa pentru a vedea o gorilă, când se găseşte cu uşurinţă una în Springfield, Illinois.” Cât de jignit te-ai simţi dacă aceste lucruri ar fi spuse despre tine în mod public? Totuşi, Lincoln nu i-a răspuns niciodată acestui scandalagiu. Nu i-a răspuns niciodată cu aceeaşi monedă. Nu l-a criticat niciodată! De ce? Pentru că dragostea este răbdătoare.

Însă asta nu este totul. „Dragostea este plină de bunătate” (versetul 4). Aceasta înseamnă:

• Nu simplă suportare, ci bunăvoinţa activă.• Nu a-i accepta pe oameni în mod pasiv, ci a-i accepta în

mod activ.• Nu a sta pur şi simplu în celălalt colţ al încăperii, spunând:

„Mă scoate din sărite, aşa că am s-o evit pur şi simplu”, ci a traversa camera şi a găsi modalitatea de a îmbrăţişa respectiva persoană fizic sau conversaţional.

Dragostea este plină de bunătate. Ea caută modalităţi de a exprima acceptarea faţă de acei oameni care, în caz contrar, ar deveni obiectul criticii noastre.

CONTINUAREA POVESTIRII

Lincoln nu i-a răspuns niciodată lui Edwin M. Stanton, care-l atacase în mod repetat. El a refuzat să egaleze scorul. Apoi a fost ales preşedinte şi, având nevoie de un ministru al apărării,


154

... cu iubirea

155

ghici pe cine a ales! L-a ales pe Edwin M. Stanton, omul care-l ponegrise şi-l discreditase fără milă. Când prietenii nedumeriţi l-au întrebat pe Lincoln de ce a făcut această alegere, el a răspuns: „Pentru că este omul cel mai potrivit.”

După mai mulţi ani, în timp ce trupul ucis al preşedintelui zăcea în văzul cetăţenilor înainte de înhumare, Edwin M. Stanton a privit în interiorul sicriului şi a spus printre lacrimi: „Aici zace cel mai mare conducător pe care l-a cunoscut lumea.”1 Animozitatea lui fusese în sfârşit înfrântă de spiritul răbdător şi lipsit de răzbunare al lui Lincoln. Dragostea este răbdătoare, plină de bunătate şi un antidot puternic pentru atitudinea critică.

DAR TU?

Ce se întâmplă când cineva îţi face ţie rău? Există cineva în viaţa ta care îţi este împotrivitor? Care a fost răspunsul tău? Alegerile tale în privinţa atitudinii adoptate te-au condus în acel deşert arid pe care-l numim pustie? Vrei să părăseşti pustia? Vrei să câştigi biruinţă asupra spiritului de critică? Înlocuieşte un spirit critic cu o atitudine iubitoare! Apropie-te de acei oameni care te rănesc şi te îndurerează şi, prin puterea Duhului lui Dumnezeu şi în plinătatea pe care numai El o poate da, iubeşte-i!

Iubeşte-i şi observă cum Dumnezeu aduce o biruinţă plină de putere care te vindecă şi te reîntregeşte într-un mod în care tu nu ai fi reuşit vreodată. În cele majore – acţiune. În cele minore – acceptare. Versetul 4 ne spune şi că dragostea „nu pizmuieşte” (nu este invidioasă n.tr.). Adesea obstacolul cel mai greu de trecut în lepădarea unui spirit critic este acela că semenii noştri prosperă mai mult decât noi. „M-am înţeles bine cu ea până când a primit…” „Nu am avut nici o problemă cu el până…” Cum reacţionezi în faţa succesului celor pe care-i iubeşti? Dragostea nu este invidioasă. Dragostea spune:

• Te accept, în pofida faptului că ai mai mult succes decât mine.

• Chiar dacă ieşi mai mult în evidenţă.• Chiar dacă acţiunile tale sunt mai recunoscute şi mai

răsplătite decât ale mele.• Sunt de partea ta. Am fost întotdeauna de partea ta.


156

... cu iubirea

157

• Mă bucur de succesul tău şi nu voi lăsa ca o atitudine invidioasă să îmi amărască dragostea pentru tine.

• Accept prosperitatea ta – nu, mai bine zis celebrez prosperitatea ta deoarece te iubesc. Nu mă voi lăsa prins de un spirit invidios.

Oricât ar fi de greu până aici, următoarea frază din definiţia dragostei este şi mai dificilă. Ce se întâmplă în situaţia în care tu eşti persoana de succes? Continui să-i iubeşti pe oameni sau îi pierzi din vedere? „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie” (nu este arogantă), explică Pavel. „Înainte eram apropiaţi, dar acum am ceva mai mult decât înainte. El nu mai este la fel de important pentru mine cum era altădată.” Nu! În schimb, spun: „Te accept, chiar dacă ai mai puţin succes decât mine, chiar dacă eşti mai puţin în lumina reflectorului, mai puţin recunoscut, mai puţin recompensat. Nu te voi face să te simţi incomod, lăudându-mă cu succesul meu. Nu voi ridica în slăvi viaţa mea într-un fel care să te aşeze într-o situaţie jenantă sau care să te umilească.”

DRAGOSTEA PE TERENUL DE BASCHET

De curând, am fost mult binecuvântat datorită fiului meu, Landon, şi a unuia dintre prietenii lui apropiaţi, Michael Muller. Cei doi îşi încercau norocul la preselecţia pentru echipa de baschet a clasei a VII-a. Acesta se numeşte Feeder Program. Toţi puştii interesaţi din gimnaziu, care plănuiau să meargă la un anumit liceu, şi-au încercat puterile de a intra în echipă. S-au prezentat patruzeci; joi seara, antrenorul a redus lista celor ce urmau să se prezinte la antrenament la douăzeci. Vineri, redusese numărul la doisprezece. Aşa că eram conştient că exista probabilitatea ca Landon să nu reuşească să intre în echipă. Însă amândoi s-au prezentat la probe.

În ziua următoare, jucătorii trebuia să sune pentru a afla rezultatele. Fiecare puşti avea un număr – Michael era numărul 13, iar Landon 12 – şi mesajul telefonic dezvăluia numerele puştilor care reuşiseră la prima selecţie. Aşa că, în timpul pauzei de prânz de la şcoală, Michael şi Landon se aflau împreună lângă telefon. Amândoi îşi doreau foarte mult să facă parte din echipă. Vocea înregistrată anunţa că următorii copii trebuie să


156

... cu iubirea

157

se prezinte la antrenamentul din seara respectivă: „Numărul 1, numărul 2, numărul 3, numărul 4, numărul 6, numărul 8, numărul 9, numărul 11, numărul 13…” Michael trecuse de selecţie; Landon nu reuşise.

Când Landon s-a întors acasă, a vărsat nişte lacrimi de dezamăgire şi am stat de vorbă. Mi-a spus: „Ştii, tată, imediat ce am închis telefonul, Michael s-a întors spre mine şi mi-a spus: ‘Landon, eşti un baschetbalist mai bun decât mine. Tu ar fi trebuit să treci de preselecţie. Şi dacă vrei ca eu să nu merg la antrenamentul din seara aceasta, nici nu mă voi duce.”

Landon se întorsese spre el şi îi spusese: „Ştii ce? Vreau ca să mergi. Sper că vei fi selecţionat să faci parte din echipă.”

Bingo! Aceasta este, cu siguranţă, dragoste, şi am fost uimit şi recunoscător pentru maturitatea răspunsurilor lor. Când îi iubeşti pe oamenii din viaţa ta, nu vei lăsa ca succesul tău sau al lor să devină un obstacol.

TRATEAZĂ PROBLEMELE MINORE CU ACCEPTARE

Versetul 7 este un bun rezumat al acceptării: Dragostea „acoperă totul, crede totul” (suportă totul, n.tr.). Dragostea suportă povara înţelegerii greşite şi ia apărarea. Dragostea se surprinde adesea spunând: „Nu asta a vrut să spună.” Crede binele despre celălalt. „Nu ştii ce vorbeşti. Nu a făcut astfel din pricina aceasta.” Când Iisus a spus: „Nu judecaţi, pentru ca să nu fiţi judecaţi”, se referea mai ales la motive. Bineînţeles, trebuie să judecăm acţiunile. Însă ceea ce nu avem dreptul să judecăm sunt motivele. Nu ştim de ce oamenii fac ceea ce fac.

Să nu spui vreodată : „Ştiu de ce este ea acolo. Ştiu de ce face lucrul acesta.” Probabil că, de fapt, nu ştii. Când auzi pe cineva criticând o persoană pe care o iubeşti, spune doar atât: „Nu cred asta şi nici nu voi crede până când nu-l voi întreba personal.”

Dragostea crede întotdeauna lucrurile bune despre oameni. Dragostea aude toate lucrurile, crede totul şi dragostea „nădăjduieşte totul” (versetul 7). Dragostea nu-i vede pe oameni cum sunt, ci cum vor deveni, prin harul lui Dumnezeu. Nu ar fi extraordinar dacă Dumnezeu ar turna pur şi simplu transformarea aceasta peste membrii bisericii tale? Atunci nu ne-am vedea unul pe altul în starea de acum, ci după cum ne transformă Dumnezeu. Noi nu mai suntem oamenii dinainte.


158

... cu iubirea

159

Dumnezeu ne schimbă radical. Care este ultima caracteristică din definiţia dragostei? Dragostea „suferă totul” (îndură totul, n.tr.) (versetul 7). A îndura este, la bază, un termen militar. Înseamnă a împlânta un băţ în pământ. Nu este grozav? Voi rămâne în acelaşi loc în privinţa dragostei mele pentru tine. Te poţi retrage dacă vrei, dar eu nu mă voi mişca din locul acesta. Voi fi aici când vei avea nevoie de mine. În cartea lui, Love, Acceptance and Forgiveness (Dragoste, Acceptare şi Iertare), Jerry Cook descrie o biserică din statul Washington, care în paisprezece ani a crescut la mai bine de patru mii de membri. Cartea este povestirea unui legământ, şi include promisiunea pe care membrii acelei biserici şi-au făcut-o unul celuilalt. Mă emoţionează de câte ori o citesc:

Mâinile mele nu te vor răni cu bună ştiinţă. Nu voi face şi nu voi spune nimic cu intenţia de a te face să suferi. Întotdeauna, în orice circumstanţă, voi încerca să te ajut şi să te susţin. Dacă ar fi să cazi şi stă în puterea mea să te ridic – voi face lucrul acesta. Dacă ai nevoie de ceva şi eu am, voi împărţi cu tine. Dacă va fi nevoie, îţi voi dărui acel lucru. Indiferent ce voi afla despre tine, indiferent ce rezervă viitorul – bun sau rău – legământul meu faţă de tine rămâne neschimbat. Şi nimic din ce vei face nu va schimba toate acestea.2

Extraordinar! Când credincioşii sunt dispuşi să facă o asemenea promisiune unul celuilalt, împreună vor deveni o forţă pentru Dumnezeu.

PĂSTREAZĂ MAJORELE ŞI MINORELE ÎN PERSPECTIVĂ

Poate că este evident, dar atitudinea care stăpâneşte majorele şi minorele, ţinându-le la locul lor este al treilea punct din rezumatul capitolului 13 din 1 Corinteni: În toate lucrurile – dragoste. Pavel exprimă imaginea de ansamblu în aceste cuvinte: „Dragostea nu va pieri niciodată” (versetul 8). Nu sentimentalism ieftin şi brutalitate, ci adevăr şi dragoste – perfect îmbinate – aceasta este dragostea altruistă a lui Dumnezeu. Această dragoste nu va trece niciodată. Niciodată! Una dintre poeziile mele preferate spune astfel:

Dintre cele cunoscute de oameni,Numai una-i suverană.Dragostea-i această temă,


158

... cu iubirea

159

Dragostea este supremă.Mai dulce ea creşte,Onoare dobândeşte.Dragostea este tema,Tema veşniciei.

AUTOR NECUNOSCUT


Când ne-am început lucrarea la Harvest Bible Chapel, eu şi Kathy ne-am rugat: „Doamne, vom merge oriunde ne trimiţi, însă am dori să rămânem acolo. Vrem să prindem rădăcini puternice.” Dumnezeu a răspuns acestei rugăciuni prin doisprezece ani minunaţi petrecuţi în aceeaşi biserică, şi sper că vor mai fi mulţi alţii.

Nu obişnuiesc să botez în timpul serviciilor divine. Există alţii care servesc în această direcţie. Însă, de curând, am oficiat un serviciu special de botez deoarece era vorba de un băieţel pe care cu nouă ani în urmă îl binecuvântasem într-un serviciu de dedicare. Acum el primea botezul. Asta înseamnă să petreci o viaţă împreună. Înseamnă să păşeşti alături de oameni pe drumul vieţii. Şi, prin harul lui Dumnezeu, m-ar încânta să am ocazia ca într-o zi, să stau în faţa întregii biserici în ziua în care tânărul acesta va făgădui să-şi petreacă întreaga viaţă alături de o singură femeie.

A face un astfel de legământ de o viaţă faţă de o biserică, poate fi o experienţă foarte dificilă pentru un pastor şi pentru soţia lui. În ceea ce priveşte formarea caracterului meu, liderii bisericii şi mulţi dintre membri de la Harvest nu îşi fac iluzii. Ei cunosc punctele mele puternice şi aspectele în care Dumnezeu mai are încă mult de lucru. Nu are rost să se prefacă, deoarece oamenii mă cunosc cu adevărat.

De multe ori am fost tentat să extrag învăţăturile din experienţa mea, să-mi iau familia şi să o iau de la capăt în altă parte. Înţelegi, să încep o pagină nouă în care slăbiciunile mele, pe care le-am lăsat în urmă să fie exact acolo – în urma mea! Însă, în inima mea, sunt convins că acesta ar fi un compromis faţă


160

... cu iubirea

161

de viziunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în privinţa părtăşiei. Comunitatea biblică este aceea în care oamenii învaţă să se iubească cu adevărat unul pe celălalt. Când slujirea noastră aici a avut momente în care ni se transmiteau lucruri pe care nu eram dispuşi să le auzim, am ales să suportăm presiunea şi să ne iubim unul pe altul, în pofida durerii provocate de transformarea personală, deoarece aşa trebuie să stea lucrurile în trupul lui Christos.

Cât sunt de recunoscător pentru părtăşia cu credincioşii care au adoptat această viziune. A fost dezolant uneori să-i văd pe alţii care s-au angajat să urmeze aceeaşi viziune, simţindu-se prinşi, până când adevărul se va îngriji de ei. Prea adesea ei au plecat, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul slujirii din vremea lui Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate să o sufere?” (Ioan 6:60). Însă eu am ajuns la a accepta această durere ca făcând parte din preţul care trebuie plătit pentru a clădi o biserică dornică să experimenteze tot ceea ce învaţă în esenţă 1 Corinteni 13. Este acel fel de dragoste care îi va face pe necredincioşi să se trezească şi să privească plini de interes, deoarece nu au mai văzut aşa ceva înainte. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi…” Ce? Dacă îi veţi învăţa? Dacă îi veţi ajuta? Nu, „…dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).

UN ULTIM GÂND

Avem promisiunea că dragostea nu se va sfârşi niciodată. Gândeşte-te la implicaţiile promisiunii pe care o face Dumnezeu în acest verset. El spune: „Dragostea nu va pieri niciodată. Dacă vei primi cu toată inima ta adevărul despre ce înseamnă să iubeşti pe cineva…” La sfârşit, dragostea lui Dumnezeu nu va pieri.

Poate spui: „Dar soţul meu… sau soţia mea…” Dacă tu îl vei iubi sau o vei iubi, Dumnezeu va folosi această iubire. Dragostea nu va pieri niciodată. Dragostea nu va da niciodată greş în a împlini scopurile cele mai bune şi mai înalte ale lui Dumnezeu. Dacă lucrurile nu merg bine, nu dragostea este de vină. Dragostea duce într-un loc mai bun. Dacă o vei urmări cu toată inima şi îi vei primi pe oamenii din viaţa ta cum sunt – cu bune şi rele – chiar şi atunci când te rănesc, Dumnezeu va folosi aceasta.


160

... cu iubirea

161

Dragostea nu va pieri niciodată – nici la serviciu, nici acasă, nici la biserică. Unde, în Scriptură poţi găsi o promisiune mai bună decât aceasta? Dragostea nu va pieri niciodată. Niciodată!

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Pentru a găsi soluţia pentru atitudinea critică – şi anume, atitudinea iubitoare biblică – te invit să mai răspunzi încă odată la trei întrebări. Prima este binecunoscută: Sunt eu o persoană iubitoare? Aceasta este întrebarea care trebuie să primească un răspuns. Sunt eu o persoană iubitoare? Cu ani în urmă, evanghelistul D.L. Moody a simţit că Dumnezeu dorea ca el să crească în privinţa dragostei. El a scris următoarele acum mai bine de o sută de ani:

Am adoptat acest cuvânt, dragoste, şi am petrecut nu ştiu câte săptămâni studiind pasajele în care apare, până când nu am putut să mă abţin să nu-i iubesc pe oameni. Mă hrănisem cu dragoste atât de mult timp încât eram nerăbdător să fac bine fiecărui om cu care veneam în contact. Eram prea-plin. Îmi curgea printre degete. Adoptă subiectul dragostei din Biblie! Vei deveni atât de plin de ea, încât tot ceea ce vei avea de făcut va fi să deschizi gura şi un torent de Dragoste dumnezeiască se va revărsa.”

Iată două întrebări suplimentare care conduc la o atitudine iubitoare în viaţa ta:

• Descopăr eu roadele dragostei în viaţa mea? Oglindesc relaţiile din viaţa mea dragostea care se revarsă dinspre mine spre semenii mei? Aminteşte-ţi ce este dragostea. Dragostea manifestată în problemele majore şi în cele minore. În ambele. Există dovezi ale dragostei în viaţa mea? Văd roadele?

• Aleg clipă de clipă dragostea în locul criticii? Atitudinile sunt tipare de gândire formate în decursul unei lungi perioade de timp. Aleg eu dragostea în fiecare moment?


162 163

Aminteşte-ţi, indiferent dacă este vorba de o problemă majoră sau minoră, oricare va fi atitudinea pe care o alegem, totul trebuie făcut cu iubire. În cele majore, acţionează; în cele minore, demonstrează acceptare; în toate lucrurile, manifestă dragoste.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru acest pasaj plin de miez

din Cuvântul Tău. El îmi descoperă esenţialul! Este la fel de relevant astăzi, precum era şi în ziua când a fost scris. Şi se referă la experienţa mea. Mă somează să critic mai puţin şi să iubesc mai mult, uneori spunând adevărul, cel mai adesea acceptând şi îmbrăţişându-i pe oamenii care, la fel ca mine, suferă procesul transformării.

Doamne, iartă-mă pentru atitudinile mele negative, critice, dispuse să găsească greşeli. Dă-mi o inimă iubitoare şi ajută-mă să port povara alături de ei, să le spun adevărul când este necesar, indiferent cât ar costa. Însă mai mult, să-mi dai o inimă dispusă să-i accepte pe ceilalţi. Adu-mi în minte o persoană sau două în privinţa cărora pot să aplic aceste adevăruri. Ajută-mă să înfrunt tendinţa de a face lucrurile pe jumătate. Reaminteşte-mi că Iisus Christos a venit în lumea aceasta acum două mii de ani. El este dragoste. El a murit pe cruce şi a înviat din morţi pentru mine. Dragostea Lui este mai puternică decât moartea! Vreau să-L las pe Christos să-i iubească pe oameni prin mine. El îmi poate da o capacitate infinită de a-i iubi chiar şi pe cei care mă obosesc.

Doamne, Îţi mulţumesc pentru dragostea Ta care a fost turnată fără măsură în inima mea. Îţi mulţumesc că mi-ai dat capacitatea de a-i iubi pe semeni. Mă bucur că-mi dai puterea aceasta. Tu eşti un Dumnezeu bun şi credincios. Preţuiesc dragostea Ta. Îţi mulţumesc pentru că ne iubeşti în mod perfect, necondiţionat. Accept chiar acum dragostea Ta, chiar aici. Nu o merit, dar mă închin Ţie şi Îţi mulţumesc în Numele scump al lui Iisus. Amin.


162 163

NOTE

1. Michael P. Green, Illustrations for Biblical Preaching (Grand Rapids: Baker, 1989), 258-59.

2. Jerry Cook şi Stanley C. Baldwin, Love, Acceptance, and Forgiveness (Venture Regal, 1979), 13.

3. După cum este citat în cartea lui George Sweeting, Who said That? (Chicago: Moody, 1995), 309.


164

Înlocuieşte îndoiala...

165


164


165

C A P I T O L U L Ş A P T E

ÎNLOCUIEŞTE ÎNDOIALA…

N U M E R I 1 3 - 1 4 : 1 1


Cei care fac din îndoială un stil de viaţă, îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie.


166


167

Nu te opri – progresul în schimbarea atitudinilor noastre este remarcabil. Acum ne vom îndrepta spre atitudinea pustiei numărul patru: „Înlocuieşte

îndoiala…” „Stai puţin! Vrei să spui că îndoiala este o atitudine? Adevărat?! Vreau să spun, înţeleg ca murmurarea sau pofta să fie atitudini – dar îndoiala?”

Da, titlul acestui capitol este „Înlocuieşte o atitudine de îndoială…” Acesta este convingerea mea şi nu renunţ la ea! Atitudinea numărul patru a pustiei este îndoiala. Iată o definiţie a îndoielii: Îndoiala este lipsa credinţei. M-am străduit timp de patru ore să formulez această definiţie… Bine, recunosc, nu chiar. Iată o definiţie mai cuprinzătoare: Îndoiala este lipsa încrederii sau asigurării că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile.

Îndoiala este prejudecata care susţine într-una: „Pur şi simplu nu ştiu dacă Dumnezeu Îşi va îndeplini făgăduinţele…” Îndoiala implică o alegere constantă şi permanentă de a trăi cu incertitudinea. Nu este cerinţa încăpăţânată a lui Toma: „Arată-mi” cea care este în căutare de răspunsuri, ci atitudinea fermă nerezolvată a lui Iona care, de fapt, spunea: „Nu ştiu şi nu îmi pasă. Nu cred, şi nimeni nu va putea schimba în vreun fel lucrul acesta.”

O astfel de îndoială este periculoasă. Este distructivă şi în detrimentul oricărui gen de relaţie cu Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că dacă nu crezi că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile, cu ce mai rămâi?

PROMISIUNI IREVOCABILE

Te invit să expunem câteva mostre ale făgăduinţelor făcute de Dumnezeu, pentru a putea lărgi definiţia noastră cu privire la îndoială:

• Dumnezeu a promis că Se va îngriji de noi. Filipeni 4:19 spune: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Iisus Christos.” „Nu, nu – poate că Dumnezeu nu Se va îngriji de toate nevoile mele. Poate că voi sfârşi prin a rămâne sărac, ba chiar părăsit.” Aceasta este îndoiala.

• Dumnezeu ne-a promis protecţia Sa. Isaia 54:17 spune: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere…


166


167

Aceasta este moştenirea robilor Domnului.” (NKJV). Dumnezeu promite să te apere – de orice sau de oricine ar intenţiona să îţi facă rău. „Dar poate că El nu mă va apăra”, gândeşti tu. „Poate se va întâmpla ceva îngrozitor.” Aceasta este, cu siguranţă, îndoială.

• Dumnezeu ne-a promis că vom prospera – totuşi, unii se grăbesc să adauge că aceasta nu se referă neapărat la sfera financiară. Însă Psalmul 84:11 spune: „El nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană.” Vieţii tale nu-i va lipsi nici măcar un singur lucru care ţi-ar spori fericirea, cu condiţia să fii drept cu Domnul. Ai numai două opţiuni: fie crezi, fie nu crezi.

Toate cele trei făgăduinţe de mai sus, alături de alte câteva sute, poartă semnătura lui Dumnezeu Însuşi. Îndoiala este o lipsă de credinţă sau o lipsă de asigurare că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile. Când persistă întrebări cu privire la dispoziţia sau capacitatea lui Dumnezeu de a-Şi ţine promisiunile, se formează o atitudine care devine un stil de viaţă – şi ne găsim în primul autobuz care merge spre ţara cactuşilor. O atitudine de îndoială ar putea fi regăsită în umblarea noastră cu Dumnezeu din trecut. Însă aceasta s-ar putea să nu fie la fel de uşor de observat în viaţa ta, comparativ cu viaţa israeliţilor la porţile pustiei. Ceea ce aflăm din alegerile lor te va ajuta să observi propria viaţă cu mai mare claritate.

Numeri 13 ne conduce înapoi la copiii lui Israel, oscilând între Ţara Promisă şi pustie. Din experienţa lor, extragem cinci principii clare, care ne demonstrează că Dumnezeu este împotriva îndoielii, şi găsim motivul pentru care El îngăduie ca vieţile celor care persistă în această atitudine să devină aride. Opreşte-te un moment şi citeşte cu rugăciune Numeri 13:1-14:11.

PRINCIPIUL NR.1: DUMNEZEU AŞEAZĂ TESTE

PRECISE ALE CREDINŢEI ÎN CALEA COPIILOR LUI

Credinţa este atât de importantă şi îndoiala produce atât de mult rău, încât Dumnezeu aşează teste precise de credincioşie înaintea copiilor Lui. Acestea nu au scopul să ne doboare, ci să ne înalţe. În mod asemănător, când copiii lui Israel atinseseră


168


169

jumătatea călătoriei lor şi erau aproape să intre în Ţara Promisă, s-au confruntat cu o provocare care era menită să le asigure succesul. Ţara era ocupată; acolo se găseau alte naţiuni. Dacă urma ca ei să câştige ţara pe care Dumnezeu le-o promisese, trebuia să aibă loc un război. Urma să se producă un conflict şi să existe dificultăţi. Întrebarea lăsa loc unei alegeri: Vor avea credinţă şi vor cuceri, sau se vor îndoi, vor dispera şi vor fi înfrânţi?

În Deuteronom 1 Moise rememorează ceea ce se întâmplase la hotarul Ţării Promise în ziua aceea, subliniind că planul numărul unu al lui Dumnezeu era ca ei să se ridice pur şi simplu şi să ia ţara în stăpânire. Mărşăluiţi mai departe; păşiţi în ea şi luaţi-o. „Eu am câştigat deja bătălia aceasta pentru voi”, le-a spus Dumnezeu. De fapt, în Deuteronom 1:20-21 Dumnezeu spune: „Şi eu v-am zis: ‘Aţi ajuns la muntele Amoriţilor, pe care ni-l dă Domnul, Dumnezeul nostru. Iată că Domnul, Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme, şi nu te înspăimânta.’”

Cu alte cuvinte, „Nu te îndoi. Vei câştiga bătăliile. Victoria va fi de partea ta. Dumnezeu va cuceri această ţară pentru tine. Acum du-te să o iei în stăpânire!” Dar, bineînţeles că lipsa credinţei le-a paralizat picioarele şi au rămas pe loc. Mai târziu, Dumnezeu a adăugat: „Dar voi n-aţi vrut să vă suiţi în ea şi v-aţi răzvrătit împotriva poruncii Domnului, Dumnezeului vostru… Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul, Dumnezeul vostru.” (versetele 26, 32). Iată punctul pe „i”: motivul pentru care nu s-au suit să ia ţara a fost acela că nu aveau încredere în Dumnezeu.

Au căzut la test, deoarece nu au fost dispuşi să-L creadă pe Dumnezeu.

Ce va face Dumnezeu?

Îi va izgoni, aşa ar fi corect, nu? Greşit! Dumnezeu îi iubea, aşa că le-a mai dat o şansă de a crede în El. Aici găsim dovada, în Numeri 13. Planul A era „Mergeţi şi luaţi ţara.” Planul B era „Bine, bine. Ştiu că sunteţi slabi, dar Eu vă iubesc. Sunt un


168


169

Dumnezeu al harului. Vom trimite nişte iscoade. Ele vor aduce un raport pozitiv şi atunci credinţa voastră va da pe deasupra şi veţi împlini misiunea pe care v-am dat-o.”

Aşa că Dumnezeu trimite iscoadele: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ‘Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel. Să trimiţi câte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să fie dintre fruntaşii lor.” (Numeri 13:1). Aceştia erau corespondenţi din punct de vedere spiritual ai Trupelor de Elită, crema cremelor. Dumnezeu l-a instruit pe Moise să aleagă o echipă de recunoaştere alcătuită din doisprezece bărbaţi, care să meargă dincolo de liniile duşmanului pentru a iscodi ţara.

„Moise i-a trimis în pustia Paran, după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale copiilor lui Israel.” (13:3). Aceştia s-au suit pentru a arunca pe furiş o privire în Ţara Promisă. Dumnezeu a fost credincios şi le-a oferit această ocazie. Ei s-au suit să iscodească ţara şi urma să se întoarcă aducând un raport de spionaj, pentru a da poporului ocazia de a alege. Puteau să meargă prin credinţă şi să ia ţara în stăpânire, sau puteau să fie năpădiţi de îndoială şi să se întoarcă înapoi în pustie. Ceea ce spunea Dumnezeu, de fapt, era:

„Veţi crede în Mine sau vă veţi îndoi de Mine?”

Gândeşte-te cât de frecvent ajungi în viaţă în punctul acesta. Voi avea încredere în Dumnezeu? Sau nu voi avea încredere în Dumnezeu?

Era o alegere care stătea înaintea lor. Însă mai mult decât o alegere, ei exprimau o atitudine. Îndoiala este o atitudine; credinţa este o atitudine. Aminteşte-ţi că atitudinile sunt tipare de gândire care s-au format în decursul unei perioade lungi de timp. Poate viaţa ta a fost plină de îndoieli o perioadă atât de îndelungată, încât aceasta ţi-a întărit atitudinea. Chiar dacă ai crezut în Christos în privinţa convertirii şi iertării tale de păcate, poate că ai continuat să practici îndoiala. Poate că nu ştii prea bine cum să apuci şi să te ţii cu putere de făgăduinţele lui


170


171

Dumnezeu, ca fiind izvorul biruinţei tale. Este vital ca fiecare dintre noi să înveţe lecţia aceasta.

Credinţa nu este doar o parte a vieţii de creştin

Corect! Credinţa nu este doar o parte a vieţii de creştin… este întreaga viaţă de creştin! Credinţa nu este ca dragostea şi bucuria şi speranţa. Credinţa nu este încă o săgeată în tolba ta spirituală. Credinţa e arcul care lansează săgeţile. Credinţa este totul! Dacă nu poţi să ai credinţă în Dumnezeu; dacă nu poţi să te prinzi de făgăduinţele Lui, aşteaptă-te să ai parte de multe înfrângeri. Vom vorbi mai mult despre aceasta în capitolul următor, care va fi dedicat în întregime credinţei.

Esenţialul în problema credinţei este că nu poţi spune cât de multă credinţă are o persoană, numai uitându-te la ea. Credinţa cuiva este ca apa dintr-o găleată – afli cât de mult este înăuntru când te loveşti de ea. Când circumstanţele se lovesc de tine, dai pe dinafară ceea ce ai pe dinăuntru.

Cu ce eşti plin pe dinăuntru? Dacă eşti plin de credinţă, atunci credinţa va ieşi la iveală. Dacă eşti plin de îndoială şi circumstanţele se izbesc de tine, îndoiala va ieşi la iveală. Dumnezeu aşează teste de credinţă la intervale regulate în calea copiilor Lui.

Pleosc!

Poate că lucrurile au mers rău la serviciu şi vânzările au scăzut îngrijorător. Pleosc! Acesta este un test. Ce s-a revărsat? Îndoiala sau credinţa? Poate doctorul ţi-a dat nişte veşti rele şi treci prin nişte analize suplimentare. Se pare că nori negri se adună la orizont. Pleosc! Ce s-a revărsat din interiorul tău? „Oh, acesta este sfârşitul! O, nu! Vai, nu!” Sau a fost: „Dumnezeu este bun! Dumnezeu este credincios! Voi continua să mă încred în El indiferent ce ar veni.”

Poate că ai un copil încăpăţânat şi răzvrătit care îţi frânge


170


171

inima şi îţi cauzează mereu probleme. Pleosc! Când eşti izbit, se revarsă ceea ce ai înăuntrul tău din plin. Dacă eşti plin de credinţă, iată ce se va vedea. Dacă eşti plin de îndoială, aceasta va ieşi la iveală.

Ori una, ori cealaltă: credinţa sau îndoiala. Vei primi lovituri. Vei fi testat. Scopul testului nu este doar de a-ţi descoperi credinţa; este şi acela de a-ţi finisa credinţa. Dumnezeu nu îţi testează credinţa pentru a afla cât este de mare– El ştie deja lucrul acesta. El îţi testează credinţa pentru ca tu să afli cât eşti de credincios şi să îţi sporeşti credinţa. Fiecare lucru bun pe care Dumnezeu vrea să ni-l dăruiască vine prin canalul credinţei. El finisează credinţa noastră pentru că ne iubeşte şi vrea să ne binecuvânteze din ce în ce mai mult.

PRINCIPIUL NR.2: CIRCUMSTANŢELE VIEŢII

ÎŢI VOR MICŞORA SAU ÎŢI VOR MĂRI CREDINŢA

Numeri 13:4-16 descrie alegerea şi trimiterea celor doisprezece bărbaţi. Apoi, în versetele 17 şi 18 Moise le-a dat bărbaţilor ordinele de drum: „Mergeţi de aici spre miazăzi, şi apoi să vă suiţi pe munte. Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea.”

Doisprezece oameni, urma ca toţi să vadă acelaşi lucru. Însă Dumnezeu aşteaptă să vadă cum vor vedea ţara.

„’Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuieşte; dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuiesc, dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul, dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el. Fiţi cu inimă şi luaţi cu voi fructe din ţară.’ Era pe vremea când încep să se coacă strugurii.” (versetele 18-20)

Ce s-a întâmplat cu iscoadele? Au avut parte să vadă multe: oraşe întărite, armate puternice şi uriaşi impresionanţi. Au văzut şi dovezi ale bogăţiei. Însă cum au văzut toate acestea? Le-au văzut prin ochii credinţei? S-au bizuit pe credinţa pe care Dumnezeu o clădise în viaţa lor? Sau au văzut toate lucrurile prin ochii îndoielii? Patruzeci de ani mai târziu, când Moise şi-a amintit aceste evenimente din Deuteronom 1, el a subliniat ceea ce spusese Dumnezeu: „Eu v-am spus: ‘Nu vă înspăimântaţi şi nu vă fie frică de ei (adică de locuitorii ţării când îi veţi vedea).


172


173

Domnul, Dumnezeul vostru, care merge înaintea voastră, Se va lupta El Însuşi pentru voi, potrivit cu tot ce a făcut pentru voi sub ochii voştri în Egipt. Apoi, în pustie, ai văzut că Domnul, Dumnezeul tău, te-a purtat cum poartă un om pe fiul său’” (versetele 29-31). Cum poartă un om pe fiul său? Dacă s-ar întâmpla ca fiul tău să cadă şi să fie rănit, să-şi rupă un picior, sau să aibă răni grave, cum l-ai ridica şi cum l-ai purta? Cu mare blândeţe, dragoste şi atenţie. Şi totuşi, care a fost răspunsul iscoadelor? „Cu toate acestea, voi n-aţi avut încredere în Domnul, Dumnezeul vostru” (versetul 32).

Aşadar, ceea ce aveau să vadă iscoadele urma fie să le scufunde credinţa, fie să le-o antreneze. Mă întreb, ai capacitatea de a identifica lucrurile din viaţa ta care îţi scufundă sau îţi antrenează credinţa? Dumnezeu a aşezat aceste teste în faţa noastră, nu-i aşa? Fie ne apropiem de El şi credinţa noastră creşte, fie ne îndepărtăm de El şi suntem năpădiţi de îndoială.

În 1988, locuiam împreună cu Kathy la Trinity International University, unde eu eram student la seminar. Pe data de 3 februarie, Kathy a dat naştere celui de-al doilea copil al nostru, Landon. Naşterea a fost la termen, fără complicaţii. Landon s-a născut târziu în acea noapte în spitalul Highland Park. După toate emoţiile, am mers acasă pentru a mă odihni puţin. Când m-am întors la spital a doua zi dimineaţa, Kathy plângea, cu o valiză în mână. Landon nu era acolo.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o. Mi-a explicat că, pe la mijlocul nopţii, echipa de medici a descoperit o problemă pe care nu o observaseră la naştere. Landon se născuse cu ceea ce se numeşte hernie diafragmatică, ceea ce înseamnă că muşchiul diafragm nu se închisese pe măsură ce el crescuse. La naştere, intestinele lui se găseau în partea stângă a toracelui, iar inima era împinsă în partea dreaptă. Unul dintre plămânii lui era numai 50% dezvoltat; celălalt abia dacă era format. Doctorul ne-a spus că 88% dintre bebeluşii care se nasc cu această afecţiune mor în primele 24 ore. Este o afecţiune rară şi foarte periculoasă care apare la naştere.

În mijlocul nopţii, Landon avusese probleme cu respiraţia. Începuse să devină cianotic. Asistentele, slavă Domnului, fuseseră atente. Îl trimiseseră de urgenţă cu un elicopter la Lutheran General Hospital, unde a fost operat imediat. I-au fost


172


173

repoziţionate intestinele şi diafragmul a fost închis. Însă el încă se lupta să respire. Mai avea nevoie de multe operaţii.

Ne-am grăbit să ajungem la Landon. Majoritatea bebeluşilor care supravieţuiesc acestei complicaţii petrec trei până la patru luni la terapie intensivă. Ai fost vreodată într-o unitate de terapie intensivă infantilă? Este un loc foarte trist. Am trecut printre mai multe rânduri de bebeluşi închişi în compartimentele acelea mici din sticlă, zăcând neajutoraţi sub lămpi care generează căldură. Apoi l-am văzut pe Landon.

L-am văzut pe fiul meu zăcând acoperit de bandaje, fire şi tuburi.

Se schimbase atât de mult în numai câteva ore! Dumnezeu testează credincioşia copiilor Lui.

Nu voi uita niciodată momentele petrecute în maşină, după ce am ieşit din spitalul Lutheran General, înainte de a merge acasă. Am luat-o pe Kathy de mână şi i-am spus: „Trebuie să ne rugăm pentru aceasta.” Înainte să urcăm în maşină, doctorii ne spuseseră că este posibil ca Landon să nu supravieţuiască până dimineaţă. Bineînţeles, nu ştiam ce urma să se întâmple. Îmi amintesc că m-am rugat: „Doamne, Tu eşti bun. Noi avem credinţă în Tine. ‘Domnul dă, şi Domnul ia înapoi. Binecuvântat să fie numele Domnului’”, după cuvintele din Iov 1:21.

Pe parcursul următoarelor câteva zile, doctorii au mai făcut două operaţii. În ultima operaţie, lui Landon i s-a introdus un tub în partea laterală a corpului. Doctorii încercau să creeze un vid în cavitatea lui toracică pentru a aduce măcar puţin inima înapoi în poziţia corectă. Se mai plănuiau vreo câteva operaţii.

Bineînţeles, eu eram mereu acolo, încercând să pricep ce se petrecea. L-am privit pe un anume „Dr. Jay” punând pe ecran radiografia lui Landon; a privit-o un timp cu insistenţă. După un moment, a luat-o şi a verificat numele. Apoi a aşezat-o din nou pe ecran. S-a întors spre stagiarul lui şi l-a întrebat: „Ce problemă are bebeluşul acesta?”

Stagiarul a privit odată şi încă odată şi a spus: „Nu ştiu.”„Corect! Nu are nimic!” a răspuns doctorul. Nu sunt sigur


174


175

din ce motiv luase expresia aceea gravă, însă a pocnit din palme, s-a întors pe călcâie şi s-a îndepărtat. Ştiu că ne văzuse rugându-ne pentru Landon şi încredinţându-l Domnului.

Domnul îl vindecase pe Landon în mod minunat. Chiar şi eu puteam observa pe radiografie că micuţii lui plămâni erau plini cu aer şi toate organele se aflau la locul lor. M-am gândit la toţi oamenii minunaţi de la Arlington Heights Evangelical Free Church, unde slujeam, care se rugaseră alături de atâţia alţii din toate părţile ţării.

Domnul l-a vindecat pur şi simplu! Nu încape îndoială.

Bineînţeles, Landon a crescut, are acum treisprezece ani şi este plin de energie şi de dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu. Sunt perfect conştient că acea criză medicală ar fi putut să aibă cu totul alte urmări. Antrenamentul credinţei noastre ar fi putut avea cu totul alte rezultate. Aş putea să-ţi mai spun povestiri despre ocazii în care am avut la fel de multă încredere în Dumnezeu, dar lucrurile nu au mers după cum aş fi vrut. Şi din toate acestea învăţăm: Dumnezeu aşează în calea noastă teste ale credincioşiei.

În acele momente critice, ai de luat o decizie critică: laşi credinţa ta să crească şi să înflorească, sau alegi îndoiala. Alege-o pe prima, şi vei adăuga încă o experienţă în dosarul tău despre credincioşia şi bunătatea lui Dumnezeu; alege-o pe cea de-a doua, şi credinţa ta se va strânge ca o bucată de piele lăsată la soare. Circumstanţele pot să îţi scufunde sau să îţi antreneze credinţa. Devii mai bun sau mai plin de amărăciune. Alegerea îţi aparţine. Gândeşte-te la cea mai dificilă împrejurare din viaţa ta de acum. Întreabă-te: „Circumstanţa aceasta îmi micşorează sau îmi măreşte credinţa?”

PRINCIPIUL NR. 3: ÎNDOIALA VEDE OBSTACOLELE;CREDINŢA VEDE OPORTUNITĂŢILE

Doi oameni pot privi aceeaşi situaţie şi să vadă lucruri diferite. O inimă plină de îndoială se va concentra numai asupra


174


175

obstacolelor. O altă persoană, confruntându-se cu aceeaşi situaţie, nu cu îndoială, ci cu credinţă, va vedea numai oportunitatea. Observă Numeri 13:25-26. Iscoadele s-au întors. „Când s-au întors de la iscodirea ţării, la sfârşitul celor patruzeci de zile (probabil că poporul a avut ceva de aşteptat), au plecat şi au ajuns la Moise şi la Aaron şi la adunarea copiilor lui Israel.” Imaginează-ţi nerăbdarea poporului în timp ce privea iscoadele apropiindu-se. Probabil că erau atât de emoţionaţi – cel puţin aceia care erau credincioşi. Probabil că au venit spunând: „E timpul să ne mutăm!”

Din păcate, nu toţi vedeau lucrurile în acest fel – nici măcar iscoadele! Cei doisprezece „le-au adus ştiri lor şi întregii adunări şi le-au arătat roadele ţării. Iată ce i-au spus lui Moise: ‘Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele.’” (versetele 26-27).

Însă apoi purtătorul de cuvânt al majorităţii a deschis gura pentru a rosti aceste cuvinte îngrozitoare: „Totuşi” (versetul 28). Cuvântul acesta înseamnă în mod literal cu excepţia că. Altfel spus, „Am fost în ţară. Cu adevărat acolo curge lapte şi miere. Uitaţi-vă ce mari sunt strugurii aceştia. Totuşi…”

Şi apoi, decorul se schimbă brusc. Raportul lor devine cu totul negativ. Îndoiala vede obstacolele; credinţa vede oportunităţile. Observă versetul 28. „Totuşi, poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile lui sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.„ Aha! Bănuiesc de ce s-au speriat. „Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miază-zi; Iebusiţii şi Amoriţii locuiesc muntele; şi Canaaniţii şi Hetiţii locuiesc lângă mare şi de-a lungul Iordanului” (versetul 29).

Ideea principală este că ei s-au apucat să înşire toate aceste armate cu faimă. Însă adevărata problemă nu erau uriaşii, nici oraşele, nici armele; problema era atitudinea lor:

Ei nu au crezut că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile.

Totuşi, nu-şi pierduseră toţi încrederea în Dumnezeu. Observă versetul 30: „Apoi Caleb (şi Iosua, cei doi bărbaţi ai credinţei) a potolit poporul.” De ce a fost nevoit să facă lucrul


176


177

acesta? Ei murmurau. Erau înspăimântaţi; spuneau: „Ce mai e şi asta!” Prin urmare, Caleb a trebuit să liniştească poporul. „Apoi Caleb a liniştit poporul înaintea lui Moise şi a spus: ‘Haideţi să ne suim şi să punem mâna pe ţară, şi vom fi biruitori.’” Extraordinar! Ce credinţă! Însă ceea ce a urmat a fost acest răspuns plin de îndoială: „Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: ‘Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mult mai tare decât noi.’” Credinţa vede oportunitatea; îndoiala vede obstacolele. Ce vezi, aceea primeşti!

Îmi place următoarea poezie deoarece mă ajută să mă gândesc la diferenţa dintre credinţă şi îndoială.1

Îndoiala vede obstacolele.Credinţa vede calea.Îndoiala vede întunecimile.Credinţa discerne cărarea.Îndoiala şovăie să facă pasul.Credinţa se ridică la înălţime.Îndoiala întreabă: „Cine crede?”Credinţa răspunde: „Eu.”

GOSPEL BANNER

Este atât de simplu.„Nu, nu”, îi aud pe unii oameni replicând. „Nu poate fi atât

de simplu.”Ba da, este. Este vorba despre a-ţi alege atitudinea. Îndoiala

vede obstacolele; credinţa vede oportunităţile. Îndoiala şi credinţa sunt tipare de gândire care s-au format în decursul unei lungi perioade de timp.

Îndoiala se ascunde sub multe măşti. Nu se înfăţişează întotdeauna în haina îndoielii: lucrează sub acoperire. Trebuie să-i scoţi masca pentru ca să descoperi că adevărata problemă este îndoiala. Aşadar, sub ce măşti se ascunde îndoiala? Iată cinci dintre ele (însă sunt mai multe):

• Teama. „Dumnezeu nu mă va apăra.” Îţi aminteşti ce este îndoiala? Îndoiala este lipsa încrederii sau a asigurării că Dumnezeu Îşi va ţine promisiunile. Aşa că una dintre măştile îndoielii este teama.


176


177

• Neliniştea. „O! Oare ce urmează? Ce mi se va întâmpla? Mă voi descurca?” Acest fel de nelinişte este îndoială – iată ce se ascunde în spatele ei.

• Frustrare şi mânie. „Dumnezeu nu va rezolva problema aceasta care are prioritate pentru mine la timpul potrivit!” Corect… Te îndoieşti de Dumnezeu.

• Retragere. Aceasta înseamnă să te izolezi de ceilalţi, sau să ridici un zid. Nu vrei să te apropii de Dumnezeu. Vrei să te retragi din punct de vedere spiritual. De ce? Datorită îndoielii.

• Amărăciunea. „Dumnezeu nu va vindeca suferinţa mea interioară.” Eşti atât de neiertător şi plin de amărăciune. Te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu. Ai luat problema asupra ta şi inima ta este în fierbere deoarece nu crezi că Dumnezeu poate să vindece răul care ţi s-a făcut. Dar El poate. Şi doreşte să facă lucrul acesta. Trebuie numai să-L laşi.

Ştiai că…

Toma trage ponoasele!

„Dumnezeu nu-mi va răspunde la întrebări.” Ba da, îţi va răspunde. Priveşte la Toma (Ioan 11:16; 14:5; 20:24-29). El este numit necredincios, însă puţin pe nedrept. Sigur, avea îndoieli şi întrebări, însă inima lui era dispusă să creadă. Dumnezeu va încerca totul pentru a Se descoperi celui care caută răspunsuri în mod sincer. Vrei răspunsuri cu adevărat? Dumnezeu a făcut nişte promisiuni. Eşti de acord? Şi dacă avem încredere în Dumnezeu, vom avea parte de Ţara Promisă. Însă dacă suntem plini de îndoială, vom locui în pustie. De fapt, cei care aleg îndoiala ca stil de viaţă îşi vor petrece toată viaţa în pustie. În Numeri, Dumnezeu era gata să-i trimită pe o mare parte dintre ei în pustie, în parte datorită îndoielii pe care o exprimau murmurând.

„Bine”, spui tu. „Te-ai prins – am o mulţime de îndoieli. Bine, le-ai smuls măştile de teamă, mânie, şi celelalte. Dar dacă ai fi în situaţia mea – dacă ai veni săptămâna aceasta să trăieşti alături de mine…”


178


179

Nu pierde ideea aceasta…

Cei care studiază comportamentul uman cad de acord asupra faptului că în viaţă nu sunt importante diferenţele dintre circumstanţele noastre. Detaliile pot fi diferite, însă fiecare avem suişuri şi coborâşuri. Ziarista Ann Landers, de la rubrica de sfaturi, înţelege lucrul acesta când spune: „Oportunităţile sunt deghizate adesea sub masca muncii asidue. Cei mai mulţi oameni nu reuşesc să le recunoască.” Cei care studiază experienţele umane sunt aproape toţi de acord că viaţa este 10% ceea ce ţi se întâmplă şi 90% modul în care alegi să răspunzi la ceea ce ţi se întâmplă. Scriitorul Charles Swindoll, unul dintre cei mai talentaţi învăţaţi ai Bibliei din generaţia noastră, scrie: „

Cuvintele nu pot să cuprindă cu exactitate impactul incredibil pe care îl au atitudinile noastre… Cred că cea mai importantă decizie pe care pot să o iau zilnic este aceea de a-mi alege atitudinile. Este mai important decât trecutul meu. Este mai important decât educaţia, decât finanţele, succesele sau eşecurile mele. Alegerea atitudinii mele este mai importantă decât faima sau durerea, decât ceea ce cred sau spun oamenii despre mine, decât poziţia sau situaţia mea materială. Atitudinile mă păstrează pe linia de plutire sau îmi schilodesc progresul. Numai atitudinea este cea care îmi alimentează ardoarea sau îmi distruge speranţa. Când atitudinea mea este corectă, nu există barieră suficient de înaltă, nici vale destul de adâncă, nici vis imposibil, nici provocare care să mă depăşească.2

Acesta nu este un mesaj despre posibilităţile care stau înaintea celui ce gândeşte pozitiv. Este un mesaj încărcat de atitudini biblice autentice.

Poate spui: „Nu vreau să mă îndoiesc. Ştiu că sunt necredincios. Dar de ce mă îndoiesc?” Ia aminte la principiul numărul 4:

PRINCIPIUL NR.4: CÂND EŞTI ÎNCONJURAT

DE NECREDINCIOŞI. ÎNDOIALA ESTE LA ÎNDEMÂNĂ


178


179

Ce noapte a biruinţei ar fi putut să fie noaptea aceea, după întoarcerea iscoadelor din ţară. Poporul ar fi trebuit să sară în sus de bucurie. „Vom lua ţara în stăpânire!” Ar fi trebuit să cânte: „Totul este realizabil! Toate lucrurile sunt posibile!” Ar fi trebuit să facă o sărbătoare în jurul unui foc de tabără. Ar fi trebuit să tresalte de bucurie „Aceasta va fi cea mai extraordinară experienţă din lume! Vom lua ţara pe care ne-a promis-o Dumnezeu! El nu ne-a dezamăgit niciodată! Vă amintiţi de plăgi? Vă amintiţi de Marea Roşie? Mai ţineţi minte Muntele Sinai?”

Ar fi trebuit să fie cu desăvârşire încrezători în Dumnezeu, datorită tuturor lucrurilor pe care le văzuseră. Însă ei nu erau încrezători. Tu întrebi: „De ce?” Când eşti înconjurat de necredincioşi, îndoiala este la îndemână.

„Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns toată noaptea aceea” (Numeri 14:1). Această întâmplare ar trebui să te facă pe tine să ţipi. Ce a mai urmat? „Toţi copiii lui Israel au cârtit…” (versetul 2). Problemele de atitudine au vorbit. „Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Observaţi că aici nu este vorba de o mână de necredincioşi. „Toată adunarea” (versetul 1) şi „toţi copiii lui Israel” (versetul 2) – toată adunarea se îndoia la unison. Când eşti înconjurat de necredincioşi, îndoiala este la îndemână.

Îndoiala îi ia pe unii prin surprindere.

Uneori creştinii sunt nedumeriţi, şi întreabă: „De ce îmi este atât de greu să cred în Dumnezeu? Dumnezeu mi-a fost credincios. Dumnezeu mi-a purtat de grijă. A făcut multe lucruri bune în viaţa mea!” Cel mai adesea răspunsul este următorul: în loc să vorbim despre harul lui Dumnezeu, să rememorăm minunile Lui şi să ne gândim la tot ceea ce a făcut El pentru noi, alegem să ne concentrăm asupra obstacolelor şi lăsăm îndoiala să se furişeze. Când această tendinţă se manifestă într-un grup de oameni, toţi o vor adopta.

Îmi este uşor să adopt această atitudine când cei mai buni prieteni ai mei, colegii de serviciu şi vecinii mei sunt oameni care


180


181

nu-L iubesc pe Domnul Iisus şi nu sunt umpluţi cu credinţă; sunt în permanenţă înconjurat de necredincioşi.

Acest lucru este adevărat la orice vârstă, însă este critic mai ales în anii de gimnaziu şi de liceu. Unul dintre motivele pentru care părinţii creştini ar trebui să acorde o atenţie deosebită ca odraslele lor să petreacă timp cu alţi prieteni într-un mediu biblic potrivit este acela că ei petrec atât de mult timp la şcoală, în compania celor care nu le vor încuraja credinţa. Te amăgeşti singur crezând că fiul tău va creşte ca un copil al Împărăţiei atâta timp cât este înconjurat de oameni ale căror vieţi sunt pline de îndoială şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

Nu înţeleg de ce aceiaşi părinţi care nu permit copiilor lor să-şi aleagă singuri regimul alimentar, obiceiurile de studiu sau ceea ce vizionează la televizor, permit copiilor lor să aleagă muzica pe care o ascultă, prietenii pe care-i frecventează şi activităţile extraşcolare. Dacă fata sau băiatul ascultă muzica nepotrivită, are prieteni care o/îl influenţează negativ sau îşi petrece timpul liber cu necredincioşii, te aşteaptă o perioadă dificilă.

Te gândeşti: „Ce importanţă are faptul că permit copilului meu să se recreeze la biserică împreună cu alţi copii creştini?” Ar trebui să ţi se aprindă becul! Nu este vorba despre anturajul biblic, ci despre relaţii! Relaţiile cu alţi credincioşi sunt fundamentale pentru credinţă. Să ne trezim la realitate şi să vedem că, de fapt, peste tot în lume copiii noştri suferă deoarece nu i-am avertizat cu privire la acele influenţe care răpesc inima lor de lângă Dumnezeu.

De ce este atât de uşor să te îndoieşti?

Iată patru motive pentru care este uşor să te îndoieşti:

1. Îndoiala este contagioasă. Este mai uşor de luat decât gripa.2. Îndoiala este pasivă. Credinţa cere acţiune; îndoiala nu.

Nimeni nu spune dimineaţa când se trezeşte: „Pariez că astăzi va fi o zi grozavă pentru îndoială. Mă voi îndoi de Dumnezeu toată ziua.” Îndoiala preia comanda când eşti lipsit de activitate. Credinţa îţi cere să faci ceva; îndoiala


180


181

constă în a nu face nimic, şi te conduce într-un loc care numai bun nu este. Dacă nu eşti ocupat şi implicat, începi să te îndoieşti. Pentru a fi plin de credinţă, trebuie să fii tot timpul concentrat şi activ.

3. Îndoiala satisface tendinţa noastră de auto-apărare. Nimănui nu-i place să greşească. „Ce se va întâmpla dacă vom străbate toată distanţa până în ţară, încrezându-ne în Dumnezeu pentru mari victorii, şi nu obţinem aceste victorii? Vom părea caraghioşi. Nu-i aşa? Ar fi ca şi cum am fi murdari pe faţă fără să ştim. Sfârşitul nostru va fi în cimitirul de lângă Ierihon. Este mai uşor să nu ne încredem în Dumnezeu. Vom coborî ştacheta aşteptărilor noastre. În acest fel, nu vom fi dezamăgiţi.” Însă eşti dezamăgit, nu-i aşa? Şi aceasta datorită îndoielii tale.

4. Necredincioşilor le este mai uşor să-şi facă prieteni de aceeaşi credinţă. Câţi prieteni de credinţă adevăraţi ai, de fapt – mă refer la oameni care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu prin vieţile lor şi te impulsionează spiritual? Iată de ce sunt atât de îndurerat pentru studenţii noştri care încearcă să clădească o fundaţie pentru viaţa lor spirituală, însă nu au prieteni de credinţă. Este absolut vital să-i preţuim pe aceşti oameni din vieţile noastre şi să dezvoltăm aceste relaţii, deoarece prietenii de credinţă sunt esenţiali.

PRINCIPIUL NR. 5:DE LA ÎNDOIALĂ LA DISPERARE E CALE SCURTĂ

Îndoiala nu stă locului. Ea conduce întotdeauna într-o situaţie mai rea. De la îndoială la disperare este o cale scurtă. Nu este cale de săptămâni, nici de luni; este vorba numai de câteva zile. O criză poate face călătoria şi mai scurtă. În cazul copiilor lui Israel, care se pricepeau cu adevărat la îndoială, a ajunge la disperare era o chestiune de numai câteva ore. Observaţi ce începea să se reverse de pe buzele lor: „Toată adunarea le-a zis: ‘De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?’” (Numeri 14:2). Dorinţa lor urma să se împlinească foarte curând. Apoi au rostit aceste cuvinte tragice: „’Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de


182


183

jaf? Nu este mai bine oare să ne întoarcem în Egipt?’ Şi au zis unul altuia: ‘Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.’” (versetele 3-4)

Ceea ce spuneau ei prin aceasta era: „Ne întoarcem în Egipt! Dumnezeu nu ne va da biruinţa. El ne va lăsa să murim în luptă. El va îngădui ca soţiile şi copiii noştri să fie brutalizaţi. Ne-ar fi mai bine să fim sclavi în Egipt şi o răscoală împotriva lui Moise este primul pas în această direcţie.” Aceasta era o palmă peste faţa lui Dumnezeu, şi respingerea credincioşiei cu care El le purtase de grijă.

Nu-i aşa că această gândire este iraţională? Ce plan greşit! Iată de ce:

În primul rând, pentru că era contrar experienţelor uimitoare prin care trecuseră. Uitaseră purtarea de grijă a lui Dumnezeu: stâlpul de nor din timpul zilei, stâlpul de foc noaptea, despărţirea Mării Roşii, mana zilnică, ş.a.m.d. Nu avusese Dumnezeu grijă de ei la fiecare pas?

În al doilea rând, dacă s-ar fi întors înapoi şi ar fi călătorit spre Egipt, ar mai fi dat Dumnezeu mană pentru ei pe drumul de întoarcere de la muntele Sinai? Eu cred că nu.

În al treilea rând, ce s-ar fi întâmplat dacă, nu ştiu prin ce minune, ar fi reuşit să ajungă înapoi în Egipt? Înecaseră toată armata lui Faraon în Marea Roşie. Acum, mă întreb cum ar fi fost să se întoarcă în Egipt, spunând: „Ne cerem scuze. Am dori să ne revanşăm.” Da – cum să nu!

Însă iată motivul central pentru care acest plan era unul greşit. Se năştea din disperare. Scrie în Biblia ta pe marginea versetelor 3 şi 4 cuvântul „disperat”. Planurile disperate sunt rezultatul inimilor disperate. Am auzit la vremea mea tot felul de planuri disperate făurite de unii oameni. „Ce vrei să faci?” Este o călătorie scurtă de la îndoială la disperare, şi acolo viitorul nu este luminat de făgăduinţele lui Dumnezeu. Ei au făcut planuri disperate deoarece, ca o tumoră scăpată de sub control, îndoiala lor a metastazat în disperare.



182


183

Niciodată, repet, niciodată nu am regretat faptul că am crezut în Dumnezeu. Uneori provocările au fost imense, ca, de exemplu, naşterea lui Landon. Altele au fost decizii de moment când am hotărât să mă încred în Dumnezeu şi să merg mai departe. Niciodată nu am crezut în Dumnezeu pentru ca apoi să regret. Dar mă pot gândi la multe ocazii în care am ales îndoiala şi am ratat oportunităţi incredibile de a demonstra credincioşia lui Dumnezeu. Astăzi am nevoie de credinţă mai mult decât oricând. Am în grijă o biserică din care fac parte patru mii de suflete, două biserici fiice, slujire prin radio şi literatură, care implică nevoia de a găsi lideri, suport material şi financiar. Am o soţie şi trei copii adolescenţi şi preadolescenţi. Ca şi tine, am problemele mele de credinţă, disciplină şi auto-control. Spun toate astea pentru a sublinia că am multe motive pentru care să petrec timp pe genunchi şi pentru care să mă încred în Dumnezeu. Ştiu că probabil ai şi tu o listă asemănătoare. Bănuiesc că, citind acest capitol, ai observat pericolul îndoielii nu numai la copiii lui Israel, ci şi în viaţa ta.

SĂ GĂSIM SOLUŢII

A sosit din nou momentul pentru câteva întrebări introspective. Trebuie să limităm extinderea acestei atitudini în viaţa noastră.

1. Sunt o persoană necredincioasă? Iată locul în care Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se intersecteze cu inima sinceră. Aşa are loc schimbarea. Sunt eu o persoană care cultivă îndoiala? Poate răspunsul este da. Poate răspunsul este uneori. Sau poate este prea adesea. În cele spirituale, îndoiala înseamnă moarte.

2. Culeg roadele acestei atitudini în relaţia mea cu Dumnezeu? Tu spui: „Eu nu sunt un om al credinţei. Sunt genul de om care spune ‘trebuie să văd pentru ca să cred’. Aşa am fost dintotdeauna. Sunt o persoană realistă. Poate tu ai biserica ta, însă eu cred numai ceea ce văd.” Atunci nu o să vezi prea multe. Iisus a spus în Ioan 11:40: „Dacă vei


184


185

crede, vei vedea slava lui Dumnezeu.” În problemele spirituale, formula nu este voi-crede-când-voi-vedea, ci este voi-vedea-când-voi-crede. Acesta este felul în care venim la Christos. Când am hotărât să ne încredem în Christos, nu aveam toate garanţiile în bancă. Am păşit prin credinţă. Fiecare pas cu Dumnezeu este după principiul acesta.

3. Sunt dispus să mă căiesc? Sunt dispus să renunţ la tiparul necredinţei care a dat naştere acestei inimi pustii pe care o am acum? Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea o inimă credincioasă, deoarece nu o putem dobândi prin puteri proprii. Aminteşte-ţi: credinţa este un dar (vezi Efeseni 2:8); noi nu putem să ne mărim singuri credinţa. Dar putem să mergem la Dumnezeu cu umilinţă, cum au făcut şi ucenicii, şi să spunem: „Doamne, măreşte-ne credinţa.” Eşti pregătit să te rogi pentru aceasta chiar acum?

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, Îţi mulţumesc pentru că eşti un Dumnezeu bun

şi credincios. O, Doamne, măreşte-mi credinţa! Dă-mi astăzi şi pe parcursul acestei săptămâni o mai mare capacitate de a crede în Tine, de a mă odihni în făgăduinţele Tale. Doamne, ajută-mă să Te implic în toate circumstanţele cu care mă confrunt. Ajută-mă să văd că tot ceea ce mi se întâmplă şi modul cum reacţionez la ce mi se întâmplă este legat în mod direct de dispoziţia mea de a mă odihni în făgăduinţele Tale şi de umblarea mea mereu mai aproape de Tine. Dăruieşte-mi o astfel de biruinţă. Fie ca ziua aceasta să fie diferită datorită lucrurilor pe care Ţi le-am cerut în rugăciune, pe care le-am recunoscut înaintea Ta în momentul acesta. Făgăduiesc să Te laud, să-Ţi mulţumesc şi să-Ţi dau slavă pentru grija şi mila pe care le manifeşti în viaţa mea. Ţi-am cerut toate acestea în Numele lui Iisus. Amin

NOTE


184


185

1. Citat din Paul Lee Tan, Encyclopedia of 7,700 Illustrations (Rockville, Md.: Assurance, 1979), 404.

2. Charles Swindoll, Strenghtening Your Grip (Waco, Tex.: Word, 1990), 38.


186 187


186 187

C A P I T O L U L O P T

… CU CREDINŢA

E V R E I 1 1


Numai atunci când credinţa înlocuieşteîndoiala din viaţa unui creştin, bucuria de a-L

cunoaşte pe Dumnezeu devine realitate.

Uimitor! Este excelent faptul că încă citeşti! Probabil că ai luat în serios provocarea de a-ţi schimba atitudinile. Te asigur că, dacă perseverezi, vei

avea parte de o binecuvântare incredibilă. Şi eu m-am luptat cu atitudinile mele. Şi am simţit o mai mare bucurie în prezenţa lui Dumnezeu pe măsură ce am lăsat în urmă atitudinile care transformă viaţa într-o pustie şi am adoptat atitudinile care aduc pace şi mulţumire, în ciuda greutăţilor de moment.

Da, binecuvântări mari stau să se reverse acum, când începem acest capitol important. Te încurajez să te rogi chiar acum: „Doamne, măreşte-mi credinţa!”

Aminteşte-ţi: credinţa este o atitudine – este atitudinea numărul patru a Ţării Promise – şi fiecare atitudine este un tipar de gândire care s-a format în decursul unei lungi perioade de timp. Poate decizi să te schimbi în timp ce treci printr-o criză, dar adevărul este că noi ne schimbăm în fiecare moment al vieţii.


188

... cu credinţa

189

Fiecare decizie pe care o luăm contribuie într-un anumit fel la tiparul de gândire care devine atitudinea ta. Acest adevăr este valabil şi pentru credinţă.

CE ESTE CREDINŢA?

Te invit să învăţăm cum să dezvoltăm această atitudine a Ţării Promise – credinţa. Începem prin a ne debarasa de concepţiile greşite despre credinţă:

• Credinţa nu este un struţ care-şi ţine capul în pământ, negând ceea ce este evident sau inevitabil. Nu este a pretinde că un lucru este real când, în sinea ta, nu crezi. Aceea este frică, nu credinţă.

• Credinţa nu este nici anti-intelectuală. Credinţa nu este un sentiment cald care îţi cere să predai intelectul la intrare. Acela este sentimentalism, nu credinţă.

• Credinţa nu este un vitraliu, şi nici o evadare visătoare de genul Căsuţa-din-Pădure. Nu pot să stau în biserică şi să mă ascund de realitate, ignorând lumea din jurul meu. Aceasta este a trăi cu capul în nori, nu credinţă.

• Credinţa nu este un seminar motivaţional, prin care un fel de guru puternic te învaţă tehnici de respiraţie sau de relaxare şi încredere în sine, spunându-ţi să-ţi imaginezi un viitor mai luminos. Acestea sunt mofturi, nu credinţă.

• Credinţa nu este o bălmăjeală despre atitudinea mentală pozitivă, de genul trebuie-să-continui-să-crezi. Nu este ignorarea durerii şi îmbrăţişarea optimismului, în ciuda dovezilor pe care le ai în faţa ochilor. Aceasta este nebunie, nu credinţă.

Ascultă acum ce urmează să-ţi spun:

Credinţa se bazează pe un Dumnezeu real.

Credinţa este clădită pe o persoană – Dumnezeul Creator al Universului. Cel care a creat universul este cu tine în acest


188

... cu credinţa

189

moment! El te iubeşte. Credinţa este o încredere activă în Dumnezeu care S-a descoperit pe Sine Însuşi, nu o presupunere îngâmfată despre un cineva, de undeva din spaţiu. Dumnezeu S-a dovedit a fi real mereu şi mereu, şi dacă nu ai experimentat încă realitatea existenţei Sale, acum ai posibilitatea.

Toţi avem credinţă – capacitatea de a crede. Fără ea, nu supravieţuim prea mult timp. Însă, în final, fundamentul credinţei noastre este cel care contează. Credinţa despre care vorbesc aici este acea credinţă care renunţă la a-şi clădi încrederea pe circumstanţe sau pe propriile abilităţi, care ne dezamăgesc întotdeauna. Noi spunem: „Lucrurile merg mult mai bine în viaţa mea când îmi aşez încrederea şi credinţa cea mai profundă într-un Dumnezeu suveran.” Aceasta este credinţa pe care Iisus ne invită să o avem în El. Aceasta este credinţa care este atât de puternic ilustrată în Evrei 11.

REŢETA CREDINŢEI

Ce este, mai exact credinţa? Evrei 1:1 ne dă o definiţie foarte potrivită a credinţei. Îmi place cum sună în versiunea New King James: „Credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute.” Îmi plac aceste două cuvinte – substanţă şi dovadă. Ele reprezintă reţeta credinţei. Să le privim puţin mai atent.

Mai întâi, credinţa este substanţa. Puţini sunt oamenii care privesc astfel credinţa. Lor credinţa li se pare diafană. Dar nu este aşa; credinţa are substanţă. Noi practicăm adesea o astfel de credinţă în lumea fizică. Dacă ridici receptorul şi suni la un magazin pentru a face o comandă, cei de acolo îţi vor cere numărul cărţii tale de credit. Şi apoi probabil îţi vor trimite o chitanţă. Nu ai produsul; ai numai chitanţa. Însă, cu această chitanţă în mână, aştepţi convins că produsul pe care l-ai comandat va sosi. Acea chitanţă pe care o ţii în mână – este substanţa pe care te bazezi în timp ce aştepţi ceea ce ai comandat.

Acelaşi lucru se întâmplă în cazul unei rezervări la hotel: primeşti un număr drept confirmare şi, cu acel număr, ai credinţă că există o cameră rezervată pentru tine, care te aşteaptă. Sau plăteşti o factură pe internet. Prima dată când am făcut lucrul acesta, mi-a fost foarte teamă. Oare ce se va întâmpla? Banii au fost extraşi din contul meu. Mi s-a dat un număr lung, alcătuit


190

... cu credinţa

191

din şapte cifre şi mi-au spus: „Acesta este numărul comenzii dumneavoastră.” În timp ce aşteptam să văd dacă au ajuns banii pe care îi trimisesem, am păstrat numărul acela. Numărul era substanţa de care mă agăţam în timp ce aşteptam completarea tranzacţiei.

Lumea spirituală operează şi ea după principii similare. În rugăciune aduc o nevoie înaintea lui Dumnezeu. Credinţa mea, încrederea mea activă în Dumnezeu este lucrul de care mă agăţ în timp ce aştept să văd modul în care va răspunde Dumnezeu la ceea ce am adus înaintea Lui. Dacă mă confrunt în viaţă cu o circumstanţă dureroasă şi-I cer lui Dumnezeu s-o schimbe, sau să mă schimbe pe mine, credinţa mea este substanţa de care mă agăţ, în timp ce aştept ca Dumnezeu să îndeplinească cerinţa mea. Aşadar, credinţa este substanţa.

Credinţa este, de asemenea, dovada. Motivul pentru care ştiu că produsul pe care l-am comandat va ajunge la uşa casei mele este acela că am mai făcut lucrul acesta înainte. Aşa că nu mă simt nelalocul meu ori de câte ori mă duc la uşa din faţă pentru a vedea dacă mi-au livrat produsul. Nu mă simt stupid, sau neîncrezător, deoarece am mai făcut lucrul acesta înainte şi ştiu cum funcţionează. Aşa că experienţele mele trecute sunt dovezile de care mă prind în timp ce aştept să sune soneria.

În acelaşi fel, credinţa este dovada că Dumnezeu este credincios. Ştiai că nu suntem noi primii oameni care cred în Dumnezeu? Psalmul 90:1 spune: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de-adăpost din neam în neam.” Oamenii au crezut în Dumnezeu de mii de ani. Nu este o nebunie să crezi în El. Credincioşia lui Dumnezeu – nu doar în generaţiile trecute, ci şi în viaţa mea – îmi furnizează dovezile de care am nevoie.

Sunt sigur că îţi vin în minte ocazii şi locuri în care Dumnezeu a intervenit pentru tine, demonstrându-Şi credincioşia. El a venit în întâmpinarea nevoilor tale în trecut. Aceasta este dovada pentru lucrurile care încă nu se văd, din viitor. Ştim cum lucrează Dumnezeu – L-am mai văzut la lucru – aşa că nu ne simţim incomod aşteptând ca El să se ocupe încă odată de nevoile noastre. Credinţa este o încredere activă în Dumnezeu. Credinţa este substanţă şi dovadă.

DECLARAŢIE DE CREDINŢĂ


190

... cu credinţa

191

Credinţa este atât de mult parte din viaţa creştină încât de-a lungul anilor am ajuns la o definiţie foarte practică. Aceasta este definiţia noastră despre credinţă: Credinţa este încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionarea în conformitate cu acest Cuvânt, indiferent de sentimente, deoarece Dumnezeu promite un rezultat pozitiv.

Hai să disecăm această definiţie, pentru a vedea cum va funcţiona în mod practic în viaţa ta.

Credinţa este încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul încredere nu înseamnă „Sper că” sau „Ce frumos ar fi dacă…” Este mult mai mult decât atât. A crede este mai mult decât a avea o speranţă superficială. A crede este a spune: ”Am pus totul în coşul acesta. Toate visele mele sunt în punctul acesta. Sunt înăuntru cu totul şi nu am o ieşire de siguranţă.” Aceasta este credinţa.

Dar credinţa nu este o încredere în vid; este încredere bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este cheia. Credinţă în ce? Credinţa mea este în Cuvântul lui Dumnezeu! Nu cred în ziar sau în televiziune, în vecinul meu sau în şeful meu. Dumnezeu a scris o Carte! Cred într-un Dumnezeu care a scris o Carte vrednică de încredere.

Ştiu că Biblia este de încredere pentru că Dumnezeu nu minte. Apostolul Pavel a scris în Tit 1:2: „În nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă.” Gândeşte-te la aceasta: Dumnezeu nu poate să mintă! Nu spune că El nu va minţi, asemănător acelor promisiuni pe care le tot auzim. Nu spune că nu minte, ca şi cum ar putea să mintă, dar nu a făcut-o încă. El nu poate să mintă! Tot ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat şi se va întâmpla exact cum El a spus. Aşa că nu este o nebunie să te încrezi astfel în Dumnezeu. Credinţa este încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Tu spui: „Cred că am credinţă – este aceasta credinţă?”

Iată cum poţi fi sigur:


192

... cu credinţa

193

Acţionează în conformitate cu credinţa ta. Credinţa fără fapte este moartă!

Credinţa autentică se manifestă întotdeauna în viaţă. Ne afirmăm credinţa în tot felul de lucruri – însă probabil că nu le credem cu adevărat pentru că ele nu se reflectă în felul în care trăim. Un profesor de fizică s-a hotărât să facă elevilor lui o demonstraţie pentru a ilustra lecţia despre pendulul neatins şi despre energia consumată. Le spusese elevilor lui că un pendul neatins se leagănă într-o serie de arcuri, din ce în ce mai mici. Dacă porneşti un pendul să se legene de la o anumită înălţime, el nu se va întoarce până la exact aceeaşi înălţime. Acest profesor a scris formula matematică şi a desenat un grafic pentru toată clasa. A spus că este dispus să răspundă la întrebări şi i-a încurajat pe elevi să îşi exprime eventualele dubii cu privire la principiul enunţat. Apoi a întrebat:

- Câţi dintre voi credeţi că teoria aceasta este adevărată – şi anume că legănările pendulului schiţează arcuri din ce în ce mai mici?

Clasa a răspuns la unison:- O, credem lucrul acesta! Da, bineînţeles că suntem

convinşi.- Este perfect, răspunse profesorul. Acum sunteţi pregătiţi

pentru demonstraţie.S-a îndreptat spre o bilă mare din oţel care atârna de un lanţ

care era prins de una dintre grinzile din tavan, şi care aproape atingea podeaua. Într-o parte se găsea un scaun liber.

- Iată în ce constă demonstraţia, spuse el. Cineva se va aşeza pe acest scaun. Eu voi ridica bila până aproape de bărbia lui şi apoi îi voi da drumul. Ea se va legăna înainte, în jos, de-a lungul încăperii şi înapoi spre el. Câţi dintre voi cred că această bilă se va legăna în serii descrescătoare de arcuri, şi că, prin urmare, nu există pericolul de a fi lovit când bila se va întoarce?

Toţi au ridicat mâinile.- Cine vrea să fie primul care să stea pe scaun?Ghiceşti câţi au stat pe scaun? Nici unul! Cu siguranţă,


192

... cu credinţa

193

există o diferenţă între a-ţi exprima credinţa în ceva şi a crede cu adevărat.

Acest punct este de o importanţă critică, deoarece numai atunci când tu eşti cel aşezat pe scaun – numai când eşti dispus să rişti tu însuţi – credinţa ta este activă. Numai când ajungi la punctul la care poţi spune „Ştiu că harul lui Dumnezeu este singura mea opţiune – am înlăturat toate celelalte planuri de siguranţă. Mă las la dispoziţia milei Lui.”

„Neputând s-aduc nimic, lângă crucea Ta azi pic”, este modul în care un vechi scriitor de imnuri exprimă această idee. Aceasta este credinţa salvatoare şi nimic mai puţin decât atât nu este suficient în ochii lui Dumnezeu. Credinţa este modul în care venim înaintea Lui şi felul în care creştem în El. Credinţa este încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionarea în armonie cu el. Testul de turnesol al credinţei adevărate este „Acţionez eu în conformitate cu ceea ce afirm a crede?”

ACŢIONÂND DUPĂ CREDINŢA NOASTRĂ ÎNSEAMNĂ…

Faptele conform cu credinţa vor influenţa fiecare domeniu al vieţii, inclusiv familia, finanţele, şi chiar sentimentul împlinirii personale. Să începem cu nevoile familiei. Să spunem că eşti soţie şi poate soţul tău nu este credincios. Ca urmaşă a lui Christos, îţi doreşti mai mult decât orice ca în centrul căminului tău să troneze Christos. Totuşi, soţul tău nu-L urmează pe Domnul. Poate uneori te însoţeşte la biserică – sau poate nu. Te întrebi „Ce ar trebui să fac în privinţa aceasta? Cum ar trebui să acţionez în această situaţie? Cum îl pot influenţa?”

Cuvântul lui Dumnezeu îţi spune cum să te porţi. În 1 Petru 3:1-5, Scriptura spune că soţul necredincios poate fi convertit prin comportamentul soţiei lui, fără ca ea să spună un cuvânt. Dacă până acum îi puneai predici înregistrate, dă-i cărţi creştine să citească (inclusiv pe aceasta) şi roagă-l să vină la biserică şi astfel îţi vei împlini planul bine intenţionat. Dar dacă urmezi planul lui Dumnezeu din 1 Petru 3:1, vei „fi supusă bărbatului tău; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor.”

Dacă începi seara spunând: „Trebuie să vizionezi caseta aceasta împreună cu mine” şi-l enervezi adesea spunând: Când ai de gând să-L accepţi pe Domnul?”, tu eşti cea care are


194

... cu credinţa

195

o problemă, nu soţul tău. Poţi să spui ce vrei despre credinţa ta în Cuvântul lui Dumnezeu, dar faptele tale spun că tu nu crezi. Când credem Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionăm în conformitate cu el, aceasta se numeşte credinţă adevărată.

În probleme de familie, o credinţă activă înseamnă a crede că Dumnezeu va lucra cu un copil încăpăţânat sau cu un soţ necredincios. În finanţe, ne vom încrede în Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor noastre zilnice, fiind credincioşi în zecimi şi daruri; noi credem în Scriptură, care spune: „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har pentru ca, având în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună.” (2 Corinteni 9:8).

Cum rămâne cu dorinţa de împlinire? Poate ai citit această carte fiind copleşit de un simţământ de singurătate. Poate eşti pur şi simplu descurajat de viaţă şi de direcţia în care te îndrepţi. Nu eşti sigur încotro să o iei şi ce să urmăreşti. Care va fi răspunsul pentru tine?

Din păcate, mulţi dintre cei care pretind că sunt urmaşii lui Christos nu se adresează Lui pentru împlinirea celor mai profunde nevoi ale vieţii. Se întorc spre o altă substanţă sau spre o altă relaţie. Se aşteaptă ca anumite lucruri sau experienţe să împlinească golul interior. Dar aceasta este o lipsă de credinţă în Salvatorul nostru care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). În timp ce cauţi răspunsul la dorinţele inimii tale, credinţa este cea care hotărăşte unde şi spre cine te vei îndrepta.

Unde crezi că se găsesc, în realitate, răspunsurile la cele mai profunde probleme ale existenţei? Credinţa este încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionarea în conformitate cu acesta.

Următoarea frază din definiţia noastră a credinţei este: Indiferent de sentimentele mele.

Acest aspect este de maximă importanţă. Tocmai am descris o soţie care ar da orice să vorbească soţului ei despre Christos. Simte că trebuie să-i spună anumite lucruri, altfel el nu se va schimba niciodată. Însă credinţa nu ia seama la ceea ce simţim, ci acţionează cu îndrăzneală după Cuvântul lui Dumnezeu.


194

... cu credinţa

195

Poate te confrunţi cu o situaţie materială dificilă şi consideri că este nerealist să dai zecime sau daruri bisericii tale. Înţeleg temerile pe care le produce un buget limitat. Când eu şi Kathy eram la Colegiul Biblic, adesea rămâneam fără măcar un ban. Aveam un fond de 180-200$ pe săptămână pentru cheltuieli, iar eu câştigam 150$ pe săptămână ca tânăr pastor. Îmi amintesc cum scriam cecul pentru 15$ şi gândindu-mă în sinea mea: „De ce fac lucrul acesta? Nu fac decât să mă adâncesc mai rău în probleme.”

Mă confruntam cu sentimente reale de teamă şi frustrare, însă ele sunt nesemnificative dacă ne gândim la credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a învăţat nişte lecţii preţioase de viaţă. Am descoperit că Dumnezeu este credincios Cuvântului Său şi că putem avea încredere că Se va îngriji de nevoile noastre dacă, prin credinţă, alegem ascultarea şi refuzăm să ne lăsăm conduşi de emoţii. Iată care este cea mai frumoasă parte a credinţei: putem acţiona prin credinţă, indiferent de sentimentele noastre deoarece…

Dumnezeu făgăduieşte un rezultat pozitiv.

Iată patru întrebări pe care le-am auzit de la cei care se luptă cu credinţa:

• „De ce să fac ceea ce-mi spune Dumnezeu?”• „De ce să aştept ca Dumnezeu să-l aducă pe soţul meu la

Christos?”• „De ce să dau din banii mei când am atâtea datorii?”• „De ce să-mi irosesc energia încercând să-L urmez pe

Domnul, când simt că viaţa mea este atât de goală şi lipsită de sens?”

Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări este acelaşi: Deoarece Dumnezeu a făgăduit un rezultat pozitiv. Aceasta este credinţa – a te încrede în Cuvântul lui Dumnezeu şi a acţiona în conformitate cu el, indiferent de sentimentele tale, deoarece Dumnezeu promite un rezultat bun.


196

... cu credinţa

197

PERSPECTIVA MĂREAŢĂ A CREDINŢEI ÎN BIBLIE

Am un obicei vechi, acela de a predica dintr-un anumit pasaj din Scriptură. Păşim prin respectivul pasaj cu grijă; dăm atenţie la detaliile din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar mai ştiu şi faptul că uneori este util să treci în grabă printr-o secţiune a Bibliei pentru a avea o imagine de ansamblu. Uneori poţi studia detaliile Cuvântului lui Dumnezeu şi să nu vezi pădurea de copaci. Vă spun că, în cazul Bibliei, pădurea este credinţa. Obişnuiesc să mă plimb până la un copac şi să îl descriu cu lux de detalii. În următoarele câteva paragrafe, vreau să observi imaginea de ansamblu.

Zborul prin Evrei 11 oferă un peisaj extraordinar al credinţei. Acest capitol este plin de ceea ce eu numesc „arborii sequoia ai credinţei”, uriaşii Vechiului Testament. Vieţile lor ilustrează supremaţia credinţei. Evrei 11:2-3 ne lansează în zbor printr-o provocare puternică vizavi de modul în care credinţa vede toate lucrurile: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Ai citit vreodată un răspuns la minciuna evoluţionismului mai clar decât declaraţia aceasta „Ceea ce se vede (în univers) n-a fost făcut din lucruri care se văd”?

Aruncă o privire la pădurea celor credincioşi.

Să pătrundem în pădurea celor credincioşi, după cum este ea descrisă în versetele 4-39. Copacii sunt magnifici şi ei stau ca mărturie pentru noi despre un Dumnezeu credincios faţă de cei care cred în El.

În versetele 4-7 ni se reaminteşte de credinţa lui Abel, Enoh şi Noe. Priviţi la Noe, care „prin credinţă… a făcut o arcă” (versetul 7). Toţi râdeau de el. „Ce nebun eşti! Ce barcă idioată! Ce ai de gând să faci cu ea? Eşti la distanţă mare de lac.” Aceste comentarii probabil că au fost dureroase, dar Noe şi-a ignorat sentimentele (aminteşte-ţi „indiferent ce simt”) şi a construit mai departe prin credinţă, deoarece Dumnezeu făgăduise un rezultat pozitiv. Sunt sigur că a avut momente de mare descurajare, dar


196

... cu credinţa

197

s-a încrezut în Dumnezeu şi a mers mai departe. Versetele 8-31 rememorează credinţa lui Avraam, a Sarei şi a altor credincioşi din Vechiul Testament, inclusiv a prostituatei Rahav. Observă lista acestei Săli a Credincioşilor Celebri din Evrei 11:

• „Prin credinţă Avraam… a plecat fără să ştie încotro se duce” (versetul 8).

• Prin credinţă chiar şi Sara a primit putere să zămislească” (versetul 11).

• Prin credinţă Avraam, când a fost pus la încercare… a adus jertfă pe singurul lui fiu” (versetul 17).

• „Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif” (versetul 21).

• Prin credinţă Moise… n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon” (versetul 24).

• Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului” (versetul 30).

• Prin credinţă n-a pierit prostituata Rahav” (versetul 31).

Începând de la versetul 32, autorul ia viteză în numirea oamenilor lui Dumnezeu care au fost biruitori prin credinţă, inclusiv „de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci, care prin credinţă au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe… au scăpat de ascuţişul săbiei, din slăbiciune au fost făcuţi puternici… Toţi aceştia… au fost lăudaţi pentru credinţa lor” (versetele 32-34, 39).

Este clar că Biblia porunceşte şi îndeamnă la credinţă. Cuvântul barach din Vechiul Testament este tradus prin încredere. Când vezi cuvântul încredere în Vechiul Testament, acesta este echivalentul cuvântului credinţă din Noul Testament. Cuvântul încredere (a crede sau a fi credincios) se găseşte de mai mult de trei sute de ori în Noul Testament.

De exemplu, să aruncăm o privire fugară peste Evanghelia după Matei. Pe măsură ce citeşti, observă modul evident în care credinţa este un mesaj central al Scripturii. Fiecare lucru bun pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte vine pe canalul credinţei. Priveşte la aceste referinţe scurte din prima dintre cele patru Evanghelii:

• Matei 6. Iisus îi învaţă pe ucenici că vieţile lor nu trebuie să fie stăpânite de nelinişte sau grijă pentru cele necesare


198

... cu credinţa

199

vieţii, ci de credinţa în Dumnezeu, care îngrijeşte de toate nevoile lor.

• Matei 8. Iisus vindecă un lepros care dă pe faţă credinţă în El. „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (versetul 2). Ce rugăciune grozavă! În acelaşi capitol, Iisus îl vindecă pe slujitorul unui sutaş roman şi se minunează în faţa exprimării credinţei lui: „Nici în Israel nu am găsit o credinţă atât de mare” (versetul 10). Mai târziu, Iisus îi ceartă pe ucenici pentru necredinţa lor în mijlocul unei furtuni puternice: „De ce vă temeţi, puţin credincioşilor?” (versetul 26).

• Matei 9. Văzând credinţa unui paralitic şi a prietenilor lui, Iisus îl vindecă pe omul acesta şi-i iartă păcatele. Puţin mai târziu, o femeie care suferise de o hemoragie timp de doisprezece ani, atinge haina lui Iisus prin credinţă. Iisus, vindecând-o pe loc, îi spune: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a făcut bine” (versetul 22).

• Matei 13. Iisus se întoarce în oraşul Său natal, dar nu face multe minuni datorită necredinţei locuitorilor.

• Matei 14. Văzându-L pe Iisus mergând pe mare, Petru coboară din barcă şi umblă pe apă. Apoi începe să se teamă şi se scufundă. Domnul îl mustră cu privire la credinţa lui, spunându-i: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (versetul 31).

• Matei 15. O femeie canaanită îl imploră pe Iisus să o vindece pe fiica ei care era posedată de un demon. Iisus răspunde cererii ei, spunându-i: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-se după cum voieşti” (versetul 28).

• Matei 16. Ucenicii discută în şoaptă nevoia de a găsi pâine. Iisus pune la îndoială din nou credinţa lor, repetând: „Puţin credincioşilor” (versetul 8).

• Matei 17. Ucenicii nu sunt în stare să scoată un demon dintr-un tânăr. Iisus le spune că nu au putut deoarece au o credinţă slabă.

• Matei 21. Iisus blestemă un smochin să se usuce pe loc şi le spune ucenicilor Săi că ei vor putea să facă lucruri şi mai mari „dacă aveţi credinţă şi nu vă veţi îndoi” (versetul 21).

OBSERVI?


198

... cu credinţa

199

Mesajul credinţei transpare peste tot în noul testament; se găseşte pe fiecare pagină şi în fiecare povestire. Fiecare pas cu dumnezeu este un pas prin credinţă. Fiecare lecţie învăţată este o lecţie a credinţei. Fiecare biruinţă este o biruinţă prin credinţă. Aceasta este importanţa credinţei în noul testament. Pe această bază spun următoarele: credinţa nu este o parte a vieţii creştine.

Ce am spus? Da, exact asta am spus: credinţa nu este doar o componentă a vieţii creştine. Nu este ca răbdarea, ca bunătatea sau ca alte trăsături de caracter. Nu este doar o parte, printre multe alte componente asortate, care pot sau nu să lipsească din viaţa noastră la un moment dat. Nu este ca predarea sau demonstrarea compasiunii, nici ca slujirea sau alte activităţi creştine. Nu este ca închinarea, rugăciunea, meditaţia sau alte acţiuni pe care le întreprindem pentru a intra în legătură cu dumnezeu. Acestea sunt părţi.

Credinţa, însă, nu este doar o parte a vieţii creştine. Credinţa este viaţa creştină în sine. Să repetăm:

Credinţa nu este o parte a vieţii creştine. Ea este viaţa creştină în sine!

Viaţa creştină este o viaţă a credinţei. Credincioşii autentici au încredere în Dumnezeu şi exercită această încredere în mod activ. Ei cred Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionează în conformitate cu acest Cuvânt indiferent de sentimentele lor, deoarece Dumnezeu făgăduieşte un rezultat pozitiv. Când practic aceasta, păşesc pe o cale extraordinară din punct de vedere spiritual. Când manifest neîncredere, dau înapoi şi pierd teren, îndepărtându-mă de El.

PROBLEMA IUBIRII

Când afirmi: „Credinţa este totul”, creştinii se grăbesc să replice: „Atunci, cum rămâne cu dragostea? Credeam că dragostea este totul.” De obicei, ei se gândesc la pasajul din 1 Corinteni 13:13, pe care-l şi citează: „Acum dar rămân acestea


200

... cu credinţa

201

trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

Dacă studiezi contextul din 1 Corinteni 13:13, acesta se referă la cel mai important factor în relaţiile interumane. Dragostea este cel mai important factor relaţional – cel mai important când încercăm să avem un impact pozitiv şi să-i influenţăm pe ceilalţi. În sensul acesta – legat de influenţa asupra celorlalţi – dragostea este mai mare decât credinţa. Dar nu uita că dragostea construieşte pe terenul credinţei. Ca şi creştini, nici nu putem concepe să iubim – până când credinţa în Christos nu a creat o punte peste prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Astfel – în ceea ce priveşte relaţia noastră primordială cu Dumnezeu – credinţa este factorul cel mai important. Cartea 1 Ioan explică foarte clar că dacă afirmi că ai o relaţie cu Dumnezeu, că-L iubeşti, dar nu-ţi iubeşti semenii, minţi (vezi mai ales 2:9; 4:20). Aşadar, în realitate, dragostea pentru semeni izvorăşte din relaţia noastră cu Dumnezeu.

Nu încape nici o îndoială. Credinţa este cea mai importantă. Iată de ce spun „Credinţa nu este o parte a vieţii creştine; este întreaga viaţă creştină.” Iată de ce Evrei 11:6 afirmă: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu.” Iată de ce strigătul reformaţiunii a fost sola fide, „numai credinţa”. Fiecare lucru bun pe care Dumnezeu vrea să-l reverse în viaţa noastră vine prin credinţă.

DINCOLO DE REŢETĂ ŞI IMPORTANŢĂ – PUTERE!

Ultimele două versete din Evrei 11 vorbesc despre puterea credinţei. Am definit credinţa şi am descoperit importanţa ei în Scriptură. Acum avem nevoie să vedem puterea credinţei. Evrei 11:39 afirmă: „Toţi aceştia (oamenii pe care tocmai i-a amintit), măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, nu au primit ce le fusese făgăduit.” Cu alte cuvinte, ei nu înţelegeau Evanghelia aşa cum o înţelegem noi astăzi. Versetul 40 continuă: „deoarece Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi.” Noi am aflat Crucea; înţelegem jertfa lui Iisus. Evenimentele de la cruce au fost necesare, iar mântuirea pe care Dumnezeu a împlinit-o prin cruce acoperea tot trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

Credincioşii din Vechiul Testament aşteptau ceva prin credinţă. Noi privim înapoi prin credinţă. Pentru ei era o


200

... cu credinţa

201

făgăduinţă; pentru noi, ceea ce a făcut Christos prin moartea şi prin învierea Sa, plata pentru păcatele noastre şi iertarea noastră, este un fapt demonstrat. Credinţa a permis convertirea la Dumnezeu a tuturor oamenilor care au trăit înainte de cruce. Ea ne permite tuturor să fim răscumpăraţi dacă privim înapoi în timp. Credinţa este o forţă!

De fapt, 1 Ioan 5:4 spune: „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii – ” Ce este? „ – credinţa noastră.” Iată un verset extraordinar – un verset pe care trebuie să-l ai întotdeauna în minte.

Cum este posibil să primim biruinţa prin credinţă?

Apostolul Ioan înţelesese lucrul acesta: „Credinţa este biruinţa.” Când privesc lucrurile vizibile, devin plin de îndoieli. Însă când trec cu vederea ceea ce văd şi îmi îndrept gândurile spre un Dumnezeu care a făgăduit biruinţa finală - un Dumnezeu care a spus: „’Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti’, zice Domnul.” (Romani 12:19) - micile mele circumstanţe se încadrează dintr-odată într-o imagine de ansamblu! Credinţa se prinde de un Dumnezeu care a promis să judece cu dreptate.

Poate porţi cu tine chiar acum o durere, o rană sau o nedreptate. Credinţa noastră este în Dumnezeul care spune: „Văd lucrul acesta. Cunosc. Rămâi liniştit pentru o vreme. Dă câteva pagini din calendar prin credinţă. Eu voi fi acolo şi Mă voi îngriji.” Aşa că aşteptăm în Domnul prin credinţă. Biruinţa vine prin credinţă. Nu prin ingeniozitate, nici prin argumentaţie. Biruinţa finală în lumea aceasta vine prin credinţă.

Făcând excepţie de supremaţia noastră politică, am putut observa fisuri imense în integritatea liderilor americani şi a unora dintre susţinătorii lor din timpul alegerilor prezidenţiale din anul 2000. Putem să disperăm cu uşurinţă când vedem capacitatea nemăsurată a naturii umane de a aranja opiniile în jurul a ceea ce ei vor să fie adevărat. Indiferent dacă am dorit ca George W. Bush sau Al Gore să devină cel de-al 43-lea preşedinte al Americii, am putut vedea oameni raţionali, inclusiv senatori, reprezentanţi ai Congresului şi avocaţi ale ambelor tabere aranjând lucrurile în jurul a ceea ce-şi doreau ei să fie adevărat.


202

... cu credinţa

203

Aceasta este capacitatea inimii umane de a decepţiona şi de a înşela. Iată de ce avem nevoie de o Carte care ne trezeşte şi ne determină să spunem: „Să lăsăm la o parte ceea ce cred eu şi ceea ce crezi tu. Ce spune Dumnezeu despre asta?” Pe când urmăream la ştiri controversa creată de votul prezidenţial din Florida, am devenit cu totul deprimat. Vreau să spun că este imposibil să fii biruitor privind aşa ceva. Trebuie să ai un alt loc spre care să-ţi îndrepţi privirea. Ochii noştri Îl privesc pe Domnul, şi ochii Lui sunt îndreptaţi asupra noastră! Candidatul republican a câştigat până la urmă, dar alegerea preşedintelui Bush nu este, totuşi, soluţia. Soluţia nu constă în victoria politică, nici în putere. Dacă pariem pe acestea, ne aşteaptă o dezamăgire. În schimb, aşează-ţi speranţele înaintea Domnului. El este Cel în care credem cu adevărat. Credinţa este biruinţa care depăşeşte hotarele acestei lumi. Nu există nici o altă cale.

CUM SĂ-ŢI CONSOLIDEZI CREDINŢA:PRIN CUVÂNT, MĂRTURIE ŞI UMBLARE

Oricât de bogată sau săracă ar fi ţara ta, ea nu este ţara ta veşnică. Nu trăi aici ca un cetăţean; trăieşte ca un străin. Cetăţenia noastră şi speranţele noastre sunt în altă parte. Avraam „ a trăit ca străin în ţara făgăduinţei… căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10. Ca Avraam, şi noi ar trebui să privim spre oraşul al cărui meşter şi ziditor este Dumnezeu.

Iată un plan practic, în trei trepte, pentru clădirea credinţei tale. Mai întâi, studiază Cuvântul; cu alte cuvinte…

Cultivă-ţi credinţa.

Pavel sublinia că „Credinţa vine prin auzire, şi auzirea prin cuvântul lui Christos.” (Romani 10:17). Iată cum creşte credinţa ta: prin Cuvântul lui Christos – prin Scriptura Lui cea sfântă. Dacă s-ar inventa un termometru spiritual pentru a-ţi măsura nivelul credinţei, ceea ce ar conta în ridicarea considerabilă a temperaturii tale spirituale ar fi orele şi zilele pe care le-ai petrecut studiind Cuvântul lui Dumnezeu. „Nivelul credinţei mele este scăzut în momentul acesta şi inima mea s-a răcit faţă de


202

... cu credinţa

203

Dumnezeu”, spui tu. Dacă spui asta, iată ce mai aflu eu despre tine: ai pierdut legătura cu Cuvântul. Credinţa creşte la contactul cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Uneori mă simt descurajat, când îi aud pe oameni exclamând: „James, mi-aş dori să am credinţa ta.” De fapt, şi eu am gândit asemănător despre alţii, însă nu este nici un secret cu privire la modalitatea de a face să dispară prăpastia dintre credinţa noastră şi credinţa altora. Răsfoieşte mai mult Cartea lui Dumnezeu! Credinţa vine prin auzire şi auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu. Este acest concept dificil? Nu cred. Dacă mă trezesc într-o joi dimineaţa plin de teamă şi năpădit de probleme şi cu gânduri de genul „Oare ce-o să se întâmple?”, trebuie să-mi amintesc: credinţa vine prin auzire şi auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu. Poţi să-ţi cultivi credinţa.

Recent, am ţinut un discurs la Moody Bible Institute din Chicago, în timpul săptămânii pe care o dedică îmbogăţirii spirituale. Nu-i cunoşteam deloc pe studenţi, dar auditoriul din campus era plin de tineri. Am vorbit despre Iona şi în prima zi m-am întors acasă oarecum descurajat. Mi se părea că studenţii nu sunt deschişi, nici receptivi. Însă a doua zi m-am întors, am deschis din nou Scriptura şi am văzut puterea ei începând să schimbe inimile. În cea de-a treia dimineaţă, când am vorbit din Iona 3, am subliniat principiile redeşteptării continue.

În timpul acelor trei zile de expunere detaliată a Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa şi concentrarea spirituală au părut a creşte. Aşa că am spus preşedintelui Institutului, Joe Stowell: „Cred că ar trebui să avem o întâlnire specială, una care nu a fost planificată.” El a fost de acord, aşa că am invitat studenţii – pe toţi cei care erau dispuşi să participe. Mă aşteptam să vină vreo cincisprezece sau douăzeci, însă în cea de-a treia seară au fost prezenţi aproape cinci sute de studenţi.

Am adus echipa mea de închinare de la biserică şi am vorbit despre căinţă, semănând din nou Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile lor. La sfârşit, am făcut un apel şi aproape toţi studenţii au venit în faţă, înaintea lui Dumnezeu. A fost fenomenal şi Dumnezeu a lucrat cu putere!

Cum a fost posibil aşa ceva? Cărui lucru i se poate atribui modul incredibil în care au răspuns şi umilinţa? „Credinţa vine prin auzire şi auzirea prin Cuvântul lui Christos.” Pe măsură


204

... cu credinţa

205

ce Cuvântul lui Dumnezeu este semănat din ce în ce mai des în inimile noastre, observăm cum credinţa noastră creşte şi înfloreşte. Dacă hrana ta pentru toată săptămâna este compusă din ceea ce primeşti în întâlnirea de la biserică, nu te mira de lipsa ta credinţă. Te înfometezi din punct de vedere spiritual!

În al doilea rând, dă mărturie; adică…

Vorbeşte despre credinţa ta.

Romani 10:9 spune: „Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Iisus ca Domn…” Ceea ce spunem din toată inima are mare putere. Dumnezeu vrea ca să iasă la iveală ceea ce este în interiorul nostru. Iată de ce Pavel le-a cerut efesenilor: „Rugaţi-vă pentru mine… ca să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (Efeseni 6:19-20) Dacă vrei ca credinţa ta să crească, mărturiseşte-ţi credinţa. De-a lungul istoriei bisericii, puterea mărturisirii credinţei era înţeleasă, aşa că ei îşi formulau credinţa în crezuri. Toţi trebuia să spună crezurile cu voce tare, ca parte a închinării publice. Acest obicei s-a pierdut în biserica modernă şi trebuie să ne întoarcem la mărturisirea credinţei noastre. Mărturisirea credinţei tale în biserică aduce putere – după cum se întâmplă şi când îţi mărturiseşti credinţa în lumea înconjurătoare.

Ai avut vreodată o experienţă în care ai fost descurajat din punct de vedere spiritual până când, deodată, Dumnezeu ţi-a dat posibilitatea de a vorbi pentru El şi de a-ţi împărtăşi credinţa? Aşa că ai deschis gura şi ai vorbit despre Christos şi despre cât de mult înseamnă El pentru tine! Pe când terminai de vorbit, ţi-ai dat seama cât de mult te-a încurajat faptul că ai vorbit pentru Christos. De ce? Deoarece când ne mărturisim credinţa înaintea celorlalţi, şi spunem: „Christos înseamnă atât de mult pentru mine”, şi „Mă încred în Dumnezeu pentru rezolvarea acestei situaţii”, credinţa noastră creşte. Jim Cymbala, pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacle din New York şi autorul cărţii Vânt proaspăt, foc proaspăt are capacitatea de a-mi insufla întotdeauna curaj. De curând, vorbeam la telefon despre credinţă. Am adus în discuţie o replică şi mi-am amintit de câte sute de ori îmi spusese: „Să ne încredem în Dumnezeu pentru aceasta.”


204

... cu credinţa

205

Eu spuneam: „Pentru ce…?”„Să ne încredem pur şi simplu în Dumnezeu pentru

aceasta”, răspundea el. Discret, îmi sugera credinţa drept răspuns. Primeşti atât de multă putere rostind cuvintele acestea: „Mă încred în Domnul. Aştept în Domnul. Cred în Dumnezeu în privinţa aceasta!” Mărturiseşte-ţi credinţa.

În al treilea rând, umblă zilnic în credinţa ta; aceasta înseamnă…

Pune-ţi credinţa la încercare.

Iată ce a spus cineva odată: „Ar trebui să trăim în aşa fel încât dacă Dumnezeu se dovedeşte a nu fi Cel care a spus că este, lumea noastră să se năruiască.” Te-aş încuraja să cauţi ocazii de a te încrede în Dumnezeu, dar să faci lucrul acesta sub călăuzirea Duhului Sfânt – nu făcând încercări sau presupuneri despre El (Matei 4:3-7). Alege să-ţi trăieşti viaţa într-un aşa fel încât Dumnezeu să aibă ocazia de a interveni pentru tine. Ia decizii care îţi vor cultiva şi clădi credinţa de-a lungul timpului.

În timpul unei vizite recente la colegiul pe care l-am urmat, Trinity Seminar, l-am ascultat pe John Piper, un pastor din Minneapolis, pentru care am un deosebit respect, adresându-se unor colegi pastori. A vorbit despre suferinţă şi despre felul în care trebuie să ne încredem în Dumnezeu când trecem prin suferinţă.

Un pastor a ridicat mâna şi a spus: „Eu nu sufăr absolut deloc. Viaţa mea se desfăşoară într-un mod atât de minunat. Totul merge ca pe roate în biserica mea. Acasă nu am probleme. Nu sufăr în nici o privinţă. Pur şi simplu…” Voia să formuleze o întrebare, însă nu găsea cuvintele potrivite.

John Piper este un om foarte amabil. Nu a atacat problema în mod direct, ci a ajuns la mesajul pe care voia să-l transmită pe căi ocolite. În mare, el a spus: „Ştii ceva? Prea mulţi creştini, inclusiv pastori, experimentează o credinţă slabă. Ei nu se aşează în postura din care să creadă în Dumnezeu.” Apoi, Piper a devenit serios: „Vrei să suferi? Mergi pur şi simplu şi împărtăşeşte-ţi credinţa cu toţi vecinii, şi mergi până la punctul


206

... cu credinţa

207

în care să le explici că se îndreaptă direct spre iad dacă păşesc afară din lumea aceasta fără să-L aibă pe Christos. Vei suferi.

Sună-i pe toţi pastorii apostaţi din zona ta, care nu predică Evanghelia lui Iisus Christos”, a continuat el. „Provoacă-i să urmeze modelul biblic. Vei suferi.”

„Dacă nu suferi în lumea aceasta”, a concluzionat el, „aceasta se datorează faptului că alegi să nu mergi în locurile în care trebuie să ai credinţă în Dumnezeu.”

Cuvintele lui John mi-au mers la inimă! Ele au fost o provocare pentru credinţa mea. Acum ţi le transmit ţie. Vrei să creşti în credinţă? Ia o decizie să-ţi „încolţeşti” credinţa – să o trăieşti în toiul provocărilor vieţii. Nu mă refer la încumetare, nici la a-L supune pe Dumnezeu la probe omeneşti. Îngăduie-I să te conducă şi apoi, prin credinţă, adoptă acele situaţii în care nu ai altă scăpare decât la Dumnezeu. Pune-ţi credinţa la încercare, şi ea va creşte, cu siguranţă.

Poate că te întrebi „Cum rămâne cu vremurile grele, pot să rezist?” şi „Poate Iisus să mă susţină în credinţă?” Aminteşte-ţi cuvintele de avertizare ale lui Iisus: „Dacă poţi? Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede” (Marcu 9:23).


Spre deosebire de ceea ce cred majoritatea oamenilor, şi pastorii au lupte ale credinţei. E drept că nu mai am dubii cu privire la autoritatea Bibliei sau la autenticitatea lui Iisus Christos din punct de vedere istoric, însă există alte faţete ale credinţei cu privire la care am întrebări. Uneori mă lupt să aştept cu răbdare ca Dumnezeu să regleze conturile. Mi-am primit porţia de tratament nedrept în lumea aceasta şi nu-mi stă în fire să stau liniştit şi să aştept în Domnul. Când sunt acuzat pe nedrept, simt nevoia să ripostez mânios, să spun ceea ce ştiu şi să egalez scorul. Sunt conştient de axioma „adevărul şi timpul merg mână în mână”, însă adesea simt că adevărului îi trebuie prea mult timp până să se facă auzit. Răspunsul? Merg mai departe şi las ca Dumnezeu să se îngrijească de reputaţia mea.

Trecând de la slujirea pastorală la familie, uneori îmi este


206

... cu credinţa

207

greu să mă încred în Dumnezeu când este vorba de copiii mei. Devin îngrijorat cu privire la viitorul lor în lumea aceasta întunecată şi îmi doresc să-i apăr de influenţele negative care caută să le acapareze minţile. Şi uneori creştinii mă dezamăgesc profund. Nu pot să-mi dau seama cum pot oamenii să trăiască atât de diferit faţă de pretenţiile pe care le susţin cu privire la credinţa lor. Văd atât de mulţi oameni arborând amărăciunea când ni se cere clar să iertăm. Văd prea mulţi oameni a căror singură preocupare este pentru aici şi pentru acum. Însă problema mea esenţială este: Văd prea mulţi oameni şi trebuie să-mi concentrez din nou privirea asupra Domnului. Asemenea lui Petru umblând pe apă spre Christos, în momentul în care tu şi eu ne luăm ochii de la Domnul, începem să ne scufundăm. Aş putea să-ţi detaliez modul în care mă raportez la toate aceste situaţii, însă răspunsul pe care-l găsesc este mereu acelaşi: credinţa.

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Iată trei întrebări la care trebuie să răspunzi pe măsură ce îţi dezvolţi credinţa, cea de-a patra atitudine a Ţării Promise:

1. Poţi să descrii ultima ocazie în care te-ai încrezut în Dumnezeu cu adevărat şi pentru ceva anume? Ai povestit cuiva despre această experienţă? Dacă nu, încearcă să o împărtăşeşti cuiva luna aceasta.

2. Cum te-ai descrie pe tine însuţi în raport cu cele trei chei pe care le-am găsit pentru creşterea credinţei: (1) concentrarea atenţiei asupra Cuvântului, (2) mărturisirea şi (3) umblarea zilnică prin credinţă? În ce fel a devenit viaţa ta o pustie datorită faptului că ai ales îndoiala şi necredinţa în locul puterii care vine prin credinţa în Dumnezeu?

3. Priveşte înapoi la cei trei paşi de mai sus. Ce paşi practici ai putea să faci tu însuţi chiar acum pentru ca să-ţi dezvolţi credinţa şi să sporeşti bucuria şi binecuvântarea care o urmează?


208 209

PRIVEŞTE ÎN SUS! Tată, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat Cuvântul Tău.

Îţi mulţumesc pentru că ai lăsat ca drumul spre Tine să fie parcurs prin credinţă. Iartă-mă pentru dorinţa de a vedea şi cunoaşte prin dovezi totul despre Tine. Iartă-mă pentru că am preferat căile lumii fizice mai presus de realităţile spirituale pe care Tu ai ales să le creezi. Învaţă-mă lecţiile profunde ale umblării prin credinţă. Dă-mi ochi spirituali pentru a putea vedea această lume prin prisma Ta. Ajută-mă să accept prin credinţă că viaţa este scurtă şi că veşnicia este aproape. Dă-mi putere pentru a-i conduce pe cei pe care-i iubesc prin credinţa în Tine şi ajută-mă să fiu un exemplu bun de credinţă adevărată în Tine. Doamne, nevoile mele sunt mari, dar Tu eşti un Dumnezeu mare şi credincios. Mă rog ca, prin Cuvântul Tău, prin mărturisirea şi prin umblarea mea prin credinţă să-mi măreşti capacitatea de a mă încrede mereu doar în Tine. Fie ca înainte de sfârşitul zilelor mele să se poată spune despre mine că sunt un om al credinţei. Păstrează ţinta aceasta mereu înaintea ochilor mei, Te rog în Numele scump al lui Iisus. Amin.

NOTE

1. Michael P. Green, ed. Illustrations for Biblical Preaching (Grand Rapids: Baker, 1989), 137.


208 209

C A P I T O L U L N O U Ă

ÎNLOCUIEŞTE RĂZVRĂTIREA…

N U M E R I 1 6


Răzvrătirea împotriva autorităţii de dreptscoate la iveală respingerea ascunsă a

autorităţii lui Dumnezeu, care areconsecinţe devastatoare în viaţa noastră.

Răzvrătire! Răzvrătit! Ce îţi imaginezi când citeşti cuvintele acestea? Un dur cu o jachetă neagră de piele, cu gulerul ridicat şi o atitudine de neclintit? Poate

îţi imaginezi un adolescent de şaisprezece ani înfruntându-şi părinţii şi refuzând cu vehemenţă să facă ceea ce i se cere. Sau poate gândul ţi se îndreaptă spre aceia care se opun autorităţii guvernului, care mărşăluiesc pe străzi cerându-şi drepturile?

Răzvrătirea are multe feţe şi nu toate sunt la fel de respingătoare. Cu siguranţă au fost anumite urme de răzvrătire în Revoluţia Americană, după cum au fost şi în mişcările pentru drepturile femeii şi drepturile civile care s-au petrecut în secolul care tocmai s-a încheiat. Însă când răzvrătirea se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi structura autorităţii poruncilor Sale, consecinţele pot fi devastatoare.

Aceasta este răzvrătirea în două cuvinte. Este să ştiu ce vrea Dumnezeu să fac, însă să-L refuz. Ca Saul, Samson, Iona… stai


210

Înlocuieşte răzvrătirea...

211

puţin, ca mine. Toţi purtăm răzvrătirea în inimile noastre. Toţi avem anumite aspecte în viaţă în privinţa cărora am hotărât să nu facem ceea ce ştim că este bine. Toţi cunoaştem mult mai mult decât facem. Aceasta este răzvrătire.

În acest capitol vrem să studiem despre răzvrătirea copiilor lui Israel, să aflăm unde au dat ei greş şi să vedem dacă putem evita un pericol asemănător în vieţile noastre. Să începem cu gândul acesta:

Răzvrătirea este o problemă serioasă.

Nu vorbim despre o problemă minoră sau de mică importanţă. Sunt vieţi în joc. Nu există nici o inimă cu care Dumnezeu să aibă mai mult de lucru în procesul schimbării decât inima răzvrătită. Până la momentul în care au loc evenimentele din Numeri 16, Moise şi Aaron îi conduseseră pe copiii lui Israel – în număr de două milioane – într-o călătorie din Egipt până la graniţele Ţării Promise. De fapt, aceasta nu fusese o călătorie prea lungă. Ştiai că distanţa parcursă era de numai 480 de kilometri? Şi ştiai că le-a luat şaisprezece luni (fără rătăcirea prin pustie) să parcurgă acea distanţă, dacă socotim şi anul pe care l-au petrecut la poalele Muntelui Sinai? Atitudinea lor răzvrătită, totuşi, a fost cea care a transformat o călătorie scurtă într-una lungă cât o viaţă – patruzeci de ani de rătăcire – pe care urma să nu o încheie vreodată.

CORE O IA RAZNA

Poate că în Biblia ta în Numeri 16 există un subtitlu, „Răzvrătirea lui Core”. După cum mai spusese în alte ocazii cu referire la evenimente care s-au petrecut în această parte a Scripturii, apostolul Pavel spune că lucrurile care s-au întâmplat au fost păstrate „pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11). Să ne amintim că în vremea în care se petrec evenimentele din Numeri 16, Moise avea peste optzeci de ani. El era un lider recunoscut, deşi, cu siguranţă, nu era desăvârşit. Putem să descoperim anumite greşeli ale lui, însă a fost un om umil


210


211

care a avut succes. Evident, adesea murmurările poporului se îndreptau spre Moise, însă nereuşita lor nu era din vina lui.

Un grup de bărbaţi condus de Core, s-a adunat şi a început o răscoală. Voiau să înceapă un fel de revoltă împotriva lui Moise şi Aaron. Aşa că i-au aruncat lui Moise în faţă ceea ce credeau ei că nu era bine în modul lui de conducere. Adevărul era însă că ei nu-i suportau pe Moise şi pe Aaron datorită supremaţiei pe care o aveau în calitate de lider şi de preot al poporului. Mânia lui Dumnezeu faţă de răscoala lor a fost atât de puternică încât Moise a trebuit să mijlocească înaintea lui Dumnezeu să nu-i şteargă pe toţi de pe faţa pământului din vina răzvrătirii câtorva. Dumnezeu a răspuns, şi Moise a avertizat poporul să se îndepărteze de răzvrătiţi (versetele 21-24). Apoi, Moise le-a spus răzvrătiţilor ceva de genul: „Vreţi să fiţi preoţi? Vreţi să fiţi ca mine? Credeţi că sunteţi în stare să faceţi ceea ce fac eu?” Le-a spus să-şi ia cădelniţele, ca semn al asumării noilor lor slujbe. O cădelniţă, în caz că te întrebi, este un suport ce susţine un vas acoperit de un capac. Era folosită pentru a duce cărbunii în cadrul serviciului de închinare. Preoţii scoteau cu lopata cărbuni din foc şi îi aduceau în serviciul de închinare, după ce se adăugau în cădelniţă diferite ierburi mirositoare şi arome, ca jertfă de miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Preoţii erau singurii cărora li se permitea să folosească aceste cădelniţe în închinare. Prin Moise, Dumnezeu le spunea acestor preoţi aspiranţi: „Duceţi-vă şi luaţi cădelniţe. Vreţi să fiţi preoţi? Să începem.” Dumnezeu le-a permis să se dea drept preoţi pentru a evidenţia cine făcea şi cine nu făcea parte din lista Lui. 2 Timotei 2:19 spune: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.” Miezul acestei scene este faptul că pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe toţi răzvrătiţii. Cei care duceau cădelniţe au căzut de vii în inima pământului. Apoi cei care îi însoţeau au fost arşi de vii de un foc care ieşea de la Dumnezeu (vezi versetele 28-35).

În mod uimitor, poporul care a fost martor la această scenă a început să se plângă împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Ei îi învinuiau pe liderii lor de răscoala lui Core. Aşa că Dumnezeu a trimis o plagă şi în final au pierit mai mult de cincisprezece mii de oameni în această răscoală iniţiată de Core (vezi versetele 41-50).

Cred că aceasta este una dintre cele mai tragice relatări din


212


213

întregul Vechi Testament. Aceşti oameni cunoşteau adevărul. Nu aveau nici o scuză – şi totuşi au ales răzvrătirea, aşa că Dumnezeu a trebuit să aleagă judecata. În caz că n-ai înţeles până acum: răzvrătirea este serioasă. Biblia spune că „răzvrătirea este la fel de rea ca vrăjitoria” (1 Samuel 15:23, traducerea NKJV). Gândeşte-te la asta puţin: toate acele sacrificii crude de animale şi alte activităţi perverse care sunt legate de vrăjitorie. Spui: „Eu niciodată nu aş face un lucru atât de rău şi idolatru cum este vrăjitoria.” Nu, cred că nu ai face. Dar Dumnezeu spune că, din punctul Lui de vedere, răzvrătirea este la fel ca păcatul vrăjitoriei. Răzvrătirea este o problemă serioasă.

CINE CONDUCE?

Romani 13 ne spune că stăpânirile sunt stabilite de Dumnezeu. Aşadar, care sunt aceste stăpâniri? Care sunt autorităţile hotărâte de Dumnezeu?

• Guvernarea pământească.• Conducerea bisericească – prezbiteri şi pastori – şi alţi

lideri recunoscuţi de biserică.• Soţii în cămin, ca lideri ai familiei.• Soţii şi soţiile, ca lideri ai copiilor lor.• Şefii noştri de la serviciu şi cei care au un grad mai mare

decât noi. Poate spui: „Habar n-ai tu unde lucrez eu.” Nu, nu, ascultă; relaţia respectivă este stabilită de Dumnezeu pentru un motiv.

• Sistemul justiţiar de combatere a crimei şi sistemul judecătoresc, care pot fi privite ca făcând parte din guvernarea umană.

Stăpânirile sunt stabilite de Dumnezeu. Şi alegerea de a te răzvrăti împotriva autorităţii pe care Dumnezeu Însuşi a stabilit-o atrage consecinţe serioase.

Putem să vorbim despre diferite tipuri de răzvrătire. Am putea vorbi despre a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru mine prin Cuvântul Său şi a refuza s-o împlinesc. Dar, în Numeri 16 ne concentrăm asupra atitudinii pe care încercăm s-o lăsăm în urmă, răzvrătirea împotriva oamenilor, nu împotriva adevărului. Nu vorbim despre răzvrătirea împotriva Cuvântului. Acest


212


213

capitol este dedicat în întregime oamenilor pe care Dumnezeu i-a aşezat într-o poziţie de răspundere în viaţa ta şi despre modul cum te raportezi la ei. Gândindu-te la aceşti oameni, iată primul principiu de care trebuie să ţii seama: Răzvrătirea este o problemă serioasă.

Iată al doilea adevăr despre răzvrătire, pe care îl descoperim în Scriptură:

Răzvrătirea se găseşte în toate inimile.

Numeri 16 descrie într-un mod viu acest lucru. Observă versetele 1-2: „Core, fiul lui Iţehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, s-a răsculat împreună cu Datam şi Abiram, fiii lui Eliab şi On fiul lui Pelet, fiii lui Ruben.” Cele două nume cu adevărat importante sunt Levi şi Ruben, părinţii a două dintre cele douăsprezece seminţii ale naţiunii lui Israel. Versetul 2 spune că aceşti urmaşi „s-au răsculat împotriva lui Moise, împreună cu unii dintre copiii lui Israel, două sute cincizeci de fruntaşi ai adunării, din cei care erau chemaţi la sfat, oameni cu nume.” Cine erau rebelii? Nu erau din pleava societăţii. Nu erau scandalagii cu renume; nu erau neinstruiţii, nici cei lipsiţi de educaţie, de la periferia naţiunii lui Israel. Erau nobilii din societatea israelită. Erau lideri cu responsabilităţi, prinşi de rătăcire.

Core era descendent din seminţia lui Levi, care avea în grijă închinarea la sanctuar. Numai leviţii aveau dreptul de a conduce serviciile de închinare; aşa că acest bărbat, Core, avea un loc important în serviciul de la templu. Pe lângă Core şi leviţii lui, îi mai descoperim şi pe Datam şi Abiram printre rubeniţii care au ajutat la iniţierea răscoalei.

Alături de ei erau două sute cincizeci de bărbaţi din aproape toate seminţiile naţiunii lui Israel. Ce alianţă ciudată! Însă când se pune la cale o răzvrătire, vei fi uimit cât de mulţi oameni vor coaliza.

Am descoperit adevărul acesta chiar aici, în biserica noastră. Dintr-odată: „Cine cu cine vorbeşte? Dar ei nu se suportă!” Surprize, surprize; oameni care abia vorbesc unii cu alţii şi


214


215

nu vor să aibă de a face unii cu ceilalţi, se vor strânge datorită dorinţei lor comune de a se opune autorităţii pe care Dumnezeu a aşezat-o peste ei. Cu adevărat, răzvrătirea sălăşluieşte în fiecare inimă.

Înainte de a-i judeca prea aspru pe cei din Numeri 16, trebuie să privim la noi înşine. Ne facem oare vinovaţi de aceeaşi atitudine? Adu-ţi aminte că răzvrătirea, nu mă refer la ignoranţă – când nu ştiu şi trebuie să fiu învăţat – nici la descurajare – când ştiu, dar sunt descurajat şi mă frământ. Nu, răzvrătirea este a şti, dar a nu face. Răzvrătirea nu este durerea pe care o trăieşti când încerci şi greşeşti, te căieşti şi încerci din nou. Răzvrătirea este „nu vreau – ştiu că ar trebui – dar nu voi face! Şi nu poţi să mă obligi!”

Se ascund aceste gânduri în spatele atitudinii tale? Aminteşte-ţi, răzvrătirea este o atitudine bosumflată, cu braţele încrucişate şi spatele întors. „Nu te uita aşa la mine! Lasă-mă în pace! Fac ce vreau!” Este o alegere. Este un tipar de gândire care s-a format în decursul unei lungi perioade de timp. Aceia care aleg răzvrătirea ca stil de viaţă îşi vor petrece întreaga viaţă în pustie.

RĂZVRĂTIREA E BOALĂ VECHE!

În orice inimă umană înfloreşte înclinaţia spre răzvrătire. Această tendinţă este la fel de veche precum Grădina Edenului. Ce a spus Dumnezeu primei perechi de oameni? „Iată întreaga lume pe care am creat-o şi pe care o las în grija voastră – 99,9% din toate lucrurile. Puteţi să faceţi ceea ce vă doreşte inima; iată însă singurul lucru pe care nu-l puteţi face.” Şi ce au făcut ei? S-au răzvrătit. Au făcut acel singur lucru pe care Dumnezeu le poruncise să nu-l facă.

Cartea Proverbe spune: „Nebunia este lipită de inima copilului” (22:15). Nebunia – răzvrătirea – este lipită în străfundurile fiinţei noastre. Face parte din natura noastră! Există dorinţa aceea să merg pe propriul meu drum. Se găseşte în inima oricărui copil – a fiecărui bebeluş care păşeşte în lumea aceasta. Îi vezi stând în camera lor şi te gândeşti că sunt întruchiparea perfectă a inocenţei. Dintr-odată, împlinesc vârsta de un an sau doi ani şi vezi că au un punct de vedere. Nu l-au învăţat; a venit de undeva, din interior.


214


215

Într-o vizită recentă, eu şi Kathy am fost plimbaţi într-un tur al casei noi a fratelui meu, Todd de cei doi nepoţei ai mei, Josh (opt ani) şi Tanner (şase ani). În timp ce vizitam demisolul, le lăudam noua casă: „O, ce drăguţă este casa voastră cea nouă!” şi „Ce frumos!” Puţin mai târziu am spus: „O! Unde duce uşa aceasta? Îmi place foarte mult uşa aceasta.” Arătam spre o uşă masivă, cu o încuietoare pe măsură.

„Aceea este uşa care duce afară!” a spus unul dintre nepoţii mei. Eu am spus: „Aha, ce-ar fi să o deschidem să vedem…” „Nu, nu! Tata nu vrea să deschidem uşa aceasta! Să n-o deschizi!”

„Bine, nici o problemă”, am spus. „Nu vom deschide uşa pentru că tata este şeful.” Am privit spre ei şi i-am întrebat: „Tatăl vostru este şeful, aşa e?”

Atunci micul Tanner a răspuns: „Da, este, dar ne-am dori să nu fie!”

Despre asta vorbim aici, nu? Am râs de întâmplarea aceasta. Dar ştii ceva? Dorinţa aceasta de răzvrătire sălăşluieşte în absolut fiecare inimă umană. „Oare de ce? De unde vine?”, întrebi tu.

Răspunsul se găseşte în cel de-al treilea adevăr biblic despre răzvrătire:

Răzvrătirea are multe surse.

Nu te trezeşti pur şi simplu într-o dimineaţă, spunând: „Cred că azi voi fi rebel. Cred că am să mă revolt împotriva tuturor astăzi, cât va fi ziua de lungă.” Răzvrătirea este locul în care ajungi abia la final. Altele sunt atitudinile care te împing să ajungi acolo.

Observă că versetul 3 începe astfel: „Ei s-au adunat.” Aceasta era o conspiraţie; era o lovitură de stat organizată şi bine gândită. Dă-mi voie să te avertizez cu privire la acest pericol: să nu devii niciodată persoana care dă telefonul pentru a aduna grupul. Trebuie să dai socoteală în mod serios înaintea lui Dumnezeu dacă eşti instigatorul şi organizatorul unei revolte, cum era Core în situaţia aceasta.

Observă cum i-au abordat pe lideri: „Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron şi le-au zis: ‘Destul, căci toată


216


217

adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?’” (versetul 3). Core era cel care se adresa lui Moise ca purtător de cuvânt al întregului grup de rebeli. Observă adevărurile spuse de Core pe jumătate „…Toată adunarea este sfântă.” Adevărat sau fals? În ideea că toţi erau puşi de o parte de către Dumnezeu, Îi aparţineau Lui şi fiecare avea acces în mod egal la sfinţire, găsim ceva adevăr în spusele acestea. „Şi Domnul este în mijlocul lor.” Nu era adevărat că Dumnezeu era alături de fiecare dintre copiii Lui? Cu siguranţă că da. Majoritatea răzvrătirilor se bazează pe adevăruri spuse pe jumătate. Însă acum urmează ultima lui parte, acuzaţia ascunsă într-o întrebare: „Pentru ce vă ridicaţi mai presus de adunarea Domnului?” Aici este minciuna. Străin de înălţarea personală, Moise era un om umil. Moise era omul pe care Dumnezeu practic îl umilise şi îl aşezase în această slujbă. Îţi aminteşti de rugul în flăcări din Exod 2 şi de refuzul lui Moise de a conduce? Am aflat în Numeri 12:3 că Moise era cel mai umil om de pe faţa pământului. El spusese: „Nu vreau slujba aceasta. Nu o vrea nimeni altcineva? Îndrăzniţi; este a voastră.” Moise nu se înălţa pe sine însuşi.

TOŢI SUNTEM EGALI, DAR…

Dacă nu cunoşti partea a doua a povestirii, este uşor să te ia valul. De fapt, Moise fusese chemat pe nume de Dumnezeu, era folosit de El pentru lucruri mari şi era aşezat în această poziţie de Dumnezeu. Deşi era adevărat ceea ce susţineau aceşti rebeli, şi anume că erau egali cu Moise într-o anumită privinţă, erau greşiţi în ceea ce sugerau. Ei confundau egalitatea cu asemănarea. Ei presupuneau că egalitatea lor, de copii ai lui Dumnezeu îi făcea asemeni lui Moise în toate privinţele. Dar egalitatea nu înseamnă asemănare. Moise era liderul împuternicit de Dumnezeu. Ei nu erau.

Acest principiu este adevărat în ceea ce priveşte trupul lui Christos. Nu suntem toţi egali? Toţi suntem egali, însă nu toţi suntem la fel. Eşti egal cu şeful tău, dar nu eşti la fel ca el. Soţiile sunt egale cu soţii lor, dar nu sunt asemenea soţilor lor. Dacă suntem studenţi, suntem egali cu profesorii noştri în ceea ce priveşte personalitatea noastră în faţa lui Dumnezeu, însă nu suntem identici cu ei. În mod similar, ca urmaşi ai lui Christos


216


217

suntem toţi egali, dar nu suntem identici cu prezbiterii noştri. Dumnezeu numeşte şi aşează oameni care să ne conducă. Unii sunt lideri, iar alţii sunt urmaşi care trebuie să se supună.

Core şi micul lui club depăşiseră măsura în privinţa aceasta. Erau egali cu Moise, dar nu identici cu el. A sugera aşa ceva însemna răzvrătire.

ŞASE SURSE DE RĂZVRĂTIRE

Aşadar, de unde izvora răzvrătirea lor? Existau şase surse, care se pot regăsi şi astăzi în vieţile noastre. Prima sursă a răzvrătirii lui Core era invidia. Este evidentă când spune: „De ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” După cum este cazul în majoritatea revoltelor, şi aceasta avea drept motor dorinţa de a controla. Core şi agenţii lui voiau să aibă autoritate asupra lui Moise sau măcar să fie egali cu el ca autoritate. „Nu vreau să mă supun ţie deoarece tu eşti în poziţia pe care ar trebui să o am eu.”

Cu câţiva ani în urmă, am luat prânzul cu un membru din biserica mea. Am stat cu el la masă, încercând să-l încurajez şi să-i demonstrez că îmi pasă de el. Dintr-odată a început să îmi adreseze o serie de întrebări: „Cum se face că tu ai privilegiul de a fi pastor la Harvest? Cum se face că tu conduci o biserică atât de grozavă? Eu l-am cunoscut pe Domnul cu mult înaintea ta! I-am slujit lui Christos mai mult decât tine! Cum se face că tu ai ocazia de a…?”

Întrebările lui m-au surprins. De fapt, aproape m-am înecat cu mâncarea. M-am gândit: „De unde vine atitudinea aceasta?”

Ei bine, câteva luni mai târziu, persoana aceasta şi-a ieşit din pepeni – s-a supărat foarte tare – şi a rănit o mulţime de oameni în versiunea lui personală a „revoltei lui Core”. Şi am ştiut tot timpul că sursa acestei probleme era invidia.

Indiferent dacă este vorba de casă, biserică, sau serviciu, dacă îţi fixezi privirea asupra celor cărora Dumnezeu le-a dat autoritate asupra ta şi începi să spui „Eu ar trebui să fiu cel care – acela ar trebui să fie locul meu!”, aceasta este invidie şi este una din sursele răzvrătirii.

Iată o altă sursă: iluzia. Priveşte la versetul 4: „Când a auzit lucrul acesta, Moise a căzut cu faţa la pământ.” Dacă aceasta nu este o confirmare a bunătăţii lui Moise, nu ştiu ce altceva ar putea


218


219

fi. Dacă ar fi ripostat şi i-ar fi atacat pe cei care se răzvrăteau împotriva lui, aş fi avut confirmarea că o parte a problemei era vina lui. În loc de aceasta, Moise s-a umilit şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. Evident, Core şi membrii clubului său aveau iluzii de grandoare cu privire la Moise. Cum este posibil ca ei să fi crezut că Moise avea planuri de măreţie? Observă răspunsul lui Moise. I-a chemat pe Core şi pe ceilalţi să se adune a doua zi cu cădelniţele. „Moise a zis lui Core: ‘Ascultaţi, dar, copiii lui Levi!’” (versetul 8). Ceea ce spunea el era: „Credeţi că vreţi să faceţi ceea ce fac eu? Credeţi că vreţi să vă asumaţi o astfel de responsabilitate? Nu ştiţi ce vorbiţi!” Ei îi spuseseră în versetul 3: „Ai mers prea departe”. Acum, el le spune: „Nu, voi aţi mers prea departe!”

Ceea ce le spunea, de fapt, Moise, era: „Credeţi că vreţi să fiţi în locul meu? Bine, numai să vă întreb ceva: Unde eraţi voi când eu tremuram înaintea faraonului în Egipt? Unde eraţi când am petrecut patruzeci de ani în pustie? Unde eraţi în timpul celor zece plăgi? Unde eraţi când armatele egiptene ne urmăreau şi mi-am ridicat braţul pentru a lăsa poporul să treacă prin Marea Roşie? Unde eraţi când eu tremuram înaintea lui Dumnezeu pe munte pentru nu mai ştiu câte zile pentru a vă aduce Cele Zece Porunci? Şi acum vreţi slujba mea?”.

O atitudine rebelă provine uneori dintr-o imagine de sine deformată.

Adesea oamenii îşi doresc să ocupe o anumită poziţie, fără a respecta modul cum se ajunge acolo. Ei doresc oportunitatea, însă nu realizează câtă muncă şi energie sunt necesare pentru a ajunge să obţină ceea ce doresc. Ei râvnesc rezultatele fără a-şi da seama de cerinţe. În nici o sferă a societăţii nu se poate să te dai jos din pat într-o dimineaţă şi să devii lider peste noapte. Conducerea necesită muncă sârguincioasă şi ucenicie. Ai parte de multe căderi, de multe încercări, de eşecuri şi iar încercări.

Înainte de a-ţi pune ochii pe slujba şefului, a soţului sau a profesorului tău, şi înainte de a adopta o atitudine critică nemiloasă faţă de poliţiştii din zona ta, priveşte imaginea în


218


219

ansamblu. Poliţiştii de astăzi, de exemplu, nu se bucură de nici un respect, de nici o apreciere şi, cu siguranţă, remuneraţia este mică în comparaţie cu riscurile meseriei. Şi Dumnezeu iartă atitudinea noastră răzvrătită faţă de oamenii cărora El le-a dat autoritate asupra noastră. O astfel de responsabilitate nu se obţine uşor. Cei care râvnesc poziţia altora, după cum am văzut eu însumi, îşi fac adesea iluzii, nedându-şi seama de toate implicaţiile. Aşadar, Moise a spus: „Aţi mers destul de departe.” Uneori trebuie să înfrunţi o persoană rebelă şi să-i spui: „Ştii ceva? Până aici! Eşti invidios, îţi faci iluzii şi te îndrepţi spre răzvrătire.”

A treia sursă de răzvrătire este nerecunoştinţa. În versetul 9, Moise a spus: „Nu este oare destul pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunare pentru a vă apropia de El, ca să fiţi întrebuinţaţi la slujba cortului Domnului şi să staţi înaintea adunării…?” Ce privilegiu şi ce oportunitate! Core slujea la cortul întâlnirii. El avea un loc printre cei care aveau o slujbă specială, pusă de o parte. Şi totuşi el nu era recunoscător pentru poziţia pe care o avea ca levit. De ce? Pur şi simplu pentru că se credea în stare de o slujbă mai importantă.

El nu avea ocazia să facă atât cât voia să facă.

Moise a continuat: „…şi că v-a apropiat de El, pe tine, Core şi pe fraţii tăi, pe copiii lui Levi împreună cu tine? Şi acum mai voiţi şi preoţia?” (versetul 10). Moise, de fapt, spunea: „Nu îţi ajunge? Vrei să fii şi preot?”

Dacă ocupi un post care îţi conferă autoritate, să nu uiţi că acesta îţi este dat în primul rând de Dumnezeu. Scriptura ne spune că promovarea nu vine de la răsărit sau de la apus. Dumnezeu este Judecătorul, Cel care ridică pe unul şi coboară pe celălalt (vezi Psalmul 75:6-7). În al doilea rând, dacă ai o anumită poziţie, aceasta vine de la Dumnezeu, dar prin intermediul oamenilor. Oamenii îngăduie altor oameni să ocupe posturi de răspundere. Să nu uiţi că această poziţie este un vot de încredere din partea celor din biserică, de acasă sau de la serviciu. Dacă începi să te gândeşti că meriţi sau că ai dreptul să emiţi pretenţii,


220


221

înseamnă că ai uitat cum ai ajuns acolo. Şi eşti nerecunoscător. Aceasta este o sursă a răzvrătirii.

O altă rădăcină a răzvrătirii se găseşte în versetul 12: încăpăţânarea. Încăpăţânarea alimentează răzvrătirea. „Moise a trimis să cheme pe Datan şi pe Abiram, fiii lui Eliab. Dar ei au zis: ‘Nu ne suim.’”

Observaţi această obrăznicie uimitoare. Conducătorul a două milioane de oameni trimite după aceşti doi neisprăviţi, iar ei răspund: „Nu venim!”

Puţini oameni recunosc că sunt rebeli, dar dă-mi voie să te întreb:

Eşti o persoană cu care se ajunge greu la un acord?

Le este greu celorlalţi să se împace cu tine? Dacă cineva ţi-a făcut un rău, îi este greu să-şi repare greşeala? Te laşi condus uşor sau greu? Eşti o persoană uşor influenţabilă? Ai o manieră flexibilă? Dacă te mândreşti cu o declaraţie de genul „Sunt încăpăţânat!”, aceasta nu este bine. Ai o inimă rebelă.

„Mie mama mi-a spus că aceasta este o dovadă de putere.” Regret să te anunţ, dar mama ta a făcut o confuzie, încăpăţânarea este slăbiciune. Nu confunda tăria de caracter cu încăpăţânarea – nu sunt unul şi acelaşi lucru. Încăpăţânarea te va ajuta, într-adevăr, să ajungi departe, dar ar fi bine să iei cu tine şi nişte hrană şi apă, pentru că drumul încăpăţânării duce în pustie.

Dezamăgirea este a cincea sursă pentru răzvrătire. Versetul 13 descoperă aspectul acesta al răzvrătirii: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară în care curge lapte şi miere…?” Perspectiva lor sucită mă face să râd. Priviţi cum descriu ei Egiptul. Cum le-ai răspunde? Moise le-ar fi putut spune pe drept: „Dar eraţi sclavi! Făceaţi cărămizi în Egipt! Nu aţi plecat decât de un an, şi aţi şi uitat de unde aţi ieşit!”

Observaţi capacitatea răzvrătirii de a distorsiona imaginea şi de a da naştere la acuzaţii: „’N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară în care curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustie, ci vrei să şi stăpâneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară în care curge lapte şi miere, şi ce ne-ai mai dat în stăpânire


220


221

ogoare şi vii.’” (versetele 13-14). Observi ce se întâmplă? Poporul îşi exprimă dezamăgirea. Simţămintele unei persoane rebele sunt reale. Nu sunt corecte, dar sunt reale. Ce s-a întâmplat?

Erau dezamăgiţi. Şi dezamăgirea adesea duce la răzvrătire.

Poate ai întâlnit un lider în biserica ta care nu trăia la înălţimea predicilor lui, şi acea persoană a fost o sursă de dezamăgire pentru tine. Ai folosit ocazia aceea pentru a te răzvrăti? Este greşit (atât ceea ce a făcut el, cât şi modul în care ai reacţionat tu)! Sau, poate şeful tău a făcut nişte afaceri necurate. Acum, el s-a descalificat în faţa ta şi îţi spui: „Nu trebuie să accept autoritatea lui. Nu trebuie să-l respect, pentru că a făcut lucrurile acestea care nu sunt corecte.” Te înşeli. Dumnezeu te-a aşezat în locul acela şi trebuie să îndeplineşti scopul Lui acolo. Câtă vreme şeful tău nu-ţi cere să păcătuieşti, trebuie să găseşti o cale să accepţi autoritatea lui.

Mă întreb cu câte soţii vorbesc în fiecare săptămână, ale căror soţi le-au dezamăgit, astfel încât acum gândesc: „Nu trebuie să trăiesc sub autoritatea lui.” Nu, ele se înşeală. Ştiu că sunt copii care afirmă: „Da, părinţii mei nu sunt perfecţi. Cunosc lipsurile lor, aşa că voi face cum poftesc.” Aceste decizii sunt cât se poate de greşite. Dezamăgirea produsă de alte persoane este una dintre sursele care alimentează răzvrătirea.

Iată ultima sursă a răzvrătirii: neîncrederea. Observă ce spune versetul 14: „Crezi că poţi să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!” Când Moise le-a spus lui Datan şi Abiram „Veniţi aici”, ca parte a răspunsului, ei au spus „Crezi că poţi să iei ochii oamenilor?” De fapt, ei spuneau: „Hei, Moise, ştii ceva? Singurii oameni care susţin conducerea ta sunt orbi. Sunt o adunătură de ‘Da, să trăiţi!’. Singurii oameni care te susţin cu adevărat sunt cei pe care i-ai înşelat şi astfel i-ai orbit. Ei nu văd greşelile tale. Dar noi le vedem, Moise! Ştim noi ce vrei să faci! Vrei să ne suim şi să ne întâlnim cu tine, ca să ne speli şi nouă creierul, cum ai făcut cu ceilalţi.” Aşa că ei spuneau: „Ai de gând să ne arunci şi nouă nisip în ochi.”


222


223

Extraordinar! Cât se pot distorsiona lucrurile! Ei nu aveau încredere în Moise – în judecata lui şi în susţinătorii lui.

Bineînţeles, Moise nu era perfect. Dar stai să vezi care este reacţia lui Dumnezeu faţă de atitudinea criticilor. Grupul lui Core simţea că Moise i-a dezamăgit. Aşa că şi-au făcut tot felul de socoteli în minte, şi au decis: „Nu mai avem încredere în tine, Moise.” Odată ce au încetat să mai aibă încredere în el, odată ce au încetat să mai creadă în inima lui Moise, în ciuda slăbiciunilor lui, odată ce încrederea a dispărut, răzvrătirea i-a luat locul. Iată al patrulea adevăr biblic despre răzvrătire:

Răzvrătirea are numeroase consecinţe.

Pe cei care se răzvrătesc îi aşteaptă cel puţin patru consecinţe, în conformitate cu pasajul acesta din Cuvântul lui Dumnezeu. După ce Moise i-a spus lui Core şi amicilor lui să se întâlnească a doua zi cu el şi cu Aaron ducând cădelniţe, rebelii s-au întors pentru a auzi dezaprobarea lui Dumnezeu şi consecinţele murmurării lor.

Atunci slava Domnului s-a arătat întregii adunări. Şi Domnul a vorbit lui Moise şi Aaron, zicând: „Despărţiţi-vă (iată prima consecinţă) din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă.” Dar ei au căzut cu faţa la pământ şi au spus: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, un singur om a păcătuit şi să te mânii împotriva întregii adunări?” (versetele 19-22).

Judecata iminentă a lui Dumnezeu este dreaptă; totuşi, Moise, plin de compasiune mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Şi Dumnezeu Şi-a manifestat mila. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ‘Vorbeşte adunării şi spune-i: ‘Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram!’” (versetele 23-24). Îndepărtaţi-vă de locul în care stau ei. E prea târziu pentru schimbări de atitudine; Dumnezeu urmează să judece.

UNDE AU DISPĂRUT TOŢI LIDERII?


222


223

Înainte de a vedea cum i-a judecat Dumnezeu, dă-mi voie să subliniez: Una dintre consecinţele răzvrătirii este retragerea conducerii. Dumnezeu a poruncit lui Moise, lui Aaron şi prezbiterilor naţiunii să se retragă: „Despărţiţi-vă”, a pus El. Adesea oamenii se întreabă de ce superiorii lor manifestă atât de puţin interes pentru ei. Acesta ar putea fi un răspuns. Dacă te opui în mod repetat conducătorilor, până la urmă ei se vor retrage şi nu te vor mai conduce. În orice domeniu – acasă, la biserică, la piaţă, dacă devii greu de condus, liderii se vor îndepărta de tine. Aceasta poate face ca viaţa ta să devină singuratică şi lipsită de protecţie, asemănătoare cu pustia.

Prima dată când l-am auzit vorbind pe Bill Gothard, fondator al Institute of Basic Life Principles, el a spus că autoritatea este ca o umbrelă. Este protecţie. În lumea aceasta există multe lucruri care pot să rănească, şi Dumnezeu îngăduie ca unele dintre acestea să se intersecteze cu viaţa noastră. Însă Dumnezeu ne protejează de multe dintre aceste lucruri cu potenţial dăunător aşezându-ne sub autoritate. Da, nici o autoritate nu este desăvârşită, dar puterile care se ridică sunt poruncite de Dumnezeu. Dacă nu ţi se cere să înfăptuieşti un păcat, trebuie să îndeplineşti cerinţele superiorilor tăi. Când alegi să faci altfel, te aşezi într-o postură riscantă. Cei care se află sub autoritatea potrivită pot conta pe siguranţă;

Cei aflaţi în afara autorităţii sunt în pericol.

Sunt uimit câţi oameni şi-au distrus vieţile din cauza deciziilor de a se retrage de sub autoritatea corectă – decizii greşite şi consecinţele care urmează îi afectează adesea pentru tot restul vieţii.

Le reamintesc mereu tinerilor din biserica mea să rămână sub autoritatea părinţilor lor. Trebuie să accepte protecţia pe care le-o oferă Dumnezeu. Marea majoritate a tinerilor pe care îi cunosc au părinţi care-i iubesc şi care se sacrifică pentru ei. Dacă părinţii nu le cer să facă un lucru greşit, dacă nu le fac rău şi nu îi rănesc, studenţii aceştia ar fi înţelepţi dacă i-ar asculta şi i-ar respecta pe părinţii lor.

Indiferent dacă eşti adolescent sau dacă ai deja un serviciu,


224


225

este mai bine să accepţi autoritatea – chiar şi atunci când nu înţelegi toate motivele – decât să mergi pe drumul tău şi să iei o decizie pe care o vei regreta pentru tot restul vieţii. Când tinerii, soţiile, sau angajaţii sau oricine altcineva alege să se răzvrătească împotriva autorităţii şi să devină dificil de condus, în final va culege consecinţele retragerii conducerii.

O ALTĂ CONSECINŢĂ A RĂZVRĂTIRII

Imaginează-ţi tensiunea, pe măsură ce începe confruntarea. Moise a avertizat „adunarea, spunând: ‘Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu fiţi pedepsiţi pentru păcatele lor.’” (versetul 26). Poporul l-a ascultat şi apoi Scriptura relatează: „Datan şi Abiram au ieşit afară şi au stat la uşa corturilor lor, cu nevestele, copiii şi pruncii lor” (versetul 27). Erau de faţă cel puţin trei generaţii, inclusiv nepoţii.

Câteva momente mai târziu, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit – nu doar pe Core şi pe bărbaţii care îl urmaseră – ci şi pe alţi nevinovaţi împreună cu ei. Aflăm mai târziu în Numeri că nu au murit copiii lui Core (26:11), dar nu sunt menţionaţi deloc alţi copii, nici neveste, nici alte rude – toţi nevinovaţi, dar nimiciţi de judecata lui Dumnezeu împotriva rebelilor. Tu spui:

„Este îngrozitor!” Ai dreptate; este!

Răzvrătirea nu are drept consecinţă numai retragerea conducerii; ea creează o situaţie în care sunt răniţi oameni nevinovaţi. Şi acest fapt este îngrozitor – consecinţa teribilă a răzvrătirii. Core a condus o răscoală pentru a ieşi de sub autoritatea lui Moise, dar nu a fost capabil să-i protejeze pe cei care l-au urmat. Core le-a spus: „Hei, voi, veniţi cu mine! Ştim ce facem! Haideţi, cu toţii!” Dar, în final, locul în care i-a condus a fost o prăpastie în inima pământului, care a devenit mormântul lor. Fi atent să nu te alături unei răscoale. Core i-a condus pe rebelii lui într-un loc în care nu avea capacitatea de a-i proteja. Când se urmăreşte răzvrătirea, oameni nevinovaţi ajung să sufere.


224


225

RĂZVRĂTIREA VA FI JUDECATĂ

Cea de-a treia consecinţă a răzvrătirii este: vinovaţii vor fi condamnaţi. Moise a explicat, în timp ce adunarea privea:

„’Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri, şi că nu lucrez de unul singur. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul. Dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul.’ Pe când isprăvea el de spus toate aceste vorbe, pământul de sub ei s-a despicat în două. Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor. Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot şi au pierit din mijlocul adunării. Tot Israelul, care era în jurul lor, când au ţipat ei, a fugit; căci ziceau: ‘Să fugim, ca să nu ne înghită pământul!’ Un foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci care aduceau tămâia.” (versetele 28-35)

Când era deja prea târziu, judecata a venit în mod şocant şi rapid.

„Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus: ‘Spune-i lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să scoată cădelniţele din foc’” (versetele 36-37). Dumnezeu le-a poruncit apoi să toarne metalul din cădelniţe în foiţe subţiri cu care să acopere altarul de la cortul întâlnirii, ca aducere aminte pentru lecţia pe care o învăţaseră.

Rebelii au fost judecaţi pentru răzvrătirea lor. Ar fi putut să aducă o mulţime de justificări, dar a fost prea târziu pentru scuze. Dumnezeu condamnase răzvrătirea lor.

O BOALĂ CONTAGIOASĂ

Iată ultima consecinţă: boala se ia. Evrei 12:15 subliniază că o rădăcină a amărăciunii va întina mulţi oameni. Răzvrătirea este ca SIDA spirituală: se răspândeşte repede şi poate infesta mulţi oameni.

Observă versetul 41: „A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi a lui Aaron, zicând: ‘Voi aţi omorât pe poporul Domnului.’” Rebelii muriseră, dar boala


226


227

încă trăia. Tu spui: „Vrei să spui că i-au văzut pe oamenii aceia căzând în adâncimile pământului – cu siguranţă o intervenţie divină – şi chiar a doua zi au început să murmure împotriva celui care spusese ‘aceasta nu este lucrarea mea’? Imposibil!” Ba posibil! Ştiu. Am văzut. Am văzut lucrul acesta întâmplându-se şi în viaţa mea.

Oameni buni, minunaţi, sunt prinşi în cursă deoarece au dat ascultare unui răzvrătit. Răzvrătirea este o boală contagioasă.

Iată ultimul adevăr biblic despre răzvrătire.

Până la urmă, răzvrătirea este împotriva lui Dumnezeu.

Fii sigur de asta: în final, răzvrătirea este împotriva lui Dumnezeu. Este evident. Versetul 30 indică în mod clar că s-au răzvrătit împotriva Domnului, dar cheia este versetul 11, care spune: „’De aceea te aduni tu şi toată ceata ta împotriva Domnului!’”

Dumnezeu nu a privit această răscoală ca fiind împotriva lui Moise. Dacă El a dat persoanei respective autoritate, a respinge această autoritate înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Iată de ce El ia răzvrătirea în serios.

Dacă puterile care se ridică sunt poruncite de Dumnezeu, atunci a te opune şi a te răzvrăti împotriva autorităţilor recunoscute, înseamnă a te opune şi a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. „Doamne, nu ştii ce faci. El nu ar trebui să aibă dreptul să conducă. De ce trebuie să fac ceea ce spune el?” Aceasta este, în final, respingerea lui Dumnezeu şi aduce consecinţe teribile pentru viaţa noastră.


Am scris aici o povestire cam lungă, dar voi lăsa dezvăluirea personală pentru capitolul următor. Destul să spun că în privinţa răzvrătirii Dumnezeu a lucrat mult cu mine. Am trecut prin


226


227

multe trepte de creştere şi schimbare, pe măsură ce înaintez în părăsirea acestei atitudini a pustiei care are uneori rădăcini adânci în inima mea omenească. Mai multe despre asta în capitolul 10.

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Poate îţi dai bine seama de păcatul adoptării unei atitudini rebele şi de consecinţele periculoase ale unei astfel de alegeri. Sfârşitul tragic al lui Core şi al cetei lui este un avertisment pe care vrei să-l iei în serios şi te întrebi: „Cât de răzvrătit sunt şi cum pot să părăsesc această atitudine?” Iată trei seturi de întrebări care te vor ajuta să răspunzi la ambele întrebări.

1. Sunt răzvrătit? Nu răspunde la această întrebare fără să te rogi în prealabil. Cere-I Domnului să-ţi aducă în minte feţele oamenilor a căror autoritate de drept ai respins-o. Cere Duhului Sfânt să examineze fiecare relaţie din viaţa ta: familie, căsnicie, serviciu, trupul lui Christos; joci un rol de răzvrătit în oricare dintre aceste locuri? Aceasta trebuie să fie o rugăciune făcută cu teamă şi cutremur. Exemplul lui Core ar trebui să fie suficient pentru a te ajuta să vezi că răzvrătirea invită distrugerea. Aminteşte-ţi că fiecare ocazie de răzvrătire împotriva autorităţii omeneşti este şi o atitudine de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

2. Culeg eu roadele răzvrătirii în relaţia mea cu Dumnezeu? Citind acest capitol ţi-ai dat seama că inima ta a fost ca o pustie deoarece viaţa ta prezintă simptomele clare ale răzvrătirii? Ai putea să povesteşti întâmplări din viaţa ta ca mărturie a răzvrătirii tale permanente? Acele amintiri sunt un dar din partea lui Dumnezeu, care te ajută să îndepărtezi această atitudine. Fie ca greutatea problemelor pe care le creează răzvrătirea noastră să ne motiveze să o abandonăm.

3. Sunt dispus să mă căiesc? Din nou, cheia în toate acestea este dispoziţia de a te căi. Recunoaşterea locului în care ai ajuns datorită păcatului tău şi recunoaşterea de bună


228


229

voie a responsabilităţii este primul pas spre transformare. Recunoaşte că răzvrătirea este păcat şi spune-I lui Dumnezeu că vrei să te eliberezi de ea. El se va grăbi să te asigure că eşti iertat. Când relaţia pe verticală a fost restabilită, este timpul să ne ocupăm şi de latura orizontală. De fapt, rezolvarea problemei cu Dumnezeu în mod sincer, atrage dorinţa de a îndrepta lucrurile faţă de aceia pe care i-a afectat răzvrătirea noastră. Relaţiile pe care Dumnezeu ni le-a adus în minte mai sus au nevoie de vindecare. În majoritatea cazurilor, acest proces trebuie să înceapă cu mărturisirea şi cererea iertării. Ştiu că-ţi va fi greu, dar te va ajuta să-ţi întăreşti hotărârea de a merge într-o altă direcţie.

În timp ce te pregăteşti să vorbeşti cu oamenii în cauză, ia-ţi puţin timp pentru a citi capitolul următor, deoarece ai nevoie de o înţelegere clară a supunerii, înainte de a te apropia de autorităţile pe care Dumnezeu le-a aşezat în viaţa ta.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Doamne, înţeleg că este uşor să te răzvrăteşti; umilinţa

şi supunerea nu vin de la sine. Vreau să urmez calea dificilă deoarece este cea mai bună şi este calea Ta. Doamne, te rog, iartă-mi justificările şi scuzele.

În relaţiile în care greşesc, Doamne, adu-mi în minte feţele acelor persoane chiar acum, pentru ca să-mi pot recunoaşte păcatul şi să-l părăsesc. Mai ales în biserică, Doamne, dacă m-am opus sfatului unui conducător sau am luat decizii greşite şi m-am îndepărtat sau chiar am luat parte la discuţii răzvrătite, iartă-mă. Creează în mine o inimă curată şi supusă, Dumnezeule! Învaţă-mă, Doamne, cât de mult te bucuri Tu de atitudinile umilite, supuse şi blânde.

Doamne, pe măsură ce voi citi capitolul următor despre supunere, ajută-mă să las jos povara aceasta grea a răzvrătirii şi să ridic sarcina supunerii. Cred că acesta este drumul spre


228


229

bucurie şi spre pace şi aleg să-l urmez pentru slava Ta, în Numele lui Iisus. Amin.


230 231


230 231

C A P I T O L U L Z E C E

… CU SUPUNEREA

1 P E T R U 2 : 1 3 - 2 5


Dacă este bine înţeleasă şi aplicată, supunerea înlocuieşte durerea şi conflictul cauzate de răzvrătire, sporind mult fericirea umană.

Toţi suntem răzvrătiţi din naştere, aşa că ne-am construit un fort împotriva supunerii. În plus, supunerea a fost deturnată de unele persoane autoritare egoiste, chiar

crude, care au sucit şi au distorsionat adevărul pentru a sluji intereselor lor. Supunerea are la ora actuală o reputaţie foarte rea, aşa că este greu să-i determini chiar şi pe cei sinceri să se gândească la ea cu seriozitate.

În următoarele câteva pagini, deschide-ţi mintea într-un mod nou şi gândeşte-te: „Bine, poate că lucrurile pe care le-am auzit eu despre supunere nu se prea potrivesc cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Poate în cuvântul acesta, supunere, se ascunde o comoară mai grozavă decât îmi pot eu imagina.” Nu vrem să abandonăm un subiect prezent în Cuvântul lui Dumnezeu numai pentru că a fost greşit înţeles sau greşit folosit. Dacă vei citi mai departe cu mintea deschisă, vei vedea că atunci când este corect înţeleasă şi aplicată, supunerea înlocuieşte


232

... cu supunerea

233

durerea şi rivalitatea cauzate de răzvrătire, sporind astfel considerabil fericirea umană.

Adevărul crucial pe care trebuie să-l învăţăm înainte de a cerceta pasajul nostru din 1 Petru 2, este următorul:

Supunerea nu este numai pentru unii.

Romani 13:1 explică foarte clar faptul că „oricine trebuie să fie supus stăpânirilor celor mai înalte… rânduite de Dumnezeu.” Fiecare credincios trebuie să practice permanent principiul supunerii. Acesta nu este numai pentru copii; este şi pentru părinţi. Nu este numai pentru membrii bisericii; este pentru pastori. Este pentru toată lumea. De fapt, Efeseni 5:21 spune: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Christos.” Aşadar, înainte de a cere soţiilor, copiilor, angajaţilor sau membrilor bisericii să se supună, trebuie să fim supuşi – cu toţii – unii altora. Apostolul Petru descrie cinci principii ale supunerii în prima sa epistolă. Aceste cinci adevăruri din 1 Petru 2:13-25 te vor călăuzi şi te vor încuraja în timp ce vei înlocui o atitudine răzvrătită cu supunerea. Este ultimul pas pe care trebuie să-l faci pentru a îndepărta atitudinile pustiei. Te-ai descurcat foarte bine dacă ai ajuns până aici, aşa că hai să îndeplinim ultima sarcină.

PRINCIPIUL NR. 1: SUPUNEREA

ESTE O DATORIE FAŢĂ DE DUMNEZEU

Mai întâi, supunerea este o datorie faţă de Dumnezeu. Acesta este punctul asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenţia: Dumnezeu este Cel Căruia ne supunem. După cum spun versetele 13 şi 14: „Supuneţi-vă voi înşivă oricărei stăpâniri pământeşti, pentru Domnul, fie împăratului ca stăpânitor, fie guvernatorilor, ca trimişi ai lui.” (traducerea NKJV)

Supunerea este un termen militar care înseamnă „a te aşeza în poziţie faţă de autoritatea rânduită.” Observă cuvintele voi înşivă din versetul 3. Ai putea să ţi-l încercuieşti în Biblie, dacă citeşti cu atenţie. Nimeni nu trebuie să te oblige să te supui; Cuvântul lui Dumnezeu spune „supuneţi-vă voi înşivă”.

Nu pierde din vedere principiul pe care îl aplică Petru:


232

... cu supunerea

233

supunerea forţată ce porneşte de sus în jos nu este o învăţătură biblică. Nicăieri nu găsim o persoană cu autoritate poruncind: „Supune-te înaintea mea!” Persoana cu autoritate nu porunceşte supunerea. Un lider primeşte supunere din partea celor aflaţi sub autoritatea lui/ei. Acel lider este chemat să câştige favoarea celor care sunt sub autoritatea lui, prin slujire şi altruism. Acesta este conducerea slujitoare.

Supunerea este o alegere – nu de sus în jos, ci de jos în sus.

Dacă eşti în poziţia celui care trebuie să se supună, aceasta este o alegere a inimii, pe care Dumnezeu îţi cere să o faci, de dragul Său. Soţii nu trebuie să pretindă supunerea soţiilor lor. Pastorii nu trebuie să pretindă ca membri să se supună, ci să-i slujească din iubire şi să se dăruiască lor. Un răspuns evlavios la o astfel de conducere slujitoare este alegerea de a te supune.

Tu întrebi: „Cine anume trebuie să se supună? Cui anume trebuie să mă supun?” De fapt, am să-ţi fac o listă. Să răsfoim finalul capitolului 2 şi capitolul 3 din 1 Petru. Versetele 13 şi 14 spun că trebuie să ne supunem „oricărei instituţii omeneşti, fie împăratului ca stăpânitor, fie guvernatorilor trimişi (de împărat)” (şi, în final, celor trimişi de Împăratul Împăraţilor). Versetul 17 ne spune să-i „cinstim pe toţi oamenii.” Versetul 18 spune: „Slujitorilor, fiţi supuşi stăpânilor voştri.” Contextul modern pentru această situaţie este locul de muncă. Fă ceea ce-ţi spune sau îţi cere şeful, chiar dacă nu este un şef prea bun.

Mai departe, 1 Petru 3:1 spune: „Tot astfel…” Cum adică? În aceeaşi supunere despre care am vorbit până aici. Referitor la familie, Petru scrie: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri.” Bărbaţii par să ia în considerare versetul acesta, dar trec cu vederea versetul 7, care spune: „Tot astfel, voi, bărbaţilor…” Cum adică? În supunerea despre care am vorbit până acum: „Tot astfel, trăiţi cu nevestele voastre cu înţelegere.” Versetul 8 rezumă: „Toţi să fiţi cu acelaşi gând, simţind unii cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi şi smeriţi.” Într-un


234

... cu supunerea

235

cuvânt, supuşi – găsindu-vă locul în umilinţă şi cooperare sub influenţa altora.

Observă însă fraza cheie din 2:13: „Supuneţi-vă voi înşivă oricărei instituţii omeneşti pentru Domnul.” Noi ne supunem pentru Domnul. Adevărata noastră cetăţenie este în ceruri, dar Dumnezeu încearcă să schimbe anumite lucruri în lumea aceasta. Toţi aceia care se opun autorităţilor stabilite, se opun lui Dumnezeu. Toţi cei care se supun acestor autorităţi – fie ele drepte sau nu; fie că eşti de acord cu ele sau nu – ajută la îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în lumea aceasta.

Problema apare în legătură cu acest „pentru Domnul”. Nu cred că am întâlnit vreun creştin care să ezite dacă Christos ar sta în faţa lui şi i-ar cere: „Vrei să faci lucrul acesta pentru Mine?”. Oricare ar răspunde: „Nici o problemă. Am să-l fac chiar acum. Dă-mi voie să-mi petrec viaţa întreagă îndeplinind ceea ce mi-ai cerut!”

Problema este că noi nu-L vedem pe Domnul. El este în spatele scenei. Cei pe care-i vedem – şeful, părinţii, prezbiterii – sunt oameni. Sunt slabi şi nu sunt desăvârşiţi. Aşa că noi folosim imperfecţiunile autorităţilor omeneşti pentru a ne dispensa de responsabilitatea pe care o avem, aceea de a fi supuşi. Atitudinea noastră nu este corectă şi Dumnezeu nu o binecuvântează. Iată de ce textul acesta spune: „Supuneţi-vă pentru Domnul.”

Vedem semnele care indică limita de viteză şi ne gândim cât sunt de nedrepte. Concluzionăm: „Nici măcar poliţia nu respectă limitele de viteză. Când trec peste limita de viteză, adesea văd maşini de poliţie care mă depăşesc. Dacă ei nu respectă limitele de viteză, nu am să le respect nici eu!” După cum îmi aminteşte adesea soţia mea, scuza aceasta nu ţine, mai ales nu ţine la poliţiştii care mă opresc. Trebuie să ne supunem, nu datorită oamenilor ale căror imperfecţiuni le vedem, ci pentru Domnul.

Şefa ta pare nedreaptă şi pretenţioasă. Poate că este tolerantă cu ea însăşi, dar dură cu tine. Ea pleacă devreme, dar se aşteaptă ca tu să lucrezi până târziu. Tu ştii că nu este corect. Aşa că decizi „Imediat ce pleacă ea, am să plec şi eu. Am să iau problema în mâinile mele. Nu mă voi supune.” Aceasta este o greşeală, deoarece Acela căruia refuzi, de fapt, să te supui nu este şeful tău, ci Domnul. Atitudinea ta este: „Doamne, n-am să fac ceea ce


234

... cu supunerea

235

vrei Tu”. Şi este o decizie cât se poate de greşită. Ne supunem pentru Domnul, nu de dragul şefului nostru.

PRINCIPIUL NR.2: SUPUNEREA ÎNSEAMNĂ

PROTECŢIE DIN PARTEA LUI DUMNEZEU

Iată cel de-al doilea principiu: Supunerea înseamnă protecţie din partea lui Dumnezeu. Observă versetul 14: Aceşti „guvernatori sunt trimişi…să pedepsească pe cei ce fac răul şi să laude pe cei ce fac bine.” Ce declaraţie fenomenală referitoare la sistemul nostru judiciar! Ce bine ar fi dacă guvernul nostru s-ar întoarce la Cuvântul lui Dumnezeu! Cât de mult ar înţelege! Care este scopul sistemului judiciar? Scriptura relatează că este menit să pedepsească pe cei care fac răul şi să-i onoreze pe „cei care fac binele”. Ştiai că creşterea ratei criminalităţii în societatea noastră din ultimii cincizeci de ani este legată în mod direct de decizia pe care a luat-o guvernul SUA, şi anume aceea de a trece de la un sistem judiciar punitiv la unul de reabilitare? În loc de a vedea criminalii ca fiind răufăcători care ar trebui pedepsiţi, noi îi privim ca pe nişte bolnavi care au nevoie de ajutor. Bineînţeles, criminalii ar trebui ajutaţi şi trataţi cu respect, dar, mai presus de toate, Cuvântul lui Dumnezeu spune că ei trebuie să plătească pentru crimele lor.

O latură a scopului pentru care Dumnezeu a instituit autoritatea este pentru a „lăuda… pe aceia care fac binele.” Binecuvântarea şi harul se revarsă asupra celui care trăieşte în supunere. De ce? „Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu” (versetul 15). Voia lui Dumnezeu este ca noi să trăim vieţi de supunere, nu de răzvrătire împotriva autorităţilor. Credeţi că Dumnezeu priveşte? Da. Când autorităţile recunoscute iau o decizie care nu este pe placul tău, Dumnezeu este la curent cu modul în care reacţionezi. Voia lui Dumnezeu este ca „făcând ce este bine să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti.” (să aduceţi la tăcere, n.tr.) (versetul 15).

Oamenii care reprezintă autoritatea pot fi proşti. Dar răspunsul pe care îl doreşte Dumnezeu de la noi este de

a „face binele”.


236

... cu supunerea

237

Te afli într-o situaţie în care eşti tratat nedrept? Fă ceea ce este corect şi astfel vei aduce la tăcere pe oamenii neştiutori şi proşti. Cuvântul acesta, tăcere înseamnă, de fapt, a pune botniţă. „Ştiu eu vreo câţiva oameni cărora mi-ar plăcea să le pun botniţă”, spui tu. Grozav! Dumnezeu este de acord să le pui botniţă. Dar trebuie să ştii cum să faci lucrul acesta. Poţi să realizezi aceasta făcând binele, crezând în Dumnezeu, aşteptând în Domnul şi trăind o viaţă de supunere biblică.

Trebuie să „facem binele”, indiferent cât ar costa.

• Te lupţi cu nedreptatea? Fă binele şi adu la tăcere neştiinţa oamenilor proşti.

• Nu ai primit la serviciu promovarea pe care o meriţi şi pe care ar fi trebuit s-o primeşti? Eşti supărat. Nu este corect, şi este atât de multă politică. Ce ai de făcut? Fă binele şi adu la tăcere neştiinţa oamenilor proşti.

• S-a întors cineva împotriva ta şi ţi-a făcut rău? Fă binele şi adu la tăcere neştiinţa oamenilor proşti.

• Ai trecut prin destrămarea unei căsnicii şi oamenii cred că înţeleg ce s-a întâmplat? Cu toate că tu ştii ce s-a întâmplat cu adevărat, poate ceilalţi au o atitudine nemiloasă faţă de tine; şi acum culegi roadele acestor păreri. „Cum să ies din situaţia aceasta?” întrebi tu „Trebuie să mă apăr!” Fă binele, şi adu la tăcere neştiinţa oamenilor proşti. Indiferent dacă ai fost defăimat, respins sau ignorat, fă binele şi adu la tăcere neştiinţa oamenilor proşti. După cum am explicat în ultimul capitol, supunerea în faţa autorităţii este similară cu o umbrelă. Când alegem să ne supunem, ceea ce alegem de fapt este să ne aşezăm sub protecţia lui Dumnezeu. Acesta este un loc minunat în care să trăieşti. Poate simţi că deasupra cad unele lucruri rele, dar supunerea este un adăpost. Este locul în care eşti protejat. Când ieşi de acolo, devii foarte vulnerabil. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu ţi se aplică atunci când alegi să trăieşti ca rebel. Însă când alegi să trăieşti sub umbrela protecţiei lui Dumnezeu supunându-te planurilor Lui şi făcând binele, toate făgăduinţele şi binecuvântările lui Dumnezeu sunt ale tale din belşug.


236

... cu supunerea

237

Nevoia de a alege între supunere şi răzvrătire afectează fiecare aspect al vieţii. Gândeşte-te puţin la această listă scurtă a contrastelor:

Protecţie PericolSupunere RăzvrătireUmilinţă MândrieDragoste („Tu ai prioritate”) Drepturile meleAşteptare în Domnul Acţiune de capul meuCredinţă şi ascultare Îndoială şi neascultare

Deschide pentru câteva momente la 1 Petru 5. Oamenii cărora le scrie Petru erau creştini suferinzi din biserica timpurie. Erau trataţi cu o cruzime care depăşeşte orice am trăit noi vreodată. Aşadar, supunerea în faţa autorităţilor apare adesea în 1 Petru. Mai întâi, 1 Petru 5:5 spune: „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi să fiţi îmbrăcaţi cu smerenie, căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Acesta este un adevăr extraordinar: Dumnezeu stă împotriva celor mândri. În acest context, cei mândri sunt cei nesupuşi.

De ce devenim prinşi în capcana răzvrătirii? Deoarece altcineva deţine controlul şi nu noi. Sunt anumite lucruri care dorim să se întâmple şi nu se întâmplă. Aşa că devenim rebeli şi spunem: „Voi face eu să se întâmple. Voi primi ceea ce merit, şi nu am de gând să-ţi permit să mă opreşti.”

Aceasta este răzvrătire. Dar iată care este problema mai profundă: Eşti prea preocupat de autoritatea omenească. În spatele acelei persoane se află Dumnezeu şi dacă te opui cu mândrie autorităţii ei, Dumnezeu Însuşi va sta împotriva ta. El va avea grijă ca atitudinea aceasta de răzvrătire să nu te ducă niciodată într-un loc bun. Ideea centrală: echipa lui Dumnezeu este întotdeauna câştigătoare.

Dacă te supui autorităţii stabilite de Dumnezeu, El este de partea ta, dar dacă te răzvrăteşti, El se alătură

echipei adverse.


238

... cu supunerea

239

Când Dumnezeu este în echipa adversă, vei pierde cu siguranţă. Este evident, nu? Dumnezeu stă împotriva celor mândri. El dă har celor smeriţi. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru ca, la vremea potrivită, El să vă înalţe.” (1 Petru 5:6).

Dar tu spui: „Tu nu-ţi dai seama de situaţia mea. Ceea ce mi se întâmplă este atât de nedrept. Modul în care sunt tratat şi oportunităţile care mi se oferă şi poziţia în care sunt numit este atât de nedreaptă! Nu este corect!” Răspunsul: „Smeriţi-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea potrivită, El să vă înalţe.” Poate părea ispititor să-ţi faci loc cu coatele spre vreo poziţie de succes sau spre o ocazie, dar este mult mai pasionant să aştepţi şi să crezi în Dumnezeu şi să-I îngădui să te aşeze El în locul acela. Atunci vei fi sigur că El te-a vrut acolo. El te poate duce în locul acela şi te poate ajuta să rămâi acolo.

Poate simţi că va fi foarte greu să aştepţi în Domnul, şi ai dreptate. Aşteptarea este foarte grea.

Iată de ce avem versetul 7: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El îngrijeşte de voi.” Tu spui: „Dar îmi fac griji. Ce se va întâmpla dacă El nu intervine?” Aruncă îngrijorările tale asupra Lui. Pleacă-te pe genunchi înaintea Domnului şi aşează această problemă înaintea tronului Său de har. Apoi aşteaptă şi crede în El. El nu te va dezamăgi. Supunerea înseamnă protecţie din partea lui Dumnezeu.

PRINCIPIUL NR. 3: SUPUNEREA

CERUTĂ DE DUMNEZEU ARE LIMITE

Poate spui: „Uimitor, supunerea aceasta devine radicală. Există măcar o limită? Dacă nu, ar putea deveni periculoasă.”

Da! Sunt unele limite pentru principiul supunerii. Odată, după ce am vorbit pe această temă, o femeie înaltă, foarte hotărâtă, a venit la mine după ce am terminat expunerea. Era furioasă pe mine. Mi-a spus: „Cum poţi să le spui femeilor să fie supuse bărbaţilor lor? Ştii oare cât de multe femei abuzate există? Ele trebuie încurajate să plece şi nu să rămână să trăiască în acele situaţii violente.”

Ea avea nevoie de asigurarea că supunerea are limite şi am


238

... cu supunerea

239

încurajat-o să vină în ocazia următoare, când aveam să vorbesc despre limite. Ca de obicei, Biblia însăşi recunoaşte greutăţile care apar când vrei să crezi în Dumnezeu într-o lume căzută, şi chiar ea trasează limitele supunerii cu claritate.

Priveşte la 1 Petru 2:16. După ce Petru a scris „Căci voia lui Dumnezeu este ca făcând bine să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor proşti”, el a adăugat „Purtaţi-vă ca oameni liberi.” Vezi, nu eşti închis. Supunerea nu este sclavie şi nici renunţare la responsabilitatea personală. Dumnezeu nu vrea ca noi, copiii Lui, să trăim sau să acţionăm ca nişte sclavi.

Însă unora le place să contrazică: „Apostolul Pavel spunea că el era rob!” (citând din 2 Corinteni 4:5 şi Filipeni 1:1). Răspunsul meu este o întrebare: cui? Pavel era robul lui Christos (Efeseni 6:6). Noi nu suntem sclavii autorităţilor omeneşti. Nu trebuie să ne purtăm ca nişte sclavi. Soţiile nu trebuie să se poarte ca sclave – decât ale lui Christos. Angajaţii nu trebuie să se poarte ca sclavi, decât ca robi ai lui Christos.

AICI IAR LIPSESTE CEVA

În afara slujirii sfinte, noi suntem oameni liberi. Ascultarea faţă de autorităţile omeneşti este de bună voie. Noi ascultăm când ne supunem voluntar. Nu este drept să începem să ne purtăm în relaţiile interumane ca nişte sclavi, sau să permitem ca alţi oameni să încerce să ne facă să ne simţim astfel.

Mă întristează profund să văd femei în ale căror căminuri este aplicată o supunere dominatoare, nebiblică. Iată provocarea pe care o lansez soţilor: dacă soţiile voastre nu înfloresc – dacă nu înfloresc ca un trandafir – sub conducerea voastră, această conducere este nedreaptă. Aceasta este o parte a balanţei. Supunerea are limite trasate de Dumnezeu. Soţii care se gândesc mult la supunere, nu acordă suficient timp datoriilor pe care le au faţă de soţiile lor! Ştiu prea mulţi soţi care pot cita Efeseni 5:22 pe dinafară, dar nu au nici cea mai vagă idee despre responsabilitatea pe care le-o dă Dumnezeu în Efeseni 5:25. Soţii care sunt înflăcăraţi de Efeseni 5:25 – care-şi iubesc soţiile cum iubeşte Christos biserica – adesea vor descoperi că soţiile lor obiectează mai puţin la Efeseni 5:22! Într-adevăr, sabia supunerii are două tăişuri.


240

... cu supunerea

241

Oamenii care încearcă să se supună cum cere Biblia, vor întreba adesea:

Cât de mult trebuie să mă supun?

Există anumite niveluri de nedreptate pe care trebuie să le suportăm; unele sunt deja abuzive. Întrebarea se pune, astfel, când este supunerea abuzivă şi cât de multă supunere trebuie să suporte cineva? O a doua întrebare importantă este aceasta: Când cineva nu mai poate sau nu mai vrea să suporte, cum iese din respectiva situaţie? Iată trei principii care să te ajute în luarea unei hotărâri când destul devine destul. Mai întâi, depinde de sursă. Există anumite lucruri pe care le poţi tolera într-o căsnicie, dar pe care nu le-ai permite niciodată şefului tău. Acasă lucrurile sunt tratate cu mult har deoarece s-a făcut un legământ pe viaţă. Aşa că depinde de unde porneşte abuzul de autoritate.

În al doilea rând, depinde cu siguranţă de gradul de severitate. Dacă abuzul la adresa ta este mai degrabă pasiv, dacă este neglijenţă, ca opus al agresiunii, poţi să îl suporţi mai mult timp cu ajutorul lui Dumnezeu. Oricât de dificilă ar fi o situaţie care se caracterizează prin neglijenţă, aceasta este numai arareori un motiv suficient pentru a părăsi legământul pe care l-ai făcut înaintea lui Dumnezeu. Însă dacă partenerul tău de viaţă este agresiv şi activ din punct de vedere verbal şi fizic, îţi reamintesc că nu eşti sclav.

Iată un aspect de care ar trebui să ţii seama când vine vorba de severitate: este îndreptat abuzul acesta numai împotriva ta? Uneori, poţi suporta anumite lucruri primind putere de la Dumnezeu pentru o vreme, pentru ca să-I dai ocazia să lucreze. Dar dacă se răsfrânge şi asupra copiilor tăi, atunci ai responsabilitatea de a proteja ceea ce se extinde dincolo de capacitatea ta de a suporta.

În al treilea rând, răspunsul tău depinde de frecvenţă. Odată pe lună sau pe an sau într-o viaţă nu-ţi oferă o scuză pentru a sări în sus şi a spune: „Bun! Sunt dezlegată de legământul pe care l-am făcut. Vreau să fiu liberă! Am dispărut de aici!”

Din nou, dacă şeful tău ţi-a spus nişte cuvinte urâte, care


240

... cu supunerea

241

te-au rănit şi este prima ta săptămână de lucru, ai putea începe să cauţi de lucru în altă parte, pentru că s-ar putea să mai urmeze şi altele. Dar dacă ai lucrat în acel loc timp de cincisprezece ani şi s-a întâmplat numai de două ori, cred că răspunsul este evident: poţi să suporţi.

Depinde cine este sursa, care este severitatea şi frecvenţa. Acestea sunt limitele potrivite pe care să le iei în calcul când este vorba de supunere, ştiind că Dumnezeu doreşte ca fiii şi fiicele lui să trăiască liberi, nu ca sclavi.

EVITĂ EXTREMELE

Una dintre extreme este aceea de a folosi abuzul ca scuză pentru a scăpa de situaţii dificile care însă nu sunt nici frecvente, nici severe. A doua extremă este să foloseşti supunerea ca scuză pentru a rămâne, aplicând în mod greşit ceea ce învaţă Biblia despre supunere. Învăţătura biblică despre supunere nu încurajează rămânerea într-o relaţie care este distructivă pentru tine sau pentru cei pe care-i iubeşti.

„Bine, dar cum să ieşi de sub o autoritate lipsită de evlavie, care a abuzat de putere în mod repetat?”

Dacă aceasta este întrebarea ta, citeşte versetul din 1 Petru 2:21 – priveşte la Christos. Versetul 21 învaţă că Christos trebuie să fie Modelul nostru. Petru spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Christos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” Contextul aici este acela al supunerii. Exemplul nostru este Christos şi modul în care a reacţionat El când a fost tratat în mod nedrept. „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (versetul 22).

Este foarte uşor pentru o persoană care a suferit un abuz să susţină: „Nu am păcătuit cu nimic în această situaţie. Nu se găseşte nici un vicleşug în gura mea. Nu sunt în nici un fel părtaşă la problema aceasta.” Eu cred că Christos este singurul care poate spune aceasta. El a fost supus unui tratament nedrept. Observă, totuşi, care este răspunsul Lui: „Când era batjocorit, nu


242

... cu supunerea

243

răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa.” Este evident. „Ci se supunea dreptului Judecător” (versetul 23).

Cine este „dreptul Judecător”? Este Dumnezeu, Tatăl. Christos, a doua persoană a Trinităţii, se încredinţa pe El Însuşi Tatălui. Avea o singură autoritate deasupra Lui, Tatăl. Noi avem un şir mai lung de superiori decât avea El. Iată principiul biblic: Când era batjocorit, Christos S-a supus pe El Însuşi dreptului Judecător. Când a fost tratat într-un mod nemilos şi apoi crucificat, El S-a încredinţat mai departe Celui care judecă drept. Christos a apelat la cea mai înaltă autoritate. El s-a adresat sus.

AUTORITĂŢILE POT FI DE AJUTOR

Dacă structura autorităţii din cămin nu funcţionează, cel aflat în nivelul imediat superior ca autoritate trebuie să se implice. Copiii sau soţiile abuzate trebuie să ştie că dacă în casa lor se întâmplă lucruri care sunt păcătoase, care-i rănesc şi-i abuzează, autoritatea care este mai mare decât cea de acasă este biserica. Ar trebui să se adreseze unui pastor sau unui prezbiter. Cei abuzaţi trebuie să scoată problema la lumină şi să primească ajutorul din partea acestora. Liderul bisericii va da sfaturi biblice şi, dacă este necesar, poate recomanda ajutorul altor autorităţi din exterior.

Aminteşte-ţi, biserica are o autoritate mai mare decât căminul. Dacă tu sau familia ta vă aflaţi în afara autorităţii vreunei biserici, atunci vă aflaţi în afara protecţiei. Structura autorităţii bisericii are menirea de a ajuta în situaţiile în care structura autorităţii din cămin dă greş.

Cum rămâne însă cu abuzul care are loc în afara sferei căminului? Cred că înţelegi care este principiul pentru societate. Creştinii nu-i dau în judecată pe alţi creştini. Citeşte numai 1 Corinteni 6. Dacă am un conflict cu un alt credincios şi structura noastră relaţională s-a destrămat, apelez la prezbiterii din biserica mea şi-i rog să intervină pentru soluţionarea situaţiei. Dar dacă este vorba de cineva din societate care mi-a greşit – mi-a făcut un mare rău în mod voit – nu este greşit să mă adresez curţii de judecată pentru a cere dreptate. Aminteşte-ţi, lui Dumnezeu Îi place dreptatea. Iată de ce a stabilit acest sistem. Iată de ce avem curtea de judecată locală, curtea de apel şi curtea supremă. Ai ocazia să apelezi la cea mai înaltă autoritate.


242

... cu supunerea

243

Aceasta a făcut şi Christos, însă El nu avea decât o singură opţiune. Noi avem mai multe. Dacă este vorba de un act criminal, ce faci? Suni poliţia. Suni agenţia locală pentru protecţia copilului. Acestea nu sunt decizii greşite. Dumnezeu a stabilit aceste structuri ale autorităţilor. Dacă autoritatea sub care te găseşti te dezamăgeşte şi te răneşte puternic de-a lungul unei perioade mai mari de timp, nu este bine să rămâi în situaţia respectivă. Aceasta nu este supunere biblică. Este corect să apelezi la o autoritate superioară, ca modalitate de a-I îngădui lui Dumnezeu să realizeze transformarea pe care o doreşte.

Creştinii care trec cu vederea aceste principii, adesea îngăduie persistarea unor situaţii negative, care ar fi putut fi soluţionate. Dumnezeu doreşte din partea noastră o supunere înţeleaptă, proactivă, nu sclavie sau ignoranţă. Însă, după ce ţi-am spus asta, dă-mi voie să adaug: Marea majoritate a creştinilor care se luptă cu probleme create de supunere nu se găsesc cu adevărat în situaţii abuzive. Am vorbit în paragraful precedent despre anumite situaţii extreme, deoarece ştiu că suntem cu toţii nişte oameni păcătoşi. Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, luptele cu care ne confruntăm în viaţă nu sunt datorate situaţiilor abuzive. Problemele noastre sunt determinate pur şi simplu de dificultăţile relaţionale obişnuite, de genul „M-am săturat ca omul acesta să-mi tot spună mie ce să fac.” În contextul acesta, aş face bine să-mi amintesc că supunerea este o datorie faţă de Dumnezeu. Supunerea este protecţia noastră.

În rezumat, Petru spune că suntem liberi, nu sclavi, dar că nu este bine să ne folosim libertatea după bunul nostru plac. „Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din libertatea aceasta o acoperitoare pentru răutate, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu” (2:16).

PRINCIPIUL 4: SUPUNEREA ESTE

O FAVOARE DIN PARTEA LUI DUMNEZEU

Iată de ce supunerea ne îndepărtează de pustie: Supunerea este o favoare din partea lui Dumnezeu. Acesta este adevărul fenomenal al acestui text. Dumnezeu iubeşte umilinţa de bună voie, izvorâtă din inimă.

Unul dintre cele mai puternice cântece folosite în serviciul


244

... cu supunerea

245

de închinare pe care-l cântăm la Harvest Bible Chapel vorbeşte despre umilinţă. Când ne ridicăm glasul, ştiu că Dumnezeu este mulţumit. Simt prezenţa Lui în mijlocul adunării. Dumnezeu iubeşte adunarea inimilor umile, supuse. El este prezent acolo!

Când Dumnezeu vede că suporţi nedreptatea cu un spirit supus, pregăteşte-te să fi binecuvântat, deoarece lui Dumnezeu Îi este plăcută o astfel de atitudine! Dumnezeu ne invită la supunere şi ne onorează când răspundem invitaţiei Lui. „Slujitorilor, fiţi supuşi stăpânilor voştri cu tot respectul, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor ce sunt greu de mulţumit” (1 Petru 2:18, traducerea NKJV). Mai devreme sau mai târziu, majoritatea dintre noi trebuie să ne confruntăm sau să trăim cu cineva care se află într-o poziţie de autoritate şi care este greu de mulţumit. Petru explică de ce: „Căci făcând astfel obţineţi aprobarea, dacă cineva suferă întristare pe nedrept, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu” (versetul 19). Dacă treci printr-o suferinţă nedreaptă, primeşti aprobarea lui Dumnezeu. Ce făgăduinţă mare! Petru nu a terminat încă ce avea de spus. „În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău?” Aminteşte-ţi, dacă problema este din vina ta, Dumnezeu nu priveşte cu aprobare suferinţa prin care treci.

Dar Dumnezeu ne acordă aprobarea Sa când suferim din motive întemeiate: „Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu” (versetul 20).

PRINCIPIUL NR.5: SUPUNEREA CREEAZĂ

INTIMITATE CU DUMNEZEU

În ultimul rând, dar cred că în modul cel mai minunat, Petru ne descoperă adevărul acesta: supunerea creează intimitate cu Dumnezeu. Prin supunere în faţa suferinţei se dezvoltă o relaţie unică cu Christos. „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Christos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (versetul 21). Care urme? Urmele suferinţei. Urmele supunerii în faţa unei autorităţi supuse păcatului şi obţinerii aprobării lui Dumnezeu pe parcursul suferinţei. Suferinţa nu este incompatibilă cu creştinismul biblic; este parte integrantă. Observaţi exemplul lui Christos: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci


244

... cu supunerea

245

Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” – câtă nedreptate! – „…pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Priveghetorul sufletelor voastre” (versetele 23-25). De fapt, dacă te-ai întors la Păstorul sufletului tău, trebuie să ştii ce înseamnă să păşeşti pe urmele Lui. A păşi pe urmele Lui înseamnă a îmbrăţişa suferinţa.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, provocarea este aceea de a accepta suferinţa, de a ne supune în faţa ei, de a fi conştienţi că există un Dumnezeu care ne iubeşte şi care veghează. Dumnezeu poate să reverse aprobarea Sa în vieţile noastre dacă trăim în supunere faţă de El. Aceasta înseamnă să ne supunem chiar şi atunci când nu vedem că acţiunile Lui sunt pentru binele nostru; chiar şi atunci când supunerea aduce suferinţă şi durere. Dumnezeu stă împotriva celui mândru, dar dă har celui umil.


Care este cea mai mare nedreptate pe care ai suferit-o până acum? Este ceva din trecut sau poate treci printr-o suferinţă chiar acum? Poate cineva cu autoritate şi-a bătut pur şi simplu joc de tine, şi ţi-a făcut mult rău. Gândeşte-te la lucrul acesta câteva momente. Ni se întâmplă tuturor, nu-i aşa? Este o parte a vieţii. Îmi vin în minte trei situaţii în care am trecut prin abuzuri flagrante de autoritate. De fiecare dată Dumnezeu m-a învăţat să răspund cu supunere şi a folosit ocazia pentru a mă binecuvânta (deşi într-o situaţie mi-a arătat lipsa de valoare a unei biruinţe obţinute când m-am opus persoanei cu autoritate).

MOARTEA UNUI VIS… ŞI NAŞTEREA ALTUI VIS

În timpul liceului, baschetul era viaţa mea; şi în ultimul an am avut parte de o mare dezamăgire. Deoarece din punct de vedere statistic eram primul la toate categoriile, ar fi trebuit să fiu ales pentru meciul vedetelor din ligă. Este un fapt concret. Ar fi trebuit să fiu ales, dar nu am fost. Aş putea să invoc tot felul


246

... cu supunerea

247

de motive pentru care persoana cu autoritate nu m-a ales (fără îndoială că unele erau din vina mea.) Oricum, ideea centrală este că în momentul acela mă simţeam profund rănit şi tratat nedrept.

Îmi amintesc că am mers la meci, am stat în tribună şi i-am privit pe jucători gândind: „Eu ar trebui să fiu acolo! Nu este drept!” Mi-a fost atât de greu în acele momente! Acum mă amuză. Mi-e jenă să şi povestesc despre asta. Dar poate va fi de ajutor pentru cineva.

Ceea ce simţeam în inima mea era: „Aceasta este înmormântarea visului meu cu privire la baschet.” Bineînţeles, eram la terminarea liceului şi mă gândeam că poate urma să joc la colegiu. Dar acum privesc în urmă şi îmi dau seama că aceea a fost ocazia în care s-a născut visul meu de a sluji. „Nu voi ajunge ceea ce credeam. Mă voi îndrepta într-o direcţie cu totul opusă.” Răspunsul meu a primit aprobarea lui Dumnezeu pentru că nu am făcut scandal şi nu am spus o mulţime de lucruri pe care mai târziu le-aş fi regretat. Acest leac pentru boală administrat de o autoritate rânduită de Dumnezeu a fost folosit de El pentru a aduce aprobarea şi binecuvântarea pe care nu eram în stare să mi le imaginez în momentul acela.

NOTA

Mai târziu, pe vremea când eram la Colegiul Biblic, am avut un profesor care preda omiletica, dar care nu mă agrea deloc. Sunt sigur că, în parte, era şi vina mea. Nu-ţi dai seama de lucrurile acestea despre tine când eşti tânăr. Dar, pentru un motiv oarecare, nu mă suporta. De fiecare dată când predicam în faţa celorlalţi studenţi, se ridica, mă critica şi mă umilea. Mă făcea să mă simt atât de incapabil, de parcă mi-ar fi lipsit cu desăvârşire abilitatea de a vorbi despre Dumnezeu! Mi se părea atât de greu.

Nu m-am purtat prea onorabil în această situaţie. Într-o zi, eram atât de frământat de problema aceasta încât am împrumutat o lucrare de la unul dintre prietenii mei de la şcoală. Am copiat-o, am îmbunătăţit-o puţin şi mi-am scris numele pe prima pagină, dorind să demonstrez că aveam dreptate. Amândoi am predat exact aceeaşi lucrare. Prietenul meu a luat 10. Eu am luat 7. Eram supărat! M-am dus în biroul lui cu ambele


246

... cu supunerea

247

lucrări şi i le-am aşezat în faţă. I-am provocat autoritatea şi, din punct de vedere omenesc, aveam tot dreptul să fac asta. Dar ştii ceva? Nu am câştigat, ci am pierdut. El nu a cedat. Ceea ce am făcut a dăunat reputaţiei mele şi, în acea ocazie, nu am primit aprobarea lui Dumnezeu.

Abia mai târziu, prin supunere, binecuvântările lui Dumnezeu s-au revărsat asupra mea, când mi-am dat seama că nu rezolv nimic luând problema în mâinile mele. Aveam dreptate, dar greşeam!

ZILELE DIFICILE DE LA ÎNCEPUTURI

Mă gândesc la unele dintre primele zile petrecute la biserica pe care o slujesc, când doisprezece dintre cei optsprezece membri cu care înfiinţasem biserica ne-au întors spatele mie şi pastorului Rick; au plecat şi au spus nişte cuvinte teribile la adresa noastră. Eu şi pastorul Rick am încercat să plecăm. Erau nişte vremuri atât de vitrege!Îmi amintesc ocazii în care pur şi simplu plângeam înaintea Domnului, dar El ne-a învins prin experienţa aceasta şi ne-am supus greutăţilor.

Nici una dintre aprobările şi binecuvântările care s-au revărsat asupra noastră începând de atunci n-ar fi existat dacă nu ne-am fi supus. Mi se pare că istoria vieţii mele a fost o succesiune de lupte sub influenţa unor autorităţi dificile, care au necesitat hotărârea de a mă supune, urmată de aprobarea şi binecuvântarea îmbelşugată din partea lui Dumnezeu.

Ce s-ar fi întâmplat dacă în respectivele ocazii aş fi spus: „Am plecat! Nu vreau să am de a face cu situaţia aceasta! Nu-mi mai pasă”? Aş fi pierdut aprobarea lui Dumnezeu. Dacă există măcar ceva în viaţa mea care va putea sta în picioare înaintea tronului de judecată al lui Christos, atunci acel lucru este direct legat de alegerile de a mă supune şi de aprobarea lui Dumnezeu care s-a revărsat fără măsură după acele anotimpuri de greutăţi.

SĂ GĂSIM SOLUŢII

Te-am rugat la începutul acestui capitol să uiţi pentru o vreme înţelegerea pe care o ai despre supunere. Mă rog ca acum să înţelegi ce impact covârşitor are supunerea asupra relaţiilor


248

... cu supunerea

249

cu semenii şi asupra relaţiei cu Dumnezeu. Iată aici trei întrebări pentru a cuantifica nivelul acestei atitudini în viaţa ta şi trei paşi practici în vederea dezvoltării acestei atitudini a Ţării Promise.

1. Practic eu supunerea? Iată o modalitate uşoară de a afla răspunsul la această întrebare. Fă o listă cu persoanele care au autoritate în viaţa ta. Pe o scală de 1 la 10, 1 semnificând răzvrătire maximă, iar 10 supunere totală, care a fost atitudinea ta de supunere faţă de fiecare dintre ele? Aşează numărul în dreptul numelui respectiv. Apoi scrie în dreptul fiecăruia ce plănuieşti să faci pentru a-ţi îmbunătăţi atitudinea de spunere faţă de ei.

2. Experimentez eu rezultatele supunerii? Poţi ilustra supunerea din viaţa ta relatând luarea unor decizii care te-au costat? Este uşor să te supui unui lider amabil şi binevoitor. Cum te-ai descurcat însă cu autorităţile care ţi-au delegat sarcini neplăcute? Când îţi examinezi viaţa poţi să observi în trecut diferenţa dintre rezultatele supunerii şi rezultatele răzvrătirii?

3. Sunt pregătit să mă supun celor cărora m-am opus? Ia aminte la faptul că anumite autorităţi din viaţa ta poate s-au retras şi nu vor lega din nou o relaţie cu tine decât dacă îţi mărturiseşti nesupunerea şi îi asiguri de dispoziţia ta de a recunoaşte rolul lor de drept. În timp ce rosteşti rugăciunea de mai jos, deschide-ţi inima pentru călăuzire din partea lui Dumnezeu referitor la acele relaţii care trebuie reconstruite prin supunere, şi faţă de cele care trebuie adâncite printr-o nouă apreciere din partea ta a rolului pe care-l ai, drept cel care se supune de bună voie pentru Dumnezeu.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Tată, în momentul acesta voi lăsa scuzele la o parte şi-Ţi

voi spune că doresc aprobarea Ta. Am trăit suficient de mult pentru a şti că, până la urmă, ceea ce contează cu adevărat este aprobarea şi binecuvântarea Dumnezeului Atotputernic.


248

... cu supunerea

249

Doamne, Cuvântul Tău spune: „Dacă Domnul este de partea noastră, cine poate fi împotriva noastră?” Îmi dau seama, Doamne, că Tu eşti de partea mea şi că doreşti să am parte de binele suprem. Tu nu mă foloseşti, nici nu abuzezi de mine. Tu transformi viaţa mea în ceva fenomenal, măreţ şi demn de laudă. Aşa că aleg ca supunerea să devină pentru mine un stil de viaţă.

Doamne, ştiu că există în lumea aceasta suficiente conflicte în relaţiile interumane pentru a-mi înăbuşi bucuria. Există destui oameni egoişti şi păcătoşi în poziţii de răspundere care profită de ceilalţi şi se gândesc numai la ei înşişi. Dar, Doamne, vreau ca ochii mei să fie îndreptaţi asupra Ta. Aleg să merg prin credinţă în ascultare de Cuvântul Tău. Deja anticipez în căminul meu, în biserică, la locul de muncă şi în cartierul în care locuiesc binecuvântarea şi aprobarea care vine numai de la Tine, care ne veghezi şi ne cunoşti. Aşadar, Doamne, cer ajutorul Tău. Ajută-mă să renunţ la mândrie şi răzvrătire şi să adopt supunerea, harul, răbdarea şi munca dificilă în mijlocul greutăţilor. Doamne, ajută-mă să aştept şi să mă odihnesc în ascultarea de Tine. Dă-mi puterea de a trăi în supunere, nu numai faţă de autorităţile omeneşti, ci mai ales în supunere faţă de Tine şi numai de Tine. Mă dedic Ţie din nou în vederea biruinţei. Te-am rugat toate acestea în Numele scump al lui Iisus. Amin.


250 251


250 251

E P I L O G

… PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU

Tocmai l-am trimis pe Luke, fiul meu în vârstă de cincisprezece ani, la antrenamentul de baschet, însă mai întâi i-am ţinut „discursul despre atitudine”. S-a

simţit foarte frustrat în ultima vreme, datorită antrenorului său, gândind că eforturile lui nu erau răsplătite pe cât de prompt sau de mult îşi dorea el. Aşa că l-am chemat şi i-am ţinut discursul. Îl ştie şi el atât de bine, încât l-ar putea spune singur cuvânt cu cuvânt.

„Atitudinea este totul”, am spus eu. „Munceşte din greu, încurajează-i pe alţii, dă ce ai mai bun! Baschetul nu este viaţa ta. Îndreaptă-ţi privirea spre obiectivele pe termen lung şi vei fi răsplătit. Ai atât de multe lucruri pentru care să fii recunoscător; concentrează-te asupra lucrurilor pozitive. Atitudinea determină ceea ce devenim, aşa că trebuie să te asiguri că atitudinea ta este corectă. Dumnezeu va onora aceasta la vremea Lui şi în modul în care găseşte El de cuviinţă.”


252

Epilog: Până nu e prea târziu

253

A dat din cap ca un cunoscător, a strâns din dinţi ca unul care îşi alege atitudinile şi a zbughit-o pe uşă în aerul rece al iernii.

Lumea este un loc foarte friguros, şi îşi va da toată silinţa să te împingă şi să te influenţeze să alegi o atitudine care te va face nefericit. Întotdeauna va exista suficientă nedreptate şi provocări care te vor ţine în pustie dacă alegi să murmuri şi să te plângi, să critici şi să pofteşti, să te îndoieşti şi să te răzvrăteşti. Pe de altă parte, însă, în viaţă există suficienţi oameni şi destule situaţii care să îţi furnizeze motive de recunoştinţă, iubire, credinţă, supunere şi mulţumire; atitudini care transformă viaţa într-un loc în care curge „laptele şi mierea” binecuvântărilor lui Dumnezeu şi a omniprezenţei Sale. Alegerea este numai a noastră.

Bineînţeles, unele dintre alegerile noastre sunt limitate. Uneori, ajungem la răscruci în drumul vieţii, şi adesea nu putem face singuri prea mult. I-am auzit pe oameni spunând:

„Nu deţin control asupra locului meu de muncă.”„Nu pot să controlez zona în care locuiesc.”„Nu am nici un control asupra felului de oameni care sunt

superiorii mei, nici asupra modului în care se poartă cu mine.”Sună familiar? Singurul lucru asupra căruia avem întregul

control sunt atitudinile noastre. După cum afirmam mai devreme în această carte, poţi să-ţi alegi atitudinile. Uneori aceasta este singura alegere pe care poţi să o faci. Toţi ne confruntăm cu situaţii asupra cărora nu avem aproape deloc control. În acele ocazii, singurul lucru care va face distincţie între buni şi răi este atitudinea. Putem alege să răspundem cu atitudini ale Ţării Promise.

CE S-A ÎNTÂMPLAT?

Te simţi uneori deprimat fără să ştii de ce? Ţi s-a întâmplat vreodată să te simţi astfel? Este ceva de genul „Totul merge ca pe roate! Îmi place unde locuiesc, îmi plac oamenii cu care îmi petrec timpul şi îmi place ceea ce fac!” Şi apoi, dintr-o dată „Nu-mi mai place nimic din toate acestea!” Pe neaşteptate, eşti deprimat, descurajat şi confuz! „Ce s-a întâmplat?”

Ai trecut vreodată prin ceva asemănător? Să fie vremea de vină? Vreo problemă relaţională? „Ce mă supără, de fapt?” Eu îmi puneam adesea astfel de întrebări. Ce mă supără? Acum însă


252


253

nu mă mai întreb astfel de lucruri. Pentru că ştiu deja răspunsul. Şi sper că după ce ai citit cartea aceasta, ştii şi tu! Este vorba de o atitudine pe care am ales-o.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul acestei cărţi, să ne propunem să nu uităm niciodată ce simte Dumnezeu în faţa atitudinilor noastre greşite şi de ce este cu totul împotriva lor.

GÂNDURI DESPRE ATITUDINILE NOASTRE

Mai întâi, atitudinea arată ce fel de om eşti. „Ce iese din gură vine din inimă”, spunea Iisus (Matei 15:18, NKJV). Pe dinafară poţi da impresia că totul este în ordine, iar pe dinăuntru să fii un dezastru. Dumnezeu nu vrea soldaţi care să arate bine la paradă, ci soldaţi care sunt gata de luptă! El se uită la inimă, pentru că acolo se vede adevăratul caracter. Scopul nu este renovarea, ci transformarea reală a inimii, şi aceasta necesită efort din partea noastră pentru schimbarea atitudinilor greşite.

În al doilea rând, Dumnezeu se mânie datorită atitudinilor greşite deoarece atitudinile prezic viitorul. „Omul este cum gândeşte în inima lui” (Proverbe 23:7 NKJV). Atitudinile sunt tipare de gândire care s-au format în decursul unei lungi perioade de timp. Nu poţi să gândeşti într-un mod critic, negativ, băgător de vină, nemulţumit fără să devii tu însuţi astfel. Se spune adesea: „Eşti ceea ce mănânci.” Da, acest lucru este adevărat într-o anumită măsură, dar în contextul profund, spiritual şi veşnic, eşti ceea ce gândeşti! Dumnezeu este îngrijorat de atitudinile noastre deoarece devenim ceea ce gândim; atitudinile noastre prezic viitorul.

În al treilea rând, Dumnezeu dă atenţie atitudinilor inimii deoarece ele sunt în primul rând verticale. Multe păcate au consecinţe pe orizontală; furtul şi minciuna afectează relaţiile interumane. În final, aceste fapte sunt şi împotriva lui Dumnezeu, dar atitudinile se răsfrâng mai ales asupra relaţiei noastre pe verticală. În fiecare pasaj pe care l-am studiat, există o propoziţie care leagă atitudinea respectivă de Dumnezeu. „De ce aţi făcut lucrul acesta împotriva Domnului? De ce L-aţi respins pe Domnul, Dumnezeul vostru?” Dumnezeu priveşte atitudinile noastre ca afectându-L în mod direct. Iată de ce le ia în serios.

Putem observa lucrul acesta clar descris într-o situaţie de exprimare a nemulţumirii relatată în Numeri 21. La patruzeci


254


255

de ani după răzvrătirea din pustie de la Cades Barnea, copiii celor care muriseră în pustie se găseau în sfârşit la hotarul Ţării Promise. Majoritatea teologilor sunt de acord că Numeri 21 înregistrează un eveniment care s-a petrecut după ce generaţia cârtitoare de la început murise. Copiii, acum adulţi, cunoşteau toată istoria; ei avuseseră privilegiul extraordinar de a învăţa din greşelile părinţilor lor şi de a moşteni aprobarea lui Dumnezeu, nu judecata Lui. Dar nu au învăţat, şi Dumnezeu a trebuit să se poarte cu ei în consecinţă.

Ţara edomiţilor le stătea în cale şi voiau să o traverseze, dar edomiţii, urmaşii lui Esau, s-au opus celor doisprezece seminţii ale lui Israel, care erau urmaşe ale lui Iacov, fratele mai mic al lui Esau. Şi urmaşii lui Iacov (Israel), „poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum” (Numeri 21:4). Şi au început să murmure.

„Poporul a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise. ‘Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici hrană, nici apă. Ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă!’” (versetul 5) Ce se întâmpla aici? Da, iarăşi murmurare, de data aceasta sub forma plângerilor.

Observaţi cât de aspru s-a purtat Dumnezeu faţă de atitudinile celei de-a doua generaţii a pustiei: „Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel” (versetul 6). Cuvintele acestea, „şerpi înfocaţi” înseamnă literal şerpi care produc arsuri. Se pare că aceşti şerpi aveau o muşcătură veninoasă care producea arsuri în corpurile victimelor. În biblie, şarpele este un simbol al păcatului şi, în Grădina Eden ne amintim de Satana şi de şarpe. Aşa că nu este de mirare că Dumnezeu a trimis aceşti şerpi înfocaţi ca urmare a păcatului poporului.

După toate acestea, a urmat un răspuns extraordinar la pedeapsa trimisă de Dumnezeu. „Poporul a venit la Moise şi a zis: ‘Am păcătuit’” (versetul 7). Aceasta este căinţa. În cazul fiecăreia dintre cele cinci atitudini ale pustiei, am subliniat nevoia de căinţă. Fiecare pas în direcţia cea bună împreună cu Dumnezeu începe cu recunoaşterea în umilinţă: „Doamne, ştii ceva? Am greşit; Tu ai dreptate.” În cazul acesta, „Atitudinea mea este greşită, Doamne. Nu am nici o scuză. Toate justificările mele – am de gând să renunţ la ele! Nu ar trebui să fiu o persoană critică. Nu am nici un motiv să poftesc.”


254


255

SCOPUL CĂINŢEI

Dacă ai citit această carte în întregime şi nu te-ai oprit pentru a te căi înaintea lui Dumnezeu şi pentru a spune „Dumnezeule, din cauza aceasta am fost atât de tulburat! De asta am fost atât de descurajat! Atitudinea mea este de vină, Doamne!” Dacă nu ai intrat în discuţie cu Dumnezeu pentru rezolvarea acestei probleme, ţi-ai cam irosit timpul. Dar nu este prea târziu! Dacă Dumnezeu a fost credincios şi a vorbit inimii tale – căinţa pentru murmurare va deschide uşa pentru biruinţa obţinută prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Poporul lui Israel nu putea beneficia de harul pe care urma să-l primească înainte de a spune propoziţia aceasta „’Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Mijloceşte înaintea Domnului, ca să îndepărteze de la noi aceşti şerpi.’ Şi Moise a mijlocit pentru popor.” (versetul 7). Poporul a vorbit deschis lui Moise, şi sunt sigur că şi Moise a vorbit deschis lui Dumnezeu. Ei voiau ca şerpii să fie îndepărtaţi. Dumnezeu a răspuns rugăciunii lui Moise, dar nu a îndepărtat şerpii. Vezi vreo asemănare cu viaţa ta? Te lasă Dumnezeu să simţi povara gunoiului pe care l-ai creat prin necredinţa ta? Numai rareori Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră acel factor negativ care ne-a adus pe genunchi. În loc de aceasta, El ne dă harul şi puterea de a îndura dozele zilnice şi ne păstrează într-o legătură dependentă de El.

Dumnezeu nu se grăbeşte să ridice povara de pe umerii noştri deoarece El ştie că „nici un şarpe=nici un simţământ al nevoii. Nici un simţământ al nevoii=lipsa venirii înaintea lui Dumnezeu.”

Aşa că mergem la Dumnezeu cu o atitudine de genul: „Doamne, îndepărtează asta de la mine!” Iar răspunsul lui Dumnezeu este „În nici un caz! Acesta este factorul care te-a adus la mine. Lucrul acesta este ultimul pe care îl voi îndepărta de la tine! El te-a ajutat să conştientizezi cât de mare nevoie ai de Mine!” Numai rareori Dumnezeu îndepărtează şerpii, dar prin harul Său, aduce mângâiere şi uşurare şi neutralizează efectul lor. Iată ce a făcut El pentru Israelul pocăit. Priveşte din nou la Numeri 21.

Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi ridică-l pe o prăjină; oricine este muşcat, când priveşte la el, va trăi.” Moise a făcut


256


257

un şarpe de aramă şi l-a ridicat pe o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea la şarpele de aramă, trăia. (versetele 8-9).

Moise a cerut unui meşteşugar să facă acest şarpe de aramă şi l-a agăţat în vârful prăjinii în mijlocul taberei. Astfel, toţi erau muşcaţi de aceşti şerpi şi rezolvarea lui Dumnezeu era: „Ştii ceva? Dacă priveşti, vei fi vindecat.” Mă îndoiesc că au avut nevoie de cursuri de pregătire pentru aceasta; Dumnezeu poartă întotdeauna de grijă într-un mod simplu şi disponibil. Dacă te muşcă un şarpe, ce-ţi rămâne de făcut? Priveşte şi vei fi vindecat. Ce poate fi mai simplu? Însă textul pare să sugereze că au fost şi oameni care nu au privit şi astfel, nu au fost vindecaţi.

IGNORÂND REMEDIUL

„Nu se poate!”, spui tu. Ba se poate! Cred că exact acolo, în tabără, erau unii oameni care înţeleseseră planul, care aveau nevoie de vindecare, dar care pur şi simplu nu au privit.

„De ce au refuzat să privească?” întrebi tu.Mai întâi, probabil că negau nevoia de ajutor. Atitudinea lor

era ceva de genul: „Pot să mă vindec singur. Nu am nevoie de remediul lui Dumnezeu; nu-mi place de Dumnezeu. Nu agreez autoritatea pe care o deţine în viaţa mea. Voi rezolva situaţia aceasta în felul meu!”

În al doilea rând, poate ei negau bunătatea lui Dumnezeu: „Poate că Dumnezeu nu mă va vindeca. Poate e un truc. Poate nu va fi cea mai bună soluţie pentru mine. Voi trece prin situaţia aceasta în felul meu.”

Şi, în al treilea rând, poate negau problema. Susţineau cam aşa ceva: „Nu sunt bolnav de-adevăratelea.”

„Dar urmele acelea de dinţi de pe piciorul tău, ce sunt?”„O, asta? M-am zgâriat. Nu este o muşcătură de şarpe. De

fapt, nu am nici o problemă.” Se întâmplă la fel astăzi, când atât de mulţi oameni neagă nevoile lor reale.

Schimbă-te… până nu este prea târziu!

Ar fi greşit să presupun că vei fi totdeauna la fel de deschis pentru mesajul Cuvântului lui Dumnezeu cum eşti în momentul


256


257

acesta. Ar trebui să acţionezi chiar acum. Dacă eşti creştin, acordă atenţie maximă avertismentelor pe care Scriptura le dă în Numeri 11-16 şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, începe să-ţi schimbi atitudinea. Dacă nu-L cunoşti pe Christos, dă-ţi seama de faptul că schimbările fundamentale au loc numai în cadrul unei relaţii cu El.

În Ioan 3:14 ni se spune că şarpele de aramă era un simbol al lui Christos. Nu fac parte din categoria oamenilor cărora le place să transforme Biblia într-o alegorie, dar când Noul Testament spune că un anumit lucru din Vechiul Testament este un simbol – atunci lucrurile stau chiar aşa! În contextul acesta, Iisus Christos Însuşi vorbea cu Nicodim, un bărbat care căuta adevărul.

El a venit la Christos şi a întrebat: „Cum funcţionează lucrul acesta?”

Iisus a răspuns: „Trebuie să te naşti din nou.”Atitudinea lui Nicodim a fost de genul: „Ce? Cum să intru

încă odată în pântecele mamei mele?”Răspunsul lui Iisus a fost: „Nu, nu. Nu să te naşti a doua

oară din punct de vedere fizic. Trebuie să te naşti din punct de vedere spiritual în acelaşi fel în care te-ai născut din punct de vedere fizic.” (vezi dialogul original în Ioan 3:2-7). Mai târziu, referindu-se la evenimentele din Numeri 21, Iisus i-a spus lui Nicodim: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:14-16). Dacă părăsim păcatul şi privim la Christos prin credinţă ca singura temelie pentru iertarea noastră, putem primi viaţa veşnică. După cum spunea cineva odată: „Născut o dată, mori de două ori. Născut de două ori, mori o singură dată.”

Ai asigurarea că păcatele tale sunt iertate? Dacă ar fi să mori chiar acum, să păşeşti în veşnicie şi să ajungi înaintea Dumnezeului Cel sfânt şi drept, ce ai avea de spus? Dacă Dumnezeu te-ar întreba: „De ce ar trebui să te primesc în cer?” ce ai răspunde? Poţi să-ţi aminteşti de o ocazie din viaţa ta în care ai întors spatele păcatului şi L-ai acceptat pe Iisus Christos prin credinţă ca singura soluţie pentru iertarea ta? Doar ai auzit despre o astfel de experienţă sau ai făcut tu însuţi o astfel de alegere?


258


259

Iată un aspect cu privire la care trebuie să fii sigur. Poate astăzi este timpul să decizi.

După cum a fost şi cu israeliţii şi cu şarpele de aramă de pe prăjină, dacă noi privim la Christos, putem să fim vindecaţi de păcatul nostru şi să avem asigurarea că păcatele noastre au fost iertate. Acestea sunt ultimele mele paragrafe din studiul „atitudinilor”. Acest mesaj este unul urgent. Sper că nu ai impresia că aceasta este o carte despre cum să mă străduiesc mai mult să am o atitudine corectă. Christos este răspunsul! Dacă nu te întorci spre El, nu umbli cu El şi nu ai o relaţie personală cu El, nu vei ieşi niciodată din pustie. Chiar dacă eşti creştin, dacă încerci să faci totul singur, nu vei reuşi. Rezolvări de genul: „Voi încerca să fiu mai recunoscător. Voi încerca să fiu mai iubitor.” pur şi simplu nu vor funcţiona. Dacă nu-I îngădui lui Christos să trăiască viaţa Lui prin tine, dacă nu-L laşi să înfăptuiască ceea ce doreşte în inima ta supusă, eforturile tale personale vor eşua cu siguranţă. „Christos în voi (este) nădejdea slavei” (Coloseni 1:27), spune Scriptura. Tot în ea citim: „Am fost răstignit împreună cu Christos; dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

O umblare personală, intimă şi zilnică împreună cu Christos este singura sursă care poate să alimenteze biruinţa ta spirituală. A privi la Christos este singura cale de a veni la Dumnezeu şi numai privind la Christos poţi umbla cu Dumnezeu. El este singurul care ne poate conduce afară din pustia murmurărilor noastre şi să ne ajute să intrăm în bucuria şi plinătatea prezenţei permanente a lui Dumnezeu.

PRIVEŞTE ÎN SUS! Poate în timp ce citeai acest epilog, ţi-ai dat seama că faci

parte din prima categorie: nu eşti sigur că ai făcut un legământ cu Christos, că ţi-ai predat viaţa Lui. Poţi să faci lucrul acesta chiar acum. Aceasta ar putea deveni ziua deciziei tale. Este simplu, dar nu este uşor:


258


259

Acceptă faptul că eşti păcătos şi că meriţi judecata unui Dumnezeu drept.

Crede din toată inima că Iisus a murit pentru a plăti pentru păcatele tale.

Mărturiseşte-L ca Domn şi Mântuitor. Făcând cele de mai sus, ne supunem vieţile noastre lui Christos; şi putem confirma paşii aceştia rugându-ne lui Dumnezeu, şi anume strigând pur şi simplu către El. Iată o rugăciune pe care o recomand celor care-L primesc pe Christos. Să privim în sus chiar acum şi să o rostim.

Doamne, cred că Tu mă iubeşti şi că L-ai trimis pe Iisus Christos, Fiul Tău, în lumea aceasta ca să moară şi să plătească preţul pentru păcatele mele. Recunosc că sunt păcătos şi că Te-am dezamăgit în multe privinţe. Ştiu că am nevoie de iertarea Ta. Chiar acum, prin credinţă, mă căiesc de păcatul meu. Mărturisesc tot răul pe care l-am făcut şi Îl accept pe Christos prin credinţă ca singura mea şansă de a primi iertarea. Nu încerc să obţin prin puteri proprii aprobarea Ta. Nu mai încerc să îmi croiesc singur drumul spre cer.

Doamne, Îţi mulţumesc pentru făgăduinţa că tuturor celor care Te primesc, celor care cred în Numele Tău, le garantezi dreptul de a se numi copii ai Tăi (vezi Ioan 1:12). Îţi mulţumesc chiar acum, Doamne, prin credinţă pentru că mi-ai dat ocazia de a alege să mă încred numai în Christos. Îţi mulţumesc pentru că am putut să Te rog toate acestea în Numele lui Iisus. Amin.

În final, iată o rugăciune pentru cei care L-au primit pe Iisus şi vor să-şi schimbe atitudinea prin El.

Doamne, nu am puterea să Te urmez. Iartă-mă pentru că, deşi ştiam că am nevoie de Tine pentru schimbare, mă străduiam să îndeplinesc sarcina aceasta de unul singur. Te rog să torni harul şi puterea Ta în viaţa mea. În fiecare săptămână în care greşesc în încercările mele, îmi dau seama şi mai mult cu câtă disperare am nevoie de ajutorul Tău. Te invit să mă umpli cu Duhul Sfânt şi să-mi dai puterea de care


260


261

am nevoie în orice circumstanţă şi pentru fiecare persoană pe care o întâlnesc. Te rog ca, prin harul Tău, să mă ajuţi să renunţ la atitudinile păcătoase şi să îmbrac în locul lor atitudinile neprihănirii. Declar cu recunoştinţă că mă încred în Tine pentru schimbarea atitudinilor mele, pentru că sunt sigur că nu este încă prea târziu! Am cerut toate acestea, Iisuse, în Numele Tău. Amin.


260


261

ASTA E PE COPERTA

Nu faptele tale sunt determinante.Nu circumstanţele sunt decisive.Nu relaţiile tale sunt cele care contează cel mai mult.Nu este vorba nici măcar despre chemarea vieţii tale.

ESTE VORBA NUMAI DE… ATITUDINEA TA!

„Poţi să stăvileşti torentul de negativism care produce fericirii adevărate hemoragii şi poţi primi torentul atitudinilor corecte care determină înflorirea nestăvilită a bucuriei”, scrie James MacDonald în cartea lui, Doamne, schimbă-mi atitudinea, o carte plină de un suflu nou. Atitudinile, spune pastorul şi autorul James MacDonald sunt tipare de gândire care se formează de-a lungul anilor. Deşi nu putem să ne schimbăm atitudinile peste noapte, putem să recunoaştem atitudinile greşite şi să începem să le înlocuim cu cele corecte.

Când vorbeşte James MacDonald, mă aplec înainte în scaun, pentru a prinde fiecare cuvânt. El transmite Cuvântul lui Dumnezeu cu o profundă dedicare şi cu o extraordinară înţelegere a ascultătorilor săi. Cartea lui, Doamne, Schimbă-mi Atitudinea (până nu e prea târziu) transpune în forma scrisă entuziasmul seminariilor sale. El te determină să îţi doreşti să auzi ce a spus Dumnezeu şi, mai mult decât atât, te surprinzi dorind să-L asculţi tu însuţi.

Dr. David Jeremiah, Turning Point MinistriesDin moment ce atitudinile sunt motorul faptelor, este vital să

începem să gândim corect pentru a putea începe să trăim cum este drept. În lucrarea sa excepţională, James MacDonald ne transmite fiecăruia dintre noi principiile necesare pentru dezvoltarea unei atitudini mai bune, pentru a ne asigura că vom trăi o viaţă mai bună.

Dr. Tony Evans, Preşedinte al The Urban Alternative, Pastor Pensionar la Oak Cliff Bible Fellowship.

Unele cărţi sunt pline de adevăruri, altele se citesc cu plăcere şi cu bună dispoziţie, şi puţine sunt cărţile care îţi schimbă viaţa. Numai arareori reuşeşte o carte să îndeplinească toate aceste trei obiective.


262


263

Aşadar, dacă tânjeşti după schimbare, atunci Doamne, Schimbă-mi Atitudinea este pentru tine. Este o carte câştigătoare!

Chip Ingram, Pastor Pensionar, Santa Cruz Bible Church

James MacDonald este pastorul fondator al bisericii Harvest Bible Chapel. Este autorul cunoscutei cărţi I really want to change… So, help me God (Chiar vreau să mă schimb…aşa să îmi ajute Dumnezeu), precum şi autorul a numeroase articole pentru reviste. Împreună cu soţia lui, Kathy au trei copii şi locuiesc într-o suburbie din nord-vestul oraşului Chicago.


262


263

CUVÂNT ÎNAINTE - WordPress.com...DOAMNE, SCHIMBĂ-MI ATITUDINEA (PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU) 10 11...

Documents

Transcript of CUVÂNT ÎNAINTE - WordPress.com...DOAMNE, SCHIMBĂ-MI ATITUDINEA (PÂNĂ NU E PREA TÂRZIU) 10 11...