Cuviosul Gavriil Urgebadze (1929-1995) s-a arătat a fi un vas ales încă din

pruncie. Născut în Georgia sovietică și lipsit fiind de cele sfinte, atunci când

micul Vasiko – acesta fiindu-i numele de alint – a aflat cele despre Hristos, și-a

construit o chilie de pământ în grădina părinților, unde se străduia să trăiască

ascetic. Crescând, a transformat chilia într-o bisericuță pe care, în

nenumărate rânduri, autoritățile comuniste s-au străduit să o dărâme,

iar pe tânărul credincios să-l declare nebun.

În cele din urmă, Vasiko a devenit monah, cu numele Gavriil, apoi

ieromonah la Mănăstirea Betania.

Adevărata nebunie, cea întru Hristos, și-a dat-o pe față cu ocazia marii

sărbători tovărășești de 1 Mai 1965. Pe clădirea Comitetului Central din

Tbilisi, în piața centrală a orașului, erau atârnate portretele marilor „părinți” ai

comunismului, iar de la tribună înaltele oficialități ale vremii țineau discursuri

înflăcărate. Deodată, giganticul portret al lui Lenin din spatele tribunei a

început să ardă, apoi și celelate. Mulțimea din piață a amuțit. La o

fereastră de la etajul al doilea al clădirii Comitetului Central, după ce

dăduse foc portretelor, părintele Gavriil începuse să propovăduiască

împotriva nebuniei sovietice:

Domnul zice: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip

cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieșire 20, 3-5).

În cele din urmă a

fost dat jos de acolo cu o mașină de pompieri cu scară, iar mulțimea

înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui. Când

pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, Părintele Gavriil avea 18

fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună

de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de

boli mintale, lucru care, probabil, l-a salvat de la pedeapsa capitală. Părintele

Gavriil nu vorbit nimănui despre asta, ulterior. Se poate să fi scăpat după mai

mulți ani, odată cu amnistiile lui Hrușciov, și a ajuns să cerșească în pragul

biserilor, pentru că nimeni, nici preoții nu-l mai primeau, iar în satul lui,

vecinii asmuțeau câinii pe el. Era miluit numai de cei care nu știau cine

este.

Abia după 1989 s-a putut retrage la Mănăstirea Samtavro de lângă Mtshketa,

unde a adunat o obște de maici. A fost împodobit cu harisma înainte-

vederii. A adormit în ziua de 2 noiembrie a anului 1995. După

îngropare, la mormântul său au avut loc foarte multe minuni, mai ales

vindecări. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012.

Să avem parte de rugăciunile Cuviosului Mărturisitor Gavriil cel nebun pentru

Hristos!

***

Familia ortodoxa (2010):Arhimandritul Gavriil Ivireanul – mărturisitor al credinţei

şi nebun pentru Hristos

(26 august 1929, Tbilisi – † 2 noiembrie 1995, Mănăstirea Mtskheta)

Părintele Nicolae Steinhardt începe Jurnalul Fericirii cu un testament de o

mare gravitate, oferind trei soluţii pentru izbăvirea din orice sistem

concentraţionar, totalitar. Ne avertizează însă că sunt soluţii omeneşti,

accesibile oricui, şi nu mistice. Lecturarea lor dovedeşte însă că cel ce le

îmbrăţişează trebuie să-şi biruiască limitele autoconservării şi să se avânte în

eroism, apropiindu-se, în mod evident, de pragul sfinţeniei.

1. Soluţia Soljeniţîn Eşti mort. Iar pe cel mort nu-l mai poţi ameninţa cu nimic,

nu-l mai poţi atrage, îmbrobodi, şantaja, amăgi. Cel mort nu mai are ce păstra,

redobândi, nu mai are pe ce-şi vinde liniştea şi sufletul! El nu va face nici o

cedare, nici un compromis pentru că nu mai are ce pierde. Hotărârea de a fi

mort se cere însă să fie definitivă.

2. Soluţia Zinoviev Totală neadaptare la sistem. E cel ce nu are domiciliu

stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii. Trăieşte de azi pe mâine,

din te miri ce, din ce pică. E îmbrăcat în zdrenţe, munceşte pe ici, pe colo, ca o

„haimana”. Dar e slobod la gură şi spune adevăruri pe care alţii nu-şi pot

îngădui nici să le gândească. Habar nu are de zgardă. E liber!

3. Soluţia Churchill – Bucovski În prezenţa tiraniei şi a primejdiilor, scoţi din

acestea pofta nebună de a trăi şi a lupta. Bucovski e convocat la sediul KGB

pentru anchetă. Toată noaptea nu poate închide un ochi, dar nu de teamă ori

îngrijorare, ci de nerăbdare! De nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi

de a intra în ei ca un tanc!

Părintele Gavriil Georgianul

este un exemplu de totală neadaptare la sistem, în care regăsim

lucrate laolaltă toate cele trei soluţii steinhardtiene. Temeiul său lăuntric,

piatra pe care sufletul său a stat a fost Hristos, pe Care L-a iubit mai mult decât

pe sine, mai mult decât lumea aceasta. Părintele Gavriil a iubit adevărul,

iar adevărul l-a făcut liber. Preţul libertăţii în duh a fost însă moartea

acceptată de bună voie, condiţia de cerşetor, nebunia.

Monahul Gavriil a fost tuns în monahism în anul 1955, în plin regim comunist.

Viaţa călugărească şi-a petrecut-o vreme de patruzeci de ani prin

cimitire, închisori, ori internat în sanatoriile pentru nebuni. A cerşit

vreme de cincisprezece ani, umilit, batjocorit şi dispreţuit de oameni.

„Nebunia” lui a început pe 1 mai 1965. În acea solemnă zi a comuniştilor, în

piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se desfăşura o mare adunare, fiind

de faţă reprezentanţii puterii de stat. În spatele lor, pe o faţadă a clădirii,

întinzându-se pe mai multe etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducătorii partidului,

Stalin şi Lenin. La un moment dat, în toiul manifestaţiei, când întreaga

piaţă era ticsită de oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea

discursul, portretul lui Stalin, care avea vreo doisprezece metri, a fost

cuprins de flăcări. Ce se întâmplase? Reuşind să ajungă la intrarea de

la etajul întâi al clădirii guvernului, monahul Gavriil deschisese o

fereastră, turnase benzină pe spatele portretelor şi le dăduse foc.

Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. Întreaga piaţă a fost cuprinsă

de spaimă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea.

În timp ce chipurile conducătorilor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la

o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite… Să nu ai alţi

dumnezei! Oameni buni, veniţi-vă în fire! Cei ce au vieţuit pe aceste

pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşadar, voi de ce vă închinaţi

idolilor? Toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Iisus Hristos a

murit şi a treia zi iarăşi a înviat… Dar idolii voştri nu vor mai învia

niciodată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi…”

E de neînţeles cum de l-au lăsat să mai rostească vreo frază! L-au dat jos însă

destul de repede, aducând nişte maşini de pompieri, cărora le-au înălţat scările.

Pe urmă mulţimea s-a năpustit asupra lui, rupând toate cordoanele de

protecţie… L-au lovit cu picioarele, cu paturile puştilor, l-au bătut cu

furtunurile pompierilor, strigând: „Lăsaţi-mă pe mine să-l termin pe

păduchele ăsta!”… Fiecare voia să-l calce în picioare pe „duşmanul

poporului”, ca să-şi arate zelul. Pompierii l-au scos cu greu din ghearele

mulţimii.

Motivul pentru care nu l-au împuşcat imediat a fost că, atunci când l-au

târât, arăta deja ca un cadavru: faţa nu i se mai cunoştea şi întreg

trupul îi era plin de sânge. Avea o fractură pe craniu şi alte

şaptesprezece oase rupte. O lună de zile a zăcut aproape inconştient.

După mai mulţi ani, l-au eliberat din închisoare.

A locuit apoi o vreme la mama sa,

eliberându-i-se un certificat de alienat mintal. Nimeni nu-l primea în casă

pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de

el. Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă

ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei. Mulţi ani la rând a fost văzut pe

treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă. Monahul Gavriil a

petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de

oameni. În taină se retrăgea într-o mică grotă pe care şi-o săpase într-o

stâncă şi acolo se ruga cu lacrimi. În acea perioadă în care bisericile

erau distruse, iar oamenilor le era teamă să comunice unii cu alţii,

Părintele Gavriil a construit în propria curte o biserică cu patru cupole.

Ea a fost distrusă de mai multe ori, dar Părintele Gavriil o reconstruia

de fiecare dată, cu mai mare râvnă.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat, foarte mulţi oameni

au început să-l caute pe Părintele Gavriil pentru îndrumare

duhovnicească. El a devenit părintele duhovnicesc al multora şi

povăţuitorul unei întregi mănăstiri de maici. În ultimii ani s-a nevoit la

Mănăstirea Mtskheta, unde a fost făcut arhimandrit şi unde a şi fost

înmormântat. Înainte de moarte, fiind bolnav, i s-a recoltat sânge pentru

analize. Acest sânge a rămas nestricat… Toate prigonirile şi durerile

prin care a trecut i-au deschis porţile către vederea celor duhovniceşti.

În suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a proslăvit şi

odihnit întru el. Chipul Părintelui Gavriil dovedea cu limpezime tuturor că

Hristos sălăşluia în inima sa mult pătimitoare.

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni,

chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un

limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la

un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E

normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere

cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te

ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie

compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi

refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest

lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!” (Arhimandritul Gavriil)

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti,

apărut în nr. 22 al revistei “Familia Ortodoxă”