poftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Sunt oameni care sunt legați de persoanele de acasă și vor să devină călugări. Sunt dezbinați în ei înșiși. Un braț al balanței dragostei îi abate dintr-un loc și celălalt braț de dincolo. Aceștia dacă ar putea să se desprindă de dragostea lor trupească, ar face mari progrese, fiindcă au dragoste înlăuntrul lor.

Când la rugăciune nu simțim mângâiere, atunci se întâmplă ceva. Va trebui să ne pocăim și să ne îndreptăm. Nu este așa cum spun unii că acest lucru se întâmplă din pizma diavolului, ci e ca și cum ne-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg în felul în care vorbești”. Rugăciunea, ca și dumnezeiasca Liturghie este hrană tainică. De aceea are nevoie de pregătire de mai înainte, de conștiință curată.

A venit cineva și mi-a zis că a citit câteva cărți despre rugăciune și apoi s-a apucat să le aplice, cu rezultatul că a început să-l doară inima. I-am spus: „Nu ai material pentru smerenie (adică păcate)? Smerește-te, atunci vei simți mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate și rugăciunea va curge de la sine, fără silire”.

De multe ori curățenia trupească este masca tuturor patimilor.

Nu mă înspăimântă că are cineva multe patimi, mă înspăimântă totuși când nu intră în el neliniștea cea bună, ca să înceapă lupta și să ia aminte să se îndrepte. Din clipa în care se cunoaște cineva pe sine și își identifică patimile, gata s-a terminat. Se obișnuiește cineva cu un mod de viață și obiceiul devine o a doua fire. Apoi este greu să se schimbe. Poate să îmbătrânească cineva lângă un om sfânt și să nu se îndrepte.

Dumnezeu vrea să Îl rugăm să intervină să ne ajute, pentru că El respectă libertatea noastră.

Omul sporit duhovnicește înțelege dispozițiile celorlalți, dacă de pildă vor să profite de el, să-l fure etc. Pune însă gândul cel bun, cum că celălalt are nevoie și cel sporit nu se apără. Sfântul are o dispoziție care înțelege dispozițiile celorlalți.

Dacă nu există pocăință sinceră și smerenie pentru a simți omul mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate, numai faptele exterioare și silința conduc la înșelare.

Mintea noastră, atât cât este cu putință, să se afle mereu aproape de Dumnezeu și să gândească întotdeauna binele.

Când semănăm un pumn de grâu, vom lua, să zicem, zece kilograme, la fel și când semănăm spini, vom culege spini. Cel care face fapte bune, acestea vor naște și alte fapte bune și cine face păcate acestea vor da naștere la alte păcate, mai multe.

Trupul îmbătrânește dar inima (adică poftele bune sau rele) nu îmbătrânesc.

În pustie se simte cineva mic și când întâlnește un om, îi arată mare dragoste, chiar dacă este un necunoscut.

Mândria este în esență lipsa dragostei, iubire de sine.

Am spus unui tânăr căsătorit, care spunea că monahismul nu este taină, ci numai nunta este taină, că monahismul este una dintre tainele Bisericii triumfătoare, fiindcă încă din viața aceasta trăiește viață îngerească.

Nu trebuie să urmărim plăcerea la rugăciune, fie ea și duhovnicească. Fiindcă atunci este ca și cum l-am iubi pe tatăl nostru, fiindcă ne dă caramele și ciocolată. Mai înaltă este pacea.

Diavolul, fiindcă este întunecat, poate înțelege numai gândurile noastre întunecate pe care el ni le strecoară în minte. Dar gândurile luminoase nu poate să le înțeleagă și nici să urmeze gândului nostru.

Mulți care au fost înșelați și diavolul i-a făcut profeți, aceștia nu au început de la pocăință și de la luarea aminte la sine, ci au căutat postiri, privegheri, ca să se sfințească.

Cel care participă la durerea cuiva și îi spune ceva ca să-l mângâie, lucrul acesta este ca o rugăciune și de multe ori se și împlinește.

Cei care se sinucid au egoism. Le întuneca diavolul mintea, îi duce la deznădejde și îi conduce la sinucidere. Când însă există smerenie, chiar să fie pricina unui scandal, nu se sinucide omul. Dacă cineva pătimește de vreo boală mintală și se sinucide, este îngăduit să fie înmormântat în cimitir, are circumstanțe atenuante.

Toți cei care s-au sfințit nu au avut toți bătrâni sfinți, dar au avut gânduri sfinte.

Rugăciunea este ca paratrăznetul care abate trăsnetele. Ea abate mânia lui Dumnezeu. Datoria monahului este să se roage pentru el însuși și pentru lume.

Smerenie are acela care orice bine ar face îl uită imediat și cel mai mic bine care i se face îl consideră foarte mare și simte recunoștință pentru el.

Monahul să spună smerit cugetul său, fără să dea explicații.

Psaltirea este o carte inspirată de Dumnezeu, plină de pocăință. David seamănă cu cineva care, fără a fi arhitect, a făcut o clădire pe care toți o admiră.

Rugăciune pentru răbdareO, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării?Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinţi ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!

Practici greșite legate de sfârșitul creștinului, până

la oficierea înmormântării

Teologia creștină, bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a învățat dintotdeauna că trecerea din viața pământească spre Împărăția lui Dumnezeu nu este legată de niciun lucru material. Doar faptele bune săvârșite în această viață ne pot folosi în fața lui Dumnezeu.

Foto: Bogdan Zamfirescu

Tradiția poporului român, înrădăcinată în viața cotidiană agrară, a adăugat momentului trecerii la cele veșnice a unui creștin anumite practici și obiceiuri care, de cele mai multe ori, nu își găsesc argumentarea în teologia creștină. Dintre acestea, trei sunt cele mai folosite. Ele nu au, însă, niciun folos pentru sufletul celui adormit – și-i abat pe cei încă vii de la rugăciune și de la lucrurile cu adevărat importante.

Punerea diferitelor obiecte în buzunarul celui adormit (ac, aţă, bani etc.)

Teologia creștină, bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a învățat dintotdeauna că trecerea din viața pământească spre Împărăția lui Dumnezeu nu este legată de niciun lucru material. Doar faptele bune săvârșite în această viață ne pot folosi în fața lui Dumnezeu.

Acoperirea oglinzilor din casa în care este așezat cel adormit

Sufletul celui adormit nu are materialitate, deci nu se poate reflecta în oglinzile din casă. Conform istoricilor, acest obicei s-a menținut din religiile misterice ale Greciei Antice, care vedeau în oglindă o capcană pentru cel care murea.

În casa celui decedat nu trebuie să fie lacăte închise

Acest obicei prevede că sufletul poate fi reținut în lumea materială. Pe același considerent, creștinismul a învățat că sufletul despărțit de trup merge în Împărăția lui Dumnezeu, „în corturile sfinților (…) sufletul lui să se așeze cu sfinții care din veac au binevoit Ție, iar trupul să se dea firii celei zidite de Tine”, așa cum precizează rugăciunea liturgică.

ăcatul de bază al omului este autonomia: „Eu pot!” Putem să profităm de ajutorul îngerului, primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie. Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: „Nu zice asta”, “Nu face asta”, „Nu pleca acum”, dar e delicată  şi  fără  presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare.

Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun, că de-abia auzim această şoaptă. Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească – din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă, atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui. (…) Soluţia este să iubim, şi numai  iubind, cunoaştem. Soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui. Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare, care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 85-87)

rin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de

Însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață! (Maica Siluana

Undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu știu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbații lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv și l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Și preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfințite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbați cam bețivi și cam agresivi și… Așa că le dau câte o sticluță cu apă sfințită și le spun: când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfințită și să n-o înghiți, s-o ții în gură până adoarme. Și așa scăpau de ceartă și bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-și facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-și face efectul; numai în gură își face efectul”.

Să ne imaginăm și noi, când ardem de dorința de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfințită și să tăcem cu rugăciune. Stau acolo așa și nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom descoperi perspective de o adâncime și o frumusețe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieșire…

Și vom simți bucuria lui Dumnezeu.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 26)