CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA PPEENNAALLĂĂ TTrriimmeessttrruull II 22001144

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr ddrr.. MMaarriiaann BBRRAATTIIŞŞ

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 13

Cuprins

§§.. DDrreepptt pprroocceessuuaall ppeennaall ...................................................................................................................................................................... 33

1. Contestaţie la executare. Prescripţia executării pedepsei. Mandat european

de arestare. Întreruperea termenului prescripţiei executării pedepsei. Condiţiile

întreruperii termenului.................................................................................................................. 3

2. Cerere de rejudecare a cauzei penale formulată de condamnat. Scopul

exercitării dreptului la rejudecare. Condiţiile de admisibilitate ale cererii. Condamnat

judecat în lipsă, care a cunoscut că este acuzat într-un proces penal. ........................... 9

Pagina 3 din 13

§. Drept procesual penal 1. Contestaţie la executare. Prescripţia executării pedepsei. Mandat

european de arestare. Întreruperea termenului prescripţiei executării pedepsei. Condiţiile întreruperii termenului

- Cod procesual penal (1969):art. 461 alin. (1) lit. d) - Cod penal (1968): art. 126 lit. b) - Legea nr. 302/2004: art. 33 alin. (2) - Deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii: nr.

2/2012, nr. XXXVI/2009 Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. se poate face contestaţie la

executare când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. Conform art. 126 lit. b) Cod penal, executarea pedepsei închisorii se prescrie dacă a trecut un termen de 5 (cinci) ani plus durata pedepsei de executat, iar pedeapsa nu a fost pusă în executare. Potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, emiterea mandatului european de arestare, în vederea executării pedepsei, are efect întreruptiv al termenului de prescripţie a executării pedepsei numai dacă persoana solicitată este localizată şi statul de executare este cunoscut. Aceste condiţii ale efectului întreruptiv al mandatului european de arestare asupra termenului de prescripţie a executării pedepsei nu au fost îndeplinite, astfel că sunt îndeplinite cumulativ prevederile art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. şi art. 126 lit. b) C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind prescrisă, iar contestaţia la executare admisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 115/R din 27 ianuarie 2014, dr. M.B. Prin sentinţa penală nr. 357 din 8 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul

Arad în dosarul nr. 7203/108/2013, în baza art. 460, art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., s-a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul L.M.I., prin avocat.

În baza art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 200 din 12 iunie 2000, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000, definitivă prin decizia penală nr. 453 din 08 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia penală nr. 4698 din 2 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 377/2000 din 10 decembrie 2001, emis de Tribunalul Arad.

S-a revocat mandatul european de arestare în vederea extrădării şi mandatul de urmărire internaţională.

Analizând contestaţia la executare, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză şi raportat la considerentele deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţele române, şi în conformitate cu care mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, tribunalul a constatat că, contestaţia la executare formulată de către petent este fondată.

Pagina 4 din 13

Astfel, prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru trafic de stupefiante. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 453 din 8.11.2000 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia penală nr. 4698 din 02.11.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză a fost emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 377/2000, a Tribunalului Arad, mandat ce nu a putut fi pus în executare deoarece condamnatul a părăsit România.

Prin încheierea nr. 28 din 06.06.2005 a Tribunalului Arad, în dosarul nr. 3146/20005, a fost admisă sesizarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Arad, pentru formularea cererii de arestare provizorie în vederea extrădării a condamnatului în baza art. 28 şi 681 din Legea nr. 302/2004.

La data de 13.09.2009, Tribunalul Arad, a emis mandatul european de arestare conform art. 81 şi 83 alin. (2), Titlul III, din Legea nr. 302/2004, în vederea difuzării prin canalele specifice ţărilor membre ale Uniunii Europene, drept urmare, mandatul european de arestare a fost difuzat prin intermediul INTERPOL, iar până în prezent condamnatul nu a putut fi localizat.

Reţinând că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată şi, prin urmare statul de executare a cererii este cunoscut, în considerarea dispoziţiilor obligatorii a deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune, precum şi faptul că în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) lit. b) Cod penal, termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit la data de 02.05.2010, raportat la cele ce se vot arăta mai jos, instanţa a apreciat că cererea este fondată.

Astfel, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat întrucât la data soluţionării primei cereri formulate de condamnat pentru a se constata intervenţia prescripţiei executării pedepsei, decizia în interesul legii antemenţionată nu a fost pronunţată, şi nici inadmisibilitatea unei astfel de cereri, aşa cum a fost ea respinsă ulterior, reţinându-se incidenţa în speţă a prevederilor Deciziei nr. XXXVI/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată prin recurs în interesul legii, întrucât, la data formulării ulterioare a cererii de către petent, nu mai exista identitate de temei legal, tocmai datorită apariţiei Deciziei nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recurs în interesul legii, ori, în cauzele antemenţionate în care au fost soluţionate succesiv cererile petentului, toate cu acelaşi obiect, cererile au fost respinse ca inadmisibile.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare să se respingă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnatul L.M.I.

Prin decizia penală nr. 932/R/20.09.2010 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admis recursul declarat de parchet împotriva sentinţei penale nr. 181/15.06.2010 a Tribunalului Arad, fiind respinsă contestaţia la executare, cu motivarea că emiterea mandatului european de arestare a întrerupt cursul prescripţiei executării pedepsei.

La data de 20.10.2010, condamnatul L.M.I. a formulat contestaţie la executare, solicitând să se constate prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată de Tribunalul Arad prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000.

Instanţa, prin sentinţa penală nr. 344/23.11.2010, pronunţată în dosarul nr. 6976/108/2010 al Tribunalului Arad, a respins contestaţia la executare formulată de condamnat, apreciind că în cauză există autoritate de lucru judecat, respectiv că printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost respinsă contestaţia la executare privitoare la prescripţia executării pedepsei aplicate condamnatului L.M.I.

Pagina 5 din 13

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara prin decizia penală nr. 80 din 20.01.2011, fiind respins recursul condamnatului.

La data de 17.05.2012 a fost formulată a treia contestaţie la executare, fiind invocate acelaşi motive. Prin sentinţa penală nr. 231/14.06.2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3492/108/2012 a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnat, constatându-se prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului.

Prin decizia penală nr. 1104 din 08.08.2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3492/108/2012 a fost admis recursul declarat de Parchet, iar în rejudecarea cauzei a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnat.

La data de 28.11.2012 condamnatul, prin apărător ales, a formulat o nouă contestaţie la executare, invocând aceleaşi motive, respectiv să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000 a Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr. 3 din 15.01.2013 instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnat. În motivarea hotărârii a reţinut că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată, şi prin urmare, statul de executare al cererii este cunoscut. În considerarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a apreciat că în cauză condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. privind împlinirea termenului de prescripţie.

Prin decizia penală nr. 306 din 07.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 8539/108/2012 a fost admis recursul declarat de Parchet, iar în rejudecarea cauzei a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnat, cu motivarea că aspectele invocate au fost analizate ulterior de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzei având ca obiect prescripţia executării pedepsei, astfel încât, o nouă contestaţie la executare bazată pe aceleaşi motive nu poate fi admisă.

La data de 09.09.2013 condamnatul, prin apărător ales, a formulat o nouă contestaţie la executare, invocând aceleaşi motive, respectiv să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000 a Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr. 357 din 08.10. 2013 instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnat, constatând în baza art. 460 şi art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000, dispunând anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 377/2000 din 10.12.2001 emis de Tribunalul Arad şi revocarea mandatului european de arestare în vederea extrădării şi a mandatului de urmărire internaţională.

Instanţa a reţinut că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată, şi prin urmare, statul de executare al cererii este cunoscut. În considerarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a apreciat că în cauză condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune, precum şi faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 126 lit. b) C. pen. termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit la data de 02.05.2010. A mai reţinut tribunalul că nu există autoritate de lucru judecat.

Pagina 6 din 13

Se arată în continuare că pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală, este necesar a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv existenţa unei hotărâri definitive, existenţa unui nou proces penal declanşat împotriva aceleiaşi persoane şi să fie vorba despre acelaşi fapt material.

Astfel, dosarele nr. 2303/108/2010, nr. 6976/108/2010, nr. 3492/108/2012 şi nr. 8539/108/2012 ale Tribunalului Arad, cât şi cauza de faţă, îl privesc pe L.M.I., acesta având aceeaşi calitate, de persoană condamnată.

Toate cele cinci contestaţii la executare privesc aceeaşi situaţie, respectiv chestiunea prescripţiei executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată condamnatului L.M.I. prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad.

Motivele invocate de condamnat au fost analizate anterior de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzei având ca obiect prescripţia executării pedepsei, şi care au apreciat că emiterea unui mandat european de arestare are drept efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel încât, o nouă contestaţie la executare, bazată pe acelaşi motive, nu poate fi admisă. Instanţele învestite iniţial cu solicitarea condamnatului de a se da curs cererii sale privind constatarea prescripţiei executării pedepsei, au făcut o analiză amănunţită a consecinţelor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Se mai arată că Decizia nr. 2/02.03.2012 pronunţată de Înalta Curtea de Apel Timişoara în soluţionarea recursului în interesul legii – la care face referire instanţa în considerentele sentinţei recurate – este ulterioară hotărârii definitive prin care s-a soluţionat contestaţia la executare menţionată mai sus.

Dispoziţiile art. 4145 alin. (4) C. pr. pen. referitoare la recursul în interesul legii, prevăd următoarele: „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României Partea I”, fiind exclusă posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri.

Mai mult, prin Decizia nr. 36/2009 (Monitorul Oficial nr. 414 din 22.06.2010), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că „cererile repetate de revizuire, şi respectiv contestaţiile la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora”.

Soluţia a fost consacrată legislativ prin Legea nr. 202/2010, fiind introdus aliniatul 3 al art. 462 C. pr. pen. prin care s-a prevăzut că, după rămânerea definitivă a unei hotărâri pronunţate cu privire la o contestaţie la executare, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări, operând autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport cu actele şi lucrările din dosar, în limitele prevăzute de art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, Curtea, cu opinie majoritară, constată următoarele:

Prin contestaţia la executare ce face obiectul prezentului dosar condamnatul recurent L.M.I. a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 4692 din data de 02.11.2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

A susţinut că după ce a fost condamnat a părăsit ţara, astfel încât mandatul naţional de executare a pedepsei închisorii nu a fost pus în executare, iar termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 02.05.2010. A arătat că deşi pe numele său s-a emis un mandat european de arestare, emiterea acestui mandat şi transmiterea lui

Pagina 7 din 13

prin difuzare (operaţiuni care au avut loc înainte de împlinirea termenului de prescripţie) nu au întrerupt termenul de prescripţie.

În susţinerea acestui punct de vedere condamnatul a invocat decizia nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, precum şi dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a mai arătat condamnatul că la data de 19.08.2013 a fost pus în executare mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 377/2000, acesta fiind încarcerat ca urmare a prezentării sale în faţa autorităţilor.

În continuare, din probele dosarului Curtea reţine că prin sentinţa penală nr. 181 din 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2303/108/2010, s-a admis contestaţia la executare exercitată din oficiu în baza sesizării judecătorului delegat, s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului L.M.I. prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000 şi s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 377/2000.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, iar prin decizia penală nr. 932 din 20.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 2303/108/2010 de Curtea de Apel Timişoara s-a admis recursul, s-a casat sentinţa recurată şi, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., s-a respins contestaţia la executare formulată de Tribunalul Arad – Compartimentul executări penale ca nefondată, instanţa de recurs reţinând că termenul de prescripţie a executării pedepsei a fost întrerupt prin emiterea mandatului european de arestare.

Ulterior, după pronunţarea deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condamnatul a formulat alte trei contestaţii la executare susţinând că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000, invocând decizia nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei.

Aceste contestaţii au fost admise în primă instanţă de Tribunalul Arad, care a constatat că pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului s-a prescris, iar în recurs s-au respins contestaţiile la executare ca inadmisibile, avându-se în vedere decizia nr. 36/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi dispoziţiile art. 462 alin. (3) C. pr. pen.

Analizând motivele invocate de condamnat în cauza de faţă, Curtea constată că acesta a invocat, pe lângă motivul de fapt şi de drept, privind prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi dispoziţiile articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv garanţiile pe care le oferă acest articol, cu precădere dreptul de acces la o instanţă, precum şi faptul că este prima contestaţie la executare formulată după ce acesta a fost încarcerat.

Conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, Curtea Constituţională reţinând că „interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios naţional”. Cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică tuturor instanţelor române şi nu numai instanţei de contencios constituţional.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile constituţionale, Curtea va da eficienţă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că va analiza recursul formulat de

Pagina 8 din 13

Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi în raport de motivele şi apărările invocate de condamnat, respectiv dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi starea de privare de libertate în care se află condamnatul.

Articolul 6 din Convenţie garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, acest drept fiind însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală.

Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg rezultă că dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie un drept efectiv. Imposibilitatea constatării unei anumite situaţii poate să lase fără conţinut dreptul de acces la o instanţă.

În speţă, se constată că prin respingerea ca inadmisibile a contestaţiilor la executare formulate de condamnat, nu s-a putut analiza pe fond problema intervenirii prescripţiei executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, fiindu-i limitat contestatorului dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 din Convenţie.

De asemenea, se constată că nu există identitate de temei legal, motive şi apărări între contestaţia ce face obiectul prezentei cauze şi contestaţiile anterioare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 462 alin. (3) C. pr. civ. şi decizia nr. 36/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin cerea de faţă condamnatul a invocat pe lângă motivul privind prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi Decizia nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noi dispoziţii legale şi apărări, respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi starea sa de privare de libertate în care se află din data de 19.08.2013. Aceste noi dispoziţii legale şi apărări nu au fost analizate de instanţe prin hotărârile anterioare.

Întrucât nu există identitate de temei legal, motive şi apărări, nu se poate reţine nici autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.

Analizând sentinţa recurată, în raport de dispoziţiile art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen., Curtea constată că este legală şi temeinică şi în deplină concordanţă cu ansamblul probator administrat în cauză.

În mod judicios prima instanţă a analizat şi interpretat probele dosarului, reţinând că prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad, definitivă decizia penală nr. 4698 din 02.11.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru trafic de stupefiante. În cauză a fost emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 377/2000, a Tribunalului Arad, mandat ce nu a putut fi pus în executare deoarece condamnatul a părăsit România.

Prin încheierea nr. 28 din 06.06.2005 a Tribunalului Arad, în dosarul nr. 3146/20005, a fost admisă sesizarea Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Arad, pentru formularea cererii de arestare provizorie în vederea extrădării a condamnatului în baza art. 28 şi 681 din Legea 302/2004.

La data de 13.09.2009, Tribunalul Arad, a emis mandatul european de arestare conform art. 81 şi 83 alin. (2), Titlul III, din Legea nr. 302/2004, în vederea difuzării prin canalele specifice ţărilor membre ale Uniunii Europene, drept urmare, mandatul european de arestare a fost difuzat prin intermediul INTERPOL. Condamnatul nu a putut fi localizat.

Prin decizia nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată şi, prin urmare statul de executare a cererii este cunoscut.

Pagina 9 din 13

Cum condamnatul nu a putut fi localizat şi nici statul de executare cunoscut, mandatul european de arestare emis de Tribunalul Arad nu a întrerupt termenul de prescripţie a executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată contestatorului.

Potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen., termenul de prescripţie este de 5 ani plus durata pedepsei ( 3 ani şi 6 luni) ce urmează a fi executată. Acest termen a început să curgă la data de 02.11.2001 şi s-a împlinit la data de 02.05.2010, cursul acestuia nefiind întrerupt.

Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., se poate face contestaţie la executare când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Aşa cum s-a arătat mai sus, şi cum corect a reţinut instanţa de fond, motivul invocat de condamnat este prevăzut lege [art. 461 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată acestuia este prescrisă, astfel că cererea de contestaţie la executare formulată de condamnat este fondată.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Curtea, cu opinie majoritară, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 357/08.10.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 7203/108/2013.

2. Cerere de rejudecare a cauzei penale formulată de condamnat. Scopul exercitării dreptului la rejudecare. Condiţiile de admisibilitate ale cererii. Condamnat judecat în lipsă, care a cunoscut că este acuzat într-un proces penal.

- Codul de procedură penală (1969): art. 5221 - Al doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană de Extrădare (1957): Titlul

III, art. 3 - Legea nr. 302/2004: art. 34 alin. (1), art. 69 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: decizia nr. 5454/2007

Potrivit art. 5221 alin. (1) C. pr. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau

predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Pentru interpretarea dispoziţiilor art. 5221 C. pr. pen., trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 5454/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se prevede cu claritate că persoana extrădată/predată va beneficia de rejudecarea cauzei numai în cazul când nu a avut cunoştinţă de derularea întregului proces penal, aceasta începând deci cu cercetările efectuate în cursul urmăririi penale.

În sprijinul acestei soluţii vin şi prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit cărora, noua procedură de judecată are ca scop salvgardarea drepturilor la apărare a persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările. Consecinţa acestei dispoziţii este aceea că, la primirea solicitării de rejudecare din partea condamnatului, instanţa competentă este datoare să examineze dacă condiţia privind judecarea şi condamnarea în lipsă este îndeplinită, aceasta fiind o condiţie de admisibilitate după care se procedează la soluţionare.

În speţă, condamnatul a fost prezent în cursul cercetării şi urmăririi penale, a dat declaraţii, i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, nu a încunoştinţat

Pagina 10 din 13

organul de anchetă penală de intenţia de a pleca în străinătate pentru ca actele de procedură să-i fie comunicate la o altă adresă.

De asemenea condamnatul a uzitat şi de calea de atac, recursul, semnând respectiva cale de atac, fiind asistat de un avocat ales.

Pentru cele expuse, instanţa de recurs a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 5221 C. pr. pen., raportat la art. 404-408 C. pr. pen., motiv pentru care în mod corect prima instanţă a respins cererea condamnatului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 128/R din 30 ianuarie 2014, dr. M.B. Prin sentinţa penală nr. 2932 din 31.10.2013, pronunţată de Judecătoria

Timişoara în dosarul nr. 19421/325/2013, în baza art. 5221 C. pr. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de rejudecare a cauzei după extrădare, formulată de către condamnatul P.C., deţinut în Penitenciarul Timişoara, având ca obiect sentinţa penală nr. 931/06.04.2012, dată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr.18881/2010. În baza art. 192 alin. (2) C. pr. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 15.07.2013 sub nr. 19421/325/2013, petentul condamnat P.C. a solicitat rejudecarea cauzei nr. 18881/325/2010/2005, deoarece la acea dată nu era în ţară şi a fost judecat şi condamnat în lipsă.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 5221 C. pr. pen. Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut următoarele: Prin sentinţa penală nr. 931 pronunţată de Judecătoria Timişoara la data de

06.04.2012 în dosarul nr. 18881/325/2010 s-a dispus: „În temeiul art. 26 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i)

C. pen. condamnă inculpatul P.C., judecat în stare de libertate la pedeapsa de: - 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt

calificat. În temeiul art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., condamnă inculpatul la pedeapsa de: - 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. şi a art. 34 lit. b) C. pen. dispune contopirea

acestor pedepse cu cele aplicate în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 57 C. pen.

Sentinţa penală nr. 931/06.04.2012 a Judecătoriei Timişoara a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1294/R/24.09.2012 a Curţii de Apel Timişoara, fiind respinse ca nefondate recursurile inculpaţilor.

Sub titlul marginal al Secţiunii IV din Rejudecarea în caz de extrădare, „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare” art. 5221 C. pr. pen. stipulează că, „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă”. Conform art. 69 din Legea nr. 302/2004, cu referire la postura de stat solicitant a României „prin cererea de extrădare, Statul Român va da asigurări în condiţiile art.34 alin. (1), privind posibilitatea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei extrădate”.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 3, Titlul III din al doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificat de România prin Legea nr. 80/1997 rezultă că o condiţie sine qua non (fără

Pagina 11 din 13

de care nu se poate) pentru admiterea unei cereri de extrădare o constituie aceea ca statului solicitant să i se dea asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare dacă persoana în cauză a fost judecată şi lipsă. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să-l urmărească pe extrădat în sens contrar.

Se poate observa că, în acord cu reglementarea dată de către Convenţia Europeană de Extrădare şi Legea nr. 302/2004, pentru a fi posibilă o rejudecare la cererea celui extrădat, trebuiesc îndeplinite două condiţii esenţiale: prima ca persoana extrădată să fi fost condamnată în lipsă, iar a doua, ca persoana extrădată care a cerut rejudecarea să invoce încălcarea dreptului la apărare.

În speţă, s-a constatat că petentul condamnat a participat la toate actele procesuale în cursul urmăririi penale, fiindu-i prezentat de către procuror întregul material întocmit şi semnând actul final al acesteia, respectiv procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

Pe de altă parte, acesta a urmărit derularea cauzei inclusiv în calea de atac a recursului, declarând şi semnând respectiva cale de atac şi care i-a fost respinsă în urma analizei fondului şi nu prin respingerea formală, ca tardiv declarat, iar susţinerea potrivit căreia recursul nu a fost declarat şi semnat de petentul condamnat, ci de un membru al familiei, nu este dovedită în nici un fel.

Deşi este un drept personal, nu se poate acredita ideea necunoaşterii de către petentul condamnat a mersului procesului propriu, funcţie de cele anterior expuse, ca şi prin prisma faptului că în cauză coinculpat este chiar fratele acestuia.

Aspectul că, în atare condiţii, în deplină cunoştinţă de cauză asupra a tot ceea ce se derula în faţa instanţelor de fond şi recurs, petentul condamnat a ales acest mod de a-şi gestiona propria cauză, adică prin neprezentarea în faţa instanţelor, nu trebuie să ducă automat la o admitere de plano a cererii de rejudecare, doar motive obiective şi care au împiedicat persoana să se prezinte şi să-şi facă apărarea dorită, putând atrage admiterea unei asemenea cereri. Altminteri, s-ar crea o discriminare părţilor judecate în lipsă şi care nu au format obiectul unei cereri de extrădare, aspect inadmisibil, în opinia instanţei.

S-a reţinut că dispoziţiile art. 5221 C. pr. pen. nu impun în mod imperativ rejudecarea unei cauze, acest articol trebuie să fie raportat la normele legale speciale privind extrădarea, respectiv art. 69 raportat la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, acestea prevăzând că rejudecarea cauzei se impune în cazul în care procedura de judecată a persoanei condamnate nu a satisfăcut minimul de drepturi recunoscute oricăror persoane învinuite, drepturi pe deplin garantate şi valorificate în prezenta cauză, în ceea ce îl priveşte pe petentul condamnat.

Pentru considerentele expuse, văzând că deşi lipsă în faţa instanţelor petentul condamnat a beneficiat de asistenţă juridică prin intermediul unui apărător desemnat din oficiu în faţa instanţei de fond, respectiv a unui avocat ales în calea de atac a recursului, instanţa a constatat că judecarea cauzei s-a făcut cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale prevăzute de lege, condamnatul neputând invoca în favoarea sa vreo vătămare odată ce judecarea în lipsă în căile de atac, dar cu respectarea procedurii de citare şi cu asigurarea asistenţei juridice, a fost urmarea culpei sale.

Pentru cele ce preced, având în vedere faptul că pe parcursul judecării cauzei au fost respectate normele legale privind dreptul la apărare al condamnatului, iar judecarea în lipsă a şi a recursului s-a datorat doar atitudinii acestuia care, având cunoştinţă de existenţa procesului nu a înţeles să se prezinte la termenele de judecată acordate de instanţa de control judiciar, iar lipsa inculpatului pe parcursul

Pagina 12 din 13

procesului penal, datorată exclusiv culpei sale, în condiţiile în care nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, nu poate conduce la necesitatea rejudecării cauzei, în baza art. 5221 C. pr. pen. cu referire la art. 69 raportat la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanţa a respins cererea formulată de petentul condamnat P.C. privind rejudecarea dosarului nr. 18881/325/2010 al Judecătoriei Timişoara în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 931/06.04.2012.

Împotriva sentinţei penale nr. 2932 din 31.10.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 19421/325/2013 declarat recurs condamnatul P.C. înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 11.12.2013, sub nr. 19421/325/2013. Recursul nu a fost motivat în scris.

Din analiza sentinţei recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi analizate din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. pr. pen. ,Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 5221 C. pr. pen. alin. (1) „În cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Alin. (2) Dispoziţiile art. 404-408 se aplică în mod corespunzător.” Pentru interpretarea dispoziţiilor art. 5221 C. pr. pen., trebuie avute în vedere

şi considerentele Deciziei nr. 5454/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se prevede cu claritate că persoana extrădată /predată va beneficia de rejudecarea cauzei numai în cazul când nu a avut cunoştinţă de derularea întregului proces penal, aceasta începând deci cu cercetările efectuate în cursul urmăririi penale.

În sprijinul acestei soluţii vin şi prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit cărora, noua procedură de judecată are ca scop salvgardarea drepturilor la apărare a persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările. Consecinţa acestei dispoziţii este aceea că, la primirea solicitării de rejudecare din partea condamnatului, instanţa competentă este datoare să examineze dacă condiţia privind judecarea şi condamnarea în lipsă este îndeplinită, aceasta fiind o condiţie de admisibilitate după care se procedează la soluţionare.

Rejudecarea cauzei poate fi dispusă doar în condiţiile în care petentul a fost judecat şi condamnat în lipsă, ceea ce înseamnă că în concret trebuie dovedită împrejurarea că petentul-condamnat nu a avut cunoştinţă de procesul penal, nu a fost prezent niciodată în faţa instanţei de judecată, nu s-a putut realiza audierea sa şi nu a putut participa nemijlocit la administrarea probatoriilor.

În speţă, condamnatul a fost prezent în cursul cercetării şi urmăririi penale, a dat declaraţii, i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, nu a încunoştinţat organul de anchetă penală de intenţia de a pleca în străinătate pentru ca actele de procedură să-i fie comunicate la o altă adresă.

De asemenea, condamnatul a uzitat şi de calea de atac, recursul, semnând respectiva cale de atac şi fiind asistat de un avocat ales.

Articolul 6 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi”, Curtea Europeană stabilind că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei. Se admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa.

Curtea a mai stabilit că art. 6 paragraful 3 nu se aplică fugarilor (celor care se sustrag) şi celor care au renunţat fără echivoc la dreptul de a se apăra personal în faţa instanţei (cauza Colozza c. Italiei, Somogyi c. Italiei, Medecina c. Suediei). Pentru a fi respectată voinţa legiuitorului, interpretarea corectă din punct de vedere

Pagina 13 din 13

gramatical şi sistematic a sintagmei „persoane judecate şi condamnate în lipsă”, nu poate fi decât aceea ce include în sfera de aplicare exclusiv pe inculpaţii condamnaţi ce au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Instanţa apreciază că dispoziţiile art. 5221 C. pr. pen. nu trebuiesc interpretate izolat, ci prin raportare la principiile fundamentale ale dreptului, unul din aceste principii fiind nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deci, nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a se apăra în proces. Acesta este principiul de drept căruia se impune a-i fi subsumate şi prevederile înscrise în art. 5221 C. pr. pen., deci şi accesul condamnatului la rejudecarea cauzei după extrădare/predare. Lucrările dosarului pun în evidenţă circumstanţele în care s-a produs absenţa persoanei judecate şi sub acest aspect, considerăm că petentul nu era străin de procedurile penale care se desfăşurau împotriva sa, el a fost prezent în faţa organelor de cercetare penală în faza actelor premergătoare şi după începerea urmăririi penale a fost prezent în faţa organelor de urmărire penală inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală, i s-au pus în vedere drepturile şi obligaţiile procesuale.

Se va reţine că condamnatul s-a aflat într-o conduită culpabilă, sustrăgându-se de la judecarea cauzei cu toate demersurile întreprinse pentru aducerea lui în faţa instanţei. Deşi a fost încunoştinţat de îndatoririle procesuale pe care le are, petentul nu a anunţat organele de anchetă penală despre schimbarea de domiciliu şi plecând în străinătate, organele statului fiind în imposibilitate de a stabili locul unde se află.

Pentru cele expuse, instanţa de recurs constată că nu sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 5221 C. pr. pen., raportat la art. 404-408 C. pr. pen., motiv pentru care în mod corect prima instanţă a respins cererea condamnatului.

Curtea constată că în cauză nu este dat niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. pr. pen.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct.1, lit. b) C. pr. pen. a respins ca nefondat recursul declarat de condamnatul P.C., împotriva sentinţei penale nr. 2932 din 31.10.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosar nr. 19421/325/2013.