CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Trimestrul al IV-lea 2014

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Prim-grefier Floare NYIREDI

Pagină 1 din 45

Cuprins

- Cuprins ...................................................................................................................................... 1

1. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii cererii de apel

prin fax ................................................................................................................................................ 2

2. Conflict de competenţă. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare a litigiului

referitor la modul de executare a contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei

medicale primare prin centrele de permanenţă în favoarea judecătoriei. ................................ 7

3. Decizie de pensionare. Modul de determinare a punctajelor lunare cuvenite

asiguraţilor pentru activitatea prestată anterior datei de 1 aprilie 2001 ................................... 9

4. Decizie de pensionare. Obligativitatea contestării ei pe cale administrativă anterior

sesizării instanţei de judecată ....................................................................................................... 16

5. Indemnizaţie de şomaj. Bază de calcul .............................................................................. 23

6. Restituire sumă nedatorată. Inadmisibilitatea acţiunii angajatorului pentru restituirea

unei sume încasate de către salariat urmare a unei executări silite ....................................... 31

7. Salariul de bază. Legalitatea stabilirii lui pentru fiecare clasă de salarizare, prin

contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, printr-o formulă de calcul constând din

înmulţirea coeficientului de ierarhizare corespunzător cuantumului salariului de bază brut

prevăzut pentru clasa 1 de salarizare, chiar dacă acesta este inferior celui minim brut pe

ţară, garantat în plată ..................................................................................................................... 36

Pagină 2 din 45

1. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii

cererii de apel prin fax

- Codul de procedură civilă: art. 181 alin. (2), art. 182 alin. (2), art. 183, art. 468

alin. (1) şi art. 471

Apelantul are posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei care a

pronunţat hotărârea atacată până în ultima zi a termenului de apel în timpul

programului de lucru cu publicul al acestei instanţe sau să îl depună, prin scrisoare

recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu

specializat de comunicare până în ultima zi a termenului de apel în timpul

programului de lucru cu publicul a acestor instituţii.

Dacă apelantul expediază cererea de apel, prin fax, pe numărul de telefon al

secretariatului instanţei de judecată, în ultima zi a termenului de apel, dar în afara

programului de lucru cu publicul al acesteia, menţiunea privind data şi ora expedierii,

imprimată pe cererea de apel, nu constituie dată certă, neputând fi verificată.

Această cerere de apel primeşte dată certă la momentul înregistrării ei. Dacă

legiuitorul ar fi dorit să recunoască, ca act de procedură efectuat în termen, actul de

procedură expediat prin fax în afara programului de lucru al instanţei şi înregistrat

ulterior expirării termenului, ar fi prevăzut expres această posibilitate la art. 183 din

Codul de procedură civilă. De altfel, art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă

prevede că: „dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt

loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal,

dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile”. Partea poate expedia calea de atac prin fax, însă

data înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 1098 din 19 noiembrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 876 din data de 1 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-

Severin în dosarul nr. 741/115/2014, a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii,

invocată de pârâta C.J.P. Caraş-Severin prin întâmpinare, precum şi acţiunea

formulată de către reclamantul T.M. în contradictoriu cu pârâtele C.N.P.P. Bucureşti

şi C.J.P. Caraş-Severin.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pârâta nu a

dovedit data comunicării hotărârii contestate, astfel încât excepţia tardivităţii

introducerii cererii de chemare în judecată este nefondată.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că activitatea desfăşurată de

reclamant în perioada 01.11.1989-01.03.1996, în funcţia de economist la Combinatul

Siderurgic Reşiţa, nu poate fi valorificată ca stagiu de cotizare în grupa I de muncă,

conform poziţiilor 21 şi 23 din Anexa nr. 1 la Ordinul MMPS nr. 50/1990, în temeiul

Pagină 3 din 45

înscrierilor din adeverinţa nr. 342/05.09.2009, eliberată de SC TMK - Reşiţa SA,

respectiv că nu poate fi asimilată cu condiţii speciale de muncă potrivit înscrierilor din

adeverinţa nr. 3166/19.05.2011, eliberată de aceeaşi societate, întrucât această

activitate nu se încadrează în prevederile menţionate.

Prin natura funcţiei îndeplinite şi a atribuţiilor de serviciu, economiştii nu au

desfăşurat activitate în aceleaşi condiţii cu personalul muncitor de bază de la locurile

de muncă precizate la poziţiile menţionate mai sus, pentru a beneficia de încadrare

în grupa I de muncă în vederea pensionării.

Referitor la nominalizarea pentru încadrarea activităţii desfăşurate anterior datei de 1

aprilie 2001 şi nominalizarea unor persoane în grupe superioare de muncă în baza

unui Protocol încheiat la data de 18.09.2009, instanţa de fond a reţinut că nu mai

exista bază legală, deoarece toate actele normative referitoare la încadrarea în

fostele grupe I şi II de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr.

19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Activitatea desfăşurată în perioada 01.03.1996-31.03.2001, în funcţia de şef birou

import – export şi şef serviciu import – export la SC Combinatul Siderurgic Reşiţa SA,

nu poate fi valorificată ca stagiu de cotizare în grupa a II-a de muncă, conform

poziţiei 143 din Anexa nr. 2 la Ordinul MMPS nr. 50/1990, completat cu avizele

ulterioare, potrivit înscrierilor din adeverinţa nr. 342/05.09.2009, eliberată de S.C.

TMK S.A. Reşiţa, întrucât această activitate nu se încadrează în prevederile

menţionate.

Aplicarea corectă a acestor dispoziţii trebuie să fie în sensul stabilirii corecte a

faptului că persoana a desfăşurat efectiv muncă în locurile sau activităţile cu condiţii

de muncă deosebite (nocive, grele sau periculoase).

Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că activitatea desfăşurată

de reclamant în funcţiile de economist, şef birou şi şef serviciu nu presupunea lucru

în condiţii nocive cu noxe care depăşeau concentraţia maximă admisă de Normele

de protecţia muncii, nici în condiţii grele, întrucât nu s-a depus un efort fizic în condiţii

de microclimat nefavorabil, sau în condiţii periculoase, deoarece activitatea

reclamantului nu s-a desfăşurat în locuri de muncă în care exista pericol de explozie

sau de contaminare, şi, prin urmare, o astfel de activitate nu poate fi încadrată în

grupa a II- a de muncă.

Împotriva sentinţei civile nr. 876/1.07.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

în dosarul nr. 741/115/2014, a formulat apel reclamantul-apelant T.M., solicitând

admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii judecătoreşti apelate, ca fiind

netemeinică şi nelegală, şi admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, în perioada 01.11.1989 -

31.03.2001, a desfăşurat activitate în cadrul SC TMK Reşiţa SA, în funcţiile de

Pagină 4 din 45

economist, şef birou si respectiv şef serviciu. Pentru această perioadă, angajatorul a

eliberat adeverinţa nr. 342/05.09.2009 şi adeverinţa 3166/19.05.2011, prin care

certifică faptul că munca prestată de către reclamant s-a desfăşurat în condiţii

speciale, aferente unei încadrări în grupele I şi II de muncă.

Intimata C.J.P. Caraş-Severin nu a valorificat aceste adeverinţe la emiterea Deciziei

de pensionare nr. 307814/22.10.2013, considerând că munca prestată de către

reclamant nu poate fi încadrată în condiţii speciale. Aceeaşi opinie a avut si intimata

C.N.P.P. - Comisia Centrală de Contestaţii Pensii, care, prin Hotărârea nr.

6780/27.01.2014, a dispus respingerea contestaţiei reclamantului împotriva Deciziei

nr. 307814/22.10.2013.

Instanţa de fond a reţinut greşit că „activitatea desfăşurată de contestator în funcţiile

de economist, sef birou şi respectiv de şef serviciu nu presupune lucru în condiţii

nocive ... nici în condiţii grele ... şi nici în condiţii periculoase, întrucât activitatea

contestatorului nu s-a desfăşurat în locurile de muncă în care există pericol de

explozie sau de contaminare şi prin urmare a astfel de activitate nu poate fi încadrată

în grupa a II-a de muncă", deşi acest aspect se certifică prin adeverinţele nr.

342/05.09.2009 şi nr. 3166/19.05.2011.

În condiţiile în care reclamantul a prezentat documente valabile emise de angajator,

pârâta C.J. P. Caraş-Severin era obligată să ţină seama de ele, deoarece angajatorul

poartă întreaga răspundere pentru datele cuprinse în acestea, pentru valabilitatea şi

corectitudinea lor, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 4/2005.

Pârâta poate contesta în faţa instanţei valabilitatea adeverinţelor. doar dacă ele ar fi

anulate, fiind îndreptăţită, în acest caz, să nu le ia în considerare. Această condiţie

nu a fost îndeplinită nici la data emiterii deciziei de pensionare contestate şi nici la

data pronunţării hotărârii judecătoreşti apelate.

Încadrarea locurilor de muncă în grupele de muncă şi nominalizarea persoanelor

care se încadrează în grupele de muncă reprezintă un atribut exclusiv al

angajatorului şi se exercită în condiţiile Ordinului nr. 50/1990.

Având în vedere că adeverinţele se referă la locul de muncă al reclamantului, în

cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990. Raportat la aceste

prevederi legale şi la faptul că activitatea reclamantului s-a desfăşurat în procent de

peste 70% la locurile de muncă ce se încadrează în grupa a II-a de muncă, în mod

eronat prima instanţă nu a constatat că pârâta C.J.P. Caraş-Severin trebuia să ia în

calcul grupa a II-a de muncă.

Potrivit Ordinului nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în

grupele de muncă se face de către angajator, iar conform prevederilor Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, dovada perioadelor lucrate în grupele de muncă se

Pagină 5 din 45

poate face şi cu adeverinţe emise de către angajator. În speţă, unitatea angajatoare

a eliberat reclamantului adeverinţele nr. 342/05.09.2009 şi nr. 3166/19.05.2011, din

care reiese că activitatea desfăşurată de el a fost încadrată în grupa a II-a de muncă,

desfăşurându-se în procent de peste 70% în condiţiile grupei a II-a. Aceste

adeverinţe au avut la bază documente verificabile, aflate în arhiva societăţii, pârâta

Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin având obligaţia să le ia în considerare.

Faptul că, în opinia pârâtelor şi a instanţei de fond, temeiul legal, în baza căruia

reclamantul a beneficiat de grupa a II-a de muncă, este eronat, deoarece funcţia de

economist, şef serviciu şi sef birou nu ar avea legătură cu temeiul legal invocat în

adeverinţele sus-menţionate nu poate constitui motiv de legalitate şi temeinicie al

sentinţei apelate, deoarece încadrarea în grupele de muncă s-a făcut în funcţie de

activitatea desfăşurată în fapt de către salariat şi condiţiile în care acesta a

desfăşurat-o, iar nu în funcţie de încadrarea/funcţia menţionată în carnetul de muncă.

Reclamantul nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor legale abrogate de Legea nr.

19/2000 decât pe perioada anterioară abrogării lor.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură

civilă.

Intimatele au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca

nefondat.

La termenul de judecată din 19.11.2014, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 245, art.

246 alin. (1), art. 247 alin. (1), art. 248 alin. (1) şi art. 468 alin. (1) din Codul de

procedură civilă coroborate cu art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a

invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de apel şi a reţinut cauza în pronunţare

pe această excepţie.

Analizând excepţia de tardivitate a apelului declarat de către reclamant, prin prisma

dispoziţiilor art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie un termen de

apel de 30 de zile de la comunicarea hotărârii apelate, Curtea a constatat că această

excepţie este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

La data de 1.08.2014, a fost comunicată reclamantului sentinţa civilă nr.

876/01.07.2014 a Tribunalului Caraş-Severin, pronunţată în dosarul nr.

741/115/2014. Reclamantul avea la dispoziţie un termen de 30 zile de la această

comunicare pentru a formula apel, conform art. 468 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, termen care se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (2) din

Codul procedură civilă. În aceste condiţii, ultima zi de declarare a apelului a fost

1.09.2014.

Reclamantul avea posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei, în

Pagină 6 din 45

timpul programului de lucru cu publicul, până cel mai târziu în data de 1.09.2014, sau

să îl depună, prin scrisoare recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de curierat

rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, până cel mai târziu în data de

1.09.2014, conform art. 471 coroborat cu art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de

procedură civilă.

Reclamantul nu a depus cererea de apel în această modalitate, ci în data de

1.09.2014, la ora 14,28 PM, a expediat un fax pe adresa de secretariat a Tribunalului

Caraş-Severin, în afara programului de lucru cu publicul al Tribunalului Caraş-

Severin. Menţiunea privind această dată şi oră, imprimată pe cererea de apel

expediată prin fax, nu constituie, însă, dată certă, neputând fi verificată, sens în care

sunt şi prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă. Faxul a fost înregistrat la

registratura Tribunalului Caraş-Severin şi a primit, astfel, dată certă, respectiv data

de 2.09.2014.

Procedura reglementată de art. 183 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte

actele procedurale depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare

sau locuri de deţinere conduce la concluzia că legiuitorul a urmărit, prin cerinţele

formale impuse, să permită procurarea de către parte a unei dovezi certe referitoare

la data îndeplinirii actului de procedură, respectiv a expedierii actului de procedură,

în speţă a exercitării căii de atac.

O astfel de procedură, chiar dacă poate fi considerată formalistă, se justifică prin

efectele juridice determinate de exercitarea căii de atac în termen legal.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să recunoască, ca act de procedură efectuat în termen,

actul de procedură expediat prin fax în afara programului de lucru al registraturii

instanţei şi înregistrat ulterior expirării termenului, ar fi prevăzut expres această

posibilitate la art. 183 din Codul de procedură civilă.

Instanţa nu a neagă posibilitatea de a se expedia calea de atac prin fax, însă data

înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.

Cum dispoziţiile menţionate anterior sunt dispoziţii de procedură, ele sunt de strictă

interpretare, astfel încât Curtea a apreciat că apelul a fost depus la Tribunalul Caraş-

Severin la data de 2.09.2014.

Prin urmare, Curtea a constatat că termenul de declarare a apelului a fost depăşit,

reclamantul-apelant fiind decăzut din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit

prevederilor art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.

Dat fiind că excepţia tardivităţii apelului formulat de către reclamantul-apelant este

întemeiată, instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel invocate tardiv de

către reclamant, respectiv prin memoriul separat depus la Tribunalul Caraş-Severin

la data de 8.09.2014.

Pagină 7 din 45

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Curtea a respins apelul reclamantului ca tardiv formulat.

2. Conflict de competenţă. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare

a litigiului referitor la modul de executare a contractului pentru

asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de

permanenţă în favoarea judecătoriei.

- Codul muncii: art. 266

- Legea nr. 95/2006: art. 246

- Codul de procedură civilă: art. 94 pct. 1 lit. j) şi art. 135 alin. (4)

Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin

centrele de permanenţă, în temeiul căreia se poate încheia un contract pentru

asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, nu

conţine nicio dispoziţie specială referitoare la instanţa competentă să soluţioneze un

eventual litigiu privitor la executarea unui astfel de contract.

Articolul 246 din Legea nr. 95/2006 consacră caracterul civil al raporturilor juridice

dintre casele judeţene de asigurări de sănătate şi prestatorii de servicii medicale,

astfel încât competenţa materială de soluţionare a litigiului referitor la modul de

executare a contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare

prin centrele de permanenţă trebuie stabilită, prin raportare la normele art. 94 pct. 1

lit. j) din Codul de procedură civilă, în favoarea judecătoriei, acesta neputând fi

calificat ca un conflict de muncă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 18 din 12 decembrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1928/31.07.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

2117/30/2014, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de

către reclamantul Cabinetul Medical Dr. F.V.M. în contradictoriu cu pârâta Casa

Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că. potrivit art. 266 din Codul

muncii, „jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire

la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor

individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi

a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit

prezentului cod”.

Litigiul pendinte nu regăseşte în sfera acestui obiect. Acţiunea formulată de către

reclamant are ca obiect anularea adresei nr. 13033/25.02.2014, prin care s-a dispus

recuperarea sumei totale de 14949 lei, decontată suplimentar în perioada 2009-

2010, reprezentând ore de gardă, din care suma de 12360 lei plătită efectiv cu titlu

de salariu şi suma de 2589 lei reprezentând penalităţi.

Pagină 8 din 45

Aşa cum rezultă din actele dosarului, între părţi nu a existat un raport de muncă,

întemeiat pe un contract individual de muncă, iar litigiul nu este între cabinet în

calitate de angajator şi angajaţii acestuia şi nu se referă la drepturile băneşti ale

acestora, pentru a fi aplicabile prevederile art. 10 coroborate cu cele ale art. 13 din

Codul muncii. La baza litigiului, stă un contract de asistenţă medicală cu caracter

civil, încheiat între părţi, şi anume: contractul pentru asigurarea continuităţii asistenţei

medicale primare prin centrele de permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, a cărui

valabilitate a fost prelungită, succesiv, prin acte adiţionale.

Astfel, competenţa materială privind soluţionarea cererii pendinte revine judecătoriei,

conform dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.16082/05.11.2014, Judecătoria Timişoara a declinat, la rândul

său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi a constatat

ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, sesizând Curtea de

Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că, în speţă, obiectul cererii

de chemare în judecată reprezintă un litigiu de muncă, fiind vorba despre drepturi

salariale restante, neavând importanţă existenţa/inexistenţa unui contract individual

de muncă încheiat.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, prin prisma

actelor de procedură efectuate, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 135

din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată, reclamantul Cabinetul Medical dr. F. V. M. a

contestat adresa nr.13033/25.02.2014, prin care i se comunică faptul că suma de

12360 lei a fost decontată suplimentar, în perioada 2009-2010, ca efect al unei

pretinse majorări a cheltuielilor administrative către cabinetele medicilor de familie,

peste nivelul calculat potrivit prevederilor art. 46 şi art. 47 din Ordinul comun al

Ministrului Sănătăţii şi Ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr.

1024/496/2008.

Contrar poziţiei procesuale a pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Timiş, care a

atribuit adresei nr. 13033/25.02.2014 caracterul unui act administrativ, Curtea a

apreciat că acest înscris nu îndeplineşte exigenţele art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004, pentru a fi astfel calificat, întrucât nu este de natură a da naştere, modifica

sau stinge raporturi juridice. Nicio prevedere legală nu îi atribuie adresei în discuţie

forţa juridică a unui titlu executoriu, ea având un simplu rol de informare a

reclamantului asupra poziţiei Casei de Asigurări de Sănătate Timiş în raport cu

cuantumul sumelor ce se cuvin reclamantului cu titlul de prestaţii pentru asigurarea

continuităţii asistenţei medicale primare, prin centrele de permanenţă, aferentă anilor

2009-2010.

În schimb, aşa cum ambele părţi afirmă, prin conţinutul actelor de procedură depuse

la dosarul cauzei, adresa nr. 13033/25.02.2014 vizează restituirea unor prestaţii

Pagină 9 din 45

achitate de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate în temeiul Contractului

pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de

permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, dar peste cuantumul cuvenit potrivit contractului

şi a art. 46 şi art. 47 din Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi Ministrului Internelor

şi Reformei Administrative nr. 1024/496/2008. Altfel spus, în litigiul pendinte se pune

în discuţie executarea Contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale

primare prin centrele de permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, în sensul în care părţile

îşi dispută modalitatea de calcul şi întinderea prestaţiilor datorate în temeiul acestui

raport juridic.

Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin

centrele de permanenţă, în baza căreia a fost încheiat contractul sus-menţionat, nu

conţine nicio dispoziţie specială referitoare la jurisdicţia competentă să soluţioneze

un eventual litigiu între părţi. Art. 17 alin.(2) din Contractul nr. I/151/P/01.07.2009 se

referă generic la comisia de arbitraj sau la instanţele de judecată, fără alte precizări.

În contextul expus, Curtea a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 246

din Legea nr. 95/2006, care statuează asupra caracterului civil al raporturilor juridice

dintre casele judeţene de asigurări de sănătate şi prestatorii de servicii medicale, din

categoria cărora face parte şi reclamantul. Conform acestui text, „relaţiile dintre

furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de

asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se

desfăşoară pe bază de contract”.

În considerarea acestui text de lege, Curtea a reţinut că, într-adevăr, competenţa

materială în soluţionarea prezentei cauze trebuie stabilită prin raportare la normele

art. 94 pct. 1 lit. j) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie civilă, în

funcţie de întinderea obiectului litigiului, care, în speţă, se situează sub pragul legal

de 200.000 lei, competenţa materială revine judecătoriei.

Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza art. 135 alin. (4) din

Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Timişoara şi a dispus trimiterea dosarului acesteia în vederea

continuării judecăţii.

3. Decizie de pensionare. Modul de determinare a punctajelor lunare

cuvenite asiguraţilor pentru activitatea prestată anterior datei de 1

aprilie 2001

- Legea nr. 263/2010: art. 165 alin. (1) şi alin. (2)

- Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: art. 127 alin. (1) şi Menţiunea de la pct. VI

al Anexei nr. 15

- Decretul nr. 46/1982: art. 1 şi art. 6 alin. (1) teza a II-a

- Legea nr. 57/1974: art. 12 alin. (1) lit. a)

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 19/2011 şi Decizia nr. 19/2012

- Codul de procedură civilă, art. 517 alin. (4)

Pagină 10 din 45

Dispoziţiile art. 165 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar

de pensii publice, ale art. 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru

aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 şi ale Menţiunii de

la pct. VI al Anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.

257/2011 se referă la determinarea punctajelor lunare cuvenite asiguraţilor pentru

activitatea prestată în perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001. Ele reiterează

normele juridice ce au făcut obiectul interpretării în interesul legii, prin decizia nr.

19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât chestiunea de drept

referitoare la valorificarea veniturilor reprezentând acord global, acordate în temeiul

art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, este aceeaşi cu cea dezlegată prin

această decizie.

Pe cale de consecinţă, decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este

aplicabilă şi în cazul litigiilor având ca obiect contestarea unei decizii de pensionare

ca urmare a refuzului Casei Judeţene de Pensii de a valorifica, la stabilirea şi

recalcularea pensiilor din sistemul public, formele de retribuire obţinute în acord

global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea

după cantitatea şi calitatea muncii, care au fost incluse în salariul brut şi pentru care

s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Venitul realizat cu titlu de „compensaţii” acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 nu

se ia în calcul la stabilirea punctajului anual, dat fiind că nu a făcut parte din baza de

calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001. Intenţia

legiuitorului de a omite de la calculul pensiei majorările de retribuţie acordate

diferitelor categorii de salariaţi rezultă, cu certitudine, din art. 6 alin. (1) teza a II-a din

Decretul nr. 46/1982, conform căruia orice alte obligaţii care se determină, potrivit

legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în considerare

majorările de retribuţie prevăzute la art. 1. În Decizia nr. 19/2012, pronunţată de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt reiterate cerinţele art. 165 alin. (2) din Legea

nr. 263/2010 cu privire la condiţiile cumulative de valorificare a veniturilor atestate

prin adeverinţe.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 1097 din 19 noiembrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1851/03.07.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

1072/30/2014, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta B.G. în

contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi s-a dispus anularea

deciziei nr. 29136/24.01.2014, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş.

Totodată, a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de pensie, să recalculeze

pensia cuvenită reclamantei, prin valorificarea veniturilor cuprinse în adeverinţa nr.

554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin, să plătească

reclamantei diferenţele dintre pensia efectiv încasată şi cea cuvenită, începând cu

data de 27.11.2013 şi până la emiterea unei noi decizii de pensie, actualizate în

Pagină 11 din 45

raport de coeficientul de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii

legale aferentă acestei sume, începând cu data de 13.02.2014 şi până la data plăţii

efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantei i-a

fost acordată pensie pentru limita de vârstă, prin decizia nr. 291636/ 24.01.2014 a

Casei Judeţene de Pensii Timiş, în condiţiile Legii nr. 263/2010.

Reclamanta a solicitat calcularea pensiei prin includerea tuturor veniturilor dovedite

cu adeverinţa nr. 554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin,

venituri provenite din acord global şi la care s-au plătit cotele de contribuţii de

asigurări sociale. Pârâta i-a comunicat, prin decizia contestată, că veniturile stipulate

în adeverinţa sus-menţionată nu pot fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu

anual, deoarece nu se regăsesc în Anexa nr. 15 la Normele metodologice date în

aplicarea Legii nr. 236/2010 şi aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 275/2011.

Împotriva deciziei nr. 291636/24.01.2014 a Casei Judeţene de Pensii Timiş,

reclamanta a formulat contestaţie la Casa Naţională de Pensii Publice - Comisia

Centrală de Contestaţii, contestaţie care nu este soluţionată, neexistând o dovadă în

acest sens.

Din cuprinsul adeverinţei nr. 554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-

Severin, rezultă că reclamanta a beneficiat, în perioadele noiembrie 1977 –

decembrie 1977 şi ianuarie 1978 - mai 1991, de venituri suplimentare din acord

global, iar în toată perioada cât reclamanta a fost angajat al unităţii, s-a virat

contribuţia de asigurări sociale datorată.

Potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi

completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza

contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public,

drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări

sociale plătite.

Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al

pensiilor rezultă şi din prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 4/2005, conform cărora sporurile, indemnizaţiile şi majorările de

retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut

parte din baza de calcul al pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului

mediu anual sunt cele prezentate în anexa care face parte integrantă din actul

normativ în discuţie. Potrivit pct. IV din anexa la ordonanţă, intră în categoria

sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare şi acele sporuri acordate

de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în

diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi

pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale. În această

Pagină 12 din 45

categorie intră şi veniturile suplimentare pentru munca în acord, prime, premii fond

salariu.

Pârâta, în apărare, a arătat că sumele de care a beneficiat reclamanta ca venituri

suplimentare, rezultate din Adeverinţa nr. 554/29.10.2013, nu sunt incluse în

categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare prevăzute în

Anexa nr. 15 pct. VI la Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Articolul 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de

pensii publice, stipulează că sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la

stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin.

(2) din lege, sunt cele prevăzute în Anexa nr. 15.

Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 19 pronunţată în dosarul nr.

18/2011, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea

dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art.164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi art.

2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din

sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, şi a stabilit

că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, vor fi luate în

considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost

incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la

sistemul public de pensii.

Totodată, prin Decizia nr. 19/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea

prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind

sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct. V din Anexa la

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din

sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi

alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în

considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost

incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul

de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi

pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.

Aceste decizii sunt general obligatorii, astfel încât, constatând că pentru drepturile

salariale, reprezentând sporuri, venituri suplimentare şi forme de retribuire obţinute în

acord global, angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de

pensii, că ele au fost incluse în salariul de bază brut şi că bugetul asigurărilor sociale

a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către angajatori,

tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Pagină 13 din 45

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană

de Pensii Timiş, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate,

în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că în mod legal, prin decizia nr.

291636/24.01.2014 privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, Casa

Judeţeană de Pensii Timiş nu a valorificat veniturile suplimentare, reprezentând

acord global şi compensaţii potrivit Decretului nr. 46/1982, înscrise în Adeverinţa nr.

554/29.10.2013, eliberată de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin, deoarece art. 165

alineatele (1) şi alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice statuează în sensul că, la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele

anterioare datei de 01.04.2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în

conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, precum şi

sporurile cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor

conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt

dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, potrivit legislaţiei în vigoare, aceste

sporuri regăsindu-se în Anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, norme aprobate prin Hotărârea

Guvernului nr. 257/2011.

Totodată, în privinţa adeverinţei în litigiu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1)

din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a

prevederilor Legii nr. 263/2010, conform cărora: „(1) Sporurile cu caracter permanent

care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit

prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15” şi cele

cuprinse la Menţiunea de la pct. VI. al Anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care statuează că: „Nu sunt luate în calcul la

stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a

pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în

acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; ...

compensaţiile acordate conform decretelor nr. 46/1982 şi nr. 240/1982; alte sporuri

care nu au avut caracter permanent”.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Examinând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Conform susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, necontrazise

de pârâtă, aceasta beneficiază de pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.

263/2010, stabilită prin Decizia nr. 291636/24.01.2014, emisă de Casa Judeţeană de

Pensii Timiş şi atacată în dosarul pendinte dat fiind refuzul apelantei de a valorifica

drepturile băneşti realizate pe parcursul stagiului de cotizare şi atestate cu adeverinţa

nr. 554/29.10.2013. Acest act adevereşte că reclamanta a realizat, în perioada 1977-

1991, venituri suplimentare salariului de bază, sub formă de acord global, în temeiul

Pagină 14 din 45

Legii nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, şi prime

acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982.

Prin Decizia nr. 19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost

admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că: „în interpretarea dispoziţiilor

art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind

sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi art. 2 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din

sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat,formele de

retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea

retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la

stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul

brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de

pensii”.

În justificarea acestei interpretări, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 19/2000 a

instituit, prin art. 2 lit. e), ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale

român, principiul contributivităţii, nominalizat expres şi în preambulul legii. Prin

urmare, apariţia Legii nr. 19/2000 a dus la crearea unui sistem de asigurări sociale de

tip nou, construit în jurul unui principiu fundamental, şi anume: că orice element

salarial, efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care

salariatul şi/sau angajatorul, în funcţie de reglementarea în vigoare, au/a achitat

statului contribuţii de asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.

În acest sens, pentru înlăturarea inechităţilor dintre Legea nr. 19/2000 şi Legea nr.

3/1977, în cursul anului 2005, a apărut Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al

asigurărilor sociale de stat, iar dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din acest act

normativ stipulează că se recalculează toate pensiile din sistemul public provenite din

fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare

anterior datei de 1 aprilie 2001, recalculare care se face cu respectarea prevederilor

Legii nr. 19/2000.

La pct. I-V din Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 sunt

enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice alte venituri suplimentare care trebuie

avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă, prin dispoziţiile pct.

VI, se stipulează, în mod expres, că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului

mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor anterioare datei

de 1 aprilie 2001, formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp,

pe bază de tarife sau cote procentuale.

Instanţa supremă a statuat că această dispoziţie normativă poate fi înlăturată,

întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 4/2005, cât şi din Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care s-a încălcat

principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000 fiind legea-cadru, iar

Pagină 15 din 45

ordonanţa de urgenţă fiind dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă

principiul fundamental al contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de

retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001.

În speţă, prin raportare la momentul înregistrării la casa de pensii a cererii de stabilire

a pensiei de către reclamantă, sunt aplicabile normele Legii nr. 263/2010 privind

sistemul unitar de pensii publice, precum şi Normele Metodologice aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Prevederile legale în discuţie au însă caracter tranzitoriu şi se referă la modul de

valorificare a stagiilor de cotizare realizate sub imperiul actelor normative anterioare,

în cauză, Legea nr. 3/1977. Ele nu fac decât să reitereze normele juridice ce au făcut

obiectul interpretării în interesul legii prin decizia instanţei supreme, menţionată mai

sus, căci, chiar dacă au fost preluate prin Legea nr. 263/2010 şi Normele

Metodologice de punere in aplicare a acesteia, sub articole ce au o altă numerotare,

dispoziţiile invocate de apelantă sunt identice cu cele conţinute de Legea nr. 19/2000

şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005. În alţi termeni, chestiunea de drept

ce trebuie tranşată în litigiul pendinte cu privire la valorificarea veniturilor

reprezentând acord global, acordate în temeiul Legii nr. 57/1974, este aceeaşi cu

cea dezlegată prin decizia nr. 19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.

Pentru considerentele expuse, văzând că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de

procedură civilă, dezlegările date problemei de drept ce vizează sfera de aplicare a

prevederilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000

şi, implicit, a art. 165 alin. (1) şi alin. (2) corelate cu Anexa nr. 15, pct. VI din

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 prin raportate la dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a)

din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, prin Decizia nr.

19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt obligatorii, Curtea a aplicat

dispoziţiile legale în discuţie.

Astfel, constatând că din adeverinţa nr. 554/29.10.2013 rezultă că, pentru veniturile

precizate, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, conform legilor în vigoare, şi că s-

au adăugat câştigului brut al asiguratei, instanţa de apel a apreciat că sunt

neîntemeiate criticile apelantei cu privire la nelegala valorificare de către tribunal a

acestor venituri.

Nu aceeaşi este, însă, situaţia în cazul venitului realizat cu titlu de compensaţii în

temeiul Decretului nr. 46/1982, menţionat în cuprinsul aceleaşi adeverinţe, deoarece,

raportat la temeiul legal al acordării acestor drepturi, menţiunea din adeverinţă cu

privire la achitarea contribuţiei de asigurări sociale corespunzătoare acestuia nu este

reală.

Din preambulul acestui decret rezultă că drepturile acordate în temeiul său au avut

drept finalitate sporirea veniturilor reale ale populaţiei, prin creşterea retribuţiilor

personalului muncitor, a veniturilor ţărănimii, a pensiilor şi a celorlalte venituri din

Pagină 16 din 45

fondurile sociale în corelaţie cu modificările de preţuri la bunurile de consum şi la

tarifele pentru servicii.

Curtea a constatat că intenţia legiuitorului de a omite de la calculul pensiei majorările

de retribuţie acordate diferitelor categorii de salariaţi rezultă, cu certitudine, din art. 6

alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 46/1982, conform căruia orice alte obligaţii care

se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în

considerare majorările de retribuţie prevăzute la art. 1. Aceasta cu atât mai mult cu

cât pentru veniturile rezultate din pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin

Decretul nr. 46/1982, a fost acordată o majorare distinctă, aplicabilă până la o nouă

majorare şi persoanelor pensionate după intrarea sa în vigoare, potrivit art. 3 din

decret.

Pe de altă parte, aceste drepturi sunt enumerate, în cuprinsul punctului VI al Anexei

nr. 15 la Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010, printre drepturile

băneşti care nu se iau în calcul la stabilirea punctajului anual, cu argumentul că nu

au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1

aprilie 2001, condiţie la care se referă şi instanţa supremă în Decizia nr. 19/2012.

Pe cale de consecinţă, contrar consideraţiilor instanţei de fond, nu există niciun temei

legal pentru valorificarea acestor venituri, iar în Decizia nr. 19/2012, pronunţată de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului in interesul legii, sunt reiterate

cerinţele art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 cu privire la condiţiile de valorificare

a veniturilor atestate prin adeverinţe, condiţii care, în speţă, nu sunt întrunite

cumulativ.

Pentru argumentele de fapt şi de drept expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 480

alin. (2) din Codul de procedură civilă, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte

sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea reclamantei şi a înlăturat

obligaţia pârâtei de a recalcula pensia reclamantei cu luarea în considerare a

veniturilor reprezentând drepturi băneşti acordate acesteia în baza Decretului nr.

46/1982, atestate prin adeverinţa nr. 554/29.10.2013, precum şi obligaţia de plată a

diferenţelor dintre drepturile băneşti rezultate din recalcularea pensiei prin raportare

la aceste venituri şi cea efectiv plătită reclamantei, menţinând dispoziţiile sentinţei

apelate referitoare la anularea deciziei contestate şi valorificarea celorlalte venituri

din adeverinţa menţionată.

4. Decizie de pensionare. Obligativitatea contestării ei pe cale

administrativă anterior sesizării instanţei de judecată

- Legea nr. 263/2010: art. 149 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4)

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 19/2011 şi Decizia nr. 24/2011

- Codul de procedură civilă: art. 193 alin. (1) şi art. 517 alin. (4)

Având în vedere dispoziţiile art. 149 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr.

263/2011 coroborate cu cele ale art. 193 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Pagină 17 din 45

deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii

sectoriale nu pot fi contestate la instanţa de judecată, dacă nu au fost atacate mai

întâi, respectiv în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de

Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul

Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului

Român de Informaţii, deoarece procedura de examinare a deciziilor supuse

contestării este o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter

jurisdicţional.

Conform deciziei nr. 95613.11.2012 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 838/12.12.2012, doar în măsura în care reclamantul face

dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru

soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că

termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele

de judecată nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea sa, ci trebuie

să o soluţioneze pe fond.

Din dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă rezultă că o decizie în

interesul legii este obligatorie pentru instanţe doar în ceea ce priveşte dezlegarea

dată problemelor de drept avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

neputând fi invocată cu referire la alte chestiuni de drept.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 922 din 8 octombrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1442/11.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 1816/30/2014,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul B.R. în

contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia

prematurităţii, invocată de către Casa Judeţeană de Pensii Timiş, este întemeiată,

dat fiind că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de

dispoziţiile art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice.

Tribunalul a apreciat că, în contextul în care în cuprinsul deciziei nr.

292596/05.03.2014, a cărei anulare se solicită prin acţiunea introductivă de instanţă,

se menţionează posibilitatea contestării conform art. 149 alin. (1) din Legea nr.

263/2010, iar decizia nu a fost contestată la Comisia Centrală de Contestaţii, devin

incidente prevederile art. 149 alin. (4) din aceeaşi lege, conform cărora: „deciziile de

pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive”.

Potrivit art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, „hotărârile prevăzute la art. 150 alin.

(3) pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de

la comunicare”.

Pagină 18 din 45

Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 956/2012, a constatat că

dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt constituţionale în măsura în

care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul

legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale Comisiilor de

Contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului

Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii nu împiedică accesul la

justiţie.

Din coroborarea textelor de lege sus-enunţate cu conţinutul deciziei Curţii

Constituţionale rezultă că justiţiabilul nu este împiedicat a sesiza instanţa

judecătorească doar în cazul în care contestaţia formulată la Comisia Centrală de

Contestaţii nu a fost soluţionată ori comunicată în termenul legal, nu, însă, că ar fi

scutit de parcurgerea procedurii instituite, în mod imperativ, de prevederile art. 149 şi

următoarele din Legea nr. 263/2010.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul B.R., prin care a solicitat

admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate cu privire la excepţia

prematurităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru a

intra şi în cercetarea fondului.

În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamantul a chemat în judecată

Casa Teritorială de Pensii Timiş, după primirea deciziei de pensionare nr.

292596/05.03.2014, pentru ca, pe baza probelor administrate, să fie luate în calculul

pensiei formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit.

a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974. În drept, s-a

avut în vedere Decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în pronunţarea deciziei nr. 19/2011, a avut în

vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 736/24 octombrie 2006, prin care s-a reţinut

că aplicarea, în concret, a prevederilor legale de valorificare a veniturilor enumerate

de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, respectiv a veniturilor

suplimentare obţinute în acord global, se stabileşte de către instanţa judecătorească,

care decide includerea sau nu a acestor venituri în baza de calcul al contribuţiilor de

asigurări sociale stabilind competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti în a

cerceta şi a hotărî dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al

pensiilor şi dacă s-a încasat sau nu contribuţia de asigurări sociale de stat.

Judecătorii sunt obligaţi să se conformeze jurisprudenţei stabilite de Secţiile Unite ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care sunt şi considerentele Curţii Europene

a Drepturilor Omului formulate prin Hotărârea din 22 noiembrie 2002, paragraful 42,

în cauza M. contra României.

În doctrina şi jurisprudenţa naţională opiniile şi soluţiile privitoare la parcurgerea

procedurii administrative prealabile raportat la prevederile art. 149 din Legea nr.

263/2010 nu sunt unitare.

Pagină 19 din 45

Unii autori au calificat această acţiune administrativă prealabilă inutilă, deoarece

este, de principiu, admis dreptul de revocare, organul emitent putând oricând să-şi

retragă sau să-şi modifice actul.

Prin art. 8 din Ordinul nr. 1453/2 mai 2011 privind Regulamentul de organizare şi

funcţionare a Comisiei Centrale de Contestaţii, s-a stabilit obligativitatea parcurgerii

procedurii administrative prealabile, fără însă a avea caracter jurisdicţional, astfel

încât această comisie nu are nici o obligaţie juridică, administraţia putând recurge

prin această procedură doar la o nouă examinare a actului.

Articolul 2 al Anexei nr. 1 la Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei

Centrale de Contestaţii stabileşte atribuţiile principale ale comisiei de contestaţii.

După emiterea acestui ordin, prin Decizia nr. 19/17.10.2011, s-a pronunţat Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că formele de retribuire în acord global vor fi

luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public de pensii

dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea angajatorul a plătit contribuţia

de asigurări sociale la sistemul public de pensii. De asemenea, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a se

pronunţa, în fapt şi în drept, dacă aceste venituri au făcut parte sau nu din baza de

calcul al pensiilor, precum şi dacă s-a încasat sau nu contribuţia de asigurări sociale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reglementat, prin Decizia nr. 19/2011,

competenţa materială exclusivă a instanţelor judecătoreşti, astfel încât examinările

comisiei de contestaţii rămân inutile.

Prin analogie, reclamantul invocă practica judiciară din alte domenii ale dreptului, în

care s-a prevăzut, iniţial, prin lege, obligarea petenţilor de a parcurge procedura

administrativă prealabilă, respectiv prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 50/2008 coroborate cu cele ale art. 205 - 218 ale Codului de

procedură fiscală, care prevăd că soluţionarea contestaţiilor privind taxa de poluare şi

restituirea acesteia se soluţionează de către autoritatea fiscală prin parcurgerea

procedurii prealabile administrative, conform Codului de procedură fiscală. Prin

Decizia nr. 24/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că procedura de

contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008

raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor

de restituire a taxei de poluare.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466-482 Codul de procedură civilă.

Pârâta-intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca

nefondat.

Reclamantul-apelant a depus răspunsul la întâmpinare, prin care reia motivele de

fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii de apel, arătând şi că decizia nr.

24/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost menţionată, în cererea de

apel, cu titlu de exemplu pentru un alt domeniu al dreptului în care Înalta Curte de

Pagină 20 din 45

Casaţie şi Justiţie a statuat că procedura administrativă de contestare nu se aplică

cererilor de restituie a taxei de poluare. Apelantul susţine că, Comisia Centrală de

Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice nu poate răspunde

contestaţiilor administrative şi, în fapt, nici nu răspunde în termenul legal de 45 de

zile.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 149 – art. 151

din Legea nr. 263/2010, constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Prin acţiunea pendinte, înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1816/30/12.03.2014,

reclamantul a contestat decizia de pensionare nr. 292596/05.03.2014, emisă de

către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, întrucât, la stabilirea pensiei sale, nu s-

au valorificat veniturile suplimentare reprezentând acord global, atestate de

adeverinţa nr. 19/12.02.2014 şi adeverinţa nr. 20/12.02.2014, emise de către SC

Iprotim SA Timişoara, contrar dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 19/2000 şi celor

statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 19/17.10.2011.

Articolul 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prevede că: „deciziile de pensie emise

de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în

termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv

la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale,

Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii”, iar art. 149

alin. (2) din Legea nr. 263/2010 dispune că: „procedura de examinare a deciziilor

supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără

caracter jurisdicţional”. Conform art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, „deciziile de

pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive”.

Potrivit art. 193 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „sesizarea instanţei se poate

face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod

expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de

chemare în judecată”.

Având în vedere dispoziţiile legale citate anterior, prin întâmpinarea depusă la

dosarul de fond, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş a invocat excepţia

prematurităţii acţiunii.

În speţă, anterior sesizării Tribunalului Timiş, reclamantul nu a formulat contestaţie

împotriva deciziei de pensionare nr. 292596/05.03.2014, emisă de către pârâta Casa

Judeţeană de Pensii Timiş, la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei

Naţionale de Pensii Publice, potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010, deşi

în cuprinsul deciziei de pensionare s-au menţionat următoarele: „conform art. 149

alin. (1) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensie poate fi contestată, în termen de

30 de zile de la comunicare, la comisia de contestaţii competentă conform legii.

Contestaţia se depune la casa teritorială/sectorială de pensii emitentă. Conform art.

Pagină 21 din 45

149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensionare necontestată în termen

este definitivă”.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale invocate şi la situaţia de fapt existentă în

cauză, instanţa de fond a reţinut corect că excepţia prematurităţii acţiunii pendinte

este fondată, astfel încât, în speţă, nu se mai poate analiza legalitatea şi temeinicia

deciziei de pensionare contestate de către reclamant.

Curtea Constituţională a constatat, prin decizia nr. 95613.11.2012, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 838/12.12.2012, că: „dispoziţiile art. 151 alin. (2) din

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care au format obiectul

excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Sindicatul cadrelor militare

disponibilizate în rezervă şi în retragere, în calitate de reprezentant al membrilor săi

Emil Pătrăşcanu şi Gheorghe Ţuţuianu, în dosarele nr. 2.326/103/2011 şi nr.

2.334/103/2011 ale Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi de Constantin Dumitrache

în Dosarul nr. 7.401/120/2011 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă, sunt

constituţionale în măsura în care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi

necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii,

respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării

Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii

nu împiedică accesul la justiţie”.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „în măsura în care o persoană face

dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru

soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că

termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele

de judecată, în virtutea rolului lor activ prevăzut de art. 129 alin. (5) din Codul de

procedură civilă, nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea, ci ar

proceda la soluţionarea acesteia pe fond. …

Într-adevăr, prevederea dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care acesta

poate fi obstrucţionat sau amânat fără termen din motive imputabile unui organ

administrativ, poate pune în discuţie afectarea acestui drept ori chiar lipsirea sa de

substanţă. Astfel, împrejurările care pot aduce atingere dreptului de acces liber la

justiţie trebuie căutate nu doar în modul de reglementare a acestui drept, ci şi în

modalitatea prin care, în practică, acesta se poate realiza în funcţie de condiţiile

existente. Făcând trimitere la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului

statuat încă din anul 1979 în Hotărârea pronunţată în Cauza Airey contra Irlandei,

instanţa de contencios constituţional reţine că, asemenea Convenţiei pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României nu are

ca scop să apere drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective.

Or, interpretarea dată dispoziţiilor art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul

că acestea ar putea amâna fără limită de timp realizarea drepturilor titularilor

dreptului de pensie, poate fi privită, fără îndoială, ca o atingere a dreptului de care

aceştia trebuie să se bucure potrivit art. 21 din Constituţie”.

Pagină 22 din 45

Din cele expuse anterior rezultă că doar în măsura în care reclamantul face dovada

îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru soluţionarea

cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că termenul legal

pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele de judecată nu

ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea sa, ci trebuie să o

soluţioneze pe fond.

Articolul 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării

deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, o

decizie în interesul legii este obligatorie pentru instanţe doar în ceea ce priveşte

dezlegarea dată problemelor de drept avute în vedere de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, neputând fi invocată cu referire la alte chestiuni de drept. Astfel, în

speţă, nu are relevanţă decizia nr. 24/14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că: „procedura de contestare prevăzută la art.

7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.

140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în

cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin.

(1) lit. d) din acelaşi cod”.

Prin decizia nr. 19/17.10.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „În

interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea

nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale

art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea

pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat,

stabileşte că:

Formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din

Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în

considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost

incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la

sistemul public de pensii”.

Aşadar, prin această decizie, nu s-a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 149 din

Legea nr. 263/2010 şi nu s-a stabilit competenţa exclusivă a instanţelor de judecată

de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva deciziilor de pensionare prin care, la

stabilirea şi recalcularea pensiei din sistemul public, nu se valorifică formele de

retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea

retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, deşi au fost incluse în

salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul

public de pensii, aşa cum greşit apreciază apelantul.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Pagină 23 din 45

5. Indemnizaţie de şomaj. Bază de calcul

- Legea nr. 76/2002: art. 39 alin. (2) lit. b)

- Hotărârea Guvernului nr. 174/2002: art. 191

- Legea nr. 571/2003: art. 2964 alin. (1) din Titlul IX2

Articolul 39 alin. (2) lit. b) nu defineşte noţiunea de „salariu de bază lunar brut pe

ultimele 12 luni de stagiu de cotizare”.

Conform art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi

completată, „prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare,

prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul a

contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzuta la titlul IX2

„Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările

ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare”, astfel încât

dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 trebuie coroborate cu cele ale

art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi completată,

atunci când se calculează indemnizaţia de şomaj cuvenită unei persoane.

Prin urmare, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor

pentru şomaj, stabilită în cuprinsul Titlului IX2 „Contribuţii sociale obligatorii” din

Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie avută în vedere

şi la stabilirea indemnizaţiei de şomaj.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 964 din 16 octombrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1105/27.05.2014, pronunţată în dosarul nr. 1977/108/2014,

Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.M. împotriva

pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamanta a fost angajată la Banca Comercială Română SA Bucureşti din data de

15.08.1991 până la 01.03.2013.

Contractul său individual de muncă a încetat prin efectul deciziei nr. 700/28.02.2013,

emisă de angajator, astfel încât aceasta a formulat cererea pentru acordarea

indemnizaţiei de şomaj, înregistrată la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de

Muncă Arad – Agenţia Locală Chişineu Criş, iar începând cu 04.04.2013, i-a fost

stabilit un cuantum al indemnizaţiei de şomaj de 1.191 lei.

Pentru soluţionarea acestei cereri au fost eliberate, de către fostul angajator,

adeverinţele nr. 5794/25.03.2013 şi nr. 5795/25.03.2013, care atestă că, din

veniturile sale obţinute în intervalul 15.08.1991 - 28.02.2013, au fost reţinute şi virate

la bugetul asigurărilor pentru şomaj sumele reprezentând contribuţia individuală şi

contribuţia datorată de angajator.

Pagină 24 din 45

Cererea a fost soluţionată de către pârâtă prin emiterea dispoziţiei nr. 186, prin care

s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj, în favoarea ei, cu începere de la data de

04.04.2013.

Din adeverinţa nr. 5795/25.03.2013, emisă de Banca Comercială Română SA

Bucureşti, rezultă că pentru toate veniturile brute realizate în februarie 2013, în

valoare de 179.288 lei, care cuprinde salariul de bază brut, prima brută, compensare

brută indemnizaţie concediu de odihnă neefectuat şi indemnizaţie brută navetă, s-a

calculat, reţinut şi virat o contribuţie pentru fondul de şomaj în valoare de 896 lei. De

asemenea, din adeverinţa nr. 52/14.02.2014, eliberată de Agenţia Judeţeană pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Arad – Agenţia Locală Chişineu Criş, rezultă că, pe

seama reclamantei, a fost reţinută şi virată contribuţia menţionată, aceasta aflându-

se în evidenţa nominală a asiguraţilor şi beneficiind de indemnizaţie de şomaj

începând cu data de 04.04.2013.

În speţă, reclamanta a solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr.186, prin care pârâta

i-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj, susţinând că, pentru calculul

indemnizaţiei de şomaj, trebuie luată în calcul suma primită drept „primă” în luna

februarie 2013 şi înscrisă în adeverinţa nr. 5794/25.03.2013, eliberată de Banca

Comercială Română SA Bucureşti, aceasta fiind, în fapt, chestiunea litigioasă dedusă

judecăţii.

Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât, potrivit art.

26 şi art. 27 din Legea nr. 76/2002, atât angajatorii, cât şi angajaţii au obligaţia de a

achita lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, baza de calcul a

acesteia fiind stabilită prin art. 27 alin.(1) şi reprezentând „venitul brut realizat lunar,

în situaţia persoanelor asigurate obligatoriu, prin efectul legii, prevăzute la art.19”,

între care se află şi persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract

individual de muncă, cum este situaţia reclamantei, anterioară încetării raporturilor de

muncă cu Banca Comercială Română SA Bucureşti.

La data de 18.02.2008, a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 149/2008, care

modifică prevederile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, stabilind că se

includ, în baza lunară de calcul asupra căreia angajatorii au obligaţia de a reţine şi a

vira contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, mai multe din

categoriile de venituri brute realizate lunar de către asiguraţi, adică, pe lângă salariul

de bază lunar brut, se includ în baza de calcul şi indemnizaţiile pentru concedii (art.

14 alin. (1) lit. a) şi g), dar nu şi compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale

contractelor colective sau individuale de muncă, salariaţilor concediaţi pentru motive

care nu ţin de persoana lor [(art. 14 alin. (2) lit. e)].

Distinct de baza de calcul pentru reţinerea contribuţiei deja analizate, Legea nr.

76/2002 reglementează, în art. 39, cuantumul indemnizaţiei de şomaj, care cuprinde

o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, după

cum urmează: „a) 75% din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în

vigoare la data stabilirii acestuia, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel

Pagină 25 din 45

puţin un an, respectiv, b) suma prevăzută la lit. a), la care se adaugă o sumă

calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni

de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de

cotizare”. Cotele procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, prevăzute

la alin. (2) lit. b), sunt stabilite diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare realizat de

asigurat anterior datei la care acesta a încetat raporturile de muncă, fiind determinate

la un procent de 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de

ani, cum este cazul reclamantei .

Aşadar, prin intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 149/2008, la 18.02.2008,

s-a modificat doar baza de calcul asupra căreia se reţine şi se virează contribuţia

individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în timp ce dispoziţiile referitoare la

cuantumul indemnizaţiei de şomaj acordate au rămas nemodificate. De asemenea,

legislaţia în vigoare stabileşte categorii distincte în ce priveşte baza de calcul a

contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi cea raportat la care se

aplică procentul de 10% pentru determinarea sumei care se adaugă la componenta

fixă a indemnizaţiei de şomaj. Astfel, dacă pentru determinarea contribuţiei

individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, cota procentuală stabilită de lege se

raportează la venitul brut realizat lunar, pentru calculul indemnizaţiei de şomaj, cota

procentuală, stabilită de art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se raportează la media

salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare.

Astfel fiind, instanţa de fond a apreciat că modificările legislative, intervenite în cursul

lunii februarie 2008, nu au influenţat dispoziţiile legale referitoare la cuantumul

indemnizaţiei de şomaj cuvenite reclamantei, ci doar pe cele privind baza de calcul la

care se raportează cota procentuală pentru stabilirea contribuţiei individuale la

bugetul asigurărilor pentru şomaj. În alţi termeni, indemnizaţia de şomaj cuvenită

reclamantei se determină prin aplicarea cotei de 10% asupra mediei salariului de

bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, prevăzută de art. 39 alin. (2)

lit. b) şi art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 76/2002. Or, această categorie juridică nu

include „prima” acordată reclamantei în cursul lunii februarie 2013, ci doar suma

lunară reprezentând echivalentul muncii prestate în baza contractului individual de

muncă, conform art. 155 din Codul muncii.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a considerat că dispoziţia contestată nu este

nelegală, fiind stabilită în mod corect indemnizaţia de şomaj prin raportarea cotei de

10% asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de

cotizare, iar nu şi asupra altor venituri achitate reclamantei.

Potrivit art. 5 pct. V din Legea nr. 76/2002, în sensul prevederilor acestui act

normativ, termenul de „stagiu de cotizare” indică „perioada în care s-a plătit

contribuţia de asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau,

după caz, numai de către asigurat”. De asemenea, art. 34 alin. (1) din acelaşi act

normativ stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de către asigurat pentru a

beneficia de indemnizaţia de şomaj, între care se include „un stagiu de cotizare de

Pagină 26 din 45

minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii”.

Interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că stagiul

de cotizare la care se raportează analizarea solicitării de acordare a indemnizaţiei de

şomaj îl constituie cele 12 luni din ultimele 24 de luni anterioare înregistrării acestei

cereri. Faţă de momentul când reclamanta a înregistrat cererea de stabilire şi

acordare a indemnizaţiei, stagiul de cotizare prin raportare la care se determină cea

de-a doua componentă a indemnizaţiei, indicată de art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, îl

constituie intervalul 15.08.1991 - 01.03.2013. Aceasta deoarece, conform definiţiei

sus-citate, în stagiul de cotizare se includ doar perioadele pentru care s-a achitat

contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj, iar aceasta nu poate fi achitată decât

după expirarea lunii în cursul căreia se obţin, de către asigurat, veniturile care

constituie baza de calcul a contribuţiei, potrivit art. 27 din Legea nr. 76/2002 şi art. 14

din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, plata contribuţiei făcându-se în

interiorul termenului de depunere a declaraţiei lunare privind evidenţa nominală a

asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată la bugetul asigurărilor pentru şomaj, adică până la

data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează drepturile

salariale sau veniturile de natura acestora [art. 21 şi art. 31 alin. (1) din lege].

Astfel fiind, cuantumul indemnizaţiei de şomaj cuvenite reclamantei nu poate fi

determinat decât prin raportare la media salariului de bază lunar brut din intervalul

15.08.1991 – 01.03.2013. Din acest punct de vedere apare legală dispoziţia

contestată, iar acţiunea este neîntemeiată.

În plus, adeverinţa atestă doar baza de calcul a contribuţiei individuale la bugetul

asigurărilor pentru şomaj, nu şi media salariului de bază lunar brut din intervalul care

constituie stagiul de cotizare, la care face trimitere art. 39 alin. (2) lit. b) din lege,

aceste categorii juridice fiind distincte. Mai mult, potrivit argumentelor expuse,

indiferent care ar fi veniturile lunare la care s-a raportat cota pentru determinarea

contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, procentul de 75%,

reprezentând componenta variabilă a indemnizaţiei de şomaj, se raportează la

salariul de bază lunar brut, iar adeverinţa în litigiu nu atestă majorarea acestuia în

cursul lunii februarie 2013.

De asemenea, este irelevant, în speţă, faptul că, începând cu luna ianuarie 2008, s-a

diminuat cota de contribuţie individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, căci,

cuantumul indemnizaţiei nu este proporţional cu această contribuţie, ci se raportează

la o bază de calcul distinctă, prevăzută de art. 39 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Legea

nr. 76/2002.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta S.M., prin care a solicitat

admiterea apelului şi modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul admiterii

acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, se arată, în esenţă, că sentinţa atacată este nelegală şi

netemeinică, dat fiind că prima instanţă nu a avut în vedere modificarea reglementată

prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 în ceea ce priveşte baza de calcul pentru

Pagină 27 din 45

care angajatorii au obligaţia de a reţine şi vira contribuţia la asigurările pentru şomaj,

reţinând în mod eronat că suma primită, de către reclamanta-apelantă, ca primă s-ar

înscrie în prevederile art. 14 alin. (2). lit. e), respectiv că ar fi o compensaţie acordată

salariaţilor concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor, deşi nu a avut loc o

concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ci o desfacere a

contractului individual de muncă prin acordul pârtilor, în temeiul art. 55 lit. b) din

Codul muncii. Prin urmare, angajatorul în mod legal a reţinut şi virat contribuţia,

deoarece suma acordată, în ultima lună, reclamantei-apelante, este o primă şi nu o

compensaţie ca urmare a concedierii, astfel încât face parte din venitul lunar brut ce

se include în baza de calcul.

Atât prin acţiune, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat

prevederile art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, ale

titlului IX indice 2 „Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 68

din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, însă instanţa de fond nu s-a

referit la aceste prevederi legale, deşi ele explicitează noţiunea de venituri din salarii

şi noţiunea de bază de calcul lunară a contribuţiei la bugetul asigurărilor pentru

şomaj.

Noţiunea de bază lunară de calcul este definită, potrivit acestor dispoziţii legale, ca

fiind: veniturile din salarii sau asimilate acestora, care cuprind toate sumele primite

pentru munca prestată ca urmare a unui raport juridic de muncă, respectiv: salarii de

bază, sporuri şi adaosuri de orice fel, indemnizaţii, recompense şi premii de orice fel,

etc.

Prin urmare, prima acordată apelantei face parte din veniturile prevăzute de art. 191

alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările aduse prin Hotărârea Guvernului

nr. 149/2008 şi Hotărârea Guvernului nr. 113/2011, venituri care reprezintă baza

lunară de calcul asupra căreia angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira

contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, astfel încât intimata

trebuia să includă şi prima acordată de către Banca Comercială Română SA

Bucureşti în baza de calcul a indemnizaţiei de şomaj.

Pe de altă parte, în art. 3 alin. (2) din Anexa 1 la contractul colectiv de muncă, se

menţionează că: „sunt considerate venituri din salarii, toate veniturile în bani obţinute

de către salariaţii băncii, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea

veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv, sporuri, indemnizaţii şi alte

adaosuri”, iar în art. 2 alin. (3) se prevede că veniturile asimilate salariilor sunt cele

reglementate, în mod expres, de Codul fiscal în vigoare. În art. 17 din cap. IV al

Anexei 1 la contractul colectiv de muncă este reglementată prima ca modalitate de

premiere, astfel încât prima acordată face parte din venituri asimilate salariilor,

conform art. 68 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Prima în litigiu a fost primită de către reclamanta-apelantă înainte de încetarea

raporturilor de muncă cu Banca Comercială Română SA Bucureşti şi nu reprezintă o

Pagină 28 din 45

compensaţie, care să fie exceptată de la plata contribuţiilor sociale, ci este parte din

venitul salarial brut pe luna februarie şi trebuie să intre în baza de calcul pentru

stabilirea indemnizaţiei de şomaj.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466, art. 468, art. 470, art. 476 şi art. 480 alin. (2)

din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, dat

fiind că reclamanta-apelantă interpretează eronat dispoziţii legale referitoare la

condiţiile de acordare a indemnizaţiei de şomaj.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care reiterează motivele de fapt şi de

drept invocate prin cererea de apel.

Examinând apelul prin raportare la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile

legale incidente în speţă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Contractul individual de muncă încheiat între reclamanta S.M. şi angajatorul Banca

Comercială Română SA Bucureşti a încetat la data 1.03.2013, prin acordul părţilor, în

temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, aşa cum rezultă din decizia nr.

700/28.02.2013, emisă de Banca Comercială Română SA Bucureşti.

Prin adeverinţele nr. 5794/25.03.2013 şi nr. 5795/25.03.2013, eliberate de către

Banca Comercială Română SA Bucureşti, se atestă veniturile obţinute de către

reclamantă în ultimele 12 luni anterioare încetării raporturilor de muncă şi care au

constituit baza de calcul pentru contribuţia individuală la bugetul asigurărilor de

şomaj, reţinerea şi virarea atât a contribuţiei individuale a reclamantei, cât şi a

contribuţiei angajatorului la bugetul asigurărilor de şomaj pentru perioada

menţionată, precum şi faptul că pentru întregul venit brut al reclamantei în luna

februarie 2013, în cuantum total de 179 288 lei, s-au calculat, reţinut şi virat cele

două contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj, acest venit cuprinzând şi o primă

brută de 166 991 lei.

Conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, cuantumul indemnizaţiei de şomaj

este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare,

după cum urmează: a) 75% din valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la

data stabilirii acestuia, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;

b) suma prevăzută la lit. a) la care se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra

mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei

cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, potrivit dispoziţiilor art.

39 alin. (3) din Legea nr. 76/2002. Acest articol nu defineşte noţiunea de „salariu de

bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare”.

Având în vedere prevederile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, la calculul

indemnizaţiei de şomaj cuvenită reclamantei, pârâta a luat în considerare doar

salariul de bază lunar brut pe luna februarie 2013, aşa cum rezultă din întâmpinările

Pagină 29 din 45

formulate de către pârâtă în dosarul de fond şi în dosarul pendinte. Astfel, la

stabilirea indemnizaţiei de şomaj a reclamantei, prin dispoziţia nr. 186/2013, pârâta

nu a luat în considerare suma brută de 166 991 lei, încasată de către reclamantă, de

la angajator, în luna februarie 2013, cu titlu de primă, deşi aceasta a fost inclusă în

baza de calcul a indemnizaţiei de şomaj, conform adeverinţelor menţionate anterior.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 113/9 februarie 2011 pentru modificarea şi

completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei

sociale au fost modificate şi completate Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de

muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 18 martie 2002, cu modificările şi

completările ulterioare, fiind introdus art. 191 în Hotărârea Guvernului nr. 174/2002.

În speţă, sunt aplicabile, prin raportare la data emiterii dispoziţiei nr. 186/2013 de

către pârâtă, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost

modificate şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011. Prin urmare, Curtea

a constatat că prima instanţă a apreciat greşit că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile

Hotărârii Guvernului nr. 174/2002, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea

Guvernului nr. 149/2008.

Conform art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi

completată, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 186/2013 de către

pârâtă,: „prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare,

prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul a

contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzuta la titlul IX2

„Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările

ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare”.

Prin urmare, art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi

completată, defineşte noţiunea „salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de

stagiu de cotizare”, iar dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 trebuie

coroborate cu cele ale art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002,

modificată şi completată, atunci când se calculează indemnizaţia de şomaj cuvenită

unei persoane. Contrar alegaţiilor pârâtei-intimate, baza lunară de calcul a

contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj trebuie avută în vedere şi

la stabilirea indemnizaţiei de şomaj.

Articolul 2964 alin. (1) din Titlul IX2 „Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr.

571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că: „baza lunară de

calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la

art. 2963 lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară

şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la

care România este parte, care include: a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în

natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu

sau a unui statut special prevăzut de lege ... ”.

Pagină 30 din 45

Capitolul IV din Anexa nr. 1 „Salarizarea personalului din Banca Comercială Română

SA Bucureşti” la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la

Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 13855/16.03.2011, în vigoare în

luna februarie 2013, reglementează premiile şi stimulentele ce pot fi acordate

personalului din Banca Comercială Română SA Bucureşti.

Din adeverinţa nr. 5795/25.03.2013, eliberată de către Banca Comercială Română

SA Bucureşti, rezultă că pentru întregul venit brut al reclamantei în luna februarie

2013, în cuantum total de 179 288 lei, s-au calculat, reţinut şi virat contribuţia

individuală şi contribuţia angajatorului la bugetul asigurărilor de şomaj, acest venit

cuprinzând şi o primă brută de 166 991 lei, iar nu o compensaţie acordată

reclamantei pentru încetarea contractului individual de muncă, astfel încât, în speţă,

nu sunt incidente prevederile art. 29616 lit. c5) din Titlul IX2 „Contribuţii sociale

obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, conform

cărora se exceptează, de la plata contribuţiei de asigurări pentru şomaj,

compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale

de muncă, persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă ori de serviciu sau

care, potrivit legii, sunt trecute în rezervă ori în retragere.

Aşadar, potrivit prevederilor legale citate anterior, la stabilirea indemnizaţiei de

şomaj, prin dispoziţia nr. 186/2013, pârâta trebuia să ia în considerare şi prima brută

de 166 991 lei, încasată de către reclamantă în luna februarie 2013, astfel încât se

impune admiterea în parte a acţiunii reclamantei ca fiind întemeiată şi anularea în

parte a dispoziţiei nr. 186/2013, emisă de către pârâta Agenţia Judeţeană pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Arad, respectiv în ceea ce priveşte cuantumul

indemnizaţiei de şomaj, cu obligarea pârâtei la stabilirea cuantumului indemnizaţiei

de şomaj cu includerea, în baza de calcul a acesteia, şi a sumei acordate de către

angajatorul Banca Comercială Română SA Bucureşti în luna februarie 2013, cu titlu

de primă brută, în cuantum de 166.991 lei, conform adeverinţei nr. 5795/25.03.2013,

eliberată de către Banca Comercială Română SA Bucureşti, precum şi la plata sumei

reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei de şomaj la care avea dreptul

reclamanta, conform celor menţionate anterior, şi suma efectiv plătită, pe perioada

04.04.2013 - 04.04.2014.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei de şomaj la care avea

dreptul reclamanta şi suma efectiv plătită, începând cu data de 04.04.2013 şi până la

punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti.

Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 76/1992, modificată şi completată, prevede că

indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie

de stagiul de cotizare, după cum urmează: „ a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu

de cotizare de cel puţin un an; b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare

de cel puţin 5 ani; c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de

10 ani”.

Pagină 31 din 45

Din Dispoziţia nr. 186/2013, emisă de către pârâta Agenţia Judeţeană pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Arad, rezultă că reclamantei i-a fost acordat dreptul la

indemnizaţie de şomaj pe o durată de 12 luni, respectiv în perioada 4.04.2013-

4.04.2014, astfel încât pretenţiile reclamantei ulterioare datei de 4.04.2014 sunt

nefondate, urmând a fi menţinută hotărârea atacată în ceea ce priveşte respingerea

acestora ca neîntemeiate.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (2)

din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul formulat de către reclamantă şi

a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată

de către reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Arad, a anulat în parte Dispoziţia nr. 186/2013, emisă de

către pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, respectiv în

ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de şomaj, a obligat pârâta la stabilirea

cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu includerea, în baza de calcul a acesteia, şi a

sumei acordate de către angajatorul Banca Comercială Română SA în luna februarie

2013, cu titlu de primă brută, în cuantum de 166.991 lei, conform adeverinţei nr.

5795/25.03.2013, eliberată de către Banca Comercială Română SA Bucureşti, şi a

obligat pârâta la plata sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei

de şomaj la care avea dreptul reclamanta, conform celor menţionate anterior, şi

suma efectiv plătită, pe perioada 04.04.2013 – 04.04.2014, menţinând în rest

dispoziţiile hotărârii atacate.

6. Restituire sumă nedatorată. Inadmisibilitatea acţiunii angajatorului

pentru restituirea unei sume încasate de către salariat urmare a unei

executări silite

- Codul muncii: art. 256

- Codul de procedură civilă: art. 430, art. 628 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 711 alin.

(1)

Angajatorul poate contesta, pe calea contestaţiei la executare, modul de stabilire, de

către executorul judecătoresc, a cuantumului sumelor pe care el le datorează

salariatului în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, puse în executare silită de către

acesta şi care nu stabilesc cuantumul sumelor acordate angajatului cu titlul de

despăgubiri, precum şi al cheltuielilor de executare silită, putând formula şi o cerere

de întoarcere a executării silite.

Dacă angajatorul promovează o contestaţie la executare, fără a contesta aspectul

menţionat anterior, şi contestaţia este respinsă în mod definitiv de către instanţa de

executare, devin incidente prevederile art. 430 din Codul de procedură civilă şi el nu

mai poate cere, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 256 din Codul

muncii, să se constate că salariatul a încasat o sumă nedatorată de către angajator,

ca urmare a finalizării executării silite a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate

împotriva acestuia din urmă. O astfel de încasare s-a întemeiat pe un titlu, astfel

Pagină 32 din 45

încât nu se poate reţine de către instanţa de judecată că vizează o sumă nedatorată

salariatului-creditor de către angajatorul-debitor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 1131 din 3 decembrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1474/12.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 12235/30/2013,

Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta CNADNR SA – DRDP

Timişoara în contradictoriu cu pârâtul C.L. şi a obligat reclamanta să plătească

pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în baza titlurilor

executorii: sentinţa civilă nr. 4406/2011 şi sentinţa civilă nr. 1851/2012 ale

Tribunalului Timiş, pârâtul a pornit executarea silită în vederea valorificării creanţei

reprezentând drepturi salariale recunoscute prin aceste hotărâri judecătoreşti.

În dosarele execuţionale nr. 18/Ex/2013 şi nr. 19/Ex/2013 ale BEJ M.C.P. Timişoara,

în baza unei expertize contabile, s-au stabilit drepturile ce se cuvin pârâtului, în

acestea fiind incluse, conform susţinerilor reclamantei, şi sumele reprezentând spor

de noapte, spor de tură, cheltuieli transport în interes de serviciu şi onorariu expert.

Reclamanta consideră că aceste sume, în cuantum total de 11.859 lei, au încasate

necuvenit de către pârât, pe baza unei expertize extrajudiciare, care nu-i este

opozabilă, astfel încât se impune restituirea lor în temeiul art. 256 din Codul muncii.

Restituirea sumei nedatorate are la bază principiul din dreptul civil privind restabilirea

unui echilibru între părţile unui raport juridic, principiu care vizează faptul juridic licit

cauzator de prejudiciu ca izvor de obligaţii, invocat şi prin cererea introductivă de

instanţă.

Articolul 256 din Codul muncii reprezintă aplicarea în planul dreptului muncii a

acestui principiu, aşa încât restituirea unei sume nedatorate se poate solicita doar

dacă reclamantul nu a avut la îndemână nici un alt mijloc juridic pentru restabilirea

echilibrului patrimonial.

Or, în speţă, împrejurarea dacă sumele solicitate de reclamantă erau sau nu datorate

de pârât trebuia stabilită în cadrul contestaţiei la executare, care este o veritabilă

acţiune în realizare atunci când creanţa face obiectul unei executări silite, printr-o

expertiză, ce putea fi contestată de persoana interesată.

Prin intermediul acestui mijloc juridic, şi anume: contestaţia la executare, reclamanta

a avut la îndemână o cale legală de a contesta expertiza şi drepturile stabilite prin

expertiză. Faptul că nu a uzat de mijloacele puse de lege la dispoziţie nu o

îndreptăţeşte pe reclamantă să repună în discuţie creanţa pârâtului, ce a fost

executată silit.

Pagină 33 din 45

Cu privire la aceste aspecte operează efectul lucrului judecat, ca prezumţie legală,

absolută şi irefragabilă, fiind pronunţate sentinţele civile nr. 5908/2013 şi nr.

8376/2013 ale Judecătoriei Timişoara, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru

judecat, că sumele de bani executate silit, în baza sentinţelor civile nr. 4406/2011 şi

nr. 851/2012, pronunţate de Tribunalul Timiş, sunt datorate de către reclamantă şi,

prin urmare, nu sunt încasate necuvenit de către pârât.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta CNADNR SA – DRDP

Timişoara, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a

sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea apelului, se arată că pârâtul C.L. este angajat a societăţii, fiind încadrat

în funcţia de controlor de trafic ACI Moraviţa, în cadrul DRDP Timişoara, iar ca

urmare a unui proces de concediere colectivă, a primit Decizia de concediere nr.

328/26.05.2011, pe care a contestat-o şi care a fost anulată de instanţa de judecată,

prin sentinţa civilă nr. 4406/PI/28.09.2011, irevocabilă prin decizia nr.

198/18.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. În martie 2012, acesta a

fost reîncadrat prin decizia nr. 126/09.03.2012.

Ulterior, prin decizia de concediere nr. 127/09.03.2012, contractul individual de

muncă al pârâtului a încetat, începând cu data de 07.04.2012, în temeiul art. 66-art.

67 din Codul muncii, întrucât nu mai exista postul de controlor de trafic la ACI

Moraviţa şi nu exista nici un loc de muncă disponibil în statul de funcţii al DRDP

Timişoara.

Pârâtul a contestat şi această decizie de concediere, care a fost anulată de către

instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr. 1851/PI/14.06.2012, irevocabilă prin

decizia nr. 2474/24.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

În urma soluţionării irevocabile a litigiului de muncă, societatea reclamantă a emis

decizia nr. 580/03.12.2012, prin care a pus în executare titlul executoriu. Astfel, s-a

procedat, potrivit art. 3 din actul respectiv, la calcularea „despăgubirilor egale cu

salariile indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi

beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă şi până la

reîncadrarea efectivă”, potrivit hotărârii instanţei, moment la care s-a constatat că

pârâtul este cel care datorează reclamantei suma de 7.557 lei cu titlu de restituire

salarii compensatorii, conform art. 4 din decizia emisă, care prevede că: „salariatul

are obligaţia de a returna plăţile compensatorii încasate.

Pârâtul a contestat şi această decizie, solicitând anularea art. 4 al acesteia,

nerecunoscând faptul că are de achitat societăţii o sumă de bani privind

compensarea convenţională intervenită între părţi în baza creanţelor certe, lichide şi

exigibile datorate reciproc, respectiv plata drepturilor salariale cuvenite pârâtului

izvorâte din sentinţele civile amintite mai sus şi plăţile compensatorii datorate de

către acesta angajatorului, urmare a reintegrării şi repunerii părţilor în situaţia

anterioară concedierii. Ca atare, apelanta s-a adresat instanţei de judecată printr-o

Pagină 34 din 45

cerere reconvenţională, care a fost disjunsă formând obiectul dosarului nr.

6248/30/2013 al Tribunalului Timiş, prin care a solicitat obligarea acestuia la plata

sumelor compensatorii încasate.

Cu toate acestea, pârâtul s-a adresat BEJ M.C.P., în vederea obţinerii celor acordate

de către instanţa de judecată, prin hotărârile menţionate anterior. Astfel, prin

somaţiile comunicate la data de 18.03.2013, în dosarele execuţionale nr. 18/EX/2013

şi nr. 19/EX/2013, aflate pe rolul BEJ M.C.P., s-a notificat reclamantei demararea

procedurii de executare silită pentru sumele de 19.749,60 lei şi de 25.837,15 lei

rezultate din sentinţele civile nr. 1851/PI/14.06.2012, şi nr. 4406/PI/28.09.2011,

pronunţate de către Tribunalul Timiş. Totodată, executorul judecătoresc a înştiinţat că

s-a procedat la poprirea conturilor societăţii până la concurenţa sumelor ante-

menţionate.

Pârâtul este cel care datorează anumite sume de bani, apelanta procedând de bună-

voie la punerea în executare a titlului executoriu în baza căruia a fost somată la plata

sumelor sus-amintite. Astfel, atâta timp cât nu a refuzat punerea în executare a

hotărârilor judecătoreşti care stau la baza executării silite, ba mai mult, a procedat în

mod benevol la punerea acestora în executare, reclamanta consideră că pârâtul, cu

rea-credinţă, a obţinut anumite sume de bani, deşi el este dator societăţii.

Mai mult, prin executarea silită demarată, pârâtul a obţinut anumite sume de bani,

calculate printr-un raport de expertiză extrajudiciară, respectiv spor ore de noapte,

spor de fidelitate, spor de tură, chiar dacă acesta nu a lucrat efectiv pentru a

beneficia de astfel de sporuri, care se acordă doar pentru timpul efectiv lucrat.

Această expertiză extrajudiciară nu îi este opozabilă reclamantei, întrucât la

întocmirea ei nu a fost parte şi nu a putut formula un punct de vedere. Astfel, prin

obţinerea acelor sume de bani la care nu are dreptul, pârâtul s-a îmbogăţit fără justă

cauză.

În litigiul având ca obiect contestaţie la executare, care este o procedură specială, nu

putea fi administrată proba cu expertiza contabilă pentru a se determina debitul cert,

cu atât mai mult cu cât titlul executoriu era reprezentat de o hotărâre judecătorească,

iar nu de un eventual alt act ce putea constitui titlu executoriu.

Prin urmare, atâta timp cât doar pe calea acţiunii, societatea avea la îndemână

posibilitatea recuperării sumelor datorate de către intimat, apreciază că motivarea

avută în vedere de instanţa de fond nu este corectă.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 din Codul de procedură civilă.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat prin

raportare la motivele invocate şi la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.

5908/2013 şi a sentinţei civile nr. 8376/2013 ale Judecătoriei Timişoara.

Pagină 35 din 45

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate de către

intimată, prin întâmpinarea depusă la dosar, şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea

a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată pendinte, astfel cum a fost precizată,

reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună

obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate necuvenit ca urmare a punerii în

executare a sentinţei civile nr. 1851/14.06.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, în

şnur cu decizia civilă nr. 2474/24.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,

în dosarul execuţional nr. 18/Ex/2013 şi a sentinţei civile nr. 4406/28.09.2011,

pronunţată de Tribunalul Timiş, în şnur cu decizia civilă nr. 198/18.01.2012,

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul execuţional nr. 19/Ex/2013, în

cuantum total de 11859 lei, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata

dobânzii legale până la plata efectivă, în temeiul dispoziţiile art. 256 din Codul

muncii.

Conform art. 628 alin. (2) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care

prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost

stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit

legii, iar încheierea executorului judecătoresc pentru sumele stabilite potrivit

prezentului articol este titlu executoriu.

Articolul 711 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „împotriva executării

silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act

de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin

executare”.

Prin urmare, reclamanta putea contesta, pe calea contestaţiei la executare, modul de

stabilire, de către executorul judecătoresc, a cuantumului sumelor pe care ea le

datora pârâtului în temeiul sentinţei civile nr. 1851/14.06.2012, pronunţată de

Tribunalul Timiş şi rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2474/24.10.2012,

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi a sentinţei civile nr. 4406/28.09.2011,

pronunţată de Tribunalul Timiş şi rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

198/18.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, puse în executare silită de

către pârât, precum şi al cheltuielilor de executare silită, putând formula şi o cerere

de întoarcere a executării silite.

Deşi a formulat contestaţie la executare, reclamanta nu a contestat aspectele

menţionate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 5908/7.05.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în

dosarul nr. 7735/325/2013, rămasă irevocabilă, şi prin sentinţa civilă nr.

8376/27.06.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7734/325/2013,

rămasă irevocabilă, s-au respins, cu putere de lucru judecat, atât contestaţiile la

executarea silită demarată în dosarele execuţionale nr. 18/EX/2013 şi nr.

19/EX/2013, aflate pe rolul BEJ M.C., cât şi cererile contestatoarei CNADNR SA

Pagină 36 din 45

Bucureşti – DRDP Timişoara de întoarcere a executării silite contestate, reţinându-se

că nu au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la executarea silită, iar hotărârile

judecătoreşti puse în executare nu au fost desfiinţate.

Articolul 256 alin. (1) din Codul muncii prevede că: „salariatul care a încasat de la

angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.

În acest context, având în vedere dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură civilă,

instanţa de judecată nu poate analiza, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile

art. 256 din Codul muncii, dacă pârâtul-creditor a încasat o sumă nedatorată de către

reclamanta-debitoare, urmare a executării silite de către salariatul-creditor a unor

hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva angajatorului-debitor. Această încasare s-

a întemeiat pe un titlu, astfel încât nu se poate reţine că vizează o sumă nedatorată

salariatului-creditor de către angajatorul-debitor.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art.

480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantei ca

nefondat.

7. Salariul de bază. Legalitatea stabilirii lui pentru fiecare clasă de

salarizare, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, printr-o

formulă de calcul constând din înmulţirea coeficientului de ierarhizare

corespunzător cuantumului salariului de bază brut prevăzut pentru

clasa 1 de salarizare, chiar dacă acesta este inferior celui minim brut pe

ţară, garantat în plată

- Codul muncii: art. 164

- Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011: art. 1

Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 stabileşte salariul de bază minim brut pe ţară,

garantat în plată pe anul 2012, la nivelul sumei de 700 lei.

Potrivit art. 164 din Codul muncii, salariaţii nu pot primi, pentru munca prestată, cu

titlul de salariu, o sumă mai mică decât cea prevăzută în hotărârea de guvern, care

se emite anual, cu privire la cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară.

Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se pot stabili salariile de bază

corespunzătoare fiecărei clase de salarizare prin înmulţirea coeficientului de

ierarhizare corespunzător cuantumului salariului de bază brut prevăzut pentru clasa 1

de salarizare, în condiţiile în care coeficientul 1 de ierahizare este reglementat pentru

clasa 1 de salarizare. Salariile de bază brute astfel calculate sunt legale atâta timp

cât nu se situează sub salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul respectiv.

Singurul efect al Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 cu privire la grila de salarizare,

astfel reglementată, poate privi salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, întrucât

doar salariaţii încadraţi în această clasă de salarizare, căreia îi corespunde un salariu

Pagină 37 din 45

mai mic decât cel minim brut pe ţară, trebuie să beneficieze de salariul minim

garantat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 1129 din 3 decembrie 2014, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1627/19.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 1355/30/2014,

Tribunalul Timiş a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.

705/2014, pronunţată în dosarul nr. 7048/108/2013 al Tribunalului Arad, precum şi

excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţii: N.C., C.A., O.C. S., P. L.D.,

P.S., S.D., S.A., R.O., S.A.E., P.I., M.V., C.A.S., I.A.P., M.V.E., C.V., B.P., P.F.I.,

S.A.S., V.S.I., U.C., C.A.R., T.C., F.L., T.E., R.C., V.O., B.C.C., R.I.T., G.H. T.A.,

I.M., M.D., G.M., N.G., T.M., P.C., Z.D., B.A., S.N., B.V., A.F., C.D., A.F.I., V.I., C.P.,

S.G., S.C., B.M.L., C.D. N., C.O., T.S.R., G.S., L.D.S., R.S., A.M., S.L.M., B.I.,

M.B.M., C.G., N.D.S., B.A., T.C., C.A.V., S.N., D.D.I., N.F.O., I.E., I.S., Ţ.C.l., P.A.T.,

C.D.P., P.C.N., P.D.I., H.I., P.T.C., L.D., Ţ.R., P.C.G., B.M., N.A., Z.V., G.I., T.C.N.,

S.I., L.E., M.R., F.F., B.O., S.A., C.V., N.V., R.E.A., L.N., J.G.D., M.O.C., M.G.,

P.S.F., D.A.T., Ţ.G.C., T.G.G., L.V.L., H.A., G.D., Ş.C., A.R., T.M., O.M., P.M., B.G.,

J.N., A.F., T.M., N.M., P.S., C.V., G.E., P.T., N.V., B.F.R., D.P., C.C., R.R. S., T.I.,

C.V., M.I., A.V.C., S.E.S., P.D., V.I., H.D., P.P., D.R.G., C.I., M.N., V.I., P.M., O.V.,

N.I.F., C.C.G., B.I., I.M.P., D.A.D., C.N., G.T., V.I., D.I., M.I., Vi.I., S.P., S.I., T.N.C.,

N.F. şi C.A., reprezentaţi prin Sindicatul Feroviar Glasul Roţilor de Tren, în

contradictoriu cu pârâta Compania Naţională CFR SA Bucureşti, fără a acorda

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia

autorităţii de lucru judecat privind pe reclamanţii J.V., P.I., S.C. şi T. G. este

neîntemeiată, întrucât nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, prevăzută

de art. 431 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care acţiunea soluţionată

prin sentinţa civilă nr. 705/2014, pronunţată în dosarul nr. 7048/108/2013 al

Tribunalului Arad, a fost întemeiată pe prevederile art. 41 alin. (3) din contractul

colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, iar acţiunea pendinte are ca

temei juridic Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă,

tribunalul a constatat că, potrivit art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, cererile

având ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze a

acestuia se prescriu în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune. Însă,

în speţă, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât drepturile ce fac obiectul

litigiului sunt drepturi salariale care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit.

c) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 171 alin. (1) din Codul muncii, conform

cărora termenul de prescripţie este de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Pagină 38 din 45

Astfel, raportat la data formulării acţiunii şi la pretenţiile solicitate, s-a respins

excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, în anul 2012, reclamanţii au

prestat muncă în cadrul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA, fiind

angajaţi cu contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminată.

Reclamanţii solicită obligarea pârâtei la plata, pentru anul 2012, a diferenţei dintre

drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de ierarhizare pornind de la

salariul minim pe economie de 700 lei, stabilit prin Hotărârea Guvernului nr.

1225/2011, şi drepturile salariale efectiv plătite, prevăzute în Anexa 1 la contractul

colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012, de 600 lei, precum şi la virarea contribuţiei

aferente pensiei pentru fiecare salariat, raportat la aceasta diferenţă.

Începând cu data de 01.01.2012, în calitate de angajaţi, reclamanţii au beneficiat de

un salariu de încadrare corespunzător clasei de salarizare avute, calculat prin luarea

în considerare a salariului de bază minim brut de 600 lei, corespunzător clasei 1 de

salarizare, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa 1 la contractul

colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012, încheiat la nivelul pârâtei.

Conform art. 128 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de muncă care pot fi

încheiate sunt cele la nivel de unitate, la nivel de grupuri de unităţi şi la nivel de

sectoare de activitate.

Potrivit art. 229 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu

respectarea condiţiilor legale constituie legea părţilor.

În art. 41 alin. (3) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură

transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut că: „salariul de bază minim brut la nivelul

ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program

complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul

fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta”.

Însă, pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2013, prevederile contractului colectiv de

muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul

Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr. 722/03/24.01.2008, şi-au încetat

valabilitatea, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei

Sociale nr. 171/DDS/21.03.2011, ca urmare a denunţării acestuia. La fel, prevederile

contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar au

încetat la data de 28.12.2010.

Prin urmare, pentru anul 2012, nu mai este aplicabil contractul colectiv de munca la

nivel de grup de unităţi sau contractul colectiv de muncă la nivel de ramură

transporturi, ci contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pagină 39 din 45

În conformitate cu Anexa 1 la contractul colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012,

nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 600 de lei brut.

La negocierea contractului colectiv de muncă pe unitate şi la stabilirea acestei valori

de referinţă, părţile au fost de acord, întrucât au semnat acest contract colectiv de

muncă, iar după semnarea acestuia, nu a fost promovată o acţiune în instanţă pentru

modificarea acestei clauze contractuale pe motiv că nu este respectat salariul minim

pe economie prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.

Astfel, văzând şi prevederile art. 160 din Codul muncii, instanţa de fond a constatat

că acest contract colectiv de muncă pe unitate este legea părţilor şi trebuie respectat

atât de către ambele părţi semnatare, cât şi de către instanţele judecătoreşti, care nu

pot să modifice sau să anuleze clauzele contractuale, fără a fi sesizate în acest sens,

şi nici să ignore dispoziţiile contractului colectiv de muncă prin aplicarea altor

dispoziţii, aleatorii, şi care nu au fost negociate de părţi.

Drepturile şi obligaţiile privind salarizarea sunt cele prevăzute în contractele colective

de muncă, în contractele individuale de muncă şi în lege, aşa cum se prevede la art.

37 şi art. 39 din Codul muncii, iar nivelurile salariale minime se stabilesc prin

contractele colective de muncă aplicabile, conform art. 162 din Codul muncii.

Articolul 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 prevede că, începând cu data de

1 ianuarie 2012, salariul de bază minim brut pe ţară, garantat în plată, se stabileşte la

700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în

anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră.

Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011, invocată de reclamanţi, stabileşte salariul de

bază minim brut pe ţară şi nu prevede obligaţia unuia sau unor angajatori de a aplica

coeficienţii de ierarhizare în funcţie de acest salariu de bază. Drepturile salariale

trebuie să fie, aşa cum s-a arătat mai sus, rezultatul negocierii şi să fie cuprinse în

contractele colective de muncă aplicabile

Aşadar, pentru perioada 01.01.2012-31.12.2012, Hotărârea Guvernului nr.

1225/2011 nu poate constitui temeiul obligării pârâtei la plata diferenţelor salariale

solicitate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii: N.C., C.A., O.C. S., P. L.D.,

P.S., S.D., S.A., R.O., S.A.E., P.I., M.V., C.A.S., I.A.P., M.V.E., C.V., B.P., P.F.I.,

S.A.S., V.S.I., U.C., C.A.R., T.C., F.L., T.E., R.C., V.O., B.C.C., R.I.T., G.H. T.A.,

I.M., M.D., G.M., N.G., T.M., P.C., Z.D., B.A., S.N., B.V., A.F., C.D., A.F.I., V.I., C.P.,

S.G., S.C., B.M.L., C.D. N., C.O., T.S.R., G.S., L.D.S., R.S., A.M., S.L.M., B.I.,

M.B.M., C.G., N.D.S., B.A., T.C., C.A.V., S.N., D.D.I., N.F.O., I.E., I.S., Ţ.C.l, P.A.T.,

C.D.P., P.C.N., P.D.I., H.I., P.T.C., L.D., Ţ.R., P.C.G., B.M., N.A., Z.V., G.I., T.C.N.,

S.I., L.E., M.R., F.F., B.O., S.A., C.V., N.V., R.E.A., L.N., J.G.D., M.O.C., M.G.,

P.S.F., D.A.T., Ţ.G.C., T.G.G., L.V.L., H.A., G.D., Ş.C., A.R., T.M., O.M., P.M., B.G.,

Pagină 40 din 45

J.N., A.F., T.M., N.M., P.S., C.V., G.E., P.T., N.V., B.F.R., D.P., C.C., R.R. S., T.I.,

C.V., M.I., A.V.C., S.E.S., P.D., V.I., H.D., P.P., D.R.G., C.I., M.N., V.I., P.M., O.V.,

N.I.F., C.C.G., B.I., I.M.P., D.A.D., C.N., G.T., V.I., D.I., M.I., Vi.I., S.P., S.I., T.N.C.,

N.F. şi C.A., reprezentaţi prin Sindicatul Feroviar Glasul Roţilor de Tren, prin care au

solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii

aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este greşită şi

a fost dată în contra dispoziţiilor legale aplicabile, invocate atât în acţiunea

introductivă, cât şi în cuprinsul apelului.

Conform art. 164 din Codul muncii, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în

plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre de

guvern.

În cadrul negocierilor pentru contractul colectiv de muncă nu se negociază salariile

corespunzătoare fiecărei funcţii, ci salariul de bază minim corespunzător clasei I de

salarizare, care nu trebuie să fie mai mic decât salariul minim brut pe ţară.

La încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul şi

reprezentanţii sindicatelor au obligaţia de a respecta dispoziţiile legale, respectiv

prevederile art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu

poate negocia salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de

bază minim brut pe ţară, fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel

puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

Prin reglementarea acestor dispoziţii, legiuitorul nu a negat dreptul părţilor vizate de a

negocia clauza privind salariul minim brut a cărui garantare este impusă angajatorului

prin lege, întrucât, conform art. 1 al aceluiaşi articol, „salariul de bază minim brut pe

ţară se stabileşte prin hotărâre a guvernului după consultarea sindicatelor şi a

patronatelor”.

Salariul minim stabilit la nivel naţional îşi are temeiul în Hotărârea Guvernului nr.

1225/2011.

Or, stabilirea cuantumului salariului minim brut garantat în plată prin Hotărârea

Guvernului nr. 1225/2011, cu respectarea condiţiilor de consultare a sindicatelor şi a

patronatelor, se impune şi pârâtei, în calitate de angajator, care este obligată să

asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată, astfel stabilit.

Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unităţi sau alte structuri salariale

nu pot cuprinde drepturi salariale sub valoarea stabilită la nivel unitar, ce reprezintă

salariul minim pe economie.

Pagină 41 din 45

Instanţa de fond apreciază că atât timp cât angajaţii nu au contestat valoarea minimă

de 600 de lei ca fiind nelegal convenită, fiind sub nivelul minim al salariului minim pe

economie, contractul colectiv de muncă îşi produce efectele şi e valabil.

Or, acest raţionament este total greşit.

Orice prevedere contrară Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 nu poate produce

efecte juridice.

Astfel, neaplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 reprezintă o culpă în sarcina

angajatorului, care nu a respectat această lege aplicabilă raportului de muncă cu

angajaţii, creând un prejudiciu în patrimoniul angajaţilor, pe care e obligat să îl

acopere, conform art. 235 din Codul muncii.

Anexa 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a stabilit clasa I

de salarizare la nivel de 600 de lei brut. Faţă de dispoziţiile legale referitoare la

caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei I de

salarizare la nivelul salariului de bază minim brut prevăzut de Hotărârea Guvernului

nr. 1225/2011, respectiv de 700 lei.

Pârâta nu a plătit reclamanţilor drepturile salariale calculate în raport de salariul de

bază minim brut de 700 de lei, prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011,

pentru anul 2012, încălcând prevederile art. 40 alin. (2) lit. c) coroborate cu

prevederile art. 229 alin. (4) din Codul muncii.

Astfel, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, contrare

dispoziţiilor art. 164 din Codul muncii, sunt nule şi nu produc efecte juridice, iar

angajaţii nu aveau interesul de a mai promova o acţiune în anularea clauzei

nelegale, fiind îndreptăţiţi să formuleze o acţiune în plata diferenţelor salariale

cuvenite.

În acest sens, se invocă şi practica instanţelor din ţară, care, în analiza raporturilor

contractuale dintre pârâtă şi angajaţii acesteia, au apreciat ca întemeiate solicitările

formulate şi au dispus obligarea companiei la plata acestor drepturi salariale.

Acordarea drepturilor salariaţilor este obligatorie atât dacă aceste drepturi izvorăsc

din dispoziţii legale, cât şi din prevederile cuprinse în contractele colective de muncă

încheiate la diferitele niveluri sau în contractele individuale de muncă.

În privinţa drepturilor ce decurg din lege, în temeiul art. 164 alin. (3) teza I din Codul

muncii republicat, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar

cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară. În Monitorul Oficial al României

nr. 922/27 decembrie 2011, a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011

pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Pagină 42 din 45

Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2012, salariul minim brut pe ţară garantat în

plată se stabileşte la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333

ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră.

Instanţa nu a avut în vedere aceste dispoziţii legale şi nici prevederile art. 40 alin. (1)

din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2011-2014, salariul de bază

minim brut pe ţară fiind de 700 lei, aspect care este în acord şi cu dispoziţiile

Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011.

Conform art. 241 din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă la nivel

naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ţară. Astfel,

aşa-zisa lipsă a unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate nu afectează

drepturile câştigate de salariaţi prin lege sau prin contractul colectiv de muncă la nivel

naţional.

Pârâta a acordat salariul brut de 600 lei, sub salariul minim brut stabilit de dispoziţiile

legale în vigoare: Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 şi contrar dispoziţiilor

contractului colectiv de muncă la nivel naţional, astfel încât acţiunea este întemeiată.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă privind încetarea efectelor contractului

colectiv de muncă pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/2008, acesta nu a

încetat la data de 31.12.2010, ci s-a prelungit, conform dispoziţiilor art. 4 din

contractul colectiv de muncă.

Aşadar, pentru anul 2011, contractul colectiv de muncă nr. 722/2008 şi-a prelungit

valabilitatea, iar odată cu încheierea noului contract colectiv de muncă pe anii 2012-

2014, înregistrat sub nr. 116/2012, drepturile salariaţilor urmau a fi avute în vedere în

corelaţie cu legislaţia în vigoare privind salariul minim brut, astfel cum este prevăzut

de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.

La nivelul ţării, astfel de acţiuni au fost admise, astfel încât la o situaţie de drept

similară, soluţia nu poate fi decât aceeaşi, sens în care se invocă şi dispoziţiile

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care au reglementat această chestiune de

drept.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele Codul de procedură civilă.

Pentru pârâta-intimată CNCF CFR Bucureşti, Sucursala Regională CF Timişoara a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi

a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Curtea a constatat că este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Pagină 43 din 45

Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011, invocată ca temei de drept pentru admiterea

pretenţiilor aferente anului 2012 cu privire la salariul de bază cuvenit reclamanţilor,

stabileşte salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată pe anul 2012, la

nivelul sumei de 700 lei.

Instituţia salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată este reglementată

prin dispoziţiile art. 164 din Codul muncii. Potrivit art. 164 alin. (1) din Codul muncii,

valoarea acestuia, corespunzător unui program normal de muncă, se stabileşte prin

hotărâre a guvernului, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor. În conformitate

cu dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Codul muncii, angajatorul nu poate

negocia şi stabili salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de

bază minim brut orar pe ţară, fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar

cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

Prin urmare, salariaţii nu pot primi, pentru munca prestată, cu titlu de salariu, o sumă

mai mică decât cea prevăzută în hotărârea de guvern care se emite anual cu privire

la cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară.

Articolul 7 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2012-2013, pe

care şi-au întemeiat acţiunea reclamanţii, prevede că „salariile de bază

corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de

ierarhizare şi de formula de calcul din Anexa nr. 1” la acest contract colectiv de

muncă. Astfel, coeficienţi de ierarhizare arătaţi în Anexa nr.1 la contractul colectiv de

muncă, pe baza cărora se stabileşte salariul brut al fiecărui salariat al unităţii, nu se

raportează la salariul de bază minim brut pe ţară, ci la salariul de bază brut

corespunzător clasei 1 de salarizare. Conform Anexei 1 la contractul colectiv de

muncă la nivel de unitate, clasei de salarizare 1 îi corespunde un coeficient de

ierarhizare 1 şi un salariu de bază brut de 600 lei.

Anexa 1 cuprinde 46 clase de salarizare. Fiecărei clase de salarizare îi corespunde

un coeficient de ierarhizare, iar salariul de bază se stabileşte pentru fiecare clasă prin

înmulţirea salariului de bază brut aferent clasei 1 de salarizare cu coeficientul de

ierarhizare al clasei respective.

Salariile de bază brute astfel calculate sunt legale atâta timp cât nu se situează sub

salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul 2012, reglementat prin Hotărârea

Guvernului nr. 1225/2011, în sensul că nu sunt mai mici de 700 lei.

Singurul efect al Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 cu privire la grila de salarizare a

pârâtei poate fi cu privire la salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, întrucât

doar salariaţii încadraţi în această clasă de salarizare, căreia îi corespunde un salariu

mai mic decât cel minim brut pe ţară, trebuiau să beneficieze de salariul minim

garantat. O astfel de interpretare nu conduce la o discriminare a celorlalţi salariaţi,

care au salariile mai mari decât salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul 2012,

Pagină 44 din 45

şi nici la ineficienţa criteriilor de salarizare, dat fiind că ele se păstrează pentru

aceştia fără vreo modificare, nefiind încălcate principiul nediscriminării şi al egalităţii

de tratament, prevederile art. 11, ale art. 38, ale art. 40 alin. (2) lit. c), ale art. 170, ale

art. 236 alin. (4) din Codul muncii ori dispoziţiile contractului colectiv de muncă la

nivel de unitate.

Reclamanţii nu au susţinut şi nu au dovedit că ar fi primit un salariu brut lunar mai

mic de 700 lei, pentru ca acţiunea lor să fie admisibilă pentru pretenţiile aferente

anului 2012, potrivit art.164 coroborat cu art. 40 alin. (2) din Codul muncii.

Articolul 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii

2008 – 2010 a stabilit un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de

700 lei, începând cu 1 ianuarie 2008, şi că la acesta trebuiau aplicaţi coeficienţii

minimi de ierarhizare. În speţă, însă nu sunt incidente prevederile acestui contract

colectiv, dat fiind că şi-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, conform art. 4

alin. (1) şi alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi,

înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 722/24.01.2008,

şi adreselor nr. 140/DSS/08.03.2011 şi nr. 141/DSS/10.03.2011, emise de Ministerul

Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, astfel încât nu există identitate între situaţiile

juridice create de efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură

transporturi, pe de o parte, şi cele create de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011,

care reglementează salariul de bază minim brut garantat.

Jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, iar clauzele unui contractul colectiv de

muncă trebuie interpretate, în fiecare cauză, în funcţie de formularea lor şi de regulile

de interpretare a contractelor. Practica judiciară invocată de către reclamanţi, nu

poate fi valorificată în cauză, deoarece nu s-a probat că reprezintă o jurisprudenţă

majoritară a instanţelor naţionale, pentru a se putea aprecia că s-ar constitui într-o

bază legală a dreptului pretins de reclamanţi, a cărui recunoaştere s-ar impune

eventual prin aplicarea directă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului (în acest sens a se vedea Cauza Beian contra

României).

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că sentinţa

atacată este legală şi temeinică, fiind întemeiată pe argumente juridice coerente,

astfel încât, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins apelul

reclamanţilor ca nefondat.