Modulul: Obiective si tehnici in kinetoterapie

Modulul: Obiective si tehnici in kinetoterapieSaptamanile: 15-30 IX, 1-30 XCURS 1

Aparatul locomotor ndeplinete funciile de micare ale diverselor pri ale corpului. Este alctuit din sistemul osteo articular specializat pentru funcia de susinere i sistemul muscular pentru funcia de micare.

nalctuirea aparatului locomotor intr:- oasele i articulaiile formeaz sistemul osteoarticular cu rolpasiv n micare;- sistemul muscular reprezentat prin muchi cu rol activ n micare. Totalitatea structurilor osose formeaz scheletul. Acesta constitue un fel de schela care d forma general i proporiile corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie la meninerea posturii organismului, opunndu-se mpovrrii date de greutataea corpului, care se afla sub aciunea gravitaiei terestre. Oasele sunt legate ntre ele prin structuri conjunctive de diferite feluri, care le asigura mobilitatea, adic posibilitatatea deplasrii unora n raport cu altele. Aceste structuri sunt articulaiile. Oasele i articulaiile formeaz partea pasiv a aparaului locomotor. Pe oase se fixeaz muchii striai scheletici. Acetia actioneaza asupra oaselor i articulatiilor ca asupa unor prghii, constituind partea activ a aparatului locomotor, adic elemntele lui dinamice. n afar de imprimarea unor micri segmentelor osoase, muchii mai intervin i n imobilizarea acestor segmente n anumite atitudini.

I. SISTEMUL OSTEO ARTICULAROsulreprezint elementul de baz al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dur, solid i rezistent. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm, iar cel mic este scria din ureche. Numrul total al oaselor care alctuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi. Scheletul unui nou-nascut are mult mai multe oase decat corpul unui adult, aproximativ 350. Crescand, oasele fuzioneaza intre ele, numarul lor miscorandu-se la 206, o data ce procesul de crestere s-a incheiat.Depinde de la individ la individ modul in care s-au sudat oasele determinand in final si numarul acestora.Functiile tesutului osos

1. functia de suport-scheletuleste baza corpului, suporta atat greutatea lui cat si ofera puncte de conexiune pentru majoritatea muschilor. Confera pozitia bipeda a omului.

2. functia de protectie-scheletulofera protectie mecanica pentru multe dintre organele interne, reducand astfel riscul deteriorarii lor (oasele craniene protejeaza creierul, vertebrele protejeaza maduva spinarii, coastele protejeaza inima si plamanii).

3. functia de asistenta in miscare- muschii care sunt atasati oaselor in momentul in care se contracta determinamiscarea oaselor.

4. functia de depozit de minerale-tesutul ososeste o rezerva naturala de minerale cum ar ficalciulsifosforul. Cand este necesar oasele elimina in sange mineralele in acest fel echilibrand nivelul acestora in corp.

5. functia de producere a celulelor albe- acest proces are loc inmaduva osoasa rosie, in interiorul oaselor mari.

6. functia de inmagazinare a energiei- odata cu trecerea timpului in interiorul anumitor oasemaduva osoasa rosiese transforma inmaduvaosoasa galbena.Maduva osoasa galbenaconsta in mare parte din celule adipoase si doar cateva celule sanguine si reprezinta o importanta resursa de energie chimica.

Oasele scheletului sunt mprite n patru grupe:

oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza socurile. Acestea au o parte interioara, numit diafiza si dou capete numite epifiza. Regiunile intre diafize si epifize se numesc metafiza. Oasele lungi sunt mai compacte dect celelalte oase. Din aceast categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia si falangele.

oasele scurte, care sunt mai putin compacte compacte, destul de subtiri, mici. In structura oaselor scurte intra periostul si masa osoasa, formata indeosebi din tesut osos spongios asezat in partea interna,si dintr-un strat subtire de tesut osos compact asezat la periferie. Exemple de asa oase sunt: oasele carpiene si metacarpiene, vertebre.

oasele neregulate, care au forme si dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.

oasele late, oase subtiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului, oasele craniului. Oasele la care lungimea si latimea sunt aproimativ egale si mereu mai mari decat grosimea. Exemple: ompolatul, oasele craniului, coxalul, etc.

Pe langa acestea mai avem si alte tipuri de oase: oasele pneumatice, in jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid si oasele sesamoide, care se dezvolt n tendoane (rotula), sunt un tip special de oase scurte. Procesul de formare a osului se numeste osteogenoza. Invers, procesul de resorbtie minerala si organica a osului, care se produce prin actiunea invadanta a tesutului de granulatie bogat vascularizat, se numeste osteoliza.

Osteogeneza se realizeaza in doua etape:

1. Etapa de osificare primara, in care predomina procesele constructive,si care se finalizeaza cu formarea osului primar, brut nefunctional.2. Etapa de osificare secundarain care procesele constructive se desfasoara concomitent cu cele de distrugere si care se finalizeaza cu formarea osului secundar functional.

Din punct de vedere al originii, exista doua categorii de oase:-de membrana, dezvoltate prin osificare de membrana (desemala). Prin osificare desemala se formeaza oasele boltii cutiei craniene, clavicule (partial) si mandibula. Acest proces se desfasoara in trei etape:a.etapa proteica consta in multiplicarea celulelor conjunctive (care se vor transforma in osteoblaste si vor produce oseina) in jurul unor centre de osificare din membrana conjunctiva ;b. etapa minerala consta in impregnarea oseinei cu saruri de calciu si formarea substantei osoase.Ulterior, osteoblastele se transforma in osteocite, iar osul este acoperit de un periost. n final se formeaza osul primar, prin fuzionarea tuturor centrelor de osificare;c.etapa de remaniereconsta n modelarea structurii osului primar (adaptata functiilor sale) de catre osteoclaste.- de cartilaj, dezvoltate prin osificare de cartilaj (endocondrala). Prin osificare endocondrala se formeaza oasele bazei craniului, oasele membranelor si vertebrele. Tot prin acest tip de osificare se realizeaza si cresterea in lungime a osului. Se desfasoara tot in 3 etape :a. etapa de distrugere a cartilajului celulele cartilaginoase se multiplica, se hipertrofizeaza si apoi degenereaza, lasand in locul lor niste cavitati in care vor patrunde muguri de tesut conjunctivo-vascular din pericondru si vor transforma cavitatilein canale;b.etapa de osificare se desfasoara la nivelul tesutului conjunctiv de canale, unde apar osteoblaste ce secreta oseina, care se va impregna cu saruri de calciu si va forma substanta osoasa;c.etapa de remanierese realizeaza prin procese deosteoliza(eliberarea si mobilizarea calciuluidin oseina, urmate de liza oseinei) siosteoclazie(distrugerea substantei osoase de catre osteoclaclaste).

Se finalizeaza cu formarea osului secundar.

Odata formate, oasele cresc att in lungime ct si in grosime. Cresterea in lungime se realizeaza prin sema cartilajelor de crestere situate la limita din epifize si diafiza. Cresterea in grosime se realizeaza prin sema periostului.

Compoziia oaselorCelulele vii sunt nglobate ntr-o matrice bogat vascularizata. Din greutatea osului 92% este substana solid ( uscat ) iar 8% este apa.Din greutatea uscat, 60 70 % este substana mineral ( anorganica ) formata din fosfat de calciu, magneziu, iar 30 40 % este substana organic ( oseina si colagen ), care reprezint ns 95% din volum.Celulele reprezint 3% din volum. Aceste procente difera de la individ la individ.

Oasele sunt alcatuite la randul lor din urmatoarele tipuri de tesut: tesut osos;

periost;

maduva osoasarosie;

maduva osoasa galbena;

endost.

Tesutul osos este constituit din:

matricea osoasa: lama proteica, zona osteoida, compusa din: componenta organic ce reprezint 34 % i este format din oseina (secretata de ctre osteoblaste); componenta mineral (anorganic) reprezint 66 % din substana fundamental i este alctuit din miniscristale de fosfat tricalcic la suprafa cruia sunt absorbite substane foarte fine de Mg i carbonat de Na (sodiu).

celule de trei tipuri:- osteoblastele (celule tinere) si osteocitele (celule adulte), care elaboreaza matricea osoasa;- osteoclastele, care o distrug.

Vascularizare i inervaie Osul primeste 10 % din debitul cardiac, fiind vascularizat prin arteriole ce provin din artera nutritiva a osului respectiv. Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) i artere periostale. Arterele nutritive ptrund prin gurile de ordinul I i apoi prin canalele nutritive i ajung n cavitatea medular. Arterele periostale provin din arterele care irig organele nvecinate. La randul lor, venulele se aduna in venele medulare cu o capacitate de 6 8 ori mai mare decat capacitatea arteriala. Este prezenta, in acelasi timp, si o vascularizare limfatica si o importanta inervatie prin prelungiri nemielinizate ale nervilor. n interiorul osului vasele celor dou sisteme se anastomozeaz (comunicaie natural sau chirurgical ntre dou sau mai multe vase sangvine, adica se leaga intre ele). Nervii ptrund n gurile nutritive mpreun cu arterele respective sau provin din periost. Cei care merg cu arterele nutritive ajung n cavitatea medular, unde formeaz un plex nervos. Din plex se desprind fibre care nsoesc vasele din canalele medulare. Nervii periostali formeaz un plex bogat n receptori, proprioceptori, cu rol n locomoie.

Oasele scurte au numai artere periostale.Tesuturile osoasesunt clasificate in tesut osos compactsitesut osos spongios- clasificarea depinzand de modul in careceluleledin structura osului sunt organizate. Tesutul osos compact (cortical) alcatuieste stratul exterior al tuturor oaselor si se gsete n diafiza oaselor lungi, la nivelul stratul external epifizelori la suprafaa oaselor late i scurte. Contine doar putine spatii si confera protectie si suport osului in a carui componenta intra. Oaselor lungi le ofera de asemenea capacitatea de a rezista la presiunea pe care o exercita greutatea corpului asupra lor si la eforturile fizice. Componenta de baza atesutului osos compactesteosteonulcare este cunoscut si sub numele deSistemul Harvesian. FiecareSistem Harvesian(fiecare unitate) are o structura cilindrica care consta din 4 parti:- un canal central numitCanalul Harvesiancare contine vasele de sange si nervii- lamelelecare sunt niste inele concentrice care alcatuiesc o structura puternica formata dinsaruri mineralecum ar ficalciul,fosfatiisifibrele de colagen.Sarurile mineralesunt practic structura de rezistenta a oaselor in timp cefibrele de colagen contribuie de asemenea la marirea rezistentei.- lacunelesunt spatiile mici dintre lamele (numite osteocite);- lacunele sunt conectate intre ele prin canale mici numitecanaliculi. Acestia sunt caile prin care nutrientii ajung la osteocite si substantele nefolositoare sunt eliminate. Tesutul osos spongios (trabecular) nu contineosteoni(unitatea de baza a tesutului osos compact). In locul acestora exista o retea de coloane numite trabeculi care continlamele, osteocite, lacunesicanaliculi. La unele tesuturi osoase spongioase spatiile dintretrabeculisunt umplute cumaduva osoasa rosie. Se gsete n epifizele oaselor lungi i n interiorul oaselorlate i scurte. Vasele de sangedinperiostpatrund in reteaua detrabeculipermitand osteocitelor din trabeculi sa primeasca substantele hranitoare din sange si sa le trimita inspre cavitatile cu maduva. Un os lungeste format din urmtoarele pri: corpul sau diafiza i dou capete (extremitati), numite epifize. ntre diafiz i epifiz se interpune metafiza, care la oasele tinere reprezint cartilajul de cretere n lungime. ncheierea creterii se face n jurul vrstei de 25 de ani, cnd cartilajele diafizo-epifizare sunt nlocuite de os i epifizele se sudeazla diafiz. n interiorul diafizei se gsete canalulmedular, care conine la adult mduva osoas galben. La nivelul epifizelor se gsete mduva roie, unde se formeaz elementele figurate ale sngelui. Diafiza este acoperita la exterior deperiost.(membrana conjunctiva vascularizata). Diafiza este formata din tesut osos compact. Epifizele contin tesut osos compact la periferie si tesut osos spongios la interior. Sunt acoperite de periost, n portiunea care nu participa la formarea articulatiilor si de cartilaj articular hialin la capetele care intra in alcatuirea articulatiilor. Epifiza situata mai aproape de scheletul axial se numeste epifiza proximala iar epifiza aceluias os dar situata mai departe de scheletul axial se numeste epifiza distala. Periostul este o membran vasculo-conjunctiv care nvelete, la periferie, ntregul os, cu excepia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Examenul microscopic al periostului arat c aceast membran este format la adult din dou straturi, unul extern sau superficial, numit periostul fibros, i altul intern sau profund, care vine n raport cu masa osoas, numit periostul osteogen.Maduva osoasa Este o substan moale, semifluid, buretoas, care umple cavitile din interiorul oaselor. Aceasta reprezinta pana la 4% din greutatea corporala totala. n funcie de localizare, culoare i prezena elementelor sanguine sau osoase, distingem trei feluri de mduv osoas.Mduva roie Maduva rosie este prezenta mai ales in oasele copilului pana la 5 ani si a fatului iar la adult se regaseste in principal in oasele plate, cum ar fi osul pelvisului, osul pieptului, coastele sau vertebrele si la capatul oaselor lungi, fiind inlocuita de-a lungul timpului de atre maduva galbena. Mduva roie ia dou aspecte: mduva roie osteogen, al crei rol principal este osteogeneza, i mduva roie hematogen, al crei rol principal este hematopoieza.a). Mduva roie osteogeneste format din esut conjunctiv, ale crui celule fixe sunt anastomozate prin prelungirile lor foarte fine, din care se difereniaz celule specifice numite osteoblaste, i din numeroase vase sanguine, care formeaz o reea. Osteoblastele sunt celule osoase tinere care produc substana osoas, contribuind astfel la formarea osului. Prin diferenierea lor se formeaz dou categorii de celule: osteocite (celule osoase adulte, de form ovoidstelat, fr funcie secretoare) i osteoclaste (celule gicantice, amiboide, care distrug elementele osului vechi, n locul crora se formeaz elemente noi, contribuind astfel la rennoirea esutului osos).Pe msur ce individul nainteaz n vrst, numrul osteoblastelor scade, funcia osteogenic slbete i, n cele din urm, dispare.b). Mduva roie hematogeneste o formaiune cu alctuire complex care se gsete n cavitile oaselor. La copil, aproape toat mduva osoas este hematogen (se gsete numai n diafiza oaselor). La adult dispare din diafiza oaselor lungi i este prezent numai n esutul osos spongios unde i pstreaz proprietile hematogene. Mduva hematogen, la adult, se gsete n corpul vertebrelor, stren, coaste, n oasele bazei craniului, oasele iliace, osul sacrum, i n epifizele superioare ale humerusului i al femurului (n diafize, mduva i pierde proprietatea hematogen).La nastere, maduva din toate oasele formeaza hematii, fapt ce explica culoarea rosie (maduva rosie). Cu timpul, o parte isi pierde reversibil aceasta capacitate, se incarca cu grasime si devine galbena (maduva galbena).Mduva galben Se caracterizeaz prin aceea c cea mai mare parte din elementele hematogene au disprut, iar majoritatea celulelor ei devin celule adipoase (lipocite), adic celule care acumuleaz picturi de grsime; aceast acumulare i d culoarea galben. Ea se gsete n diafiza oaselor lungi i reprezint pentru organism o rezerv nutritiv.Mduva galben nu apare n mod normal n unele oase cum sunt: sternul, corpul vertebral, sacrul, coaste, epifize, etc., n care mduva i pstreaz toat viaa caracterul hematopoietic. Transformarea celulelor reticulare n celule adipoase este reversibil, ntruct n stare de anemie aceste celule i reiau funcia hematopoietic.Cu alte cuvinte, ntre mduva galben i mduva roie hematogen este un echilibru dinamic, mduva galbena transformndu-se n mduv productoare de eritrocite ori de cte ori organismul o cere.La btrni, mduva cenuie este format, n cea mai mare parte, din fibre colagene i o substan fundamental foarte abundent; ea se numete mduva cenuie fibroas. n cazul unor boli (la tineri sau btrni), ea este format din celule conjunctive i o substan fundamental cu aspect mucos; de aceea se numete mduva cenuie gelatinoas. Mduva cenuie nu ndeplinete nici un rol n organism; numai de umplutur.Endostuleste o membran conjunctiv care cptuete la interior masa osoas att a diafizei, ct i a epifizelor. Ca structur microscopic, endostul erste asemntor cu periostul, el fiind format din fibre conjunctive, n special de reticulin, dintr-un numr restrns de celule conjunctive, din puin substan fundamental i din rare vase sanguine.

Scheletul corpului umanScheletul axial este format din: craniu, coloana vertebral, coaste i stern. Scheletul axial constituie axa de suport a organismului i asigur protecia organelor de la nivelul capului, gtului i trunchiului.Scheletul apendicular reunete centurile (scapular i pelvian) i membrele propriu-zise, superioare i inferioare.

A. Scheletul capului este compus din :a). Neurocraniu Partea interioar a craniului se numete endocraniu, iar parte exterioar exocraniu. Pe de alt parte, craniul poate fi segmetat pe vertical i n acest caz se vorbete despre craniul superior sau bolta craniana i craniul inferior sau baza craniului:

patru neperechi frontal, etmoid, occipital, sfenoid.

dou perechi temporal i parietal.

b). Viscerocraniu ( splahnocraniu ) Craniul visceral (viscerocraniul, oasele fetei) este format din 14 oase, dintre care doua neperechi: vomerul si mandibula, si 12 grupate in perechi: oasele maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornetele nazale inferioare. In afara craniului mai exista un os asezat in grosimea muschilor gatului, osul hioid si de el se prind o parte din muschii limbii.

Viscerocraniul prezinta o parte fixa si o parte mobila (mandibula). Cele doua parti sunt legate prin articulatia temporo-mandibulara (singura articulatie mobila a craniului).

B . Scheletul trunchiului cuprinde coloana vertebral, sternul i coastele.1. Coloana vertebral este alctuit din 33 34 de vertebre: 7 vertebre cervicale, 12 vertebre dorsale (toracale), 5 vertebre lombare, 5 vertebre sacrale sudate ntre ele (sacrul) i 4 5 vertebre coccigiene sudate ntre ele. Coloana vertebral prezint n plan antero-posterior (sagital) patru curburi (curburi fiziologice): cervicala, toracala, lombara, sacrala i o uoar curbura lateral la nivelul membrului superior. O vertebr tip este format din corpul vertebrei situat anterior i arcul vertebral, situat posterior, care delimi- teaza orificiul vertebral. Pe arcul vertebral se afl dou proeminente numite apofize: o apofiza spinoas situat dorsal care servete pentru inseria muchilor, i dou apofize transverse pe care se fixeaz coastele.Organul axial este un complex structural i funcional la realizarea cruia participa:- componenta dura osoas (vertebrele care alctuiesc coloana vertebral);- componenta conjuctiva format din structuri fibroase i elastice de legtur dintre vertebre (discurile intervertebrale, capsule articulare, ligamente);- componenta muscular (muchii coloanei vertebrale);- componenta neuro-vasculara (mduva spinrii, rdcinile nervoase, vase de snge).Discul intervertebral este aezat n spaiile dintre corpii vertebrali, pe care i separ, dar i i solidarizeaz n acelai timp. Discul intervertebral este lipsit de cavitatea articular, nu poseda membran sinovial i nici lichid sinovial. De aceea se ncadreaz n rndul articulaiilor nesinoviale. Discul este format dintr-o poriune periferic, alctuit din esut conjuncitv fibros, numit inelul fibros i o poriune central cu aspect gelatinos, care poart numele de nucleu pulpos. Corpii vertebrali sunt legai prin discurile intervertebrale care sunt articulaii nesinoviale n timp ce apofizele articulare sunt legate prin articulaii sinoviale. ntre vertebre se mai gsesc i ligamente care mpreun cu discul intervertebral i cu capsulele articulare formeaz segmentul de mobilitate. Componenta cea mai important a segmentului de mobilitate o constituie discul intervertebral.

2. Sternul os lat pe linia median anterior toracelui. Segmentul inferior se numete apendicele xifoid.3. Coastele in numar de 12 perechi din care primele 10 se unesc cu sternul (7 direct i 3 ntre ele apoi cu sternul).4. Bazinul este regiunea inferioar a trunchiului, cuprinde vezica urinar, organele genitale interne. Poriunea inferioar a bazinului este pelvisul. Bazinul este centura osoasa situata in josul abdomenului ce sustine coloana vertebrala, careia ii sunt atasat membrelor inferioare. Bazinul este format din cele doua oase iliace, care se articuleaza in spate, de o maniera rigida, cu sacrumul, prelungit in jos cu coccisul.Pelvisul are form de plnie i este format din oasele coxale (ilion, schion si pubis), sacru i coccis. Osul ilion, punctul de intersectie a numerosi muschi, formeaza aripa mare, proeminenta, la nivelul soldului,creasta iliaca. Osul ischiumsau ischion. Partea sa inferioara, numitatuberozitate, este osul pe care ne asezam. Pubisulpermite unirea celor doau oase iliace prin intermediul unui menisc (un fibrocartilaj). La jonctiunea dintre osul iliac, ischion si pubis se aflacavitatea cotiloida,sau acetabulum, care adaposteste capul femural. Osul sacrum- Format din cinci vertebre sacrale sudate, care foarmeaza o creasta sacrala pe partea sa posterioara, acesta are forma unei piramide al carei varf se numeste apex. Acesta este legat, in partea din spate, de osul iliac prin cele doua articulatii sacroiliace pentru a forma bazinul osos. Osul sacru este mai mare la femeie decat la barbat si formeaza, impreuna cu osul coxal,centura pelviana.Coccisul- Acest os mic situat la capatul coloanei vertebrale, sub osul sacrum, poate contine pana la 5 vertebre sudate (4 la anumiti indivizi). Impreuna cu osul sacrum, el constituie elementul central al bazinului.C. Scheletul membrelor cuprinde scheletul membrului superior, scheletul membrului inferior1. Scheletul membrului superior este alctuit din:

osul braului su humerus;

oasele antebraului: cubitus sau ulna (nuntru), radius (n afar);

oasele minii (carpiene 8, metacarpiene 5, falange 5).Scheletul umrului este constituit din dou oase: clavicula (fixeaz membrul superior de torace) i scapula.2. Scheletul membrului inferior este alctuit din:

osul coapsei sau femurul (cel mai lung os);

oasele gambei: tibia (nuntru) i peroneul sau fibula este mai subire dect tibia (n afar);

rotula naintea genunchiului;

oasele piciorului (tarsiene 7, metatarsiene 5, falange 5).

Membrele inferioare se leag de trunchi prin centura pelvian i osul sacru.Centura membrului inferior se compune din dou oase coxale. Oasele coxale se unesc nainte ntre ele, napoi cu sacrul i coccigele, formand peretele osos al unei caviti importante numit pelvis.

Cartilajele Cartilajele sau zgrciul constituie componenta moale, rezistent, dar n acelasi timp flexibil, a scheletului corpului. La adulti se gseste mai ales articulatii, acoperind extremittile osoase si n alte puncte strategice ale scheletului, unde netezimea si flexibilitatea sunt necesare n cel mai nalt grad. Structura cartilajului nu este aceeai n tot scheletul. Aceasta variaz n raport cu funciile specifice pe care le ndeplinete. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structur de baz, sau matrice, n care sunt incluse celulele, i din fibre constituite din proteine denumite colagen i elastina. Consistenta acestor fibre variaz n diferite tipuri de esut cartilaginos, dar toate se aseamn prin faptul c nu conin vase sanguine. n funcie de caracteristicile fizice, esutul cartilaginos se mparte n cartilaj hialin, cartilaj fibros i cartilaj elastic.a). Cartilajul hialin un esut traslucid de culoare albastr-alb i, dintre cele trei tipuri histologice, conine cea mai mic cantitate de celule i de fibre. Toate fibrele pe care le conine sunt formate din colagen. Formeaz scheletul embrionului i are o mare capacitate de cretere care permite nou-nscutului s ajung de la dimensiuni de aproximativ 45cm pn la dimensiunea adultului de 1,80 m. Dup ce creterea s-a oprit,cartilajul hialin rmne int-un strat foarte subire de 1-2 mm pe suprafaa extremitilor osoase la nivelul articulaiilor.b). Cartilajul fibros format din mai multe fascicule de colagen care i confer att elasticitate ct i rezistena la compresii. Ambele nsuiri sunt necesare la locul n care este prezent, n spe intre vertebre. n coloana vertebral, vertebrele sunt separate ntre ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejeaz coloana mpotriva traumelor i fac posibil poziia ostostatica.c). Cartilajul elastic i datoreaz denumirea prezenei fibrelor de elastina, cat i a celor de colagen n structura sa. El este compact, dar flexibil i intr n constituia epiglotei, care acoper intrarea n cile respiratorii n timpul deglutiiei (nghiirii). Cartilajul elastic formeaz pavilionul urechii, ca i pereii conductului auditiv extern i ai tubelor Eustachio, care leag fiecare ureche cu faringele posterior.

Articulaia Articulaia este locul de contact ntre dou sau mai multe oase. O articulaie este format din mai multe elemente: suprafeele articulare ale oaselor ce vin n contact, cartilajul articular care acoper suprafeele articulare i o capsul articular, care nfoar zona de contact a oaselor, delimitnd n interior un spaiu redus, numit cavitate articular, cptuit la rndul ei cu o membran sinovial. Membrana sinovial secret un lichid sinovial, care ajut alunecarea cartilajelor articulare. La articulaiile fixe (suturi), cavitile articulare lipsesc.Articulaiile sunt de mai multe feluri.a). Fixe nu permit micarea oaselor ce vin n contact (de exemplu, articulaiile dintre oasele craniului). Acestea se numesc suturi, deoarece sudeaz, solidarizeaz, oasele ntre ele.b). Semimobile permit doar micri limitate, reduse cum sunt cele dintre coaste i stern, dintre oasele pubiene.c). Mobile permit micri largi ntr-o singur direcie (de ex, articulaia cotului permite doar ndoirea (flexia) i dezdoirea (extensia) antebraului pe bra) sau n toate direciile (de ex, articulaiile umrului i oldului n care membrul superior sau respectiv membrul inferior pot face micri nainte, napoi, laterale i de rotaie). Articulaiile utilizate pentru micri largi au o cavitate articulara cu lichid sinovial, iar capetele articulare ale oaselor n contact sunt unul proeminent, cellalt scobit, de forme corespunztoare tipului de micare. Pentru un sprijin mai bun al oaselor i pentru o mai bun solidarizare a lor pot exista n articulaii cartilaje de forma corespunztoare (meniscuri la genunchi) i ligamente intra-articulare care prind ntre ele capetele osoase. Articulaiile, n special cele fixe, se pot osifica ctre btrnee, n locul cartilajului aprnd esut osos. Acest fenomen se ntmpl n special la articulaiile cutiei toracice, avnd drept consecin o diminuare a micrilor respiratorii.

Tendoanele Tendoanele sunt asemenea unor corzi care au rolul de a lega muchii de oase. Fibrele ce formeaz tendoanele sunt alctuite dintr-o substan asemntoare ntructva cauciucului, numit colagen (protein care se gsete n esutul conjunctiv, osos i cartilaginos i care prin fierbere se transform n gelatin). La o extremitate, ele se formeaz din corpul muchiului iar la cealalt extremitate se fixeaz de os, unele dintre fibre fiind ncastrate chiar n structur osoas. Orice micare a corpului, de la simpl plimbare pn la ridicarea greutilor are loc deoarece contracia muchilor are ca urmare o traciune pe tendoane, care vor produce deplasarea oaselor.

Ligamentele Corzi alctuite din colagen, dar care au rolul de a lega oasele ntre ele, asigurnd tria ncheieturilor. Ligamentele sunt tot structuri de legtur, care leag oasele unul de altul i menin articulaiile. Ligamentele sunt alctuite tot din fibre albe, dar sunt mai subiri i mai puin elastice dect tendoanele. Ligamentele se ataeaz de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetreaz nveliul extern al osului (periostul). Periostul are o vasculahzatie i o inervaie care i permit s hrneasc osul, ct i s fumizeze suprafaa de fixare pentru ligamente i muchi. Ligamentele i periostul se afla ntr-o interaciune att de perfect nct periostul este frecvent afectat n urma unei leziuni a ligamentului. Spre deosebire de esutul muscular rou, tendoanele i ligamentele primesc o cantitate foarte mic de snge. Chiar i oasele au o vascularizaie mai bun, ceea ce explica de ce un os rupt se reface n 4-6 sptmni, iar un tendon sau un ligament n 9 luni.

II. SISTEMUL MUSCULAR Totalitatea muchilor i formaiunilor contractile din diverse organe ale corpului uman constituie sistemul muscular. Muchii asigur locomoia, munca fizic, activitile motoare ale organelor interne, adaptarea i meninerea poziiei corpului.

Muchii conin: apa (75%), substane minerale, substane organice specifice (miozina, actomiozina) i substane energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic).Micrile pe care muchii le efectueaz n jurul axelor care trec prin articulaii sunt:- flexia (apropierea a dou segmente legate printr-o articulaie, micorndu-se unghiul dintre ele);- extensia (micarea contrara flexiei, unghiul dintre segmente putnd ajunge la 180 grade sau chiar mai mult);- abducia (ndeprteaz un segment sau membrul n ntregime de corp);- adductia (apropie aceleai elemente de trunchi);- rotaia intern (un segment sau ntreg membrul se rotete nspre corp, n jurul axului sau vertical);- rotaia extern (micarea invers prin care membrul se nvrte n afar n jurul aceluiai ax). n funcie de poziia lor distingem dou categorii fundamentale de muchi: scheletici (somatici) i viscerali (ai organelor cavitare interne, involuntari). Dac ne referim la structura lor, distingem muchi striai (somatici) i muchi netezi (viscerali). Pe lng aceste dou categorii exista o categorie special i anume miocardul, muchi striat de tip cardiac. Unitatea structural a muchilor scheletici este fibra muscular striata, care are o lungime de 5 pn la 12 cm. Fibra muscular striata este alctuit din numeroase miofibrile (elementul contractil al fibrei musculare). La un muchi scheletic se disting o parte crnoas numit corp muscular i dou extremiti numite tendoane: una prin care se fixeaz de osul imobil n timpul contraciei numit origine i alta prin care se prinde de osul mobil numit inserie.

Propriettile fundamentale ale muchilor sunt:- elasticitatea proprietatea muchiului striat scheletic de a reveni la forma iniial dup nceperea aciunii forei care a determinat extensia;- plasticitatea proprietatea muchilor netezi vicerali de a-i menine constant tensiunea la diferite grade de distensie.- excitabilitatea proprietatea muchiului de a rspunde la aciunea unui excitant (mecanic, fizic sau chimic). n organism, excitantul natural este influxul nervos care ajunge la muchi prin fibrele nervoase motorii. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este transmis fiecrei fibre musculare din cadrul unitilor motorii prin intermediul plcii motorii sau sinapsa neuromuscular.- contractibilitatea proprietatea specific a muchiului de a dezvolta o tensiune asupra punctelor sale de fixare pe oase. n general, prin contracie, muchiul se scurteaz i poate pune n micare prghiile osoase, realiznd o micare, care este de fapt rspunsul muchiului la aciunea unui excitant din exterior sau la o comand venit pe calea nervilor.

Clasificare :Dup pozitia n organism, muschii somatici se mpart n: muschii capului, gtului, trunchiului i membrelor. Muchii capului sunt: muchii mimicii, muchii cutanai grupai n jurul orificiilor orbitale, nazale i orificiului bucal (orbicularul buzelor), muchii masticatori (maseteri i temporali), muchii limbii i muchii extrinseci ai globului ocular. Muchii gtului sunt: pielosul gtului, ternocleidomastoidieni i hiodieni. Muchii trunchiului sunt: muchii spatelui i ai cefei (trapez, marele dorsal), muchii toracelui (pectorali, dinai, intercostali, diafragma) i muchii abdomenului (drept abdominal, oblici). Muchii membrului superior sunt: muchii umrului ( deltoid ), muchii braului ( biceps i triceps brahial), muchii antebraului ( pronatori i supinatori ai antebraului, flexori i extensori ai degetelor ) i muchii minii. Muchii membrului inferior sunt: muchii fesieri, muchii coapsei (croitor, cvadriceps femural, biceps femural, adductori ai coapsei), muchii gambei (gastrocnemian, pronatori i supinatori ai piciorului, flexori i extensori) i muchii piciorului (extensori ai degetelor i plantari). Muchiul croitor (Sartorius) cel mai lung muchi al corpului; permite rotirea piciorului i ncruciarea picioarelor, controleaz miscarile n timpul mersului, statului pe loc, pstrrii echilibrului.

III KINETOTERAPIA

Notiunea este o componenta a Kinetologiei, care se defineste ca stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care participa la aceste miscari.

Kinetoterapia reprezinta un termen creat de francezi pentru a definii o fiinta care se ocupa cu studiul mecanismelor complexe (nervoase, musculare, osteoarticulare, ale organelor, aparatelor si sistemelor etc) ale activitatii motrice normale a omului, in vederea stabilirii masurilor profilactice si terapeutice cu scopul corectarii- prin folosirea exercitiului fizic ca mijloc de baza- a tulburarilor, deficientelor si sechelelor generale de boala sau traumatism.

In tarile anglofone, notiunea este cunoscuta ca Physical Therapy si, la noi, este de multe ori tradusa gresit fizioterapie, in loc de terapie prin miscare.

Kinetoterapia este procesul educativ-terapeutic-recuperator prin care se urmareste imbunatatirea (optimizarea) starii de sanatate fizica si psihica in vederea integrarii sau reintegrarii sociale si profesionale a persoanelor in situatii speciale.

De asemenea, prin metodele si procedeele folosite, kinetoterapia are un rol deosebit de important atat in profilaxia primara, cat si in profilaxia secundara, folosirea exercitiului fizic special structurat si asamblat, avand influente benefice in prevenirea imbolnavirilor, ca si in ceea ce priveste instalarea unor deficiente, dismorfisme, ca urmare a unor sechele dupa imbolnaviri sau traumatisme.

Kinetoterapia provine din grecescul kinesis=miscare si therapeia=tratament, adica terapie prin miscare. Cunoscuta popular ca si gimnastica medicala, kinetoterapia este de fapt o specialitate medicala care asigur prin tehnici si metode specifice recuperarea sau refacerea funciilor si structurilor organismului uman compromise de boala sau traumatisme. Poate avea un rol profilactic (mentinerea starii de sanatate si prevenirea bolii) sau curativ (vindecarea, ameliorarea unor boli sau prevenirea agravarii unor afectiuni deja existente, refacerea rapida post operatorie, dupa traumatisme, postpartum, dupa activitatea sportiva etc.).

Obiectivele Kinetoterapiei- corectarea posturii si aliniamentului corpului ( ex: cifoze, scolioze etc.);- cresterea mobilitii articulare ( ex: post imobilizare dupa fracturi, in afectiuni reumatismale); - recuperarea forei musculare (ex: post operatii de menisc, fracturi);- recuperarea elasticitii si rezistentei musculare (ex: dupa rupturi musculare);- imbunatatirea coordonrii neuromotorii, controlului i echilibrului (ex: dupa accidente vasculare cerebrale, boala Parkinson);- recuperarea cardio-respiratorie (ex: post infarct miocardic, afectiuni respiratorii);- refacerea capacitii de efort (ex: pentru sportivii de performanta sau in convalescenta) ;- imbunatatirea capacitatii de relaxare (ex: managementul stressului, atacul de panica);- reeducarea sensibilitatii ( ex: parestezii, post accidente vasculare cerebrale).

Rolul Kinetoterapiei

Rolul kinetoterapiei este de a recistiga si pastra calitatea vietii, prin recuperarea cit mai deplina a capacitatilor functionale ale individului. Tocmai de aceea, ea nu trebuie privita ca o varianta optionala, ci ca o necesitate, avind in vedere ca orice afectiune netratata sau nerecuperata la timp se poate agrava, uneori compromitind ireversibil starea de sanatate si echilibru a fiintei umane.

Notiuni:

- contractie musculara- proprietate fundamentala a muschiului, constand din cresterea tensiunii sale interne datorita actiunii unui excitant adecvat. Tensiunea interna astfel produsa se transmite asupra punctelor de insertie ale muschiului si, in functie de conditiile biomecanice momentane, determina apropierea, departarea sau ramenerea nemiscata a acestora.

- Coordonare a miscarii- activitate a sistemului nervos central datorita careia fiecare muschi necesar efectuarii unei miscari se contracta cu intensitatea adecvata si numai cand este necesar pentru a se asigura executia exacta a miscarii respective

- Mobilitate- caracteristica a motricitatii exprimata prin amplitudinea miscarilor efectuate, reprezinta posibilitatea de a initia si realiza o miscare pe toata amplitudinea ei fiziologica. Depinde de factori articulari si de factori musculari

- Ortostatism- pozitie verticala a corpului uman, in care acesta se sprijina in mod egal pe ambele picioare

- Tonus muscular- stare de tensiune activa, usoara, permanenta, involuntara si variabila ca intensitate a muschilor netezi si striati

- Agonist- muschi sau grupa musculara care, contractandu-se determina efectuarea unei miscari

- Antagonist- muschi sau grupa musculara care, contractandu-se, franeaza sau opreste miscarile efectuate prin contractia muschilor agonisti. Actiunea acestor doua tipuri de muschi este fin si permanent coordonata.

- Control motor- modalitatea de reglare a miscarii si de ajustare dinamica posturala. Controlul motor reprezinta controlul creierului asupra miscarii voluntare, constiente. Este proprietatea de a-si recastiga echilibru fara a cadea dupa ce acesta a fost perturbat

- Stabilitatea posibilitatea realizarii unei contractii normale, simultane a muschilor din jurul unei articulatii

- Abilitatea este nivelul cel mai inalt al controlului motor care ajuta persoana sa manipuleze si sa exploreze mediul inconjurator. Abilitatea este capacitatea de a misca segmentele in afara posturii sau locomotiei.

- Controlul motor se materializeaza in 3 procese: controlul muscular, coordonarea si echilibrul

- Echlibrul este abilitatea de a mentine sau mobiliza corpul fara a cadea

- Redorile sunt limitari patologice ale mobilitatii articulare. Unele redori pot fi congenitale si de la inceput sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile dobandite fac obiectul de lucru al kinetoterapeutului, acestea fiind: leziuni tegumentare si ale tesutului celular subcutanat, leziuni ale aponevrozelor (ex. Maladia Dupuytren), leziuni capsulo-ligamentare, leziuni sinoviale, leziuni cartilaginoase si osoase (acestea sunt de obicei ireversibile), procesul de retractie, leziunile musculotendinoase

- Anchilozele sunt pierderi definitive ale miscarilor dintr-o articulatie. Acestea pot fi fibroase sau osoase

- Mobilitatea articulara exagerata reprezinta inversul redorilor si este cauzata de rupturi ligamentare, elongatii tendinoase, hipotonii musculare

- Atrofia musculara - este o degenerare morfologica (micsorarea muschiului) si functionala (scaderea fortei musculare) a unor grupe de muschi.

- Spasticitatea este o rezistenta excesiva a muschiului produsa printr-o leziune a neuronului motor central

- Contractura musculara- este definita ca scurtarea muschiului sau mentinerea unei tensiuni musculare, dureroasa sau nu, reversibila sau fixa, paroxistica sau permanenta. Exista 3 tipuri de contracturi: contractura antalgica, contractura algica, contractura analgica, aceasta din urma imbracand alte 3 forme: miostatica, miotatica, congenitala

- Retractura musculara este o contractura pe cale de organizare sau deja ireversibila caracterizata prin diminuarea sarcomerelor si dezvoltarea tesutului conjunctiv cu elasticitate scazuta. Retracturile musculare vechi reale, nu beneficiaza de kinetoterapie intrucat exista riscul ruperii musculare.

- Distrofia musculara- este denumirea generica data unor boli degenerative ale muschiului striat, conditionate genetic, cu evolutie lent progresiva.

- Oboseala musculara este o stare fiziopatologica constand in incapacitatea muschiului de a se contracta, de a executa un travaliu muscular, este inversul rezistentei musculare.

- Rezistenta musculara- este capacitatea muschiului de a se activa repetat pe o perioada de timp, la o performanta sub-maximala. Aceasta calitate a muschilor intervine atunci cand repetam o miscare de un numar de ori fara a obosi sau cand mentinem o pozitie corporala pentru mai mult timp. Pentru a cunoaste mai bine caracteristicile rezistentei fizice, este important de diferentiat 2 tipuri de fibre musculare:

a. tipul 1- muschi rosu contine cantitate mai mare de mioglobina, poate contine mai mult oxigen, rezultand ca aceste fibre se contracta pentru o perioada lunga de timp, dar cu o forta mai mica (rezistenta mare, forta mica)

b. tipul 2 muschi cu contractie rapida, avand 3 subtipuri in functie de viteza, de contractie si de forta generata. Acest tip de fibra musculara se poate contracta rapid si cu forta, dar oboseala apare repede

exista 2 tipuri de rezistenta musculara: dinamica- capacitatea muschiului de a se contracta si relaxa in mod repetat si rezistenta musculara statica capacitatea muschiului de a ramane in contractie pentru o anumita perioada de timp

- Hipertonie musculara - exagerarea permanenta a tonusului muscular (gradul de rezistenta a unui muschi striat in stare de repaus), de origine neurologica. Hipertonia este consecutiva unei leziuni a sistemului nervos central, a carei cauza poate fi diversa (tumorala, vasculara, degenerativa).

- Rigiditatea este tot o hipertonie musculara, diferentiata clinic de spasticitate

- Hipotonia musculara tonusul muscular redus, adica gradul de tensiune sau rezistenta pentru a intinde un muschi, implicand adesea forta musculara redusa.

- Atrofiile de denervare sunt situatia extrema a hipotoniilor musculare, cand muschiul este complet privat de influxul nervos trofic prin lezarea neuronului motor periferic undeva pe traiectul lui. Prin denervare, muschiul pierde din volum, pierde treptat unitatile contractile si apare fibroza si infiltratia grasoasa

- Apraxia este o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii sau incapacitatea de a executa micri coordonate ca urmare a unor leziuni ale creierului

- Ataxia este o tulburare motorie de coordonare a directiei, intensitatii, preciziei, vitezei, limitelor unei miscari voluntare, astfel incat miscarea este inadecvata scopului propus

- Discoordonarea este o tulburare polimorfa generata de leziuni ale sistemului senzitiv, motor sau de reglare a miscarii.

- Cartilaj- tesut conjunctiv elastic i rezistent care se gsete n organism, separat sau formnd nveliul suprafeelor articulare ale oaselor

- Paraplegie - paralizie complet a ambelor membre inferioare

- Hiperestezie - stare patologic manifestat printr-o sensibilitate exagerat a unui organ de sim- Raynaud- boala Raynaud se caracterizeaza prin accese paroxistice (debut brusc) de paloare si cianoza (culoare vinetie a tegumentelor) localizate simetric bilateral la nivelul degetelor urmate de eritem (roseata). Aceste accese sunt precipitate de frig si tulburari emotionale si se amelioreaza la caldura. Sindromul Raynaud este caracteristic in special femeilor tinere.- Monoplegie - paralizie localizat la un singur membru al corpului sau la un singur muchi

- Lordoza - curbur cu convexitatea anterioar a coloanei vertebrale n regiunea lombar, care apare n rahitism, malformaii etc.

- Cifoza- proeminen patologic pe spate, care deformeaz trunchiul; cocoa; gheb; gibozitate

- Scolioza - boal care const n deviaia lateral a coloanei vertebrale, mai ales n regiunea dorsal, din cauza slbirii ligamentelor vertebrelor sau a mbolnvirii vertebrelor

- AINS sunt medicamente antiinflamatoare nesteroidiene, care insumeaza proprietati analgezice, antipiretice, antiinflamatorii, fiind utilizate ca antireumatice, pentru tratamentul durerilor de intensitate slaba, mijlocie si pentru combaterea febrei

- Postura - situaie n care se afl cineva la un moment dat.

Postura si locomotia umanaEste capacitatea aparatului locomotor de a mentine statiunea verticala bipeda (functia de postura si echilibru) si de a deplasa diferitele sale segmente si intregul corp. Cele doua functii sunt inseparabile si se conditioneaza reciproc, astfel incat orice postura se mentine sau se schimba printr-o miscare si orice miscare porneste de la o postura armonioasa si perfect coordonata. Termenul de "pozitie" desemneaza o anumita orientare a corpului in spatiu, (ex: statiunea bipeda). Pozitiile fiziologice de clinostatism (decubit dorsal si ventral) sau de ortostatism (statiunea verticala). La acestea se adauga diverse pozitii (stand pe un picior, pe genunchi, ghemuit, sezand, stand pe maini sau sprijinit culcat), intalnite obligatoriu in executarea unor activitati motrice sau impuse in diverse exercitii de cultura fizica.Pozitiile particulare pot fi observate in diverse boli, in atitudini antalgice sau create de procesul patologic in plina evolutie.Mijloacele kineziterapeutice actuale, asociate diverselor procedee electro si mecanofizice ce au ca scop recuperarea unor defectiuni ale diferitelor segmente ale aparatului locomotor, intra in preocuparea centrelor de reeducare si recuperare functionala inainte de utilizarea recuperarii se impune evitarea aparitiei unor deformari in statica si locomotia umana prin utilizarea pozitiilor corecte in diverse conditii de munca. Ex: (studiul acestor pozitii si obtinerea unui randament maxim al muncii prestate fac obiectul unei stiinte relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub numele de ergonomie). Aceasta furnizeaza principiile generale privind organizarea muncii si a locurilor de munca, pozitiile fiziologice direct legate de o functionare optima a aparatului locomotor uman. Mentinerea pozitiei se gaseste in conflict cu forta gravitationala (statiunea bipedica) si acest fapt pune in joc mecanisme de conservare a echilibrului static si dinamic.Criterii anatomo-biomecanice si fiziologice ale starii de postura in studiul unei anumite pozitii de fond se va respecta obligatoriu tratarea urmatoarelor probleme:Descrierea pozitiei diferitelor segmente. Fiecare stare posturala impune o descriere a pozitiei segmentelor implicate si a raporturilor dintre ele. Unghiurile unui segment fata de celalalt, precum si planurile (orizontal, frontal, sagital) in care se gasesc acestea in pozitiile de flexie, extensie, rotatie, abductie sau adductie, suspinatie sau pronatie etc. Baza de sustinere (poligonul de sustentatie). Este suprafata geometrica variabila delimitata fie de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu solul. Poate fi redusa la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sarma). Mentinerea echilibrului devine cu atat mai dificila, cu cat baza de sustinere isi diminueaza suprafata. Pozitia centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luand in consideratie locul centrului de greutate si greutatea fiecarui segment in parte. Cunoscand pozitiile mijlocii ale centrelor de greutate si greutatea a doua segmente vecine izolate, se poate gasi centrul de greutate al ambelor segmente reunite.Prin combinarea din aproape in aproape a centrelor de greutate ale diferitelor parti ale corpului, se poate gasi pozitia centrului de greutate al intregului corp aflat intr-o pozitie oarecare. Unghiul de stabilitate. Este proiectia centrului de greutate cu dreapta care il uneste cu marginea bazei de sustinere. Cu cat acest unghi este mai mare, cu atat stabilitatea devine mai mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atat mai mare, cu cat centrul de greutate este situat mai jos, iar baza de sustinere mai mare.Mecanisme posturale. Diverse pozitii sau stari posturale se mentin datorita travaliului static al grupelor musculare, prin contractiile lor izometrice, declansate si reglate prin reflexele de postura. Mecanismele de postura reflexe si de echilibru sunt provocate de stimuli de origine diferita, informatiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii interne (labirintice) privind pozitia capului in spatiu, de la proprioceptorii musculaturii gatului asupra pozitiei capului fata de trunchi, de la proprioceptorii musculaturii trunchiului si membrelor (fusurile neuro-musculare) asupra pozitiei membrelor in spatiu, de la receptorii retinieni vizuali asupra pozitiei intregului corp fata de corpurile inconjuratoare si exteroreceptorii cutanati care intra in contact cu punctele de sprijin ale corpului pe sol sau cu obiectele inconjuratoare.Toate aceste informatii ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (maduva, trunchi cerebral, nucleii cenusii cerebrali, scoarta cerebrala si cerebel), declansand o serie de reactii:- reactii statice locale, reactii statice segmentare si reactii statice generale.Elementul de baza in mecanismul posturii este reflex, participarea centrilor superiori corticali este indispensabila, iar mentinerea pozitiilor (posturii) nu este posibila fara mentinerea echilibrului corpului. Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizeaza atunci cand proiectia verticala a centrului de greutate al corpului cade in interiorul bazei de sustinere. Pozitia anormala a capului in spatiu modifica perceptiile senzoriale la nivelul retinei si labirintului, determinand reflexe de redresare a muschilor cefei, care readuc capul si, succesiv, corpul in pozitie normala. Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele musculare cu precadere grupul extensorilor intervine si cu efectuarea unui travaliu static. Toate grupele agoniste si antagoniste actioneaza ca niste cupluri de forta, neutralizandu-se reciproc. Mijloacele de stabilizare pasiva si participarea parghiilor osteo-articulare. Un rol deosebit revine echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale, capsulei si ligamentelor unor articulatii hiperextinse, punerea sub tensiune a fasciilor si aponevrozelor sau intrarea in contact a unor segmente osoase care blocheaza miscarea. Pozitia ortostatica bipedain statiunea bipeda, centrul de greutate este localizat la incrucisarea planului dorso-sacral, care trece prin partea superioara a celei de-a doua vertebre lombare (L2), cu planul medio-frontal. Din fata cade in mijlocul bazei de sustinere, reprezentata de o suprafata trapezoidala, limitata de marginile externe ale plantelor. In sprijinul biped, centrul de greutate principal mai are doi centri secundari, plasati in mijlocul articulatiilor coxo-femurale, astfel incat proiectia lor cade in zonele plantare undeva mai la mijloc si mai inapoia lor. Obligatia impusa picioarelor si gambelor de a suporta greutatea corpului a dus la dezvoltarea si intarirea acestor elemente. Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la statiunea verticala, in timp ce trunchiul a suferit o angulatie la nivelul articulatiei lombo-sacrate, ce reprezinta o zona de extrema slabiciune pe plan mecanic (dicopatiile lombare). Apar modificari structurale ale organelor de sustinere, in psecial asezarea traveelor osoase, s-a orientat in directie verticala, dupa liniile principale de forta ce actioneaza vertical asupra corpului omenesc.Mecanisme posturale ortostatice. Mecanismul de mentinere a statiunii bipede se realizeaza prin rezistenta opusa greutatii corpului, care tinde sa flecteze genunchii si soldurile. Aceasta atrage dupa sine intinderea extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare, contractia reflexa a extensorilor care fixeaza genunchii restabilind dupa sine pozitia ortostatica. Un om in pozitie verticala pasiva poate cadea in orice directie: inainte, inapoi, sau intr-o parte. Muschii care se opun caderii, in special cei din grupul extensorilor, joaca un rol antigravitational. Cand corpul se apleaca in fata, extensorii trunchiului si flexorii gambei se contracta cu o forta suficienta pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe miotatice declansate si coordonate de un veritabil dispozitiv kinestezic. Cand corpul se rastoarna in spate , se contracta marii drepti abdominali si extensorii gambei. Aceste raspunsuri sunt de origine reflexa si rezulta de la receptorii de intindere din trunchi, membrele inferioare si de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor. Se constata ca statiunea verticala cu ochii inchisi este putin stabila, fiind insotita de oscilatii ale trunchiului. Aceasta observatie poate usor dovedi ca aferentele vizuale joaca un rol important in mentinerea reflexa a stationarii verticale la om. Reglarea posturii normale la corpul intact depinde, in consecinta, de activitatea integrala a tuturor mecanismelor reflexe. Mecanismele generale ale locomotiei Miscarea corporala in ansamblu sau a diferitelor sale segmente reprezinta unul din mijloacele principale de relatie si adaptare continua a organismului la conditiile mediului. Nou-nascutul vine pe lume cu o activitate motorie de baza si o dotare in miscari dezordonate care ,ulterior se vor putea individualiza in raport cu evolutia sa. In primele saptamani de viata, nou-nascutul prezinta chiar un "mers automat tip primar", in cazul in care este sustinut de axile. Acesta dispare si reapare abia catre sfarsitul primului semestru sau chiar al primului an de viata. In tot acest interval, se instaleaza o stare de astazie, caracterizata prin absenta echilibrului in pozitie ortostatica. Cand statiunea bipeda este pe deplin castigata, la 4-5 ani, se poate vorbi de un inceput al educatiei motorii. Schemele motorii in vederea insusirii unor miscari elementare se dezvolta in cursul primilor 3 ani de viata.Notiuni generale de dinamica si cinematica locomotorieLocomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in general, sau a unor parti din acesta, in particular. Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul actiunii combinate a unui ansamblu de componente biomecanice active si pasive, care fac parte integranta din alcatuirea aparatului locomotor. In acest sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor (receptori, nervi, centri nervosi) si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muschi, parghii osoase, articulatii). Incepand cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex), contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a componentelor osteo-articulare. O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular vizual, care initiaza suita ulterioara de evenimente in ordinea amintita. In cazul unei miscari reflexe, de redresare, are loc o antrenare initiala a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea ulterioara a receptorilor de intindere fusali si tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv inconstient, urmat de succesiunea celorlalte evenimente. Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, in exercitarea unui act motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti), si alte grupe musculare, din care deosebim: - Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua si gradata a miscarii. - Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila. - Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea "motorului principal", intervenind dupa terminarea miscarii. Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si precizia miscarii, care creste odata cu cresterea numarului de muschi antrenati in miscare. Cu cat relaxarea antagonistilor este mai mare, cu atat miscarea este mai rapida si mai puternica. Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg ansamblul de miscari particulare unei anumite activitati motorii. In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in majoritatea cazurilor de ambele tipuri (contractie de tip izotonic sau izometric) si in special sub forma lor fuzionata se secuse multiple - cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe sau voluntare. Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc dispozitivul pasiv osteo-articular. Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt guvernate de lungimea parghiilor osoase si natura articulatiilor care leaga segmentele mobile de dispozitia, forma si numarul muschilor care actioneaza asupra acestora si de sarcinile care trebuie sa fie mobilizate. Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua apartin fortelor statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine fortei motorii (F). La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este reprezentat de axa biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol; rezistenta (R) este data de greutatea corpului sau a segmentului care se deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de mobilizat, iar forta (F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care realizeaza miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de gradul II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la mijloc).

Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de gradul II ca parghii de forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza. Parghiile in care forta de aplicare este mai apropiata de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind si de viteza, iar cele in care aceasta este apropiata de punctul de rezistenta sunt utilizate ca parghii de forta, actionand insa cu viteze mult mai scazute. Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un factor activ, in acest caz, articulatiile nu au numai un simplu rol pasiv in executarea miscarilor, forma lor si gradul de libertate de miscare pe care il ofera reprezentand factori importanti care dirijeaza si sensul miscarilor, putand limita, in acelasi timp, si amplitudinea acestora. Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se pot distinge decat doua categorii de articulatii: unele concepute pentru miscarea pieselor scheletice (articulatiile membrelor si mandibulei), mobile, iar altele dimpotriva au rol in sudarea acestora si fixitatea lor (articulatiile oaselor craniene), sau articulatii imobile. La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai mediului extern cu care aparatul locomotor interactioneaza in timpul activitatilor sale specifice. Atrag atentia: greutatea corpului impusa de forta gravitationala tinde sa atraga corpul spre pamant, inertia care tinde sa prelungeasca si sa mentina o stare data, presiunea atmosferica ca o componenta a fortei gravitationale, cu rol deosebit pentru mentinerea in contact a suprafetelor articulare, rezistenta mediului care tinde sa se opuna miscarii corpului, forta de frecare in contactul componentelor corporale cu solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala si de sens opus fortei gravitationale.

Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de miscare (planuri si axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor. Planurile anatomice sunt suprafete care sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta: - planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe directiile verticala si antero-posterioara imparte corpul in doua jumatati, dreapta si stanga. - Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare a craniului. Dispus vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si o parte superioara. - Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara si inferioara.Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al corpului.Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele) pot reprezenta unul, doua sau chiar trei grade de libertate.Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal sau transversal), in jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de celalalt.Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa frontala, si axa longitudinala. - axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand miscari de abductie si adductie in plan frontal; - axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata transversal; permite miscari de flexie si extensie in plan sagital; - axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si externa in plan transversal.In functie de planurile si axele de referinta deosebim: 1) flexia si extensia2) abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de acest plan toate segmentele membrelor;3) inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale capului, gatului si trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale. La aceste miscari se asociaza si o rotatie;4) rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan transversal pentru toate partile corpului, in afara de omoplat si clavicula.5) bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si omoplatului. In cazul omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul axei sagitale, in timp ce pentru bazin aceasta poate fi in anteversie (anterior), retroversie (posterior) sau laterala (spre stanga sau dreapta).6) circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe planuri, fiind o combinatie succesiva de miscari de flexie, extensie, abductie si adductie, care descriu o miscare circulara particulara;7) glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele fiziologice. Glisarea se produce la nivelul suprafetelor articulare plane sau foarte usor incurbate, in timp ce hiperextensia semnifica depasirea limitelor fiziologice ale rezistentei. Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul, miscarile de finete si indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de forta); (3) miscari balistice (aruncari, loviri etc.); (4) miscari de oscilatie (pendulari). Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in apropierea centrului de greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca proiectia centrului de greutate sa treaca inaintea bazei de sustinere; aproape concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde si corpul este proiectat inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior, care devine pendulant, paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat din nou pe sol. Fazele se repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral, separate intre ele prin perioade de sprijin dublu. In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a corpului, inaintarea se face prin trecerea succesiva a unui membru inferior inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se insa numai pe cate un picior. Intre doua momente de sprijin au loc mici sarituri prin aruncarea corpului inainte si suspendarea sa pentru scurt timp in aer. Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un traiect sinusoidal in plan vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga corpul se detaseaza de pamant inainte ca piciorul anterior sa-l fi atins. In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in unele cazuri suficient de mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau in latime etc. in toate aceste desprinderi, participa aproape intreaga musculatura a aparatului locomotor pentru realizarea echilibrului si miscarii.Modulul: Obiective si tehnici in kinetoterapieSaptamanile: 1 XI 24 ICURS 2

SISTEMUL MUSCULAR Este constituit din totalitatea muschilor din organism.

Muschii somatici sunt formati din tesut muscular striat,mbraca scheletul si,

mpreuna cu oasele si articulatiile corespunzatoare,asigura miscarea segmentelor corpului.

Muschii viscerali sunt formati din tesut muscular neted si asigura motilitatea viscerelor.

1 MUSCHII SOMATICI au rol in mentinerea pozitiei corpului si a segmentelor sale,precum si in miscarea si deplasarea acestora Muschiul este format din corp si doua capete.Acestea din urma se fixeaza pe oase cu ajutorul tendoanelor: tendon de origine,care se prinde pe osul fixeaza si tendon insertie care se prinde pe osul mobil.Dupa numarul capetelor de origine,muschii pot fi cu un singur capat(majoritate) si cu 2-3-4 capete(biceps,triceps,cvadriceps). Corpul muschiului este invelit de o membrana conjunctiva elastica numita epimisium,din care pornesc spre interior septuri ce alcatuiesc perimisium(tesut cojuctiv lax vase si nervi ).Din pirimisium se desprind lame de tesut conjunctiv care invelesc fiecare fibra lame de tesut conjuctiv care invelesc fiecare fibra musculara si formeaza endomisium (fibre colagene si elastice). Peste epimisium se afla fascia musculara (membrana conjunctiva) care inveleste atat corpul cat si extremitatile muschiilor. Muschiul este bogat vascularizat si are o inervatie dubla, somatica si vegetativa. Inervatia vegetativa, pe cai eferente, determina reactii vasomotorii. Inervatia somatosenzitiva este realizata de dentritele neuronilor din ganglioni spinali, care se distribuie in portiunea centrala a fusurilor neuromusculare, la corpusculii tendinosi Golgi si la corpusculii Vater-pacini. Inervatia somato motorie este asigurata de axonii motoneuronilor a , care intra in structura placii motore, si de axonii motoneuronilor ? , care se distribuie la extremitatile fusului neuromuscular. Compozitia chimica a muschiului Dupa cum se observa, mai mult de jumatate din substantele solide sunt reprezentate de proteine, care reprezinta suportul morfologic al contractiei musculare.Fibra musculara striata contine miofibrile, alcatuite din miofilamente de miozina(groase) si de actina(subtiri). MIOZINA are structura fibrilara si manifesta mare reactivitate fata ioni si puternice proprietati catalitice, favorizand desfacerea legaturilor macroergice din molecula de ATP. Intervine n reglarea cantitatii de energie necesara contractiei musculare. Proprietatile sale enzimatice sunt activate de Ca si Mg. ACTINA are structura fibrilara si poseda proprietati enzimatice, cataliznd hidroliza ATP.Un filament de actina este format din: actina, tropomiozina si troponina. Tropomiozina este nfasurata n spirala n jurul actinei, npiedicnd atractia dintre miofilamentele de actina si miozina n timpul contractiei.Troponina ataseaza tropomiozina de actina si are o puternica afinitate pentru Ca, initiind contractia. MIOGLOBINA are structura si proprietati asemanatoare hemoglobinei. Ea fixeaza reversibil oxigenul molecular, formnd oximioglobina (re zerva locala de oxigen ) . MIOGENUL este un amestec de enzime ce intervine n procesele biochimice ale contractiei. Propritatile muschilor 1.Excitabilitatea reprezinta capacitatea de a raspunde la excitanti prin modificari specifice. n cazul muschilor, forma specifica de raspuns este contractia, iar excitantul specific este influxul nervos. Trnsmiterea influxului nervos la nivelul muschilor striati se realizeaza la nivelul placii motorii. 2. Contractilitatea este proprietatea muschilor de a raspunde la un excitant natural sau artificial prin modificarea formei, de obicei prin contractie. Contractia fibrei musculare este initiata n momentul cuplarii acesteia cu excitatia. Momentul principal al cuplarii l reprezinta eliberarea de Ca din reticulul sarcoplasmic, sub actiunea influxului nervos generat la nivelul placii motorii. Potentialul de actiune ce ia nastere la acest nivel se propaga prin intermediul sistemului de tuburi (T) orientate transversal, dinspre sarcolema spre interiorul fibrei si ajunge in final la cisternele reticulului sarcoplasmic, care contin Ca . Are loc depolarizarea membranelor reticulului sarcoplasmic, iar Ca eliberati din cisterne difuzeaza n vecinatatea protinelor contrctile, declansnd contractia prin cuplarea miozinei cu actina si formarea actomiozinei. Scurtarea fibrelor musculare in cursul contractiei apare ca o consecinta a scaderii lungimii fiecarui sarcomer n parte. Aceasta se realizeaza fara scurtarea miofilamentelor, ca urmare a glisarii miofilamentelor de actina printre cele de miozina. Cnd influxurile nervoase inceteaza, Ca reintra n reticulul sarcoplasmic, complexul actina-miozina se desface si fibra musculara se relaxeaza. n procesele de contractie-relaxare, rolul principal l are mecanismul de transport activ al Ca prin intermediul pompelor de Ca din peretii reticulului sarcoplasmic. Aceleasi mecanisme se manifesta si n fibrele musculare netede, dar dispozitia particulara a miofilamentelor, precum si unele partcularitati structurale ale proteinelor contractile la acest nivel fac ca viteza de reactie sa fie mica, iar durata perioadei de contractie si relaxare sa fie mare. Contractia musculara se manifesta prin fenomene mecanice, electrice si termice. Manifestarile mecanice sunt reprezentate de modificari de tonus musculra si de forma. Exista doua tipuri principale de contractie: - contractii izotonice,n care muschiul se scurteaza, dar tensiunea din interior ramne constanta.Sunt caracteristice muschilor membrelor si realizeaza lucrul mecanic finalizat cu diverse forme de miscare; - contractii izometrice, n care muschiul nu-si modifica dimensiunile, dar tensiunea din interior creste. Sunt caracteristice musculaturii postulare. Cele doua tipuri de contractie se asociaza si se succed in timpul contractiei musculare fiziologice. Contractia musculara simpla se numeste secusa si apare in urma aplicarii unui stimul unic. Secusele se produc foarte rar in organism (un exemplu l reprezinta frisoanele. Contractia musculara normala se numeste tetanus si apare n urma aplicarii unor impulsuri repetate, succesive si de durata. Contractiile tetanice sunt de doua tipuri: incomplete, n cazul aplicarii unor stimuli cu frecventa mai redusa, si complete, n cazul aplicarii unor stimuli cu frecventa mare. Manifestarile electrice constau n depolarizare si repolarizare la nivelul sinapsei de tip placa motorie. Fenomenele bioelectrice se inregistreaza cu ajutorul electromiografelui. Manifestarile termice constau in eliberarea unei cantitati mari de caldura ( termogeneza ) . n conditii de activitate ( efort fizic ) ntr-un mediu rece, termogeneza creste prin cresterea tonusului muscular. Daca temperatura corpului nu poate fi mentinuta, apar frisoanele, care au drept consecinta producerea de caldura. Particularitatile contractiei musculare: -tonusul muscular reprezinta starea de permanenta de tensiune ( contractie usoara ) a muschilor in repaus. Mecanismul de producere si mentinere este neuroreflex; -forta musculara reprezinta tensiunea dezvoltata de muschi n timpul contractiei sale. Depinde de intensitatea stimulilor si de proprietatile morfofunctionale ale muschilor; -oboseala musculara se manifesta prin scaderea fortei musculare si a preciziei miscarilor, prin aparitia febrei musculare datorita acumularii acidului lactic n muschi. Totodata, scade cantitatea de ATP, PC si glucoza, iar descompunerea ATP este mult mai rapida decat sinteza acestuia. 3. Extensibilitatea este proprietatea muschiului de a se ntinde sub actiunea unei forte; 4. Elasticitatea este proprietatea muschiului de a reveni la forma initiala dupa ce forta care a actionat asupra sa a ncetat. Coordonare si mobilitate

.Prin control motor se nelege modalitatea de reglare a micrii i de ajustare dinamic postural. Controlul motor reprezint controlul creierului asupra micrii voluntare, contiente. Elcuprinde 4 momente principale:

- motivaia determinat de condiia mediului exterior sau interior care informeaz sistemul nervos central, respectiv sistemul limbic, de apariia unei necesiti.- ideea - sistemul limbic informeaz cortexul senzomotor, cerebelul, ganglionii bazali, nucleii subcorticali asociativi, i genereaz conexiuni suprasegmentare care se finalizeaz n comanda micrii.- programarea este conversia unei idei ntr-o schem de activitate muscular. Programul cuprinde toi parametrii necesari: muchii implicai, mrimea forei dezvoltate, amplitudinea micrii, durata ei. Programarea micrilor este realizat de ctre cortexul motor, cerebel i ganglionii bazali. Comanda este transmis prin cile motorii descendente spre mduv.- execuia reprezint transmiterea specific i mereu aceeai a comenzii de la mduv la muschi.

Controlul motor se dezvolt de la natere n 4 etape: mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlat i abilitatea. Prin aceleai etape se realizeaz i recuperarea n cazul deficitelor motorii aprute n cursul vieii.

- Mobilitatea reprezint posibilitatea de a iniia i realiza o micare pe toat amplitudinea ei fiziologic.

- Stabilitatea este capacitatea de a menine posturile gravitaionale, antigravitaionale i poziiile mediane ale corpului sau altfel spus posibilitatea realizrii unei contracii normale, simultane a muchilor din jurul unei articulaii (cocontracie). Stabilitatea se realizeaz prin 2 procese: 1. reflexele tonice posturale menin contracia n zona de scurtare a muchiului contra gravitaiei sau a unei rezistene;2. cocontracia creaz stabilitatea n posturile de ncrcare i menine corpul n poziie dreapt.- Mobilitatea controlat este posibilitatea de a realiza micri n timpul oricrei posturi de ncrcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate, de a rota capul i trunchiul n jurul axului longitudinal n timpul acestor posturi.- Abilitatea este nivelul cel mai nalt al controlului motor care ajut persoana s manipuleze i s exploreze mediul nconjurtor. Abilitatea este capacitatea de a mica segmentele n afara posturii sau locomoiei.

Principiile generale ale kinetologiei1.Sa nu faci rau non nocere-

2.Stabilirea precoce a diagnosticuluicunoasterea exacta a diagnosticului si a starii functionale prezente a pacientului,presupune inarmarea specialistului cu suficiente cunostinte de patologie medicala.

3.Precocitatea instituirii tratamentului

4.Progresivitatea sau dozarea si gradarea efortului-dozarea efortului se va face gradat,trecand de la uso la greu,de la simplu la complex,de la cunoscut la necunoscut.

5.Individualizarea tratamentului-se impune o stricta individualizare a tratamentului si se considera ca se actioneaza nu numai asupra bolii propriuzise,ci si a bolnavului tinand seama ca aceeasi afectiune se manifesta diferentiat de la individ la individ.

6.Principiile psihopedagogice-solicitaqrea partilor active si constiente,explicarea exercitiilor si efectele lor si demonstrarea exercitiilor.

7.Asocierea cu alte mijloace terapeutice-agenti fizici naturali,agenti fizici artificiali.

8.Continuarea tratamentului pana la recuperarea integrala

9.Principiul constientizarii-pentru a obtine rezultate pe masura posibilitatilor,este absolut nevoie de participarea activa si constienta a pacientului la procesul de tratament.

10.Principiul activitatii independente-se indica continuarea tratamentului kinetoterapeutic si dupa incheierea procesului clinic de vindecare.

11.Principiul motivatiei

Clasificarea obiectivelor in kinetologie

Obiectivele morfologice :

favorizarea proceselor de crestere si dezvoltare fizica, prevenirea atitudinilor incorecte ale corpului, corectarea atitudinilor incorecte si a deficientelor fizice.

Obiectivele functionale :

cresterea capacitatii generale de efort

cresterea capacitatii functionale a aparatului cardio-vascular

cresterea capacitatii functionale a aparatului respirator

cresterea capacitatii functionale a aparatului locomotor

Obiective neurologice dezvoltarea capacitatii de relaxare fizica si psihica

dezvoltarea capacitatii coordonative

dezvoltarea capacitatii de invatare motrice a expresivitatii si cursivitatii miscarilor

Obiectivele social educationale

favorizarea integrarii sau reintegrarii in grupuri sociale (familie,colective de munca, cluburi)

formarea obisnuintelor de a practica systematic exercitiile fizice in scop profilactic si terapeutic.

formarea reflexului de atitudine corecta a corpului

Obiectivele generale ale kinetologiei

Obiectivele de baza ale kinetoterapiei, sunt 9:1. relaxarea generala;2. corectarea posturii si aliniamentului corpului;3. cresterea mobilitatii articulare;4. cresterea fortei musculare;5. cresterea rezistentei musculare;6. coordonarea, controlul si echilibrul;7. antrenarea la efort;8. reeducarea respiratorie;9. reeducarea sensibilitatii.1. Relaxarea - s-ar putea defini ca procesul prin care un sistem care a fost scos din starea de echilibru revine la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru. Relaxarea in kinetoterapie e un proces psihosomatic cu valoare terapeutica deosebita pentru ca ea se adreseaza concomitent atat starii de tensiune musculara crescuta cat si starii psihice tensionate.2. Corectarea - pleaca de la urmatoarele trei realitati: defectele posturale din copilarie si adolescenta se consolideaza la adult devenind factori determinanti pentru degradarea ulterioara degenerativa a aparatului locomotor. Diverse afectiuni determina deposturari si dezalinieri ale corpului care daca dureaza mai multa vreme raman fixate functional si chiar organic. Recuperarea unui deficit functional nu poate fi conceputa decat in cadrul restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului. Dintre subobiective sunt alinierea coloanei cervicale, a celei toracale si a centurii scapulare, a coloanei lombare si a pelvisului, alinierea extremitatilor inferioare.3. Cresterea mobilitatii articulare - se urmareste in primul rand obtinerea unghiurilor functionale si in al doilea rand in masura in care e posibil redobandirea intregii amplitudini de miscare pentru articulatia respectiva. Se trateaza cele trei tipuri de redori:cele care necesita intinderea tesuturilor retractate, cele care necesita scaderea hipertoniei musculare si cele ce necesita realizarea ambelor obiective.4. Cresterea fortei musculare - forta musculara depinde de mai multi factori:diametrul de sectiune al muschiului, numarul unitatilor motorii in actiune, frecventa impulsurilor nervoase, sincronizarea activitatii unitatilor motorii active, marimea unitatilor motorii, raportul forta-velocitate(viteza), raportul forta-lungime. Contractiile musculare sunt de trei tipuri:a) izometrice; b) izotonice; c) izokinetice. a) Tensiunea interna creste fara modificarea lungimei fibrei musculare. b) Tensiunea de contractie ramane aceeasi pe tot parcursul miscarii, se produce cu modificarea lungimii muschiului determinand miscarea articulara. c) Sunt contractii dinamice, viteza miscarii este reglata astfel incat rezistenta sa fie in raport cu forta aplicata in fiecare moment al amplitudinii unei miscari. Rezistenta trebuie sa varieze usor in functie de lungimea muschiului pentru a se mentine aceeasi forta. Ca tehnici de crestere a fortei pot fi:exercitii izometrice, dinamice cu rezistenta si altele.5. Cresterea rezistentei musculare - rezistenta e capacitatea de a sustine un efort. Rezistenta musculara depinde de forta musculara, valoarea circulatiei musculare, integritatea metabolismului muscular si de factori comlexi ce tin de sistemul nervos central si de starea generala.Rezistenta musculara este importanta in timpul muncii, este starea contrara oboselii musculare.6. Cresterea coordonarii - se adreseaza ultimelor doua etape din cele patru care realizeaza controlul motor:reeducarea mobilitatii, a stabilitatii, a mobilitatii controlate si a abilitatii.7. Antrenamentul - toleranta la efort a principala masura pentru aprecierea capacitatii de munca a unui bolnav. Ca metode: mersul, activitati de autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta si covorul rulant, alergarea, inotul, terapia ocupationala, sportul trapeutic si munca.8. Corectarea deficitului respirator - se face printr-o gama larga de metode si metodologii; relaxarea, posturarea, gimnastica corectoare, reeducarea respiratorie, antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, a vorbitului si terapia ocupationala.9. Reeducarea - revine tot in sarcina kinetoterapeutului, e strans legata de recuperarea motorie facand parte din aceasta.Tehnicile de lucru reprezinta elementele componente de baza ale kinetoterapiei (ex.: imobilizarea, posturarea, mobilizarea articulara pasiva, izometria simpla etc)

I Tehnici akinetice (anakinetice)

Tehnicile akinetice sau anakinetice au doua caracteristici de baza:

absenta contractiilor musculare voluntare

nu determina miscarea segmentului.

Din categoria aceasta fac parte:

imobilizarea: de punere in repaus, de contentie, de corectie

posturarea: corectiva si de facilitare

IMOBILIZAREA

Se caracterizeaza prin mentinerea si fixarea artificiala, pentru anumite perioade de timp, a corpului in intregime sau doar a unui segment intr-o pozitie determinata, cu sau fara ajutorul unor instalatii sau aparate.

Imobilizarea suspenda in primul rand miscarea articulara, ca si contractia dinamica voluntara, dar conserva contractia tonostatica (permite efectuarea contractiilor izometrice a muschilor din jurul articulatiilor respective).

Imobilizarea poate fi totala, daca antreneaza intregul corp sau poate fi regionala, segmentara, locala, daca implica parti ale corpului.

Scopul imobilizarii totale este obtinerea repausului general, fiind utilizata in: politraumatisme, arsuri intinse, boli cardio-vasculare grave, paralizii etc.

Tinand cont de scopul urmarit, putem clasifica imobilizarea in:

1. imobilizarea de punere in repaus- realizandu-se pentru segmentul interesat si poate indica pe pat, pe suporturi speciale, in esarfe, orteze etc. Indicatie: traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice; procese inflamatorii localizate (artrite, miozite etc), precum si alte procese ce determina algii intense de mobilizare.

2. imobilizarea de contentie- consta in mentinerea cap la cap a suprafetelor articulare sau a fragmentelor osoase, blocand un segment sau o parte dintr-un segment intr-un sistem de fixatie externa (aparat gipsat, atela, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc). Indicatie: consolidarea fracturilor, luxatii, entorse, artrite specifice, discopatii etc.

3. imobilizarea de corectie consta in mentinerea pentru anumite perioade de timp a unor pozitii corecte, corective sau hipercorective in vederea corectarii unor atitudini deficiente. Nu pot fi corectate decat posturile defectuoase care tin de tesuturile moi (capsula, tendon, muschi etc) si niciodata de os. Avem caz particular ce intereseaza osul, atunci cand este in crestere, folosind doar anumite tipuri de imobilizare ce pot influenta forma sa. Indicatie: scolioze, devieri articulare prin retracturi (genu flexum, genu recurvatum, paralitic, posttraumatic, degenerativ), paralizii, rupturi tenomusculare etc.

Reguli de care trebuie sa se tina seama cand se doreste sa se faca o imobilizare (mai ales in aparatele de contentie):

aparatul sa nu jeneze circulatia si sa nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri

sa nu permita jocul liber al segmentelor imobilizate (sa fie bine mulate)

segmentele sa fie pozitionate, in pozitii functionale

sub aparat sa se mentina tonusul musculaturii prin contractii izometrice

Dezavantajele imobilizarii (mai ales prelungite):

induce hipotrofii musculare de inactivitate

determina redori articulare, uneori greu reductibile

tulbura circulatia de intoarcere, aparand edeme si tromboze venoase

determina turlburari trofice de tipul escarelor

creeaza disconfort fizic si psihic pacientului

POSTURAREA

Posturarile reprezinta atitudini impuse corpului intreg sau doar unor parti ale lui, in scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statica si pozitii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic (Ionescu A.)

Posturari corective- ele sunt utilizate in kinetologia terapeutica sau de recuperare. Ele se adreseaza doar partilor moi. Corectarea devierilor osoase nu este posibila decat la copii si adolescenti in crestere. Mai pot fi recomandate dupa o incalzire prealabila a zonei respective. Noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizari in diverse aparate, in scop corectiv sau de pastrare a amplitudinilor de miscare castigate prin kinetoterapie pe parcursul zilei.

Clasificare:

posturi libere sau autocorective sunt atitudini impuse pacientului si adoptate vountar in acest sens, pentru corectarea progresiva a limitarilor amplitudinilor articulare. Ele folosesc greutatea unui segment sau a intregului corp.

posturi liber-ajutate sau realizate manual - se realizeaza prin suluri, perne, chingi

posturi fixate cu ajutorul unor aparate sau instalatii (postura exterocorectiva) acestea restabilesc mobilitatea articulara utilizand greutati directe (saculeti cu nisip, suluri, perne) sau indirecte, cu ajutorul scripetilor. Aceste posturari solicita mult articulatia, fiind indicate mai ales pentru articulatia genunchiului si sold, mentinandu-se doar 15-20 minute.

Indicatii: reumatismul inflamator cronic, coxartroza, lombosacralgia cronica de cauza mecanica, deviatiile de coloana etc

Posturari de facilitare- pozitii ale corpului ce favorizeaza functionarea normala a unor organe.

Clasificare:

posturari cu efect asupra aparatului respirator: pentru drenaj bronsic

posturari cu efect asupra aparatului cardiovascular: - antideclive (proclive) care faciliteaza circulatia de intoarcere venoasa si limfatica la nivelul extremitatilor (staza edematoasa); declive (antigravitationale) faciliteaza circulatia arteriala in capilare si se obtin prin mentinerea extremitatilor in sens gravitational

posturari de drenaj biliar

posturari facilitatorii respiratorii sau cardiace

II. Tehnici kinetice

Aceste tehnici se bazeaza pe miscare si/sau contractia musculara.

Clasificare:

tehnici kinetice dinamice

tehnici kinetice statice

TEHNICI KINETICE DINAMICE se realizeaza cu sau fara contractie musculara.

Clasificare:

A. Mobilizarea pasiva B. Mobilizarea activa

Modalitati tehnice de realizare a mobilizarilor pasive:

1)Tractiunile;

2)Mobilizarea fortata sub anestezie;

3)Mobilizarea pasiva pura asistata;

4)Mobilizarea autopasiva;

5) Mobilizarea pasiva mecanica;

6)Mobilizarea pasivo-activa;

7)Manipularea;

1)Tractiunile reprezinta un grup de tehnici pasive care ar putea fi incorporate si la tehnicile de imobilizare. Tractiunea trebuie sa se faca in axul segmentului sau articulatiei, putandu-se executa manual sau prin diverse instalatii.

Tipuri de tractiuni:

a)Tractiunile continue

Aplicarea tractiunii continue se face prin brose transosoase, fie prin benzi adezive la piele, fie prin corsete de fixatie, mansoane, ghete etc

b)Tractiunile discontinue

c)Tractiunile - fixatii alternante sunt mai mult o varianta a tehnicii de posturare exterocorectiva, dar se mentin pe perioade mai lungi. 2)Mobilizarea fortata sub anestezieSe executa in etape succesive, la cateva zile interval, fiecare etapa fiind urmata de fixarea unei atele gipsate pentru mentinerea nivelului de amplitudine castigat. Mobilizarile sub anestezie comporta destule riscuri, ca fracturi de epifize - mai ales la copii - smulgeri de ligamente si chiar rupturi cutanate. 3)Mobilizarea pasiva pura asistata

Este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva executata de mainile kinetoterapeutului, in timp ce pacientul isi relaxeaza voluntar musculatura.

Trebuie sa respecte toate conditiile de realizare a miscarii pasive. Parametrii acestei tehnici sunt:

pozitia pacientului si a kinetoterapeutului

prizele si contraprizele

manevrele de mobilizare forta si ritmul de mobilizare

4)Mobilizarea autopasivaPacientul insusi poate fi instruit sa-si mobilizeze un segment cu ajutorul altei parti a corpului, direct sau prin intermediul unor instalatii.

Modalitati de mobilizari autopasive:

prin presiunea corpului (sau a unui segment al corpului)

prin actiunea membrului sanatos - de exemplu intr-o hemiplegie, pacientul, cu mana sanatoasa, va mobiliza mana paralizata;

prin intermediul unei instalatii: coarda-scripete (mobilizarea bratului in redori de umar cu mana opusa, care trag