CURSUL 9

Maladiile cu risc vital ca factor de traumatizare psihică

În cazul maladiilor cu risc vital, unul dintre aspectele cu risc traumatogen crescut îl

reprezintă caracterul inevitabil al agentului traumatizant. Pericolul nu se mai află în afara

subiectului, putând fi evitat, ci este parte a subiectului, aparține de interiorul corpului său. O

formă fundamentală de apărare este proiecția, aruncarea mentală în exterior a propriului corp,

care devine „inamicul din exterior”. Un alt mecanism este negarea, care, până la un anumit

punct, joacă pentru bolnav un rol adaptativ, permițând menținerea echilibrului psihic,

devenind însă dezadaptativ atunci când contribuie la evoluția negativă a bolii.

Un prim factor traumatogen pentru acești pacienți este reprezentat de comunicarea

diagnosticului. Din aceste motive, modul de comunicare a diagnosticului a constituit și

constituie încă un motiv de dispute între medici. Cert este că o comunicare brutală și

neempatică a unui asemenea diagnostic de risc vital al unei boli constituie un element de

suprasarcină traumatică, ce va afecta mai departe modul în care pacientul intră și parcurge

tratamentul.

Boala cu risc vital, ca și bolile cronice și bolile care se soldează cu infirmități

constituie factori potențial traumatici, care se obiectivează în funcție de sistemul de

personalitate al pacientului și de experiențele traumatice anterioare ale acestuia.

Reacția psihotraumatică la asemenea situații medicale se caracterizează prin negare și

evitare, pe de o parte, și de trăiri intruzive, pe de altă parte. Fazele trăirii traumatice, faza de

șoc, faza de acțiune și faza de descărcare suferă aici o modificare, întrucât, în cazul

prognosticului nefavorabil, nu se poate aștepta o descărcare completă și o reîntoarcere la

starea inițială. Rămâne, în fiecare situație traumatică, o „suprasarcină reziduală”, care va fi

transferată în următoarea secvență. După trecerea prin disperare, mânie și sentimente de lipsă

de sens, pacientul poate regăsi, parțial, o stare de echilibru, care îi permite alegerea modului

de a muri sau de a suferi. Acest proces de atribuire de sens evenimentelor foarte acute legate

de iminența morții poate fi sprijinit de atitudinea celor aflați în preajma bolnavului, familie,

dar și personalul medical. Este eronată însă, forțarea găsirii acestui sens de către bolnav, care

îl poate supune pe acesta unor presiuni de adaptare și de comunicare. Prima reacție și cea mai

umană la aflarea unui asemenea diagnostic este disperarea totală, un insight despre lipsa de

sens a morții și eventual chiar despre lipsa de sens a unor părți din viața proprie.

În cazul maladiilor cronice, succesiunea este similară cu cea din traumele provocate de

cauze exterioare. În faza de șoc, apar alterări ale percepției interne, ale trăirii timpului sau

1

vederea în tunel, ori desfășurarea „filmului vieții”. sunt normale strigătul și protestul

împotriva destinului. Aceste faze sunt surprinse foarte bine de către Kübler-Ross (1976), care

descrie ca faze ale confruntării cu moartea protestul, negarea și, în final, acceptarea și găsirea

unui sens. După faza de protest, se instalează, aproape inevitabil, încercarea de evitare a

asumării bolii, prin negarea și evitarea a tot ceea ce poate aminti de boală și de semnificația ei

letală.

În faza de acțiune care urmează, se instalează sentimentul de a nu se putea îndepărta

de certitudinea amenințătoare, apar sentimente de greutate și imobilitate, depresie alternând cu

mânia. Gândurile despre boală se impun brusc, apar tulburări de somn, stări de excitație și de

copleșire.

Noyes și Slymen (1979) descriu o serie de trăiri alterate care apar la bolnavii cu

maladii cu risc vital. Cele mai importante asemenea trăiri alterate (atât la bolnavii care își

percep moartea ca iminentă, cât și la cei la care moartea este mai îndepărtată în timp) sunt:

trăire alterată a timpului; gânduri deosebit de vii; desfășurare mai rapidă a gândurilor;

retragere și detașare; sentimente de irealitate; mișcări automate; lipsa emoțiilor; retragerea din

propriul corp; vedere sau auz ascuțite; retrăirea amintirilor; o înțelegere mai profundă;

vederea unor imagini sau culori; sentimente de armonie și de unitate. Mai apr, în procente mai

mici, sentimentul de a fi controlat de forțe externe; lucrurile par mai mici sau foarte

îndepărtate; imagini vii; a auzi voci, muzică sau sunete.

Și procesul traumatic este caracterizat de intruziune, alternând cu faze de negare și de

evitare. Unii pacienți ajung la manifestări specifice procesului traumatic și în cazul unor

maladii care nu au neapărat un risc vital (exemplu, infarct miocardic sau operații), dar care

sunt trăite ca și cum l-ar avea. În alte cazuri, un sindrom de stres posttraumatic cronicizat este

legat de simptomele unei maladii cronice somatice. În unele maladii cu risc vital de lungă

durată, cum este SIDA, pacientul lucrează, inconștient, chiar din primele momente de

intruziune, negare sau evitare, la o soluție pentru situația fără ieșire. Aceasta înseamnă adesea

o trăire alterată a sinelui și a realității. Această trăire, al cărei caracter patologic este discutabil

în aceste maladii, poate fi înțeleasă ca o retragere treptată și gradată a „trăirii Eu-sine”,

respectiv a „sentimentului Eu-sine” din propriul corp și din realitate în general. Sinele

amenințat se retrage de la tot ceea ce poate îmbolnăvi ți împovăra, ceea ce îi amenință

existența și securitatea. El se retrage cumva într-un „punct din suflet” din care privește „Eul-

corp” nedemn de încredere ca străin și ireal. Umorul și înțelepciunea unor bolnavi muribunzi

pledează pentru această formă de găsire a echilibrului, una dintre puținele posibile în această

situație extremă (în ciuda caracterului considerat în mod obișnuit patologic al disocierii).

2

Însoțirea socială plină de respect și empatie este una dintre condițiile pentru a permite

bolnavului găsirea acestui mod de echilibrare, la acestea trebuind să se adauge și evitarea

tulburării sau întreruperii acestei confruntări cu moartea de către cei din exterior, prin

impunerea propriilor reacții și prin oferirea insistentă de ajutor.

În cazul unor maladii cu risc vital, acompanierea începe cu modul de comunicare a

diagnosticului, care trebuie, în mod vital, să țină cont de caracteristicile psihologice ale

pacientului. Este importantă oferirea unui mediu social suportiv, de către o echipă rodată și

care are o bună înțelegere a fenomenelor și experiențelor psihotraumatice.

Experiența în sine este traumatizantă și pentru echipa medicală, putând apărea riscul

de traumă cumulativă. Pentru mulți dintre membri personalului, suferința sau moartea

pacientului poate reactiva propriile traume de deprivare și de pierdere, în care pierd încă o

dată persoane apropiate din viața lor. Poate apărea la personal, din nevoia de protecție în fața

acestor traume, tendința de a evita legătura afectivă de orice fel cu pacienții. dorințele de

contact ale pacienților sunt trăite ca amenințare la adresa propriului echilibru psihic. Cu

timpul, personalul reacționează cu mânie la orice cerere a pacienților, fără ca acest lucru să

reprezinte, într-o abordare mai superficială, așa-numitul „cinism medical”, ci un fel de reacție

de urgență pentru menținerea integrității psihice. Aceste caracteristici ale muncii și relației cu

bolnavii muribunzi impun necesitatea unor măsuri de psihoigienă la personalul din aceste

instituții, o organizare optimă a muncii și nu în ultimul rând o selectare a personalului care să

țină cont de organizarea psihică a fiecărui membru al echipei și de toleranța la suprasarcini

traumatice. Cu alte cuvinte, măsurile traumapreventive presupun o alegere corectă a

personalului (cunoașterea structurii psihice și a istoriei traumatice a fiecărui membru),

formarea psihotraumatologică a acestuia și reglarea lucrului în echipă.

3