Curs 8

Etologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului la animale şi om (gr. ethos - manifestare, caracter, obicei, comportament; logos – ştiinţă, a vorbi despre). Etologia, ca ştiinţă, nu ar fi existat dacă nu ar fi avut ca bază de plecare ornitologia de al cărui obiect de studiu a uzat şi beneficiat din plin. Păsările sunt cele care evidenţiază în plenitudinea lor totalitatea componentelor comportamentale, a înlănţuirilor depline şi nealterate, ele fiind capabile de învăţare, dar păstrând numeroase tipare comportamentale înnăscute. Părintele etologiei este Konrad Lorentz (1903-1987) - biolog, medic şi filozof. Studiul comportamentului păsărilor a luat amploare în ultimele decenii datorită importanţei sale pentru elucidarea unor probleme filogenetice şi ontogenetice; aceasta bazându-se pe constatarea că prin comportamentul său ereditar orice specie este caracterizată la fel de bine, dar mai stabil, decât prin morfologie şi fiziologie.

Comunicare şi semnalizare

Comunicarea sonoră la păsări

Comunicarea prin sunete la păsări capătă o amplă dezvoltare. Cele mai multe sunete sunt produse graţie organului lor fonator, siringele, aşezat la bifurcarea traheei. Acestea sunt numite sunete vocale. În afară de comunicarea locală, păsările pot ţine legătura între ele, se pot informa, prin intermediul unor sunete mecanice pentru producerea cărora se pot folosi de anumite tehnici instrumentale.

Lebăda cucuiată (Cygnus olor) produce în timpul zborului său un fel de „cântec” ce se datorează vibraţiilor bătăilor aripilor, iar „trâmbiţatul” becaţinei din perioada jocului nupţial este rezultatul zgomotului produs de plonjările acesteia în aer.

Cea mai sofisticată comunicare prin sunete mecanice o întâlnim la ciocănitori, care, pe lângă trâmbiţatul ascuţit, îşi semnalizează prezenţa şi identitatea printr-un ciocănit în copaci al cărui ritm este caracteristic fiecărei specii.

Semnificaţia sunetelor. Prin sunetele transmise o pasăre poate indica specia, sexul, identitatea individuală, starea ei, poate impulsiona excitaţia sexuală, curiozitatea, teama, poate informa unde se găseşte hrană, unde este loc pentru cuibărit, transmite ideea de proprietate, atrage unele păsări sau îndepărtează pe altele, poate alerta păsările în cazul unui pericol. Totalitatea acestor sunete alcătuiesc un adevărat limbaj sonor.

1

Clasificarea sunetelor vocale. Biologii au împărţit aceste diverse sunete vocale ale păsărilor în două grupe mari: strigăte sau chemări şi cântece.

Strigătele sunt semnale scurte, alcătuite din 4-5 note, adesea neplăcute pentru urechea omului. Numărul de semnale emise de o pasăre variază de la o specie la alta. Cinteza (Fringilla coelebs), în afară de cântec, emite circa 13 chemări, porumbelul gulerat (Columba palumbus) emite cinci feluri de semnale. Păsările care migrează noaptea emit sunete pentru a nu se rătăci sau ciocni în zbor. Cunoscute în acest sens sunt semnalele emise de sturzul cântător (Turdus philomelos) ca şi chemările gâştelor sau ale cocorilor.

Cele mai multe păsări trăiesc într-o permanentă teamă de prădători şi limbajul lor include un sistem de alarmă. Strigătele de alarmă alertează toate speciile dintr-o zonă dată şi seamănă între ele indiferent de specia care le emite. De ex., presura de stuf (Emberiza schoeniclus), mierla (Turdus merula), piţigoiul mare (Parus major) şi cinteza (Fringilla coelebs) emit semnale de alarmă care se deosebesc foarte puţin între ele. Câteva păsări au un siStem de alarmă mai complex. Gaiţa, de exemplu, emite semnale diferite în funcţie de natura a ceea ce ea consideră a fi un pericol. În prezenţa unei veveriţe, ea emite un fel de „ciripit”. Când vede un om emite un fel de trosnet amintindu-ne de trosnetul armei de vânătoare, iar când vede un vinderel (şoim) emite un sunet ascuţit „kic-kic-kic”.Cântecele sunt adevărate aranjamente complexe de note, melodioase şi ca atare plăcute urechii omului. Spre deosebire de strigăte sau chemări, cântecele sunt caracteristice fiecărei specii. Având fiecare cântecul ei se evită încrucişarea între speciile asemănătoare aşa cum, spre exemplu, s-ar putea întâmpla între pitulicea mică (Phylloscopus collybita) şi pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus). Prin cântec, pasărea îşi relevă sexul, întrucât acesta este, de regulă, apanajul masculilor.

Emisiuni sonore cu funcţie de semnal la păsări – aici emisiunile sonore înregistrează o bogăţie remarcabilă, variind de la simple strigăte (sau chemări) – semnale cu structură simplă, emise izolat sau în serii scurte, până la gama largă a cântecelor – semnale complexe, alcătuite din note sau silabe, elemente sonore distincte şi indivizibile, având o durată medie de 0.1 sec (notele sunt reunite în motive sau fraze).

Repertoriul păsărilor este format dintr-un număr relativ redus de tipuri de strigăte, în medie zece. Numărul cântecelor variază în funcţie de specie şi poate atinge, în multe cazuri, valori importante. După un studiu realizat de J. C. Brémond, repertoriul cel mai sărac – 1 cântec şi 1 strigăt - aparţine speciei Pyrocephalus rubinus; la alte specii numărul temelor este

2

considerabil mai mare: 6-24 la Melospiza melodia şi circa 170 la Turdus ericetorum. Cântecele sunt emise de cele mai multe ori de masculi şi au valoarea unor semnale de apărare teritorială şi de atracţie sexuală. Evoluţia lor comportă – la multe păsări – învăţare. Procesul presupune o perioadă critică, obligatorie, în cursul primului an de viaţă a masculului şi este dependent de o anumită aptitudine pentru învăţare, caracteristică speciei. Ulterior perioadei critice în care are loc cristalizarea fenomenului sonor, nu mai survin modificări. Chemările sunt de regulă mai scurte şi mai simple şi sunt emise, la numeroase păsări, de indivizi aparţinând ambelor sexe. Ele sunt caracteristice speciei şi, cu puţine excepţii, au caracter înnăscut. O altă clasificare ia în consideraţie semnificaţia comportamentală a emisiunilor: semnale de avertizare, de marcare a teritoriului, apeluri sexuale etc. Cântecele sunt, de regulă, legate de comportamentul complex al reproducerii, iar strigătele intervin, într-un mod sau altul, în funcţiile de relaţie cu ambianţa.

3