Formele exceptionale/extraordinare de depozit, care sunt in numar de trei:1. Depozitul necesar (mizerabil), care se formeaza in conditii exceptionale, cand deponentul nu are posibilitatea sa se adreseze unei persoane de incredere. Spre exemplu, in cazul unui incendiu, proprietarul depune lucrurile sale in mainile primului venit. De aceea depozitul necesar este sanctionat mai grav, adica la dublul valorii lucrului dat in pastrare.2. Depozitul sechestru a aparut in legatura cu unele exigente ale procedurii civile, caci, atunci cand doua persoane se aflau in proces cu privire la proprietatea asupra unui lucru, acele persoane se intelegeau cu a treia persoana, cu depozitarul, sa pastreze obiectul litigios pana la solutionarea cauzei, urmand ca depozitarul sa remita acel lucru celui care castiga procesul. In acest caz, lucrul este transmis cu titlu de posesiune, spre deosebire de depozitul obisnuit, la care depozitarul este simplu detentor, deoarece, la depozitul obisnuit, daca depozitarul este chemat in justitie de un tert, neavand mijloace proprii de aparare, se adreseaza deponentului, pe cand, la depozitul sechestru, acest sistem nu poate functiona, deoarece depozitarul nu stie (inca) cine este proprietar, deci nici cui sa se adreseze, si are nevoie de mijloace proprii de aparare, caci, in calitatea sa de posesor, se apara fata de pretentiile tertului prin interdictele posesorii.3. Depozitul neobisnuit, care a aparut in legatura cu operatiunile bancare, avand in vedere faptul ca, la romani, inca din epoca veche, persoanele fizice, cetateni romani, depuneau anumite sume de bani in mainile bancherilor, in vederea pastrarii, cu titlu de proprietate, urmand ca bancherul sa restituie deponentului suma de bani depusa spre pastrare si, in plus, sa plateasca o dobanda. La randul lui, bancherul dadea acea suma de bani cu imprumut altor persoane, percepand o dobanda mai mare, iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezinta castigul bancherului. Insa natura juridica a acestei operatiuni juridice a fost controversata intre jurisconsulti. Astfel, Paul sustinea ca aceasta operatie juridica nu este un depozit, ci un mutuum, deoarece poarta asupra unor lucruri consumptibile, ca si mutuum, si pentru ca banii sunt transmisi nu cu titlu de posesiune, ci cu titlu de proprietate, tot ca la mutuum. Dar Papinian a spus ca, in ipoteza in care vedem in aceasta operatie juridica un mutuum, care este contract de drept strict, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda va trebui asumata tot printr-un contract de drept strict, alaturat lui mutuum, si anume printr-o stipulatiune, care, prin caracterul ei, creeaza mai multe complicatii. Daca, insa, vedem in aceasta operatie juridica un depozit, care este contract de buna-credinta, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda putea izvori dintr-o simpla conventie, alaturata depozitului. In final, s-a impus solutia lui Papinian, din ratiuni de ordin practic.

Contractele consensualeFigureaza printre contractele nesolemne. Ele se formeaza prin simpla conventie a partilor si, de aceea, jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale marcheaza momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatia. Ele sunt in numar de patru: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.1. Vanzarea consensuala este contractul prin care o parte, denumita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita asupra unui lucru celeilalte parti, denumita cumparator, care se obliga sa plateasca pretul. Cu toate ca vanzarea

consensuala a aparut abia spre sfarsitul republicii, operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche, mai intai prin mancipatiune, iar, ceva mai tarziu,  prin doua stipulatiuni. Insa, vanzarea prin mancipatiune prezinta inconvenientul ca formarea actului coincide cu executarea sa, in sensul ca remiterea lucrului si plata pretului erau conditii de forma a mancipatiunii, fara de care actul nu exista, ori, odata cu dezvoltarea comertului, cetatenii, mai ales oamenii de afaceri, erau interesati sa disocieze formarea actului de executarea sa. Spre exemplu, partile erau interesate sa se vanda o recolta viitoare SAU cumparatorul avea interesul sa cumpere un anumit lucru, dar nu avea bani lichizi in momentul incheierii actului si, de aceea, s-a recurs la realizarea operatiei juridice a vanzarii prin doua stipulatiuni. Printr-o stipulatiunee, vanzatorul se obliga sa transmita un lucru, iar, prin cea de a doua, cumparatorul se obliga sa plateasca pretul. Si, astfel, formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa, caci obligatiile partilor se executau prin acte ulterioare si distincte. Spre exemplu, daca vanzatorul se obliga prin stipulatiunee sa transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi, atunci, in executarea obligatiei, se recurgea la mancipatiune. Iar faptul ca operatiunea vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni este atestat si de dubla denumire a vanzarii consensuale, care era denumit emptio venditio, deoarece conventia de vanzare a luat nastere prin contopirea a doua stipulatiuni. Vanzarea consensuala a aparut spre sfarsitul republicii. Ea s-a practicat mai intai in dreptul public. Initial, in domeniul privat, vanzarea consensuala s-a practicat intre cetateni si peregrini, iar, mai tarziu, si in relatiile dintre cetateni. In mod sigur, vanzarea consensuala era sanctionata la inceptuul secolului I i. Hr., intrucat Cicero ne-a transmis o lista a actiunilor de buna-credinta, lista pe care figureaza actio empti si actio venditi, actiuni prin care era sanctionata vanzarea consensuala si pe care, spune Cicero, le cunostea si profesorul sau, Quintius Mucius Scaevola. Dar, vanzarea consensuala presupune si intrunirea anumitor elemente, pe care le denumim elementele vanzarii. Ele sunt in numar de trei: consimtamantul, obiectul si pretul. 1. Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului, in sensul dorit de cumparator. De regula, se considera ca vanzarea consensuala este incheiata in momentul realizarii acordului de vointa. Daca, insa, partile conditionau formarea contractului de respectarea unor forme solemne, atunci contractul se forma in momentul intrunirii acelor conditii de forma. Pe vremea imparatului Justinian a aparut vendictio cum scriptura. In acel stadiu, se considera ca vanzarea consensuala este incheiata numai in momentul redactarii inscrisului.2. Obiectul vanzarii putea consta in lucruri mobile, in lucruri imobile, in drepturi reale, in drepturi de creanta, precum si intr-o universalitate. Totusi, desi, de regula, vanzarea purta asupra unor lucruri corporale existente in momentul incheierii conventiei, s-a admis si vanzarea unor lucruri viitoare (emptio rei speratae). Spre exemplu: o recolta viitoare. Mai mult, putea fi vanduta si speranta (emptio spei), adica vanzarea sperantei ca va aparea un anumit lucru. Cicero ne da un ex cu vanzarea dintr-un cavaler si un pescar, sa-i cumpere pestele pe care il va scoate, dar pescarul n-a scos nimic; insa cavalerul a platit oricum3. Pretul presupune inturnirea anumitor conditii:a). Trebuia sa fie in pecunia numerata, adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat, daca ar fi constat intr-un lucru, atunci vanzarea s-ar fi confundat cu schimbul. 

b). Pretul trebuia sa fie verum, adica sa fie real, sa nu fie simulat, fictiv (un singur sestert), caci daca era fictiv vanzarea se confunda cu donatia. c). Pretul trebuie sa fie certum, adica determinat sau cel putin determinabil. In dreptul postclasic s-a admis ca pretul sa fie fixat de o terta persoana. d). Pretul trebuie sa fie iustum, adica echitabil, cu toate ca, multa vreme, lucrurile puteau fi vandute la orice pret. In dreptul postclasic s-a stabilit ca pretul trebuie sa reprezinte cel putin jumatate din valoarea comerciala a lucrului. Pe de alta parte, vanzarea consensuala genereaza si anumite efecte, constand in obligatiile partilor. Astfel, vanzatorul are: 1. obligatia de a pastra lucrul 2. Obligatia de a preda lucrul3. Obligatia de a garanta pentru evictiune4. Obligatia de a garanta pentru vitiiIar cumparatorul are obligatia de a plati pretul.1. Vanzatorul avea obligatia de a pastra lucrul deoarece in intervalul de timp cuprins intre momentul inchierii contractului si momentul predarii lucrului, acel lucru se afla in stapanirea vanzatorului, care trebuia sa il administreze ca un bun pater familias, ceea ce inseamna ca el raspundea pentru culpa levis in abstracto. Daca, insa, lucrul era individual determinat si pierea fara vina vanzatorului, atunci se aplica regula emptoris est periculum, adica riscurile sunt pentru cumparator, in sensul ca cel ce cumpara lucrul trebuia sa plateasca pretul, desi nu primea nimic in schimb, regula care este anormala, nu este corecta, deoarece in acel interval de timp, inainte de predarea lucrurlui, lucrul se afla in proprietatea vanzatorului, care ar fi trebuit sa suporte riscurile potrivit adagiului res perit domino, adica lucrul piere pentru proprietar. Cu timpul, s-au initiat mai multe reforme prin care regula emptoris est periculum a fost atenuata. Spre exemplu, partile puteau incheia o conventie speciala alaturata contractului de vanzare prin care vanzatorul isi asuma riscurile in contract. Dar, daca vanzatorul era pus in intarziere (mora debitoris), trebuie sa ia masuri exceptionale de paza.2. Vanzatorul are obligatia de a preda lucrul. Asa cum rezulta din definitie, lucrul nu era transmis cu titlu de proprietate, ci cu titlu de posesiune linistita, denumita vacuam possessionem tradere, o posesiune care trebuie sa asigure in fapt toate avantajele proprietatii. Pe de alta parte, Paul spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea linistita a lucrului si sa se abtina de la orice dol, astfel incat ori de cate ori vanzatorul avea calitatea de proprietar, trebuia sa transmita chiar proprietata, incat regimul juridic al vanzarii a fost elaborat cu multa subtilitate, in sensul ca, atunci cand vanzatorul nu era proprietar, el transmitea numai posesiunea. Iar, daca vanzatorul era proprietar, trebuia sa transmita chiar proprietatea. In felul acesta, vanzarea a fost accesibila si peregrinilor si cetatenilor, cu efecte diferite3. Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru evicitune. Prin evicitune, intelegem deposedarea de un lucru pe cale judiciara, ceea ce presupune ca cumparatorul era chemat in justitie de un tert care facea dovada ca el este adevaratul proprietar si, astfel, cumparatorul era invins, deposedat. Intr-o asemenea situatie, cumparatorul ii cerea vanzatorului sa ii asigure protectia fata de pretentiile tertului, iar, daca vanzatorul nu voia/putea sa ii asigure protectia si cumparatorul era invins, trebuia sa garanteze pentru evicituune, obligatie care a evoluat in functie de formele prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii. Astfel, la vanzarea prin mancipatiune, cumparatorul invins apela impotriva vanzatorului actio auctoritatis, prin care dobandea dublul pretului pe

care l-a platit, intrucat actio auctoritatis avea fundament delictual. Daca vanzarea se facea prin doua stipulatiuni era necesar sa se incheie a treia stipulatiune, prin care vanzatorul isi asuma obligatia de a garanta pentru evictiune. Dupa aparitia contractului consensual de vanzare era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala pentru evicitune, alaturata contractului de vanzare. Cu timpul, insa, acea stipulatiune speciala a fost atat de frecventa, incat a devenit presupusa. Din acel moment, obligatia de a garanta pentru evicitune izvora chiar din contractul consensual de vanzare. 4. In fine, vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vitii. Vitiile sunt defecte ale lucrului, care il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micosreaza valoarea. In legatura cu evolutia acestei obligatii, trebuie sa distingem intre epoca anterioara aparitiei vanzarii consensuale si epoca posterioara aparitiei vanzarii consensuale. Inainte de aparitia vanzarii consensuale, la vanzarea facuta prin mancipatiune, vanzatorul raspundea pentru vitii numai daca mancipatiunea avea ca obiect un teren si numai in doua cazuri: 1. atunci cand vanzatorul transmitea o suprafata de teren mai mica decat cea declarata si 2. atunci cand afirma ca terenul este liber de orice sarcini. In realitate, era grevat cu ipoteci sau cu servituti. In primul caz, cumparatorul avea la dispozitie actio de modo agri, prin care obtinea dublul valorii suprafetei de teren date in minus. In al doilea caz, el obtinea dublul pretului pe care l-a platit. Daca, insa, vanzarea se realiza prindoua stipulatiuni, era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala pentru vitii, alaturata stipulatiunii pentru evicitiune. Iar, dupa aparitia vanzarii consensuale trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si sistemul introdus de edili. Potrivit dreptului civil, vanzatorul raspundea pentru vitii numai daca atribuia lucrului calitati pe care nu le avea si daca era de rea-credinta, stiind ca lucrul prezinta defecte, dar nedeclarandu-le. Edilii au introdus raspunderea obiectiva pentru vicii, dar numai la vanzarile care aveau loc in targ (vanzatorul raspundea chiar daca nu cunostea defectele lucrului). Acest sistem a fost sanctionat prin doua actiuni: actio redhibitoria si actio quanti minoris.Prin actio redhibitoria, cumparatorul obtinea desfiintarea contractului,cu restituirea reciproca a prestatiunilor, insa cumparatorul nu era interesat intotdeauna sa intenteze actio redhibitoria. De aceea s-a creat actio quanti minoris, prin care cumparatorul obtinea diferenta dintre pretul pe care l-a platit si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca lucrul prezinta acele defecte.