TERORISM ŞI ANTITERORISM ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

1. Stadiul cunoştinţelor teoretice despre analiza fenomenului

terorist şi a politicilor de prevenire şi reprimare a

terorismului

Teroriştii demonstrează că o grupare mică, cu o capacitate limitată de a produce violenţă, poate obţine în mod disproporţionat rezultate cu un mare efect asupra oamenilor. Teroriştii au atras atenţia lumii întregi, au alarmat-o şi au silit guverne puternice să meargă să negocieze cu ei.

După evenimentele din 11 septembrie 2001, putem afirma fară teama de a greşi că violenţa provocată adusă până acum de terorişti nu a fost deloc exagerată, numărul total al victimelor cât şi costul pierderilor rezultate din actele de terorism fiind imense. Dar consecinţele terorismului merg mult mai departe decât orice act de terorism, realizat sau plănuit de către terorişti.

Dezvoltarea tehnică a făcut terorismul internaţional posibil. Astfel, transportul aerian mondial, radioul, televiziunea, sateliţii de comunicare cât şi alte vulnerabilităţi într-o lume în creştere dependentă de tehnologie, apariţia unor arme noi, sofisticate, sunt tot atâtea oportunităţi care fac posibilă dezvoltarea terorismului mondial. Această dezvoltare a permis şi va permite grupurilor mici de terorişti să dispună de o capacitate în plină dezvoltare care să atragă atenţia întregii lumi, să distrugă şi să dezbine pe o curbă tot mai crescătoare.

Instrumentele militare care cândva se aflau doar în dotarea armatelor intră pe mâinile unor bande ale căror revendicări, reale sau imaginare, nu vor fi posibil de satisfăcut. De asemenea, chiar unele state pot folosi grupări teroriste sau pot adopta tacticile acestora în scopul de a duce false războaie împotriva altor naţiuni. In cele din urmă, însuşi conceptul de beligerantă ca şi cele de securitate şi de apărare ar putea fi alterate de dezvoltarea terorismului. In acest context, preocuparea cercetătorilor de a descifra cauzele şi condiţiile care favorizează fenomenul criminalităţii în domeniul terorismului a primit o dimensiune academică de o perioadă mai mică de timp, iar studierea problemei într-un cadru universitar aparţine de o dată şi mai recentă.

Terorismul înseamnă, în esenţa sa şi în sensul cel mai larg ce se poate da acestui termen, înfricoşarea unei populaţii prin acte de violenţă".

Terorismul este prezentat ca o stare de spirit specială, iar elementul psihologic şi elementul material rezidă în intenţia pe care o manifestă autorii actului respectiv, fiind un element subiectiv internaţional.

Caracteristicile infracţiunii de terorism sunt, în principal, următoarele:— Intenţia celor care provoacă actul terorist de a crea o stare de alertă prin care populaţia să

fie înfricoşată, speriată, tulburată, agitată etc. Această caracteristică este o trăsătură specifică a infracţiunii, de natură a atrage răspunderea penală a autorilor.

Pentru existenţa infracţiunii, se apreciază că nu rezultatul contează, ci este suficient ca procedeul folosit să fie în măsură a produce înfricoşarea populaţiei.

— Luarea prin surprindere şi fără nici un fel de discriminare a victimelor. Autorii actului terorist concep, în aproape toate situaţiile, un plan pe care îl pregătesc şi îl execută într-o modalitate coerentă, iar pentru ca efectul paraliziei morale să fie mai mare, atentatele se produc în serie şi într-o zonă cât mai aglomerată, căpătând deseori dimensiuni internaţionale.

— Metodele şi mijloacele folosite au capacitatea de a produce o stare de pericol general. Violenţa constituie pentru terorişti un „mijloc obişnuit" pe care îl folosesc pentru înspăimântarea populaţiei.

1

Unele acte de violenţă sunt atât de odioase şi dezaprobabile, încât ele nasc un sentiment de repulsie universală, deseori victimele fiind persoane fară apărare — copii, femei, bătrâni„care nu au comis niciodată asemenea fapteDupă elementul subiectiv al infracţiunii, terorismul poate fi:1 — terorism de drept comun — reprezintă acele fapte care cad sub incidenţa legii penale ca o infracţiune obişnuită, agravată de metoda de execuţie, teroarea;

2 -— terorism social — urmăreşte realizarea unei doctrine sociale, a unei ideologii care să motiveze distrugerea unei orânduiri sociale. Această formă de terorism se manifestă şi produce consecinţe de regulă între hotarele ţării respective şi nu cauzează o tulburare a ordinii internaţionale;3 —terorismul politic — are drept caracteristică principală elementul intenţional subiectiv şi care este de ordin politic, actul terorist fiind îndreptat împotriva statului şi a reprezentanţilor săi şi chiar împotriva organizării politice a statului sau a formei sale constituţionale.Infracţiunile de terorism politic prezintă două importante elemente comune şi anume:a — urmărirea unui scop situat în afara actului de terorism, considerat în el însuşi; b — existenta caracterului de act terorist.In esenţă, terorismul politic în ansamblul său este acela care, prin natura şi esenţa lui, trebuie declarat un delictum juris gentium şi, ca atare, supus principiului universalităţii. Delincvenţii politici care comit asemenea fapte nu trebuie să se bucure de privilegiul extrădării şi, în consecinţă de dreptul de azil. Această prevedere se regăseşte în legislaţiile mai multor state care fac o distincţie clară între pedepsele de drept comun şi pedepsele politice;

4— terorism naţional sau intern — este acea infracţiune violentă care are efecte între graniţele unei ţări. Acest fel de terorism se manifestă cel mai adesea sub forma terorismului politic sau social şi este îndreptat împotriva organizării politice a unei ţări, a formei sale constituţionale sau contra reprezentanţilor săi.

Evident, toate aceste patru tipuri de terorism pot fi aduse la îndeplinire fie printr-o modalitate de terorism direct (vizează în mod nemijlocit scopul propus), fie printr-un terorism indirect în care violenţa tinde în mod lateral la atingerea scopului propus.

Terorismul se poate manifesta, prin sfera sa de acţiune, în comiterea de acte violente premeditate care au drept scop nu numai o persoană sau un sistem politic, cât şi alte categorii de acte, ca de exemplu, distrugerea de bunuri publice sau particulare de valoare, uneori sfera de interes şi efectele sale extinzându-se şi la ţările limitrofe sau aflate în acelaşi câmp al intereselor.

De asemenea, terorismul poate provoca şi catastrofe în comunicaţiile internaţionale şi în mijloacele de transmisiune, efectuarea de acte de vandalism şi acte de barbarie.

TERORISMUL ÎN NUMELE RELIGIEI

2.1. Prezentare introductivăPe 25 februarie 1994, ziua celui de-al doilea sabat musulman, în timpul sfintei luni a

Ramadamului la islamici, un zionist din colonia ortodoxă Qirvat Arba a intrat în aglomerata moschee Ibrahim, din oraşul biblic Hebron, pe West Bank, şi cu rafale de asalt trase cu o puşcă automată asupra unei congregaţii de 800 de credincioşi musulmano-palestinieni a omorât 29 persoane şi a rănit 150, autorul fiind prins şi bătut până la moarte. Criminalul era un vechi discipol al grupului fundamentalist radical, mişcarea Kach, pe nume Baruch Goldstein. Gestul său terorist a fost motivat de un amestec complex de deziderate politice şi religioase, alimentate de fanatism şi un pronunţat simţ al trădării. Goldstein considera că primul ministru „conducea statul israelian în afara

2

legiior lui Dumnezeu şi spre un pericol mortal" Atât locul, cât si momentul masacrului din Hebron se îmbinau cu simbolismul religios, iar oraşul Hebron a mai fost locul masacrului a 69 de israelieni în 1929. De asemenea, faptul ca a avut loc în timpul serbării evreieşti, actul criminal al lui Goldstein a scos ia iveala dorinţa de răzbunare împotriva duşmanilor israelieni. Primul ministru israelian Yitzhak Rabin, vorbind în numele populaţiei israeliene, şi-a exprimat repulsia şi profunda întristare privind actul comis de un „fanatic periculos". Cu toate acestea, o mare parte dintre militanţii şi coloniştii ortodocşi israelieni din coloniile West Bank şi Ghaza l-au prezentat pe Goldstein ca pe un om drept şi l-au iubit ca pe un martir. In timpul funeraliilor sale, aceşti colonişti ortodocşi şi-au manifestat credinţele religioase în termeni fermi şi agresivi, îndreptaţi nu numai împotriva arabilor, ci şi împotriva guvernului israelian, despre care ei credeau că a trădat poporul şi statul israelian

Liderii israelieni şi conducătorii comunităţii israeliene au încercat să nege sau să ignore pericolul extremismului israelian, denigrându-1 pe Goldstein şi susţinând că aparţine cel mult „periferiei periferiei" societăţii israeliene. Deşi prea târziu, această atitudine de nepăsare avea să înceteze brusc după asasinarea primului ministru Yitzak Rabin de un tânăr student evreu, Yigal Amir, care a declarat că acţionase din ordinul lui Dumnezeu. Acesta a fost influenţat de militanţi rabini şi conducătorii halalici, crezând că „decretul de urmărire" trebuia aplicat împotriva liderilor israelieni. Toţi au fost uimiţi de faptul că un evreu omoară un alt evreu, însă primul ministru Rabin a fost în cele din urmă victima unei forţe superioare, care a devenit una dintre cele mai periculoase şi pătrunzătoare orientări în perioada următoare a Războiului Rece: terorismul în numele religiei.

Foarte departe de Orientul Mijlociu, unde religia şi terorismul au o lungă istorie, o altă izbucnire a fanatismului religios s-a manifestat în acte dramatice de terorism. Acest val de violenţă era fără precedent, nu numai prin scopul şi ţintele sale, ci şi prin letalitatea sa şi caracterul nediscriminatoriu. Exemplele de asemenea violenţă abundă astfel, cultul religios japonez Aum Shinrikyo a eliberat gaz sarin într-un atac la metroul din Tokyo, în iunie 1997, iar urmaşii lui Sheikh Abdul Rahman al-Jama'a al-Islamiyya, au distrus World Trade Center din Manhattan. Aceştia au făcut planuri pentru a arunca în aer zonele importante ale New York-ului, fapt care de altfel, din păcate, avea să se şi materializeze pe 11 septembrie 2001, cu alţi actori şi alte instrumente, iar altă dată, doi americani fundamentalişti au contribuit la bombardarea Instituţiei Federale din Oklahoma etc.

Toţi sunt uniţi în credinţa că acţiunile lor sunt permise, chiar mandatate de divinitate. In ciuda originilor doctrinelor şi practicilor extrem de diferite, aceşti extremişti religioşi sunt uniţi în implicarea în acte violente, fie în efortul de a apăra, de a extinde sau de a răzbuna propriile comunităţi, fie din motive mesianice

2.2. Terorismul religios — o nouă metodă de luptă a terorismului mondial

Intre anii 60 şi '90 numărul mişcărilor fundamentaliste s-a triplat pe glob. In acelaşi timp, aşa cum observa Bruce Hoffman, a existat o explozie a grupurilor teroriste religioase începând cu 1968 şi până azi, când aproape un sfert din toate grupurile teroriste ce activează în lume sunt motivate de concepţii religioase. Spre deosebire de adversarii lor laici, teroriştii religioşi sunt prin natura lor extrem de motivaţi de religie, dar sunt conduşi şi de consideraţiile politice practicate zilnic în contextul mediului lor specific. Pentru un observator este dificilă separarea şi distincţia între sfera politică şi cea religioasă a acestor grupări teroriste. De exemplu, Hamas acţionează într-un cadru ideologic religios pe care îl combină cu acţiuni politice, practice şi precise în Liban şi Palestina. Astfel, aceste grupări îşi propun nu numai obiective pe termen scurt (eliberarea membrilor luaţi

3

prizonieri), dar şi obiective pe termen lung (continuarea rezistenţei contra ocupării propriilor teritorii şi eliberarea tuturor credincioşilor).

Obiectivele lor sunt complicate când se are în vedere problema statelor-sponsor ale terorismului, fiindcă grupurile teroriste religioase devin adesea unelte pentru anumite state în politica lor externă expansionistă.

Grupurile pot avea un rol naţionalist-separatist, în care componenţa religioasă este adesea identificată cu un amestec complex de factori culturali, politici şi lingvistici.

Proliferarea mişcărilor extremiste religioase a fost, de asemenea, însoţită de o creştere fulgerătoare a numărului de acte de terorism începând cu anul 1988, aceste mişcări fiind autoarele a mai mult de jumătate din incidente.

Creşterea terorismului religios nu mai constituie o surpriză, ţinând cont de faptul că cea mai mare parte a grupurilor active din lume s-au format recent. Ele au apărut ca un aparat organizat diferit şi s-au dezvoltat pe parcurs, începând de la organizaţiile Sikh Dai Khalsa şi Dashmesh, formate în 1978 şi respectiv 1982, continuând cu mişcarea Shi'ite Hizb'allah din Liban în 1982, până la începutul apariţiei organizaţiilor militante Sunni, Hamas şi Jihad-ul islamic, îmbinate cu manifestările mărginaşe ale Intifadei palestiniene din 1987, ca şi organizarea în acelaşi an a Aum Shinrikyo.

Creşterea terorismului religios este şi un indicator al transformării terorismului contemporan într-o nouă metodă de luptă, de tactici şi tehnici folosite de variate grupuri, ca o reacţie la multitudinea schimbărilor pe plan local, regional şi global în ultimele 3 decenii. Aceste schimbări pot fi observate în numeroasele incidente, plecând de la jafurile realizate de laicii terorişti palestinieni şi distrugerile cauzate aripa dreaptă sau stângă a terorismului local din toată Europa şi până la întindereanivelul fără precedent ale extermismului religios.

Terorismul religios reprezintă un pericol real pentru existenţa democraţieiaceea, opiniile exprimate în cursul lunii februarie 2001 de George W. Bush preşedintele S.U.A., şi Ariei Sharon — şeful guvernului israelian, vin să confirmeatenţia pe care autorităţile tuturor statelor trebuie să o atribuie combaterii acestuiflagel.

Congresul de la Washington a discutat un proiect de lege care, odată aprobat, a restaurat dreptul preşedintelui american de a ordona asasinarea liderilor terorişti străini, ca o nouă armă de luptă împotriva terorismului internaţional. Desigur, opiniile sunt pro şi contra. Această practică a fost interzisă de Gerald Ford la mijlocul anilor '70, după ce au fost descoperite comploturi împotriva unor lideri străini, sponsorizate de C.I.A., iar preşedinţii Jimmy Carter şi Ronald Reagan au extins această restricţie asupra tuturor membrilor guvernului american. Dar, cum arătam, nu toţi sunt de acord. Aşa de exemplu, Abraham Safae, profesor la Universitatea Stanford, reclama faptul că un asasinat premeditat este o crimă, în orice circumstanţe.

Intr-o altă parte a lumii, o altă ţară se confruntă aproape cotidian cu acte de terorism (sau cel puţin aşa le etichetează), ca de exemplu acela din 14 februarie 2001, când un palestinian, care era şoferul unui autobuz, a intrat în plin cu acesta în mulţimea care, la o oră de vârf a dimineţii, aştepta într-o staţie din localitatea Azur, aflată la 20 km de Tel Aviv, omorând opt persoane şi rănind grav alte 21.

O femeie care a asistat la întreaga tragedie a spus: „Spectacolul era tragic. Multe cadavre zăceau pe jos. Trupurile erau mutilate şi zdrobite. Era sânge peste tot".

Ariei Sharon, prim-ministrul israelian, cu siguranţă nu va uita curând acest act criminal inutil, care vine să anuleze paşii făcuţi pe parcursul multor ani pentru instalarea păcii în această zonă a lumii. Sau, poate doar să o mai amâne...

4

Evoluţia actuală a terorismului religios nu s-a realizat într-un loc închis şi nici nu reprezintă un fenomen nou. A fost propulsat pe primul loc în perioada de după Războiul Rece, fiind în acelaşi timp accentuat de explozia de conflicte etnico-religioase şi de imediata apropiere a noului mileniu.

Dizolvarea rapidă a elementelor tradiţionale ale legăturilor sociale şi culturale în interiorul şi între societăţile în curs de globalizare, combinate cu moştenirea istorică şi în condiţiile de represiune politică, inegalitate economică şi prefaceri sociale în cadrul mişcărilor disparate ale extremismului religios, au condus la o creştere a fragilităţii, instabilităţii şi imprevizibilului, în prezent şi în viitor

Există un număr de factori suprapuşi care contribuie la revigorarea terorismului religi os în forma lui modernă şi fatală de la sfârşitul mileniului

2.3. Terorismul religios: cauze, motivaţii şi duşmani

Examinarea marilor grupuri teroriste religioase din anii '90 era pe punctul de a ne dezvălui, până pe 11 septembrie 2001, că aproape toate trec printr-o perioadă de criză în mediul lor, ceea ce a dus la o creştere a grupurilor nou formate şi a cauzat o extindere a activităţii acestora. Această stare temporară de criză din mediul terorist-religios a avut mai multe aspecte în sfere sociale, politice, economice, culturale, psihologice şi spirituale deodată. în acelaşi timp, situaţia a fost mult accentuată de prefacerile politice, economice şi culturale, îndreptându-se spre fragmentarea şi radicalizarea spirituală a societăţii de la începutul sfârşitului Războiului Rece şi „frica extremiştilor de forţă care a progresat odată cu omenirea".

Sentimentul de criză, de ameninţare continuă faţă de identitatea şi supravieţuirea lor, a fost prezent pe mai multe trepte ale istoriei. De asemenea, a condus la faze repetate de reînnoire a celor mai multe credinţe. In aceste reînnoiri, credincioşii se folosesc de religie în mai multe feluri: caută refugiu în ea, ceea ce asigură supravieţuirea ideilor vechi, de secole, prin care să determine scopurile; găsesc un refugiu fizic sau psihic împotriva represiunii; o folosesc ca instrument major în acţiuni practice sau politice. Astfel, teroriştii religioşi îşi percep acţiunile ca fiind defensive şi reacţionează ca atare, justificându-le în acest mod. Jihad-ul islamic, de exemplu, este în esenţă o doctrină defensivă, sancţionată religios de conducătorii musulmani care au luptat împotriva agresorilor identificaţi, a tiranilor şi a musulmanilor rebeli.

In forma lor cea mai violentă, acţiunile sunt justificate ca fiind o modalitate de a preveni stingerea identităţii distincte a comunităţii islamice în favoarea forţelor laicizării şi modernismului. Sheikh Fadlaliah, ideologul şef al Hizb'allah, afirma: „când Islamul luptă într-un război, luptă ca orice altă putere din lume, apărându-se astfel încât să-şi păstreze existenţa şi libertatea, forţată fiind să ia măsuri preveiH când e în pericol". Extremiştii Sikh, deşi au susţinut că violenţa nu e scuzabila, toti au convingerea, atunci când toate mijloacele paşnice sunt epuizate, că „trebuie sa

mâna pe sabie".

Caracterul defensiv al protecţiei credinţei prin violenţa religioasă este evident în teama de a nu-şi pierde identitatea.

Aproape toate grupurile teroriste contemporane care au o componentă religioasă distinctă, altele decât nişte grupuri milenare şi mesianice (ca Aum Shinrikyo sau nişte mişcări creştine), sunt ori vlăstarul, ori marginea unor mişcări mai mari Astfel deciziile extremiştilor militanţi de a organiza, de a merge mai departe sau de a rămâne pe margine, sunt într-o mai mare măsură condiţionate de conţinutul politic în cadrul căruia ei operează

Percepţia de către grupurile teroriste a ameninţării pe care laicizarea o reprezintă din interiorul aceleiaşi societăţi e manifestată în mod simbolic şi prin alegerea numelor, indicând că ele au monopolul absolut al revelaţiilor adevărate ale lui Dumnezeu. De aceea, nu este suprinzător că unele

5

dintre cele mai violente grupuri teroriste din ultimul deceniu au adoptat nume ca: Hizb'allah (Partidul lui Dumnezeu), Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) şi Jund al-Haqq (Soldaţii Adevărului). Aceste nume îi înzestrează cu legitimitate religioasă, autenticitate istorică şi justificare pentru actele lor în ochii urmaşilor şi ai potenţialilor recruţi. De asemenea, asigură o semnificaţie valoroasă unităţii lor de scopuri, direcţii şi grade de luptă, cu nume ca Jundallah (Soldaţii lui Dumnezeu), Hamas (Zel), până ia Eyal (Organizaţia de Luptă Evreiască) şi Grupul Islamic înarmat (GIA), care promit lupta dârză şi sacrificii supreme .

Ameninţarea laicizării din surse externe e tot un catalizator care împinge terorişiii religioşi la acţiune. Imixtiunea valorilor laice în mediul extremiştilor şi vizibila prezenţă a interferenţelor laice provoacă agresivitate şi ostilitate în scopul autoapărării faţă de izvoarele acestor tragedii. Aşa-numiţii ghizi spirituali, care susţineau în ultima perioadă mai multe iniţiative politice, în timp ce binecuvântau acte de terorism, pot fi găsiţi în aproape toate grupurile religioase.

Cele mai multe grupuri teroriste active, cu o imperativă religioasă, au fost determinate să fiinţeze de evenimentele cheie. Aceste evenimente, fie au servit ca model catalizator sau de inspiraţie pentru organizaţie, fie au răspândit sentimentul ameninţării laice străine, fie un sentiment dezvoltat de trecere a timpului pentru grupurile mesianice sau militare. Cel din urmă este evident în creşterea şi lărgirea activităţii cultelor judecăţii finale, aşteptând iminenta apocalipsă, a cărei viziune profetică despre viitor i-a determinat să grăbească noul mileniu. Această anticipaţie mesianică, de exemplu, a fost evidentă în atacul din Marea Moschee de la Mecca, în 1979 (anul islamic 1400), al militanţilor musulmani înarmaţi din al-Ikhwan, care aşteptau întoarcerea lui Madhi.

Din mai multe puncte de vedere, teroriştii religioşi îmbrăţişează viziunea ideologică a unei lupte disperate de a rezista laicizării atât din interior, cât şi din exterior. Ei urmăresc această viziune în termeni religioşi, total necompromiţători în luptele literare dintre bine şi rău. Ciudat, există un mare grad de asemănare între Kach ul evreiesc şi Hamas-ul islamic: amândouă au o viziune a statului religios între râul Iordan şi Marea Mediterană, o xenofobie faţă de orice element străin sau laic pe care trebuie să-1 îndepărteze de pe întregul teritoriu, precum şi vehementa respingere a culturii vestice.

Impresia de totalitate a luptei acestor războinici religioşi e pur şi simplu definită în termeni dialectici şi universali, cum ar fi credincioşii împotriva necredincioşilor, ordine împotriva haosului şi dreptate împotriva nedreptăţii, care este oglindită în întreaga natură intransigentă a cauzei lor. Teroriştii religioşi percep lupta ca pe un război disperat împotriva duşmanilor lor. Această percepţie este deseori folosită pentru a justifica nivelul şi intensitatea violenţei. De pildă, această temă a războiului e mereu detectabilă în scrieri şi declaraţii ale teroriştilor, ca de exemplu justificarea lui Yigal Amir pentru asasinarea rabinului, sau în articolul 8 al manifestului Hamas, care arată că jihadul este drumul său şi că „moartea în numele lui Allah e credinţa sa sublimă".

Acest sens de totalitate a luptei face apel la comunităţile cu o lipsă acută de drepturi, asuprite şi înstrăinate, cu promisiuni de schimbare şi prevederea unor alternative constructive. Spre deosebire de predecesorii lor, cum ar fi organizaţia extremistă al-Jihad, care 1-a asasinat pe preşedintele Egiptului, Anwar Sadat, în 1981, multe dintre celulele teroriste religioase existente diferă prin aceea că ele pot completa violenţa cu alternativele realiste ale supunerii laice.

Terorismul religios oferă adepţilor săi mai multă speranţă şi o mare şansă de răzbunare faţă de ceea ce a determinat doleanţele lor istorice. Aceasta e mai bine ilustrată de atacul aerian Sikh din 1985 asupra unui avion de linie indian, care a cauzat 328 de morţi, ca şi dubiul bombardament sinucigaş Hizb'allah al cazarmelor marinei americane şi al cartierului general francez MNF din Beirut în 1983. când au murit 241 -şi respectiv 56 de soldaţi.

6

Actele violente dau acestor grupuri un sentiment al puterii care este disproporţionat în comparaţie cu mărimea lor. Baza acestui sentiment al puterii este sporită de o strategie a anonimatului teroristului religios care zăpăceşte duşmanul, numele-cod sunt folosite în funcţie de locul de unde provin teroriştii religioşi şi unde acţionează. Cu toate acestea, actul de violenţă este executat în primul rând pentru propria comunitate, ca semn de putere, imprimând în mod natural elemente de teamă mai profunde în actualele sau posibilele ţinte duşmane. Făptaşii exploatează cu mare pricepere această teamă, invocând simbolismul religios, ca şi prezentarea casetelor video cu bombardamente sinucigaşe interminabile, gata de a fi lansate împotriva unor noi ţinte.

Combativitatea crescută a generaţiilor tinere de terorişti religioşi poate fi explicată atât prin fragmentarea grupurilor în fracţiuni rivale, cât şi prin asasinarea sau întemniţarea liderilor cheie descoperiţi şi a ideologilor. Separat de înlăturarea liderilor vechilor generaţii de terorişti, experienţa persecuţiilor şi a încarcerărilor a condus la radicalizarea tinerilor recruţi din aceste organizaţii.

Recurgerea la martiriu de către unele grupuri poate fi explicată prin impresia crescută de ameninţare a acestora şi a cauzei lor în propriul mediu, dar şi prin nivelul crescut de internaţionalizare a grupurilor prin contacte, asemănarea cauzelor şi exemple de strategii etc. Aceasta se observă mai ales în cadrul grupurilor musulmane. De exemplu, mulţi extremişti musulmani algerieni, egipteni şi palestinieni au participat alături de luptătorii mujahedeeni în conflictul din Afganistan. S-au antrenat cu luptători afgani şi îi susţin fizic şi ideologic într-un război „atât pentru formarea unei societăţi noi şi revoluţionare, cât şi pentru eliberarea naţională".

Aprobarea şi folosirea violenţei religioase cere, în mod clar, duşmani identificaţi. Noile grupuri teoriste religioase de azi nu apar fără nici un scop, iar membrii lor nu sunt născuţi ca fiind extremişti. Identificarea duşmanului şi decizia de a folosi violenţa împotriva lui depinde şi este conturată de gradul înalt al sensului crizei care ameninţă viaţa şi credinţa din comunităţile lor. Deseori, decizia este influenţată de moştenirea istorică a represiunii politice, de inegalitatea economică sau prefacerile sociale, şi ar putea fi sporită de disputele religioase şi individuale, în concordanţă cu strategiile şi tacticile politice adoptate, pentru a le confrunta în funcţie de contextul local, regional şi internaţional. Pe plan intern, această luptă poate fi îndreptată împotriva corupţiei sau nedreptăţii sistemului politic, sau împotriva altor comunităţi religioase, iar pe plan extern poate fi focalizată asupra influenţelor străine, care, în opinia lor, reprezintă o ameninţare culturală, economică sau politică pentru respectivele comunităţi religioase. Ţintele preferate ale acestor lupte, în mod special a teroriştilor credinţei musulmane, par a fi, indeosebi, America şi Israelul.

Sentimentele anti-vest şi marea ostilitate a Israelului faţă de teroriştii musulmani sunt rezultatele moştenirii istorice a opresiunii politice şi a marginalizării socio-economice din lumea arabă. Aceste ostilităţi sunt combinate cu decăderea ideologiilor laice şi ilegalitatea actualelor elite politice şi economice, mai ales începând cu înfrângerea, din 1967 a arabilor de către israelieni. Această criză a fost agravată de conflictul arabo-israelian, care a servit la accentuarea complexului de inferioritate musulman, datorat incapacităţii de a învinge Israelul, atât a regimurilor arabe, cât şi a palestinienilor.

Teroriştii musulmani par să fi reînnoit aceste simboluri religioase, istorice adaptându-le condiţiilor actuale ca un mijloc de inspiraţie pentru acţiunile politice şi justificarea violenţelor ca revoluţionare faţă de duşmanii lor.

In timp ce identificarea duşmanilor e adânc înrădăcinată, atât în istoria îndepărtată cât şi în cea recentă, direcţiile teroriste ale mişcărilor musulmane combatante au urmat faţă de duşmanii externi faze distincte, în funcţie de prefacerile politice şi ideologice din regiune. Aceste faze sunt direct influenţate de revoluţia iraniană din 1979, de lupta de rezistenţă musulmană împotriva sovieticilor în Afganistan, de victoria electorală a Frontului Islamic al Salvării (FIS) din Algeria (1990-1991) şi de semnarea „Declaraţiei Israeliano-Palestiniene a Principiilor" în septembrie 1993.

7

Simultan, evoluţia graduală a conflictului israeliano-palestinian ameninţă scopurile panislamice ale mişcărilor militante islamice de a elibera Ierusalimul. Această ameninţare a condus la o coordonare rapidă între grupurile teroriste islamice, în efortul lor de a sabota procesul de pace şi de a mări combativitatea şi rezistenţa faţă de Vest, Israel şi regimurile arabe partizane. Tn acelaşi timp, aripile politice ale acestor grupuri teroriste caută să extindă şi să continue procesul de islamizare a societăţii de la bază. Abundenta acestor factori, în ultimele două decenii a mărit combativitatea

terorismului musulman. Totodată, susţinătorii terorismului religios demonstrează în mod clar că sunt obişnuiţi cu schimbările în mediul local, regional şi internaţional şi, foarte important, de asemenea, acceptă să-şi reformuleze strategia acţiunilor politice şi militare în concordanţă cu încercările lor de a proteja, extinde sau răzbuna comunităţile religioase de care aparţin.

2.4. Mijloacele, metodele şi momentele terorismului religios într-o abordare criminológica

In comparaţie cu echivalentul lor laic, teroriştii religioşi, în opinia unor criminologi, nu au fost în mod deosebit inventivi, mai ales când a fost vorba de folosirea unor noi tipuri de arme din propriul arsenal, bazându-se în schimb pe bombele tradiţionale şi pe gloanţe. Cu toate acestea, teroriştii religioşi au demonstrat o mare ingeniozitate în ce priveşte tacticile folosite pentru selectarea mijloacelor, metodelor şi momentelor de violenţă, în scopul obţinerii efectului maxim. Au utilizat noţiunea de martiriu şi autosacrificare prin bombe sinucigaşe, ca o ultimă metodă faţă de duşmanii lor convenţionali mai puternici. Această tactică a fost folosită de Hizb'allah pentru prima oară împotriva contingentelor americane, franceze şi mai târziu israeliene, aflate în Liban în 1983. Aproape similar, au fost realizate acţiuni ale trupelor de şoc ale Gărzii Revoluţionare Israeliene în războiul lor contra Irakului. în timp ce clericii Hizb'allah se loveau constant de probleme teologice în aprobarea acestor metode, căci sinuciderea în Islam este acceptată doar în circumstanţe excepţionale, gruparea Hamas s-a văzut obligată să adopte bombele sinucigaşe (în 1994), ca o ultimă metodă pentru a sabota procesul de pace israiilano-palestinian. Membrii ei considerau că punerea în practică a sinuciderii ar ameninţa în mod serios existenţa revoluţionară a Hamas. Tactica bombelor sinucigaşe a fost folosită şi pentru a se răzbuna faţă de duşmanii zionişti pentru atacul de la Hebron. Din punct de vedere criminologie, se observă că, în timp ce câteva grupuri teroriste au realizat multe misiuni sinucigaşe, teroristul religios foloseşte metodele tradiţionale de asasinat, răpire, detunări şi bombardări, într-o abilă combinaţie, în funcţie de contextul politic la nivel local, regional sau internaţional. Este important de semnalat că, in ciuda extinderii şi abundenţei grupurilor teroriste religioase cu diferite cereri şi revendicări, toate sunt unite, nu numai în ceea ce priveşte nivelul şi intensitatea violenţei folosite, ci şi în rolul jucat de simbolismul religios în selectarea ţintelor şi a momentelor care să producă violenţă.

Multe dintre aceste grupuri teroriste sunt gata să preia operaţiunile, cu un plan politic diferit din motive organizatorice, pentru a-şi elibera membrii închişi sau pentru a elimina adversarii. Cu toate acestea, ţintele sunt aproape mereu alese în mod simbolic şi cu grijă, pentru a cauza cea mai puternică traumă psihologică duşmanului şi pentru a întări credinţa religioasă printre proprii adepţi. Acest lucru este evident în alegerea de către teroriştii musulmani a ambasadelor, avioanelor, diplomaţilor şi turiştilor străini, pentru a atinge simbolic inima adversarilor. Această evidenţă a fost

demonstrată şi în alegerea celor mai importate repere ale New York-ului de către urmaşii lui Sheik Rahman sau gruparea Al Queda în 2001, cât şi de multitudinea atacurilor Hizb'allah împotriva dispozitivelor diplomatice şi militare americane, majoritatea ocaziilor, aceste grupuri s-au apropiat de comportamente folosite în terorism. De exemplu, în Algeria, FSI a avut drept ţinte turişti străini,

8

oameni de afaceri, diplomaţi, ca şi oficiali algerieni care au arătat un comportament neislamic, femei sau orice formă a culturii vestice. In acelaşi timp, membrii acestei grupări s-au angajat în reislamizarea societăţii şi continuarea simultană a unui război de uzură pe tărâm francez, faţă de ţinte civile şi oficiale. în alte cazuri, teroriştii religioşi au folosit puternicul efect simbolic pentru a provoca reacţii deliberate ale duşmanilor, precum dezbinarea liderilor, care, intimidaţi, au ordonat şi pus în practică mari tulburări între Sikh şi hinduşi, în aprilie 1982. Acest tip de simbolism este observat şi în atacul incendiar din 1969 la moscheea al-Aqsa din Ierusalimul de Est de către extremiştii evrei, cât şi în planul din 1982 de a arunca în aer Temple Mount de către fanatici evrei' astfel încât să declanşeze un război dezastruos între evrei şi musulmani.

Aproape de fiecare dată, perioadele de violenţă ale teroriştilor religioşi sunt alese cu grijă pentru a coincide cu propriile cerinţe teologice sau pentru a profana sărbătorile religioase şi momentele sacre ale duşmanilor. De exemplu, bombardamentul din 1995 asupra Instituţiei Federale „Edward P. Murrah" din Oklahoma de către indivizi care, după cum se specifica într-un text din ziarul „The Turner", au hotărât să comemoreze şi al doilea atac al FBI asupra Ramurii Davidian's Waco componenţa texană, marcându-se astfel data la care acum 220.de ani începuse revoluţia americană la Lexington şi Concord". In mod asemănător, simbolul perioadelor de violenţă religioasă a fost evident şi în deciziile grupărilor teroriste algeriene, de a deturna un avion al liniilor franceze în timpul Crăciunului, după uciderea a doi preoţi catolici, sau ciclul de violenţe cu bombe sinucigaşe Hamas împotriva Israelului, care a avut loc în februarie 1996, la a doua comemorare a atacului de la Hebron.

9