Curs nr. 3Înfiinţarea şi importanţa consulatelor străine

Înfiinţarea consulatelor străine în Principatele RomâneProblema supuşilor străini în Principatele Române a apărut ca urmare a Tratatului de

pace de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774). În temeiul articolului 11, Rusia ţaristă a căpătat dreptul de a deschide reprezentanţe consulare pe teritoriul Imperiului Otoman, acolo unde ar fi considerat că interesele sale comerciale ar fi necesitat acest lucru. Motivaţia oficială a prezenţei consulilor ruşi pe teritoriul ţărilor române era aceea de a–i proteja pe negustorii şi călătorii imperiului ţarist. În realitate, interesele comerciale ale Rusiei în zonă erau minore. Se urmărea de fapt, ocuparea unei poziţii strategice pentru a supraveghea şi informa cu privire la desfăşurările politice din Principate şi mişcările Porţii. Scopurile comerciale erau pretexte pentru a instala un observator politic care să furnizeze informaţii detaliate, în perspectiva viitoarelor acţiuni ale Rusiei în „problema orientală”.

Imperiul Otoman a încercat să împiedice instalarea unui consul rus la Bucureşti. Beneficiind şi de sprijinul interesat al Austriei, Moscova va impune totuşi stabilirea unui reprezentant consular în capitala Valahiei, în ianuarie 1782.

Precedentul rusesc a folosit Austriei, care avea interese economice substanţiale în Principate şi era interesată să le fructifice cât mai bine. După Pacea de la Passarowitz, în iulie 1718, prin Convenţia de comerţ şi navigaţie încheiată cu Turcia, cabinetul de la Viena căpăta dreptul de a numi agenţi consulari oriunde ar fi considerat necesar pe teritoriul Imperiului Otoman, chiar şi acolo unde nici un alt stat nu avusese vreunul până atunci. De asemenea, în 1771 s-a semnat o altă convenţie comercială prin care se stipula posibilitatea pentru Austria de a numi consuli, viceconsuli, dragomani şi agenţi în diferite centre comerciale ale Imperiului Otoman. Habsburgii nu şi-au folosit acest drept pentru a menaja susceptibilităţile altor state. În faţa ofensivei ruseşti însă, cabinetul de la Viena a numit în vara anului 1782 un agent cu rangul de „secretar imperial” în Principate. Cel căruia avea să i se încredinţeze demnitatea a fost Stephan Ignaz Raicevich, fost secretar domnesc şi preceptor al fiilor domnului Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti. Numirea sa s-a făcut sub pretextul înlesnirii circulaţiei vaselor austriece pe Dunăre şi a intervenţiei în favoarea supuşilor imperiali din Principate. Dincolo de aceste considerente de ordin economic şi consular, specifice funcţiei sale, precum şi de titulatura prevenitoare de agent imperial, erau evidente interesele politice şi geostrategice ale monarhiei habsburgice. Aceasta voia să contracareze influenţa Rusiei în sud – estul Europei, să-şi stabilească puncte de observaţie în Principate şi să stimuleze comerţul şi interesele negustorilor proprii.

În vederea susţinerii obiectivelor sale, Austria, din ce în ce mai interesată în expansiunea militară şi economică în sud – estul Europei şi adânc implicată în soluţionarea problemei orientale, a sporit numărul reprezentanţilor consulari în Principate, având câte un consul general la Bucureşti şi Iaşi, câte un viceconsul la Brăila, Galaţi şi Tulcea şi staroşti în ţinuturi şi judeţe. Şi numărul supuşilor austrieci a crescut substanţial, încât la 1825, la est de Carpaţi, numărul lor era de 1.249 (capi de familie), adică aproape jumătate din sudiţii moldoveni la acea dată.

Consolidarea influenţei politice şi economice a Austriei în Principate a fost foarte viguroasă. Consulii austrieci au avut o situaţie deosebit de avantajoasă în domeniul jurisdicţiei consulare, dat fiind şi numărul mare de supuşi străini pe care îi aveau la gurile Dunării. Prerogativele lor au sporit neîncetat, prin abuzuri şi presiuni asupra autorităţilor române sau prin

1

intervenţii directe ale cabinetului imperial pe lângă Poartă. Au căutat şi au reuşit să preia şi jurisdicţia sudiţilor în materie de falimente şi succesiuni, extinzându-şi arbitrar competenţa. Şi-au extins atribuţiile şi în chestiuni juridice şi de poliţie. De asemenea, prin abuz şi aroganţă, au desfăşurat o campanie agresivă de atragere a locuitorilor ţării la protecţia străină, fapt ce contravenea intereselor statelor române şi leza autonomia acestora. La 1838, în Iaşi erau 679 de sudiţi, dintre care 47 pământeni, iar la 1859, din cei 6.164 supuşi străini, 1.328 erau pământeni (21,55%), majoritatea acestora din urmă alegând protecţia austriacă. Datorită acestei situaţii, reţeaua consulară imperială acţiona, pe teritoriul statelor române, ca un veritabil „stat în stat”.

Succesul Austriei a trezit însă nemulţumirea Prusiei, adversară neînduplecată a cabinetului de la Viena după anexarea Sileziei în anul 1740. Pentru a contracara creşterea influenţei Habsburgilor în sud-estul Europei şi, implicit, sporirea puterii şi prestigiului monarhiei vieneze, Prusia lui Frederic cel Mare a făcut presiuni pentru instalarea unui consul în Principatele Române. Diplomaţia prusiană a apelat la acest mijloc de susţinere a propriilor interese în problema orientală, care era însă de factură politică şi nu geostrategică. Se pare că sugestia a venit chiar din partea domnilor de la Iaşi şi Bucureşti, Alexandru Mavrocordat şi Mihail Draco Suţu, transmisă ministrului rezident al Prusiei la Poartă, Heinrich Friedrich von Diez, aflat în drum spre Istanbul. Diplomaţia berlineză a depus eforturi pentru ca silezianul Ernst-Friedrich König, aflat de vreo zece ani în Moldova, să fie recunoscut drept consul al Prusiei. La 25 august 1784, el a fost numit consilier, apoi consul la Iaşi (1785). Misiunea sa era de a uşura procurarea de cai pentru cavaleria austriacă. De asemenea, trebuia să-i protejeze pe protestanţii aflaţi în ţările române. De altfel, în temeiul atribuţiilor sale consulare, König a intervenit pe lângă autorităţile locale în vederea apărării intereselor economice ale supuşilor prusieni şi pentru eliminarea abuzurilor vameşilor locali. Este evident, dincolo de aceste considerente de ordin economic sau consular, interesul politic generat de rolul Principatelor Române în chestiunea orientală. Spaţiul româneasc constituia un punct de observaţie excelent a evoluţiilor din cele trei imperii limitrofe. Beratul Porţii de recunoaştere a consulului prusian a survenit abia în octombrie 1786, în semn de „prietenie” a sultanului, interesat de încheierea unei alianţe otomano-prusiene, faţă de noul rege, Frederic Wilhelm al II-lea. Înfiinţarea consulatului prusian în Moldova a fost privită de Poartă şi de domnii din Principate ca o contrapondere la interesele statelor vecine la Bucureşti şi Iaşi şi ca un factor de echilibru în chestiunea orientală.

Franţa revoluţionară a considerat necesară deschiderea de reprezentanţe consulare în Principatele Române. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în urma revoluţiei, a trebuit să-şi retragă ambasadele de la Sankt Petersburg, Viena şi Varşovia. Utilitatea unor puncte de observaţie din care să studieze evoluţia chestiunii orientale şi a unor surse de primă mână pentru informarea diplomaţiei pariziene cu privire la evoluţia evenimentelor din sud-estul Europei au grăbit acreditarea unui consul la Bucureşti. La 8 februarie 1795 a fost numit în calitate de consul general francez în Principate grecul Constantin Stamaty. Opoziţia Porţii faţă de numirea într-un asemenea post a unui supus otoman a determinat înlocuirea sa cu Emil Gaudin, care a funcţionat la Bucureşti, fără recunoaşterea Porţii, ca „agent confidenţial pe lângă domnul Munteniei”, între 5 septembrie 1795 – 30 martie 1796. Rolul său era de a informa guvernul francez despre situaţia politică şi economică din Principate, de a întocmi rapoarte cu privire la dinamica evenimentelor din zonă, de a-i influenţa pe domnii ţărilor române în sensul obiectivelor diplomatice şi economice franceze, de a contracara activitatea consulilor ruşi şi austrieci pe lângă Poartă, de a sluji interesele comerciale şi economice ale Republicii Franceze la gurile Dunării, de a dezvolta comerţul cu Principatele şi de a apăra interesele cetăţenilor francezi din zonă. O misiune complexă, aşadar, cu caracter politic, economic şi consular, menită să suplinească lipsa

2

reprezentanţelor diplomatice din capitalele învecinate. Expresie a acestor interese complexe ale Franţei în Principate a fost numirea unui viceconsul la Iaşi, în noiembrie 1797, în persoana lui Joseph Louis Parrant, după ce cu un an mai devreme, în decembrie 1796, la Bucureşti fusese numit pe lângă domnul Munteniei, în calitate de consul general, Charles Flûry.

Starea de provizorat s-a încheiat prin obţinerea exequatur-ului Porţii, la 10 februarie 1798. O lună mai târziu, consulul general francez de la Bucureşti obţinea dreptul de preeminenţă faţă de consulii celorlalte state, Franţa asigurându-şi, pentru moment, o poziţie preponderentă în plan consular.

După ce Franţa revoluţionară şi republicană îşi instalase reprezentanţi consulari în Principate, pentru Anglia realizarea unei mutări de aceeaşi natură devenise nu doar o chestiune de prestigiu, ci şi una cu caracter eminamente politic. Nevoia de a contracara influenţa franceză în sud-estul Europei, interesele diferite de acelea ale Rusiei, alăturate propriilor obiective legate de relaţiile cu Imperiul Otoman şi accesul vaselor sale în Marea Neagră şi la gurile Dunării, situaţia de instabilitate politică generată de războaiele napoleoniene, toate acestea au contribuit la luarea deciziei de înfiinţare a unui consulat în spaţiul românesc. Ca urmare, Francis Summerers a fost numit însărcinat cu afaceri pe lângă domnul Ţării Româneşti. Recunoaşterea oficială din partea Porţii ca agent consular al Marii Britanii la Bucureşti s-a produs abia la începutul anului 1803.

Numărul protejaţilor străini ai consulatului englez a sporit continuu, prin trecerea grecilor sub protecţie britanică, înainte de înfiinţarea, în 1835, a reprezentanţei consulare elene în ţările române.

Consulatul britanic la Bucureşti a avut un rol important în obiectivele politicii orientale a Marii Britanii. Aceasta a acţionat pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman şi pentru păstrarea echilibrului european, în acord cu propriile sale interese. Ca urmare, Principatele erau percepute drept teritorii ale Porţii, consulii britanici insitând pentru aplicarea capitulaţiilor încheiate de statul insular cu imperiul sultanilor şi în spaţiul românesc, în ciuda autonomiei sale.

Jurisdicţia consulară şi atribuţiile consulilorÎn baza capitulaţiilor statelor europene cu Poarta, jurisdicţia consulară era extrem de

întinsă. Consulilor le erau acordate imunităţi şi privilegii, atribuţii judecătoreşti şi anumite puteri de poliţie.

Imunităţile şi privilegiile prevăzute de dispoziţiile capitulare constau în: a) garanţii indispensabile exercitării funcţiei, dintre care cea mai importantă era imunitatea de jurisdicţie. Inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a sediului consulatului şi a arhivelor acestuia, scutirea de impozit personal şi de vamă erau alte privilegii acordate personalului consular; b) prerogativele de curtoazie. Consulatele arborau pavilioanele şi armoariile statelor respective. Autorităţile române asigurau aprovizionarea reprezentanţelor consulare şi, uneori, aveau în grijă repararea localurilor acestora.

Atribuţiile judecătoreşti acordate consulilor permiteau exercitarea dreptului din ţara de origine, în baza principiului extrateritorialităţii, exercitat însă fără temei. În caz de proces între doi supuşi ai aceleiaşi puteri străine, cauza era de competenţa exclusivă a instanţei consulare. Dacă era judecată o pricină între un străin şi un supus al Porţii, prezenţa unui reprezentant consular era obligatorie.

Acest regim capitular de excepţie permitea consului să exercite şi anumite atribuţii de poliţie, rezultate din nevoia de supraveghere şi de menţinere a ordinei în rândul respectivilor supuşi străini.

3

Chiar dacă în spaţiul românesc regimul capitulaţiilor nu s-a aplicat în forma cunoscută în statele musulmane, dată fiind autonomia internă a Principatelor şi religia creştină practicată aici, agenţii consulari au invocat drepturile capitulare, pentru a le aplica şi la nord de Dunăre. Prin presiuni constante, intervenţii pe lângă Poartă, abuzuri de tot felul, corpul consular a reuşit să obţină, pentru cei aflaţi sub jurisdicţia lor, o serie de drepturi, privilegii, excepţii şi imunităţi, care ofereau supuşilor şi protejaţilor străini o situaţie net avantajoasă în comparaţie cu aceea a populaţiei locale.

Sudiţii se bucurau, în temeiul capitulaţiilor, de privilegii economice şi juridice, privilegii şi imunităţi personale. Astfel, supuşii străini au obţinut numeroase avantaje economice, de natură fiscală şi vamală, îndeosebi. Au fost scutiţi de impozitul personal, plătind doar taxele vamale şi obligaţiile fiscale legate de meseria practicată sau de comerţul cu amănuntul. Privilegiile lor au fost extinse prin abuzuri, practicând comerţul cu amănuntul, achiziţionând proprietăţi urbane şi rurale, drepturi ce le erau interzise prin capitulaţii şi legile locale. Taxele vamale au fost reduse treptat, ei plătind, în realitate, sub pragul de 3% ad valorem, prevăzut de tratatele încheiate de Poartă cu statele europene. Abuzurile vameşilor locali au fost reduse. Persoana şi averea au fost garantate, prin aşezarea sub protecţia consulară.

Aplicarea jurisdicţiei consulare: aspecte particulareTotuşi, o serie de aspecte, derivând din autonomia internă a Principatelor, au

particularizat aplicarea jurisdicţiei consulare. O soluţie de compromis, favorabilă ţărilor române, a constat în crearea unei instanţe speciale pentru străini, care, admiţând existenţa drepturilor capitulare, să ofere garanţiile unei justiţii serioase, afirmând totuşi capacitatea statului român de a judeca pe străinii din ţară, prin organele sale, cu privire la acte sau acţiuni pentru care principiile de drept internaţional public nu prevedeau extrateritorialitatea. Prin urmare, pricinile dintre pământeni şi străini se judecau de instanţe pământene, cu asistenţa consulului sau dragomanului străin. Aceste instanţe specializate erau Departamentul străinilor pricini, creat, în Moldova, în 1792 sau 1793, respectiv Departamentul străinilor sau logofeţia pricinilor străine, înfiinţată la 30 noiembrie 1812, în Ţara Românească, funcţionând, ambele, până la introducerea Regulamentelor Organice.

O altă particularitate a izvorât din lupta neîntreruptă a autorităţilor române împotriva jurisdicţiei consulare, încadrată în contextul mai larg al luptei împotriva regimului capitulaţiilor şi a afirmării autonomiei Principatelor. Formele de manifestare a acestei lupte continue au fost variate. Proiectele elitei, circumscrise reformismului boieresc, actele modernizatoare ale domnilor fanarioţi, transformările în plan juridic, crearea de instanţe care să exprime dreptul statului român de a-i judeca pe străini, măsurile legislative de limitare a privilegiilor sudiţilor şi de supunere a acestora la legile ţării se încadrează acestui efort concertat. De exemplu, în 1803, un act domnesc prevedea interdicţia arendării moşiilor de către străini, în lipsa angajamentului acestora de supunere la legile ţării. O serie de măsuri din perioada administraţiei ruseşti a Principatelor (1806-1812) au vizat limitarea privilegiilor economice şi personale ale sudiţilor. Codul Calimach (1817), § 46, stipula că „străinul se judecă după acest codice”. Măsurile de acest fel aveau să continue, chiar dacă au avut o eficienţă îndoielnică, culminând cu Regulamentele Organice, care aveau să afirme, la rându-le, supunerea străinilor la legile ţării.

După revoluţia din 1821, la începutul domniilor pământene, Poarta a dorit să restrângă activităţile consulare în Principate. Iniţial, a solicitat puterilor care aveau reprezentanţe consulare la Iaşi sau în oraşele de la gurile Dunării să-şi limiteze activităţile în capitala Valahiei şi să excludă pe greci din personalul agenţiilor. Refuzul net al statelor europene a făcut ca această solicitare să nu aibă nicio urmare practică.

4

Ulterior, o dată cu intrarea Principatelor în sfera relaţiilor capitaliste, după desfiinţarea monopolului comercial otoman şi sporirea interconexiunilor politice şi economice dintre state, s-au înfiinţat şi alte consulate ale unor state străine, îndeobşte cu caracter economic şi consular. Astfel, Sardinia a stabilit reprezentanţe consulare în spaţiul românesc (1833), urmată fiind de Grecia (1835), Belgia (1838), Regatul celor două Sicilii (1840), Olanda (1841), Suedia şi Norvegia (1851), Danemarca (1853), oraşele libere Hamburg, Lübeck, Bremenn (1852) şi S.U.A. (1858). Consulatele generale ale Greciei de la Iaşi (1835) şi Bucureşti (1841) au avut un rol preponderent politic, protejându-i pe supuşii greci, deveniţi cei mai numeroşi în Principate, în afară de cei austrieci.

Relaţiile dintre consulii străini şi româniRelaţiile autorităţilor locale cu consulatele erau oscilante. Abuzurile, intervenţiile,

aroganţa unor consuli trezeau nemulţumirea şi chiar reacţia ostilă a cercurilor conducătoare şi a elitei politice din Principate. Mai ales după 1821, Poarta a devenit interesată în a sprijini autorităţile româneşti în demersurile lor de limitare a jurisdicţiei consulare şi de eliminare a abuzurilor de tot felul. Măsurile de expulzare sau de control al străinilor cerute de Poartă după înăbuşirea mişcării revoluţionare din 1821 îi viza cu deosebire pe balcanici – şi, în mod insistent, pe greci – dar puteau fi extinse şi la alţi străini. Ele veneau în întâmpinarea cerinţelor ţării – între care şi cele formulate de marea boierime în memorii şi arzuri către Poartă şi imperiile vecine.

Delegaţiile boiereşti chemate la Constantinopol, în 1822, în urma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, pentru a prezenta doleanţele ţării, au avut în vedere şi statutul special al supuşilor străini, ale căror privilegii le voiau, dacă nu eliminate, cel puţin diminuate. Deşi delegaţii munteni aduseseră cu ei un memoriu revendicativ, asemănător celor înaintate în vremea revoluţiei împăraţilor Austriei şi Rusiei, Poarta le-a ignorat, cerându-le tuturor să facă doar propuneri şi sugestii ameliorative. Ceea ce s-a şi făcut de delegaţi, în formule aproape identice. Ei cereau: domni pământeni, înlocuirea arnăuţilor din garda domnească cu un corp de pază indigen, interdicţia pentru supuşii străini (sudiţi) de a dobândi bunuri imobiliare în ţară, izgonirea călugărilor greci, drept exclusiv pentru pământeni de a ocupa slujbe ş.a. Şi mica boierime cerea, în Divanul Moldovei, în iunie 1824, ca străinii să fie supuşi tribunalelor şi legilor ţării.

Ioniţă Sandu Sturdza s-a arătat, în general, puţin favorabil faţă de consulii străini, fapt menţionat de un viceconsul prusian, care punea atitudinea ostilă a domnului faţă de reprezentanţii consulari pe seama atmosferei de respingere a străinilor existentă în ţară. Domnul Moldovei era însă în dezacord total cu practicile abuzive ale corpului consular, pe care le-a reclamat şi la Poartă. Kreuchely, reprezentant consular al Prusiei, recunoştea, în martie 1826, abuzurile şi excesele supuşilor străini, de natură să facă inteligibilă atitudinea autorităţilor moldovene. Şi francezul Doré de Nion deplângea, în preajma revoluţiei paşoptiste, aroganţa şi nesupunerea sudiţilor, care stânjeneau administraţia şi înfăptuirea justiţiei.

Domnul muntean, Grigore Dimitrie Ghica, s-a arătat mai maleabil faţă de intervenţiile şi abuzurile consulilor. Era influenţat, poate, şi de legăturile pe care le-a avut cu cavalerul de Gentz, apropiat al alui Metternich. A încercat chiar să nu dea curs cererilor Porţii de expulzare a balcanicilor, supuşi otomani, din Ţara Românească.

Prevederile Regulamentelor Organice marcau o tendinţă de limitare a jurisdicţiei consulare, de impunere a străinilor la sarcinile fiscale şi de supunere la legile ţării, în acord cu eforturile pentru modernizarea statului şi pentru extinderea autonomiei. Oricum, s-au înregistrat progrese în acest domeniu, dar problema integrării străinilor, pe plan instituţional, în societatea românească modernă rămânea departe de a fi rezolvată. Consulii au făcut mereu eforturi pentru

5

a-şi conserva privilegiile şi pentru a limita aplicabilitatea prevederilor regulamentare în privinţa supuşilor lor.

Relaţii anevoioase cu corpul consular au avut şi domnii regulamentari. Faptul se datora, în mare măsură, aroganţei, abuzurilor şi presiunilor unora dintre aceşti agenţi ai puterilor străine. Dacă Mihail Studza a manevrat cu abilitate, reuşind să nu intre în conflicte majore cu aceştia, domnii din celălalt principat s-au găsit în alte ipostaze. Astfel, Alexandru Ghica (1834-1842) a intrat în conflict cu englezul Colquhoun, din pricina refuzului acestuia de a sancţiona un supus britanic, vinovat de încălcarea ordinii publice. Domnului i s-a impus, în urma acestui incident, să-şi ceară scuze. Faptul avea să conducă la ruperea relaţiilor oficiale, reluate sub urmaşul său. Consulul general francez, A. Billecocq, a rupt relaţiile cu autorităţile române, invocând lipsa miniştrilor de la un banchet dat în cinstea regelui Ludovic Filip, reluarea raporturilor oficiale realizându-se sub succesorul său, Doré de Nion.

ConcluziiPărerile legate de importanţa prezenţei consulare pentru români sunt împărţite. Istoricul

Veniamin Ciobanu aprecia că, prin prezenţa şi activitatea consulilor şi agenţilor consulari în Moldova şi Ţara Românească, „opinia publică europeană şi-a sporit cunoştinţele despre Principatele Române şi s-au creat noi condiţii pentru apropierea politică şi spirituală a românilor de Europa Centrală şi Apuseană”. Eminenta cunoscătoare a istoriei supuşilor străini din Moldova, Stela Mărieş, fără a nega importanţa reprezentanţelor consulare pentru lărgirea orizontului politic şi cauza naţională românească, a conchis, totuşi, că avantajele aduse de introducerea consulatelor în Principate nu compensau daunele şi ştirbirile provocate prestigiului şi economiei ţării de regimul capitulaţiilor, extins abuziv şi asupra spaţiului românesc. Mai mult, jurisdicţia consulară a determinat crearea unui veritabil „stat în stat”, care a afectat interesele naţionale româneşti.

Bibliografie:

Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Ghenadie Petrescu, D.A. Sturdza si D.C.Sturdza, Bucuresti, vol. I, 1889.Hurmuzaki,E. De, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, vol. VII; X; XIX/1; supl. I/2.

Anderson, M.S., The Eastern Question, 1774-1923: A Study in International Relations, Londra, Macmillan, 1966.Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Bucureşti, Editura Albatros, 1995. Cernovodeanu, Paul, Întemeierea consulatului englez în ţările române (1803) şi activitatea sa până în 1807, în „Revista română de studii internaţionale”, 5, 1971, 1(11), p. 139-162.Ciobanu, Veniamin, La graniţa a trei imperii, Iaşi, Editura Junimea, 1985.Filitti, I.C., Domniile române sub Regulamentul Organic 1834-1848, Bucureşti, 1915.Iordache, Anastasie, Principatele Române în epoca modernă, vol. I, II, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, 1998.Maliţa, Mircea, A Century of Political and Diplomatic Action for the Abolition of the Consular Juridiction in Romania, în „Revue Roumaine d'Histoire”, VI, 1967, 6, p. 25-33.

6

Mărieş, Stela, Înfiinţarea agenţiei consulare austriece în Principatele Române, în „Danubius”, VI – VII, 1972 – 1973.Negruţi, Ecaterina, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova 1800 – 1859. (Contribuţii), Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1997.Oţetea, Andrei, Înfiinţarea consulatelor franceze în ţările româneşti, în „Revista Istorică”, 18, 1932, 10-12, p. 330-349.Simionescu, Paul, Valentin, Radu, Documents inédits concernant la création du consulat britannique à Bucarest (1803), în „Revue Roumaine d'Histoire”, VIII, 1969, 2, p. 241-262.Şerban,C., Înfiinţarea consulatelor ruse în Ţara Românească şi Moldova, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, II, 1951, 1, p. 61 – 72.

7