Politica externă a României în perioada interbelică

Politica externă a României după Primul Război Mondial s-a desfăşurat într-un context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-ungar, rus şi otoman) , au apărut noi state naţionale (Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul (România, Regatul Sârbilor, Croaţilor).

În perioada ce a urmat după Primul Război Mondial, România a avut ca scop recunoaşterea noilor hotare după unirea principatelor din 1918, meţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale. De asemenea o preocupare importantă a diplomaţiei române a fost stabilirea unor relaţii de colaborare cu statele europene şi îndeosebi cu cele vecine. Astfel, inca din 1919, Romania a aderat la Societatea Natiunilor, la momentul respectiv unica organizatie la nivel mondial care milita pentru mentinerea securitatii internationale. Cel mai cunoscut diplomat roman din perioada interbelica, Nicolae Titulescu, sustinator al politicii de securitate colectiva, a fost ales de doua ori, in 1930 si 1931, presedintele Adunarii Generale a Societatii Natiunilor.

Pe langa tratatele bilaterale, Romania a fost semnatara, in toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale, si a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte in luarea de deciziilor de catre concertul european.

În primii ani după Unire, activitatea pilitico-diplomatică a guvernului român a fost orientată spre obţinerea recunoaşterii  internaţionale a statului român în noile hotare. În acest scop, România a participat la Conferinţa de Pace de la Paris, care şi-a desfăşurat lucrările în anii 1919-1920. În frunte cu primul ministru I.C.Brătianu, au fost semnate tratate prin care Austria,Ungaria,Bulgaria care recunoşteau noile hotare.

Dupa incheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevarat instrument de lucru in relatiile internationale, Europa a fost pusa in fata unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbarile teritoriale de pe harta politica a continentului. In acest nou cadru, Romania a urmarit incheierea unor aliante politico-militare, reluarea relatiilor cu fostii adversari din razboi, precum si o activizare a diplomatiei la scena europeana. Din initiativa ministrului de externe roman, Take Ionescu, in anul 1921 s-au semnat o conventie politica si una militara intre Romania si Polonia - in fapt, o alianta zonala cu caracter strict defensiv, prin care cele doua diplomatii incercau fundamentarea unui sistem de securitate. Conventia militara, care decurgea din cea politica, specifica masurile ce se impuneau in cazul unei agresiuni in partea rasariteana a unuia dintre cele doua state. In anul 1926, a fost semnat Tratatul de alianta cu Polonia, care inlocuia cele doua conventii si acorda garantii generale impotriva oricarui tip de agresiune, nu doar la granitele rasaritene.

La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianta si amicitie intre Romania si Franta. Romania a incercat sa compenseze lipsa unei intelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a oferit Bucurestiului un plus de garantie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate in mentinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societatii Natiunilor. In lipsa unui acord militar, refuzat de Paris, Tratatul romano-francez nu a avut o consistenta practica, reprezentand, in fond, o repetare a celor statuate in Pactul Societatii Natiunilor. In ciuda acestor carente, acordul dintre Franta si Romania a putut constitui, cel putin la nivel declarativ, un sprijin in mentinerea statu-quo-ului teritorial.

Concomitent cu negocierile romano-franceze, in vederea finalizarii tratatului, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia, urmarindu-se in principal atat obtinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscuta apartenenta Basarabiei la Romania, cat si intarirea sistemului de garantii. Tratativele dintre cele doua state au fost indelungate, Italia acceptand, in final, formula unui Tratat de amicitie si colaborare cordiala, incheiat la Roma, la 16 septembrie 1926.

Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere a fost o alianță formată în 1920 și 1921 de

Cehoslovacia, România și Iugoslavia pentru a se apăra de revizionismul maghiar și pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere. Aceasta îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles. Franța a sprijinit această alianță, semnând tratate cu fiecare țară în parte. Mica Antantă a început să se dezintegreze în 1936, desființându-se complet în 1938. Franța a văzut în Mica Antantă potențialul refacerii unui război pe două fronturi împotriva Germaniei, în interesul securității franceze. Mica Înţelegere, sau Mica Antantă, a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după Primul Război Mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei.

Înțelegerea Balcanică a fost o alianță formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, țările aliate își puteau apăra granițele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înțelegere (formată din Iugoslavia, România, și Cehoslovacia ce avea același caracter defensiv. Ideea principală a acestor înțelegeri a fost de a creea o alianță a Balcanilor, țările din acest spațiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să își poata apară granițele împotriva oricărui inamic. Singura țară ce nu a participat la aceste alianțe a fost Bulgaria, care deși nu era o putere, cu o armata mică, avea mari pretenții teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înțelegerii Balcanice.

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupa regiunea sudeta din Cehoslovacia), a reprezentat pentru Romania, in general, sfarsitul sistemului sau de aliante, iar in particular, destramarea Micii Intelegeri. Ofensiva politico-militara a Germaniei pe continent a facut ca Romania sa demareze negocierile pentru finalizarea unei intelegeri economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, in termenii impusi de Berlin. Dupa parafarea acordului economic romano-german, Romania a beneficiat de atentia sporita a Frantei si Angliei, care, in contextul mai amplu al renuntarii la politica de conciliere, nu doreau sa-si piarda influenta in zona de sud-est a Europei. Astfel, cele doua puteri au incheiat acorduri economice cu Romania, urmarind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu Germania. Incheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania si apoi izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, la 1 septembrie 1939, au gasit diplomatia de la Bucuresti intr-o faza avansata de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) a impartit Europa in sfere de influenta si a grabit izbucnirea celei de a doua conflagratii mondiale. Anexa secreta a pactului a prevazut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, in vara lui 1939, esecul total al politicii de securitate colectiva si ascensiunea puterilor revizioniste au gasit Romania prinsa intre doua mari puteri, cu care nu avea deloc relatii bune, si complet izolata de aliatii traditionali care ii garantasera integritatea.

La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de catre Germania, a inceput al doilea razboi mondial. Ramasa izolata si devenind o "tara pandita" (expresie a lui Nicolae Iorga), Romania avea sa cunoasca marile pierderi teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorita evolutiei operatiilor militare in vestul Europei, Romania a fost nevoita sa semneze cu Germania "Pactul petrolului", prin care Bucurestiul livra Berlinului mari cantitati de titei, iar acesta Bucurestiului arme.